OBIECTUL ŞI METODA CONTABILITĂȚII

1.1. Definiţia contabilităţii

Prima definiție dată contabilității aparține italianului Luca Paciolo care analizează
contabilitatea ca o disciplină științifică cuprinzând un ansamblu de principii și reguli privind
înregistrarea în partidă dublă a averii ce aparține unui negustor, precum și toate afacerile acestuia în
ordinea în care au avut loc.
În anul 1494 matematicianul italian Luca Paciolo, a publicat la Veneţia enciclopedia
matematică "Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita". În capitolul 9 al
acestei lucrări, întitulat “Tractatus de computis et scripturis” (Tratat de contabilitate în partidă dublă)
Paciolo prezintă principiile fundamentale ale contabilităţii în partidă dublă. De numele lui Luca
Paciolo este legată prima definire a obiectului contabilităţii: “tot ceea ce, după părerea negustorului
îi aparţine pe lume, precum şi toate afacerile mari şi mărunte în ordinea în care au avut loc”.
Din această definiţie se desprind 3 aspecte:
1.”tot ceea ce după părerea negustorului îi aparţine pe lume …” – se referă la aspectul averii
negustorului;
2.”… precum si toate afacerile mari şi mărunte …” – are în vedere raporturile comerciale pe care le
derulează negustorul;
3.“… în ordinea în care au avut loc” – înregistrare de tip cronologic.
Luca Paciolo nu este inventatorul contabilităţii în partidă dublă. El a fost cel care a promovat-
o şi a popularizat-o. Ideile din Tratatul de conturi şi înscrisuri al lui Luca Paciolo au influenţat timp
de peste trei secole lucrările de contabilitate ale autorilor din diferite ţări ale Europei.
Contabilitatea a apărut şi a evoluat pe măsura dezvoltării activităţii de producţie şi de
comercializare a bunurilor.
Apărută ca mecanism de cunoaștere și gestiune în plan teoretic și practic a averii unui negustor
precum și a tuturor afacerilor acestuia, în ordinea în care au avut loc, contabilitatea s-a impus și a
evoluat ca sistem de evidență a resurselor economice ale societății.
De-a lungul secolelor, contabilitatea s-a conturat ca disciplină științifică și în același timp ca
o metodă sau tehnică.
Contabilitatea ca disciplină științifică reprezintă un sistem de principii și cunoștințe folosite
pentru a explica sau informa asupra stării economice a unei entități patrimoniale.
Ca tehnică sau metodă, contabilitatea cuprinde ansamblul de procedee și instrumente prin care
se observă și se înregistrează resursele economice ale societății, atât global cât și pe fiecare entitate
patrimonială.
De-a lungul istoriei, contabilitatea a cunoscut o evoluţie a scopului său, de la tehnică de
înregistrare a tranzacţiilor comerciale, către un mijloc de control și un instrument de gestiune.
Definiţia modernă a contabilităţii porneşte de la funcţia de bază a acesteia, adică furnizarea
de date cu caracter financiar despre entitatea economică, utilizate în procesul decizional.
Aşadar, contabilitatea poate fi definită ca un sistem informaţional ce măsoară, prelucrează şi
furnizează informaţii financiare despre întreprindere şi anume asupra modului cum se consumă
capitalul investit de proprietar şi cum se asigură creşterea acestui capital.

1
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII
1.2. Patrimoniul – obiect al contabilității
În plan economic și juridic o întreprindere se distinge de altele prin patrimoniul gestionat.
Acesta reprezintă o masă de drepturi și obligații cu valoare economică împreună cu bunurile la care
se referă, aparținând întreprinderii ca persoană fizică sau juridică.
Între bunurile economice ca obiecte de drepturi și obligații, pe de o parte, și relațiile de drepturi
și obligații pe de altă parte, se află întreprinderea ca subiect de drepturi și obligații. Bunurile
economice formează realitatea economică a întreprinderii, iar drepturile și obligațiile realitatea
juridică. Ecuația patrimoniului astfel definit este de forma:

PATRIMONIUL

Bunurile economice = Persoana fizică = Drepturi și obligații

estimate în bani sau juridică estimate în bani
(subiect de drepturi și obligații)
Bunurile economice reprezintă substanța materială a patrimoniului. Ele se identifică cu
mijloacele de acțiune sau resursele utilizate de catre entitate pentru realizarea activității sale: terenuri,
clădiri, construcții, mașini, utilaje, instalații de lucru, mijloace de transport, stocuri de materii prime
și materiale consumabile, stocuri de mărfuri, disponibilități bănești și alte elemente de avere utilă
entității.

