Sunteți pe pagina 1din 10

Carl Rogers: teoria şi terapia centrată pe persoană

Clientul este cel care ştie ce doare, în ce direcţii trebuie să se meargă şi ce probleme sunt
importante (Rogers, 1961).

Carl Rogers a dezvoltat o abordare distinctă în terapie: ascultarea. El asculta clienţii cu tot
respectul de care era capabil. Credea cu putere în capacitatea persoanelor – când nu sunt
încătuşate de obstacole familiale sau sociale – de a creşte şi a se dezvolta ca fiinţe creative,
pozitive, altruiste şi flexibile. Rogers numeşte această capacitate tendinţă formativă sau de
actualizare.

Carl Ransom Rogers s-a născut în 1902, fiind al patrulea copil al unei familii cu şase copii, într-o
familie de fermieri creştini din Illinois. Părinţii săi erau creştini fundamentalişti rigizi, pe care
Rogers îi descria ca „stăpâni absoluţi ai controlului represiv”. Ca terapeut, Rogers a creat un
mediu terapeutic total permisiv, neevalutiv, bazat pe acceptare. Astfel a generat experienţe care
erau opusul a ceea ce experimentase el în relaţiile cu părinţii săi. În ciuda opoziţiei părinţilor săi
faţă de intelectualism, Rogers a urmat un colegiu, a activat ca membru într-o asociaţie a tinerilor
creştini, participând şi la Conferinţa mondială a Federaţiei a Studenţilor Creştini, la Pekin
(Rogers, 1961). În această călătorie, Rogers a devenit Rogers. Experienţa care a durat 6 luni l-a
făcut să se schimbe: a respins ideologia religioasă conservatoare a părinţilor săi, a decis să se
căsătorească cu iubita sa din copilărie, a decis să urmeze studiile Seminarului Teologic liberal
din New York.

Nu după mult timp de la înscrierea la Seminarul Teologic, Rogers s-a transferat la Colegiul
Pedagogic de la Universitatea Columbia pentru a studia psihologia clinică. El a dobândit o
formare serioasă în domeniul psihologiei academice americane. În acea perioadă la Universitatea
Columbia era dominant behaviorismul lui John Watson. Prin urmare, Rogers a fost orientat către
modelul practicianului ştiinţific. Interesul său puternic pentru cercetare – a fost prima persoană
care a înregistrat sesiuni terapeutice pe casete – a determinat să fie considerat ca fondatorul
cercetării în psihoterapie (Bohart, 1995). Rogers a lucrat într-un centru adlerian de orientare a
copilului. A participat la seminarii de formare cu Otto Rank, de la care a preluat următoarele
principii:
 Clienţii au puteri creatoare;
 Terapia trebuie să-i ajute pe clienţi să-şi accepte unicitatea personală şi să-şi dezvolte
încrederea în sine;
 Clientul este figura centrală în procesul terapeutic; terapeutul îl ajută doar să acceadă la
puterile sale de autocreaţie;
 Terapeuţii nu ar trebui să urmărească să educe clienţii;
 Terapeuţii nu ar trebui să alimenteze dependenţa clienţilor, devenind obiecte ale iubirii
acestora;
 Terapia este eficientă când clienţii sunt capabili să trăiască prezentul în cadrul terapiei.
Rogers a fost influenţat de gândirea lui Dewey (1920) care afirma că „nu perfecţiunea este
scopul final al vieţii, ci procesul continuu de perfecţionare, maturizare, rafinare”.

Rogers a fost un psiholog teoretician atipic. El a fraternizat cu asistenţii sociali, cu consilierii, cu


educatorii şi chiar a publicat în jurnalele lor. S-a opus atât behaviorismului care trona psihologia

1
academică, precum şi psihanalizei care domnea în psihologia clinică. În final, Rogers a câştigat
un respect deosebit din partea psihologiei academice, fiind ales în 1946 preşedinte al American
Psychological Association, şi primind un prestigios premiu pentru contribuţia ştiinţifică la
dezvoltarea psihologiei în 1956.