Drepturile și obligațiile estimate în bani indică raporturi de proprietate în cadrul cărora se

procură și se administrează bunurile economice.
Drepturile reflectă raportul în care titularul de patrimoniu nu trebuie să dea o prestație sau un
echivalent valoric (bunurile economice sunt asigurate de subiectul de drept în calitatea sa de
proprietar).
Obligațiile reflectă raportul în care titularul de patrimoniu trebuie să acorde o prestație sau un
echivalent valoric (bunurile economice sunt furnizate de terțe persoane în raport cu subiectul de
drept).
Persoana juridică reprezintă un subiect colectiv de drept care participă de sine stătător la
raporturi juridice, având o răspundere proprie.
Contabilitatea a apărut din nevoia de a răspunde problematicii cunoașterii și administrării în
condiții raționale a patrimoniului.
Patrimoniul a reprezentat cauza existenței contabilității și obiectul reprezentării și înregistrării
sale.
Reprezentarea patrimoniului în contabilitate
În contabilitate, masa patrimoniului este reprezentată prin prisma raportului de echilibru dintre
bunurile economice ca obiecte de drepturi și obligații, pe de o parte și drepturile și obligațiile cu
valoare economică, pe de altă parte.
Ecuația creată în acest sens este de forma:

Bunuri economice = Drepturi + Obligații

ca obiecte de drepturi și obligații cu valoare economică cu valoare economică

sau
2
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII
Bunuri economice ca obiecte de drepturi şi obligaţii = Originea resurselor

În momentul înfiinţării unei întreprinderi ecuaţia este de forma:

Bunuri economice = Capitaluri proprii (drepturi cu valoare economică)
ca obiecte de drepturi și obligații

Prin această ecuaţie se scoate în evidenţă capitalul pus la dispoziţia firmei de proprietar.
Pe măsura desfăşurării activităţii, întreprinderea intră în relaţie cu persoane fizice şi juridice,
beneficiind de un capital pus la dispoziţie pe o anumită perioadă de proprietari şi creditori.
Pentru ca bunurile să devină obiecte de drepturi şi obligaţii, trebuie sa îndeplinească
următoarele condiţii:
- să se găsească sub formă de bunuri concrete sau drepturi industriale şi comerciale
- să poată fi exprimate valoric
- să fie utile unei persoane fizice sau juridice
- să se găsească în posesia unei persoane în urma transferului dreptului de proprietate.
Originea resurselor se referă la modalitatea de obţinere a capitalului, îmbracând două forme:
- capitalul pus la dispoziţie de proprietar
- capitalul pus la dispoziţie de creditori
În cazul capitalului pus la dispoziţie de proprietar bunurile sunt utilizate în baza dreptului de
proprietate, iar originea resurselor îmbracă forma de capital propriu. În schimb, bunurile primite de
la creditori sunt exploatate în baza angajamentelor asumate. Deşi s-a transferat dreptul de proprietate,
întreprinderea îşi crează obligaţii faţă de creditori.
În măsura în care patrimoniul este tratat prin prisma capitalului, raporturile de schimb,
studiate de contabilitate, reflectă relațiile dintre drepturi și obligații și bunurile economice investite
și folosite în activitatea unei entități.
Ecuaţia în acest caz este:

Bunuri economice = Datorii + Capital propriu

În situația în care interpretarea raporturilor de schimb se realizează prin prisma resurselor

(aporturi de capital, rezerve, datorii etc.), cât și a utilizărilor (bunuri economice, creanțe etc.) ecuația
devine:
Utilizări = Resurse

Din punct de vedere economic resursele sunt analizate sub două aspecte:
- în funcţie de destinaţia capitalului care poate fi pe termen lung sau scurt
- modul de finanţare a utilizărilor

Ecuaţia specifică patrimoniului din punct de vedere economic:

Utilizări permanente + Utilizări temporare = Finanţare permanentă + Finanţare temporară