Teoria rogeriană a centrării pe persoană s-a dezvoltat în patru etape:


 Consilierea nondirectivă: începând din 1940, Rogers şi-a manifestat aversiunea faţă de
metodele directive ale terapiei tradiţionale. Lucrarea sa Counseling and Psychotherapy
marchează această perioadă.
 Terapia centrată pe client: în 1950, Rogers schimba numele abordării sale din consiliere
nondirectivă în terapia centrată pe client. În timpul acestei perioade, Rogers a publicat
Client-Centered Therapy, şi în loc să se canalizeze pe tehnicile nondirective, a început să
acorde atenţie abilităţii clientului de a conduce procesul terapeutic.
 Devenind persoană, în anii 1960, Rogers începe să se canalizeze mai clar pe
autodezvoltare. Publicând On becoming a person, în 1961, s-a mutat la Universitatea
Wisconsin din California, în 1964. lucrările sale din această perioadă au avut un impact
important asupra relaţiilor profesor – elev.
 Aspecte mondiale. În anii 1970-1980, Rogers devine mai interesat de problematici
mondiale. A fondat centrul de Studiu al persoanei din La Jolla, California (1968), şi a
început să se dedice studiului relaţiilor interrasiale şi problemelor păcii. A avut întâlniri
cu catolicii şi protestanţii din Irlanda, a călătorit în Africa de Sud şi în Uniunea Sovietică.
A condus workshopuri interculturale în Brazilia, Dublin şi Ungaria. În această perioadă a
publicat Carl Rogers On personal power (1977) şi A way of being (1980).

Teoria personalităţii

Cele 19 afirmaţii teoretice care fundamentează complicata teorie a personalităţii construită de


Rogers, sunt condensate în următoarele 4 trăsături de bază ale teoriei personalităţii.

Teoria sinelui
În tradiţia lui W. James, M. Clakins, G. Allport, teoria personalităţii elaborată de Rogers este
esenţial o teorie a sinelui. Rogers postula că fiecare persoană trăieşte într-o lume mereu în
schimbare şi se situează în centrul acestei lumi. În plus, credea că sinele nu este o structură
fixată, ci o structură în proces, capabilă atât de stabilitate, cât şi de schimbare.
Rogers utilizează termenul de organism pentru a se referi la locul (locus) întregii
experienţe psihologice. Organismul este întregul tărâm al experienţei individuale, în timp ce
sinele este porţiunea „mine” din organism. Sinele lui Rogers are atât componente conştiente, cât
şi inconştiente.
Distincţia dintre organism şi sine lasă deschisă posibilitatea ca sinele unui individ să fie
inconsistent cu întreaga sa experienţă psihologică. Această potenţială discrepanţă este numită
incongruenţă. Când experienţele şi percepţiile sinelui sunt consistente cu întreaga experienţă a
organismului, aceasta este congruenţa. Congruenţa dintre sine şi organism este puternic
dezirabilă. Aceasta conduce la adaptare, maturitate şi funcţionarea deplină a individului.

Fenomenologia şi valorizarea experienţei

2
Rogers rezuma teoria sa asupra personalităţii astfel: această teorie este fundamental
fenomenologică şi se leagă de conceptul de sine în calitate de concept explicativ. Teoria centrată
pe persoană, apreciază experienţa personală directă. Deşi, atât gândirea raţională, intelectuală,
precum şi sentimentele, emoţiile sunt surse informaţionale valorizate, trăirea experienţei este
considerată cea mai directă cale de a te cunoaşte pe tine şi lumea în care trăieşti. Bohart (1995)
afirma că experienţa directă este adesea numită cunoaştere intuitivă.
Terapia centrată pe persoană urmăreşte să ajute clienţii să fie mai deschişi la gama largă
de experienţe personale şi ale organismului. Adevărata învăţare este cel mai bine dobândită prin
experienţa trăită în care sinele judecă dacă o acţiune sau un sentiment anume contribuie sau nu
la ameliorarea sinelui.

Învăţarea şi dezvoltarea potenţialului


Rogers credea cu putere în tendinţa inerentă a oamenilor spre formare şi actualizare. Toţi
oamenii au tendinţa de a accede spre mai multă ordine, complexitate şi interrelaţionare, prin
capacitatea de a învăţa în fiecare moment.

Condiţiile valorii
Pe lângă nevoia organismelor de a se menţine şi de a se ameliora, există nevoi suplimentare,
învăţate. Principalele două nevoi învăţate sunt: nevoia de atitudine pozitivă, şi nevoia de
atitudine pozitivă faţă de sine (self-regard).
Pe măsură ce se dezvoltă în relaţie cu persoanele care îi îngrijesc, copiii încep să îşi
dezvolte o din ce în ce mai mare conştiinţă de sine. Majoritatea părinţilor văd clar acest
comportament la copiii lor în jurul vârstei de doi ani, când cuvintele lor favorite sunt al meu şi
nu. Apoi, părinţii observă cum o nevoie puternică de atitudine pozitivă şi aprobare. Această
nevoie de atitudine pozitivă, de a fi preţuit şi iubit, devine atât de puternică încât copilul caută
aproape mereu de la cei din jurul său aprobare şi acceptare. În situaţia ideală, un copil trebuie să
beneficieze de atitudine pozitivă necondiţionată din partea celorlalţi. Dacă un copil are parte de
atitudine pozitivă necondiţionată, nu se vor dezvolta condiţii ale valorii, atitudinea pozitivă faţă
de sine va fi necondiţionată, nevoile de atitudine pozitivă faţă de sine din partea altora şi propria
atitudine faţă de sine nu vor varia în funcţie de evaluarea organismică, iar individul va putea
continua să fie psihologic adaptat şi va putea să funcţioneze plenar (Rogers, 1959).
Din nefericire, viaţa niciunui copil nu este ideală şi prin urmare copiii nu beneficiază de
atenţia şi aprobarea pe care o caută. Copiii încep să distingă între sentimente şi acţiuni aprobate
şi dezaprobate. Ei simt şi înţeleg condiţiile valorii prezente în vieţile lor. Copilul interiorizează
evaluările celor care îl îngrijesc, în ciuda faptului că aceste evaluări nu sunt complet consistente
cu experienţele sale intuitive, deoarece alternativa este de a suferi de pedeapsă sau atitudine
negativă.
În timp, dacă copilul trăieşte în mod consistent incongruenţa dintre condiţiile valorii şi
experienţele sale intuitive, poate dezvolta un conflict sau o discrepanţă între valorile conştiente,
interiorizate şi valorile sale autentice, inconştiente. Dacă din ce în ce mai mult adevăratele valori
ale persoanei sunt înlocuite cu valori împrumutate de la alţii şi care sunt percepute ca fiind ale
sale, sinele va deveni o casă împărţită împotriva sinelui. O astfel de persoană se va simţi
tensionată, inconfortabil, tristă. Se va simţi ca şi cum nu ştie cu adevărat ce este şi ce vrea.
Cu cât indivizii se îndepărtează mai mult de sinele şi dorinţele lor, cu atât este mai
probabilă dezvoltarea psihopatologiei. Are loc o luptă internă pentru definirea sinelui. Poate
exista o conştiinţă vagă dar crescândă a disconfortului, sau că ceva este greşit. Acest disconfort

3
apare mai ales atunci când clienţii sunt expuşi la sentimente, acţiuni, oportunităţi experienţiale
dezirabile. Omul va reinterpreta realitatea pentru a se potrivi imaginii de sine pe care trebuie să o
menţină, indiferent cât de mult aceasta ar viola experienţa adevărată şi realitatea externă.
Rogers credea că indivizii sunt capabili de percepţie fără conştientizare, numind-o
subcepţie în 1940. Subcepţia are loc când o persoană percepe inconştient un obiect sau o situaţie
ameninţătoare. Obiectul sau situaţia este în general ameninţătoare deoarece aceasta reprezintă un
conflict intern între dorinţele reale şi dorinţele interiorizate. Mai mult, subcepţia determină reacţii
viscerale (creşterea ritmului cardiac, a tensiunii, a ritmului respirator sau senzaţii de anxietate).
În rezumat, teoria despre personalitate construită de Rogers subliniază mai multe
concepte. Sinele, experienţa, lupta pentru menţinerea şi ameliorarea sinelui, nevoile învăţate şi
atitudinea pozitivă. Psihopatologia este determinată de discrepanţele dintre experienţa sinelui şi
experienţa intuitivă, dintre valorile adulţilor şi valorile intuitive (provenite din experienţă
intuitivă).

Teoria psihopatologiei
Disfuncţionalitatea nu derivă din credinţe greşite, nici din comportamente inadecvate în sine, ci
din eşecul de a învăţa din feedback şi, prin urmare, din ataşamentul de percepţii sau
comportamente inadecvate. În realitate, disfuncţionalitatea este un eşec în a învăţa şi a se
schimba. Eşecul în a învăţa din experienţă este esenţa psihopatologiei în teoria centrării pe
persoană. Tocmai de aceea, în acest curent, terapeuţii încearcă să ajute clienţii să devină mai
deschişi la a învăţa din experienţe noi. De aceea, rigiditatea este considerată antiteza sănătăţii
psihologice.
Psihopatologia are loc atunci când clienţii rămân fixaţi în condiţiile parentale interiorizate
ale valorii în loc să îşi modifice conceptul de sine pe baza experienţei personale din fiecare zi şi
din fiecare moment. De vreme ce orice moment este o oportunitate pentru o nouă învăţare,
închiderea şi evitarea sau ignorarea acestor momente este patologică. Greenberg şi alţii, în
terapia prin procesarea experienţei (process-experiential psychotherapy approach), s-au
concentrat în special pe importanţa deschiderii către procesarea emoţiilor în funcţionarea umană
normală.