Utilizarea capitalului este permanentă când perioada de exploatare depăşeşte 1 an, iar la
finanţarea permanentă susţinerea se face pe o perioadă mai mare de 1 an. La dispoziţia întreprinderii
se află capitalul depus de proprietari şi creditori. În acest caz ecuaţie este:

3
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII
Capital fix + Capital circulant = Finanţare stabilă + Finanţare pe termen scurt

La nivelul obiectului contabilității, bunurile economice sunt delimitate prin structura de activ,
iar drepturile și obligațiile prin cea de pasiv. Ecuația generală a patrimoniului așa cum este studiată
în contabilitate devine:

ACTIVUL PATRIMONIULUI = PASIVUL PATRIMONIULUI

În prezent, cei mai mulţi specialişti în domeniu consideră obiectul contabilităţii ca fiind
reprezentat de conceptele de poziţie financiară şi performanţă financiară a entităţii.
Poziția financiară a unei entităţi este reprezentată de activele, datoriile şi capitalurile proprii
deţinute la un moment dat de către entitate, elemente prezentate de contabilitate cu ajutorul bilanţului.
Pornind de la cele două componente ale pasivului, drepturi și obligații, contabilitatea calculează
și evidențiază situația netă (poziția financiară) pe baza relației:

Situația netă a patrimoniulu = Activul - Obligațiile

(Drepturile cu valoare economică ) patrimoniului cu valoare economică
sau
CAPITAL PROPRIU (ACTIV NET) = ACTIVE – DATORII

Situaţia netă a patrimoniului arată partea din averea întreprinderii ca aparţine proprietarilor.
Se poate spune că o entitate (subiect de drept) și-a asigurat integritatea patrimonială și
independența din punct de vedere financiar dacă situația netă >datoriile. Această situație evidențiază
faptul că entitatea are posibilitatea de a-și onora obligațiile față de terți din bunurile disponibile.
Bilanţul contabil, privit ca o situaţie financiară care redă capitalurile proprii prin diferenţa
dintre active şi datorii, oferă informaţii privind natura şi sumele investite în resursele entităţii (active),
obligaţiile entității faţă de creditori (datorii), precum şi partea proprietarilor în aceste resurse
(capitaluri proprii).
Performanţa financiară a unei entităţi este reprezentată de veniturile şi cheltuielile entităţii,
aceste elemente fiind prezentate cu ajutorul contului de profit şi pierdere.
Contabilitatea studiază, pe lângă existenţa capitalului, şi consumul de resurse şi câştigurile
obţinute în urma exploatării acestuia. Consumul de resurse reprezintă cheltuielile efectuate de
întreprindere pe o anumită perioadă, iar câştigurile reprezintă veniturile.
Cheltuielile sunt constituite din valorile plătite sau de plătit în contrapartida cu stocurile, lucrările şi
serviciile cumpărate, obligațiile consimțite a fi plătite la bugetul statului şi alte organisme publice,
precum şi amortizările și provizioanele.
Veniturile sunt constituite în mare parte din valorile care sunt primite sau urmează a fi primite de
unitatea patrimonială, de obicei ca echivalent al formării bunurilor materiale, serviciilor şi lucrărilor.
Ecuaţia fundamentală a performanţei financiare este de forma:

Cheltuieli ± Rezultat = Venituri

Rezultatul poate fi profit sau pierdere, în funcţie de mărimea veniturilor şi cheltuielilor.

Profitul reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile efectuate într-o anumită perioadă.
Pierderile reprezintă partea de resurse consumate şi neacoperite prin rezultatele obţinute ca
urmare a exploatării capitalului.

4
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII
 Prin reunirea celor două ecuații, cea a situație patrimoniului şi cea a rezultatului, se poate scrie
egalitatea fundamentala a contabilității:

Activ + Cheltuieli = Pasiv + Venituri

Structuri privind situația patrimoniului

ACTIV PASIV
1. Active imobilizate 1. Capital propriu
1.1 Imobilizări necorporale 1.1. Capital
1.2 Imobilizări corporale 1.2. Rezerve,
1.3 Imobilizări financiare 1.3.Rezultatul reportat (profit cu +
2. Active circulante pierdere cu -)
2.1 Stocuri și producție în curs de 1.4. Alte capitaluri proprii
execuție 2. Provizioane
2.2 Creanțe 3. Datorii
2.3 Investiții pe termen scurt 3.1. Împrumuturi și datorii financiare
2.4 Casa și conturi la bănci 3.2. Alte datorii
3. Active de regularizare și asimilate 4. Pasive de regularizare

Activul și pasivul patrimoniului

În contabilitatea, structurile de activ și pasiv se definesc și se explică simultan prin prisma
juridicului, economicului și financiarului.
Din punct de vedere juridic, activul și pasivul sunt privite prin prisma structurii de
patrimoniu astfel:
-activul prin compoziția sa, trebuie să reflecte gruparea bunurilor ca obiecte de drepturi și
obligații în bunuri reale și creanțe;
-pasivul, prin compoziția sa, trebuie să evidențieze separat capitalurile proprii și datoriile.
Din punct de vedere economic, activul și pasivul sunt privite prin prisma relației dintre
resurse și utilizări astfel:
-activul prin compoziția sa, grupează utilizările de resurse în funcție de modul de întrebuințare
în utilizări permanente, utilizări temporare și utilizări-pierderi;
-pasivul prin compoziția sa, asigură gruparea resurselor în raport de originea lor în resurse
permanente furnizate de proprietar, resurse temporare asigurate de terți, resurse rezultate sub formă
de profit.
Din punct de vedere financiar, activul și pasivul sunt privite prin prisma lichidității bunurilor
economice și exigibilității datoriilor, astfel:
-activul, prin compoziția sa, grupează valorile alocate în funcție de lichiditatea lor în valori
imobilizate, valori de exploatare, valori realizabile pe termen scurt, valori disponibile și valori
rezultat-sub formă de pierderi;
- pasivul prin compoziția sa, ierarhizează sursele de finanțare în funcție de exigibilitatea lor
în datorii pe termen scurt, datorii pe termen lung, capitaluri proprii și rezultat-sub formă de profit.

5
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII
 Activul patrimoniului cuprinde bunurile economice sau mijloacele de care dispune entitatea.
El indică utilizarea capitalurilor ca bunuri de folosință îndelungată, stocuri, creanțe, disponibilități si
alte valori iar pasivul originea capitalurilor.
Prin compoziția sa, activul evidențiază destinația și lichiditatea bunurilor economice.
Lichiditatea se referă în primul rând la intervalul de timp necesar ca un element de activ
să fie convertit în disponibilități bănești. În al doilea rând, lichiditatea se referă la posibilităţile unei
întreprinderi de a- și achita datoriile scadente într-un viitor apropiat.
În raport cu aceste criterii, se disting următoarele categorii de active: active imobilizate, active
circulante și active de regularizare.
1. Activele imobilizate denumite și active fixe sau pe termen lung cuprind bunurile economice
de folosință îndelungatăcare își mențin forma inițială fără a fi înlocuite după fiecare ciclu de
exploatare, de exemplu: mașini, utilaje folosite în activitatea de producție.
1.1. Imobilizările necorporale sunt destinate să servească activitatea entității, pentru o durată
mai mare de un an , fără a îmbrăca forma de bunuri materiale-fizice: concesiuni, brevete, mărci de
fabrică, licențe, fond comercial, cheltuieli de constituire, cheltuieli de dezvoltare etc.
1.2. Imobilizări corporale, sunt, în general, bunurile de exploatare stabile ale entității:
terenuri și amenajări de terenuri, construcții, instalații tehnice și mijloace de transport, echipamente
tehnologice etc. precum și imobilizările în curs atunci când nu sunt terminate.
1.3. Imobilizările financiare regrupează utilizările de bunuri economice în exteriorul
entității. Ele cuprind valorile financiare investite de entitate în capitalul altor societăți comerciale sub
forma titlurilor de participare deținute la societatile din cadrul grupului, creantelor asupra societatilor
din cadrul grupului, titlurilor sub forma de interese de participare, creanțelor din interese de
participare, titlurilor deținute ca imobilizări și altor creante și respectiv împrumuturi pe termen lung
acordate altor entități.
Imobilizarile financiare reprezintă o modalitate distinctă de utilizare, pentru o perioadă
îndelungată, a capitalului social disponibil și al altor resurse (acțiuni și drepturi de creanță) sub forma
participării la formarea capitalului altor societăți comerciale.