Teoria psihoterapiei

Dacă psihopatologia se originează în experienţa judecării sau invalidării sinelui de către alţii
semnificativi, sănătatea psihică este facilitată de o atmosferă neevaluativă. Această premisă este
fundamentul teoriei rogeriene despre psihoterapie. Succesul terapiei centrate pe persoană
articulează doi factori fundamentali:
 Terapeutul trebuie să aibă încredere în client;
 Terapeutul trebuie să stabilească un anumit tip de relaţie cu clientul.
Rogers credea că dacă terapeutul poate avea încredere în client, atunci şi acesta va începe să aibă
încredere în el însuşi şi va începe schimbarea către sănătatea psihică.
Pentru ca schimbarea constructivă a personalităţii să aibă loc, este necesar ca aceste condiţii să
existe şi să continue o perioadă de timp:
 Două persoane să fie în contact psihologic;
 Clientul este într-o stare de incongruenţă, vulnerabil, anxios;
 Terapeutul este congruent, integrat în relaţie;
 Terapeutul manifestă o atitudine pozitivă necondiţionată;

4
 Terapeutul manifestă o înţelegere empatică faţă de cadrul intern de referinţă al clientului
şi face eforturi de a comunica aceasta clientului;
 Comunicarea şi înţelegerea empatică este dobândită la un nivel minim de către client.
Terapia centrată pe persoană cere din partea terapeutului congruenţă, atitudine pozitivă
necondiţionată şi înţelegere empatică.
Congruenţa se defineşte ca autenticitate şi este înţeleasă uneori ca transparenţă.
Terapeutul congruent este real, deschis şi onest. Rogers (1961) afirma că cu cât relaţia va fi mai
autentică, cu atât va fi mai utilă. Dacă terapeutul oferă realitatea sa autentică, astfel clientul poate
căuta realitatea în sine. Consilierul oferă astfel clientului o bază cu care să poată intra în
interacţiune. Sentimentele exprimate nu trebuie să fie neapărat pozitive întotdeauna, ci trebuie să
fie autentice.
Atitudinea pozitivă necondiţionată se referă la acceptare, preţuire, respect. Implică
valorizarea clientului ca persoană separată ale cărei gânduri, sentimente, credinţe, trebuie
acceptate deschis, fără condiţionări. Terapia centrată pe client susţine că dacă terapeutul acceptă
deschis pe client, atunci acesta poate începe să exploreze cine este cu adevărat şi ceea ce vrea cu
adevărat. Terapeutul îl ajută astfel pe client să se accepte pe sine.
Empatia corectă sau înţelegerea empatică are un rol important în terapie. Ea a fost
considerată fie condiţie necesară (Freud, 1923, Bohart, Greenberg, 1997), fie un factor abilitant.
Se consideră că empatia îndeplineşte o serie de funcţii în terapie: formează o limită între terapeut
şi client, alţii afirmă că dizolvă frica şi negarea clientului, iar alţii o promovează ca factor care
oferă clienţilor siguranţă. Empatia nu este un construct simplu şi este considerată de mulţi drept
un concept multidimensional. Cel mai adesea, empatia este descrisă prin trei componente:
 Empatia intelectuală, implicând a privi lumea din perspectiva clientului, într-un mod
intelectual sau distant;
 Empatia emoţională, are loc atunci când în mod natural sau spontan, terapeutul începe să
simtă o emoţie ca reacţie la cuvintele şi starea emoţională a clientului;
 Empatia imaginativă, implică adresarea pe cont propriu a întrebării: „cum m-aş simţi
dacă aş fi în situaţia clientului meu?”
Empatia este un factor important în consiliere, dar nu utilizat diferit, ci în conjuncţie cu
congruenţa şi atitudinea pozitivă necondiţionată. Empatia profundă presupune să înţelegi ceea ce
clienţii abia conştientizează, să „auzi” mesajul din spatele mesajului.