2. Activele circulante reprezintă ansamblul bunurilor economice ce intervin pe termen scurt

(până la un an) în ciclul de exploatare a entității. Ele se află într-o continuă mișcare și transformare,
fiind înlocuite cu altele noi din aceeași categorie. Ele se mai numesc și active curente sau pe termen
scurt.
În funcție de stadiul în care se găsesc, activele circulante cunosc mai multe forme:
2.1 Stocuri și producție în curs de execuție sunt valori economie care prin natura și destinația
lor se folosesc pentru asigurarea continuității activității de producție. Ele intervin în ciclul de
exploatare pentru a fi consumate în primele faze de fabricație (materii prime și materiale), vândute
(mărfuri, produse finite) și în curs de execuție dacă au calitatea de producție neterminată.
2.2. Creanțele sau valorile în curs de decontare sunt valori economice avansate temporar de
entitate altor persoane fizice sau juridice pentru care urmează să primească un echivalent valoric
reprezentat de o sumă de bani sau un serviciu.
Din această grupă fac parte: creanțele comerciale (față de clienți); creanțele în cadrul grupului
(între societatea-mamă și filiale); creanțele din interese de participare (generate de relațiile dintre
societate și alte societăți la care aceasta deține titluri de participare); creanțele privind capitalul
subscris și nevărsat (subscrieri de capital social efectuate și nedepuse); debitorii diverși (din pagube
materiale, amenzi și penalități pretinse etc) și alte creanțe.

6
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII
 2.3. Investiții pe termen scurt reprezintă sumele investite de entitate cu scopul de a obține un
câștig pe termen scurt sub forma dobânzilor încasate și a diferențelor favorabile între prețul de vânzare
și prețul de cumpărare (ex: acțiuni, obligațiuni, acțiuni proprii răscumpărate temporar).
2.4 Casa și conturi la bănci reprezintă valori sub formă de bani (casa, conturi curente la bănci,
avansuri de trezorerie).

3. Activele de regularizare și asimilate sunt valori economice de activ transferate asupra

exercițiilor următoare, sub forma cheltuielilor înregistrate în avans și a decontărilor din operațiuni în
curs de clarificare (ex. chirii, taxe, dobânzi plătite anticipat etc. )

Pasivul patrimoniului reprezintă sursele de finanțare a bunurilor economice. El arată

proveniența sau modul de procurare și destinația activelor. Prin componența sa, pasivul delimitează
clasificarea surselor de finanțare în funcție de modul de constituire (finanțare proprie, finanțare
străină) și exigibilitatea lor.
Exigibilitatea indică perioada de timp în care o datorie devine scadentă şi ca urmare trebuie
achitată.
Corespunzător celor două criterii, pasivul patrimoniului se diferențiază în capitaluri proprii,
provizioane, datorii și pasive de regularizare.
1. Capitalurile proprii cuprind capitalul social constituit prin aportul asociaților sau
acționarilor, primele de capital (excedentul dintre valoarea de emisiune și valoarea nominală a
acțiunilor sau părților sociale), rezervele (acumulate prin capitalizarea profitului), rezultatul reportat
(profit nerepartizat din exercițiile precedente /pierderea neacoperită), rezultatul exercițiului (profit
sau pierdere).
2. Provizioane reprezintă fonduri constituite la finele exercițiului financiar pe seama
cheltuielilor în scopul finanțării pierderilor sau riscurilor, a căror realizare sau plată este incertă sau
devin exigibile în perioadele următoare (pentru despăgubiri, garanția acordată clienților la vânzările
de produse etc). Ele au caracterul unor datorii probabile.
3. Datoriile reprezintă fonduri furnizate de terțe persoane în raport cu entitatea sub forma:
creditelor, a avansurilor primite, angajamente față de furnizori pentru bunurile primite dar neachitate,
angajamente față de salariați sub forma salariilor în curs de decontare, angajamente față de buget
privind impozitele și taxele de plătit etc.
4. Pasivele de regularizare cuprind valorile economice de pasiv decontate între exercițiile
financiare sub forma veniturilor înregistrate în avans.