Practica terapiei centrate pe persoană


Există două moduri de a practica terapia centrată pe persoană: unul tradiţional şi altul
contemporan. Modul tradiţional este puternic nondirectiv, nu utilizează proceduri de evaluare şi
nu stabileşte scopuri specifice pentru clienţi. Orientarea contemporană este mai activă şi mai
directivă. Terapia prin focalizare a lui Gendlin, terapia experienţială a lui Greenberg, integrarea
artei şi dansului în terapie la Natalie Rogers sunt adaptări ale terapiei centrate pe persoană.
Aceste abordări oferă uneori clienţilor sugestii de direcţionare, utilizează cel puţin proceduri
minimale de evaluare şi pot avea scopuri planificate anterior pentru clienţi.

Pregătirea terapeutului pentru practicarea terapiei centrate pe persoană


Principalul aspect asupra căruia trebuie lucrat este atitudinea. În afară de învăţarea unor
tehnici terapeutice specifice, terapeutul trebuie să ştie să asculte clientul. Atitudinea consilierului
faţă de client trebuie să fie caracterizată de congruenţă, empatie şi pozitivitate necondiţionată.
Terapia centrată pe persoană nu trebuie confundată cu ascultarea activă. Este mai mult decât

5
ascultarea activă care este însă şi ea o deprindere utilă. Ascultarea activă presupune aplicarea
unor tehnici şi strategii pentru a asculta eficient. Terapia centrată pe persoană are loc atunci când
terapeutul adoptă şi comunică o anumită atitudine faţă de client. Terapeutul trebuie să manifeste
mai întâi această atitudine şi apoi să aplice diversele tehnici.
În 1961, Rogers descria atitudinile ideale în terapia centrată pe persoană:
 Terapeutul să fie capabil să intre într-o relaţie intensă şi profundă cu clientul, nu ca între
un om de ştiinţă şi obiectul său de studiu sau ca între medic şi pacient căruia i se pune un
diagnostic şi i se prescrie un tratament, într-o relaţie de la persoană la persoană.
 Terapeutul îşi simte clientul ca fiind o persoană valoroasă necondiţionat, indiferent de
condiţia, comportamentul şi sentimentele sale.
 Terapeutul trebuie să fie autentic, să nu se ascundă sub o faţadă defensivă, ci întâlneşte
clientul cu sentimentele pe care le experimentează.
 Terapeutul se lasă să înţeleagă clientul; nu există bariere interioare care să-l împiedice să
simtă ce simte clientul în fiecare moment al relaţiei terapeutice şi poate transmite ceva
din înţelegerea empatică către client. Aceasta înseamnă că terapeutul s-a simţit
confortabil pătrunzând confortabil în această relaţie, fără să ştie unde îl va conduce
aceasta, satisfăcut de oferirea unui climat care va permite clientului cea mai mare
libertate de a fi el însuşi.
În On becoming a person, Rogers (1961) scria că terapeutul trebuie să îşi răspundă la
următoarele 10 întrebări înainte de a se angaja într-o relaţie terapeutică cu clienţii săi:
 Pot să fiu astfel încât ceilalţi să mă perceapă ca o persoană demnă de încredere, pe care se
pot baza şi consecventă?
 Pot să fiu destul de expresiv ca persoană pentru a comunica fără ambiguităţi?
 Pot să îmi dau voie să trăiesc atitudini pozitive faţă de o altă persoană – căldură, grijă,
plăcere, interes, respect?
 Pot să fiu destul de puternic ca persoană pentru a fi separat de celălalt?
 Sunt suficient de sigur pe mine pentru a-i permite celuilalt să fie o persoană separată?
 Pot să mă las să pătrund în lumea sentimentelor şi semnificaţiilor personale ale celuilalt şi
să-l văd aşa cum este?
 Pot să accept fiecare faţetă a celuilalt aşa cum mi-o prezintă el? Pot să-l receptez aşa cum
este?
 Pot să acţionez cu suficientă receptivitate astfel încât celălalt să nu mă perceapă ca pe o
ameninţare?
 Pot să-l eliberez pe client de ameninţarea evaluării externe?
 Pot să îl privesc pe celălalt ca pe o persoană în devenire sau voi fi legat de trecutul lui sau
al meu?

Pregătirea clientului pentru terapia centrată pe persoană

Pentru client, a experimenta terapia centrată pe persoană înseamnă la modul ideal (Rogers,
1961):
 Explorarea treptată unor sentimente stranii, necunoscute, periculoase, explorare ce
devine posibilă treptat pe măsură ce clientul conştientizează că este acceptat
necondiţionat. Astfel devine conştient de elemente ale experienţei sale pe care le-a negat
în trecut, pentru că erau prea ameninţătoare, prea periculoase pentru structura sinelui.
Clientul se regăseşte trăind aceste sentimente deplin, complet, astfel încât, pentru moment

6
el este frica sa sau furia sa, tandreţea sau puterea sa. Trăind aceste variate sentimente în
toate gradele de intensitate, el descoperă că s-a trăit pe sine, că el este toate aceste
sentimente. El îşi schimbă comportamentul într-un mod constructiv, în acord cu noua
experienţă a sinelui. El realizează că nu trebuie să se mai teamă de experienţă, ci o va
primi liber ca parte a schimbării şi dezvoltării sinelui său.
 Dacă clienţii vin la terapie pentru a primi sfaturi şi orientări, este etic să li se aducă la
cunoştinţă că terapia centrată pe persoană nu oferă astfel de sfaturi. În terapia centrată
pe persoană scopurile clientului vor fi stabilite de acesta.
 În terapia centrată pe persoană procesul terapeutic este condus de client. Mesajul
transmis clientului este: tu vorbeşti, eu ascult şi încerc să înţeleg cât mai bine ce trăieşti şi
ce simţi. Voi fi bucuros să ascult orice îţi place să spui despre tine şi mă va ajuta să te
cunosc mai bine.

Proceduri de evaluare
 Terapeuţii abordării tradiţionale nu apelează la evaluări standardizate sau la proceduri
diagnostice. Rogers afirma că diagnosticul psihologic este considerat de obicei ca
nenecesar pentru psihoterapie şi de fapt neindicat în procesul terapeutic. Se consideră că
procedurile de evaluare contribuie la patologia clientului. Judecând sau ataşând etichete
sau condiţii ale valorii clientului şi descoperind o tulburare psihică pentru terapeut este
dificil să mai privească clientul ca pe o persoană unică. Terapia cognitivă şi terapia
comportamentală care se focalizează pe tratarea tulburărilor depresive, anxietăţii,
tulburărilor obsesiv compulsive, stresului post-traumatic uită punctul central al terapiei:
aceasta trebuie să trateze individul, nu tulburarea. Rogers afirmă că asumarea de către
terapeut a rolului de diagnostician şi expert este periculoasă deoarece determină un
dezechilibru de putere, ceea ce facilitează dezvoltarea unei dependenţe nesănătoase a
clientului faţă de terapeut.
 Cu toate acestea, terapeuţii centraţi pe persoană pot oferi diagnostice în scopuri de
comunicare profesională, pentru comunicarea cu alţi profesionişti. Unele orientări
contemporane ale terapiei centrate pe persoană, precum terapia experienţială – Greenberg
evaluează arii specifice ale funcţionării clientului.

Tehnici terapeutice specifice

Trăirea şi exprimarea congruenţei


Se ridică întrebarea dacă a fi congruent înseamnă a-i vorbi clientului despre toate gândurile şi
sentimentele tale. Răspunsul este negativ, dar aceasta nu înseamnă a fi prea inhibat faţă de client.
Transparenţa terapeutului trebuie să aibă ca scop comunicarea unor informaţii care să-l poată
ajuta pe client. O anumită cenzură este necesară. Deschiderea terapeutului trebuie să se facă în
serviciul clientului şi nu al propriilor sale nevoi.
În privinţa utilizării tehnicilor în consiliere, terapeutul va apela la acestea atunci când ele se vor
impune spontan, şi nu în mod planificat.

Experimentarea şi exprimarea atitudinii pozitive necondiţionate


Este posibil pentru oricine să aibă mereu atitudini pozitive necondiţioante faţă de celălalt? Cu
toţii suntem oameni şi se pare că ne este specifică atitudinea de a-i judeca pe alţii. Suspendarea

7
completă a judecăţii, acceptarea celorlalţi aşa cum sunt este o provocare pe care trebuie să ne-o
asumăm.
Manifestarea atitudinii pozitive necondiţionate (APN) este posibilă măcar cu
intermitenţe. Rămâne întrebarea cum putem exprima cel mai bine APN. Ar trebui să o facem
direct, spunând: te accept complet şi total ca persoană aşa cum eşti. Sau „apreciez întreaga ta
fiinţă”.
Terapeuţii pot avea probleme dacă exprimă direct APN din două motive:
 Exprimarea prea intensă a APN poate copleşi clienţii. Clienţii pot reacţiona prin dorinţa
de a sparge graniţele terapiei. Auzind afirmaţii atât de pozitive, declaraţii de dragoste,
clienţii pot căuta o relaţie mai apropiată, de prietenie sau de dragoste. Alţi clienţi pot
reacţiona orientându-şi expresiile de afecţiune cu teamă. Aceşti clienţi vor încerca să se
îndepărteze de terapeut, părăsind relaţia de intimitate pe care terapeutul o oferă atât de
clar.
 A doua: „îmi pasă de tine”, „nu te judec” poate fi văzut ca fals sau nerealist, în special
dacă terapeutul nu a petrecut mult timp cu clientul, şi nu-l cunoaşte destul de bine. Aceste
afirmaţii false sau nerealiste, îl fac pe client să se retragă deoarece începe să observe
moduri în care terapeutul este nepăsător sau evaluativ.
Dacă este nepotrivit să se exprime direct APN faţă de clienţi, aceasta trebuie exprimată indirect,
1. respectând angajamentele, întrebând clienţii cum preferă să li se adreseze şi apoi adresându-li-
se în modul respectiv, ascultând cu interes şi compasiune, stabilind o relaţie caracterizată de
afecţiune şi respect, 2. permiţând clienţilor de a discuta în modul lor natural şi a manifesta
respect şi acceptare, 3. demonstrând că îi asculţi şi îţi aminteşti părţi specifice din istoriile lor şi
comunicând respect, prin parafrază, rezumare şi uneori interpretare; 4 efortul de a asculta şi
respecta clienţii.

Realist vorbind probabil că nu este posibil să manifestăm APN permanent faţă de clienţi, dar
trebuie să încercăm acest lucru.

Experimentarea şi exprimarea înţelegerii empatice

Terapeuţii centraţi pe persoană nu pot cunoaşte direct şi trăi sentimentele altor indivizi.
Important este să încerce să facă acest lucru cât mai bine.

Pătrunderea în şi familiarizarea cu lumea perceptivă privată a clientului. Această familiarizare


cere pregătire. Trebuie să începem să valorizăm profund şi să înţelegem perspectiva clientului.
Trebuie să fim deschişi să simţim ceea ce clientul simte şi să fim dispuşi să ne răspundem la
întrebarea: ce aş simţi dacă aş fi .... şi aş spune aceste lucruri. Tehnic, pătrunderea în lumea
perceptivă a clientului cere reflectarea sentimentelor, explorare empatică şi clarificare.

A fi permanent receptiv la schimbarea sensurilor şi emoţiilor clientului


Aceasta cere o focalizare a atenţiei terapeutului pe schimbările stărilor clientului, pornind de la
verbalizările sale (Greenberg, 1997), întrebându-se constant: care este sensul de bază a ceea ce a
comunicat? Cum se simte? Trebuie evitată focalizarea pe ceea ce a spus clientul anterior pentru
că trebuie să ne focalizăm pe noua informaţie şi pe noua emoţie care are loc în prezent.

Trăirea temporară, progresul uşor în viaţa clientului

8
Trăirea în viaţa clientului este o chestiune serioasă, iar Rogers spune să o facem temporar.
Aceasta este o atenţionare subtilă la pericolele pătrunderii prea adânci în lumea celuilalt. Ideal ar
fi să fii cu un picior în lumea clientului şi cu celălalt sprijinit solid în lumea ta, să te laşi purtat în
lumea clientului o perioadă de timp, fără să pierzi perspectiva obiectivă a ceea ce se întâmplă în
sesiunea terapeutică. Este imposibil să menţii constant o astfel de relaţie.

Simţirea sensurilor profunde, dar nu a unor sentimente ascunse care sunt prea departe de
conştiinţă
Rogers vorbea despre activitatea la marginea conştiinţei clientului. În această privinţă, abordarea
sa este consistentă cu practica psihanalitică. Psihanaliştii cer ca interpretarea materialului
inconştient să fie făcută doar în momentul când clienţii sunt pe punctul de a conştientiza
sensurile. În mod similar, Rogers cere să se respecte ritmul şi confortul clienţilor. Dacă
terapeutul are impulsul de a-i vorbi clientului despre ceva care este total în afara conştiinţei sale,
este mai bine să şi-l înfrâneze. Principala sarcină a consilierului este de a se lăsa condus de
client, nu de a urma principala sa cale.

Alte tehnici şi abordări terapeutice centrate pe persoană

Interviul motivaţional (IM)a fost dezvoltat de W. Miller. În tratarea unor alcoolici a sesizat că
tratamentele comportamentale structurate nu au fost mai eficiente decât un grup de control bazat
pe încurajare. Empatia terapeutului şi ascultarea reflexivă prezic rezultate terapeutice bune. IM
utilizează concepte ale terapiei centrate pe persoană, însă are ţinte terapeutice şi scopuri ale
clienţilor mai precise. Rollnick şi Miller (1995) definesc IM ca un „stil de consiliere directiv,
centrat pe client, pentru obţinerea unei schimbări de comportament, ajutând clienţii să exploreze
şi să-şi rezolve ambivalenţa. Aceştia notau că Rogers a fost grijuliu, colaborativ şi suportiv cu
clienţii, dar nu nondirectiv. El îi dirija gentil în locuri unde ei erau mai confuzi, mai în suferinţă,
mai agitaţi, apoi îi ajuta să rămână în acele locuri şi să lucreze cu acele probleme. În IM sarcina
terapeutului este de:
 A utiliza deprinderile de ascultare reflexivă pentru a exprima empatie faţă de mesajul
clientului şi grijă autentică pentru acesta;
 A observa şi dezvolta tema discrepanţei dintre valorile profunde ale clientului şi
comportamentul său curent;
 A întâmpina rezistenţa clientului mai curând cu reflectare decât cu confruntare;
 A ameliora auto-eficienţa, focalizându-se pe optimism, încrederea că schimbarea este
posibilă şi pe mici intervenţii care par să fie de succes.
Principala descoperire a lui Rollnick şi Miller este că în cazul consumatorilor de substanţe,
confruntarea produce rezistenţă la schimbare. Când apare rezistenţa la schimbare, clienţii
trebuie să fie trataţi cu atitudini specifice terapiei centrate pe persoană, care le permite să îşi
afirme ambivalenţa faţă de abuzul de substanţe.
Filosofia IM subliniază că motivaţia pentru schimbare nu este ceva pe care
intervievatorul să impună clientului. Aceasta trebuie scoasă la iveală cu grijă, în timp. În plus,
ambivalenţa trăită şi exprimată de clienţi aparţine clienţilor. Sarcina consilierului nu este să
rezolve această ambivalenţă, ci mai curând să se alăture clientului pe măsură ce o explorează şi
o rezolvă. Consilierii care aplică IM nu utilizează persuasiunea directă.

Terapia prin joc non-directivă

9
În anii 1960, studenţii lui Rogers au început să aplice principiile terapiei nondirective în
consilierea copiilor. Rezultatul a fost o abordare terapeutică fără interpretare, fără modificare
comportamentală şi fără structură sau direcţie din partea terapeutului. Terapia prin joc
nondirectivă a fost proiectată pentru a facilita încrederea în sine a clientului în condiţiile unei
relaţii de congruenţă, atitudine pozitivă necondiţionată şi înţelegere empatică.
Pentru a realiza eficient terapia prin joc pentru copii, terapeutul:
 Dezvoltă o relaţie prietenoasă şi călduroasă cu copilul;
 Acceptă copilul aşa cum este fără judecată;
 Stabileşte o atmosferă de permisivitate în relaţia cu copilul astfel încât acesta să se simtă
liber să exprime complet sentimentele;
 Recunoaşte sentimentele pe care copilul le exprimă şi reflectă aceste sentimente în aşa fel
încât focalizează copilul de propriul său comportament;
 Menţine un profund respect faţă de abilitatea copilului de a rezolva probleme şi oferă
copilului oportunitatea de a le rezolva; responsabilitatea de a face alegeri şi de a institui
schimbarea aparţine copilului;
 Nu direcţionează acţiunile copilului sau conversaţiile acestuia în nici un fel; copilul
conduce modul în care procedează terapeutul;
 Nu grăbeşte terapia; aceasta este un proces gradat şi trebuie să fie recunoscut ca atare de
terapeut;
 Stabileşte numai limitările necesare pentru a ancora terapia în lumea realităţii şi de a
face copilul conştient de responsabilitatea sa în relaţia terapeutică.

Spre deosebire de regula lui Freud: „spune tot ce îţi vine în minte”, terapeutul prin joc
nondirectiv aplică regula: „Joacă-te orice îţi vine în minte”.

10