1.3. Metoda contabilității

Metoda contabilității cuprinde ansamblul principiilor, convenţiilor, procedeelor şi
instrumentelor folosite pentru înregistrarea, evaluarea, gruparea, calculul, sintetizarea, analiza și
controlul situației patrimoniului și a rezultatelor.
Între obiectul şi metoda contabilităţii există o legătură de interdependenţă sau de condiţionare
reciprocă. Această legătură constă înfaptul că obiectul defineşte ce trebuie studiat, iar metoda arată cum
anume trebuie studiat obiectul unei ştiinţe.

7
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII
 Principiile contabilităţii sunt enunţuri de esenţă conceptuală foarte generale şi delimitate ca sistem
de referinţă pentru construirea informaţiei contabile privind situaţia patrimoniului, poziţia financiară şi
rezultatul obţinut.
Prin geneză sunt un produs al practicilor de contabilitate, fiind acceptate prin consensul
producătorilor şi utilizatorilor de informaţii contabile.
Principiile mai figurează şi sub denumirea de reguli sau convenţii contabile.
Metoda contabilităţii se bazează pe următoarele principii:
A. Principii fundamentale ale contabilității
B. Principii normative (principii contabile generale)

A. Principiile fundamentale ale contabilității:

1. Principiul dublei reprezentări poate fi explicat pornind de la trăsătura de bază a obiectului
contabilităţii, care constă în reflectarea patrimoniului întreprinderii, atât sub aspectul utilităţii
bunurilor economice care îl compun, adică al destinaţiei economice a acestora (maşini, utilaje,
instalaţii, construcţii, materiale, produse, bani, etc.) cât și a relaţiilor de proprietate în cadrul
cărora se dobândesc aceste bunuri, ca obiecte de drepturi şi obligaţii, adică sub aspectul surselor
de finanţare.
Dubla reprezentare se realizează cu ajutorul BILANŢULUI.
Acest principiu se bazează pe echilibru permanent dintre activele patrimoniale şi pasivele
patrimoniale, echilibru denumit şi egalitate bilanţieră.
Dubla reprezentare a patrimoniului cu ajutorul Bilanţului, se bazează pe următoarele ecuaţii de
echilibru:
1. ACTIV = PASIV, la nivel general, cunoscută sub denumirea de ecuaţia dublei reprezentări.
2. BUNURI ECONOMICE = DREPTURI + OBLIGAŢII, în cazul patrimoniului juridic;
3. UTILIZĂRI = RESURSE, în cazul patrimoniului economic.
Această egalitate valorică trebuie respectată obligatoriu, ea rezidă din faptul că o entitate
patrimonială nu poate avea mai multe bunuri (mijloace) economice decât atâtea câte au fost procurate
în cadrul relaţiilor de drepturi şi obligaţii (cu capital propriu şi capital împrumutat).
2. Principiul dublei înregistrări a operaţiilor economice, reprezintă principiul potrivit căruia
orice operaţie economico-financiară trebuie să fie înregistrată concomitent în două conturi.
Dubla înregistrare este determinată, în primul rând de dubla reprezentare prin faptul că, în
timpul mişcării şi transformării lor, elementele patrimoniale ale întreprinderii nu încetează a fi privite
sub dublu aspect, al utilităţii lor, adică al destinaţiei economice şi al provenienţei, respectiv al modului
de dobândire, al surselor de finanţare, aspecte care se reflectă concomitent ca un raport de echivalenţă
între doi termeni, unul care evidenţiază bunurile economice, iar cel de-al doilea care evidenţiază
sursele de finanţare.
Acest principiu creează un raport valoric de echivalenţă între utilizări/resurse, intrări/ieşiri
aferente mişcărilor individuale ale elementelor patrimoniale, mişcări ce se produc într-un echilibru
permanent dat de echilibrul patrimonial.
Ecuaţiile de echilibru nu se mai stabilesc între totalul elementelor de active şi totalul
elementelor de pasiv, ci între elementale individuale din Bilanţ şi elementele contului de
rezultate.
Pentru reflectarea existenţelor, a modificărilor şi transformărilor elementelor individuale,
contabilitatea utilizează CONTUL.

8
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII
 Pornind de la relaţia generală de echilibru proprie dublei reprezentări, prin dubla înregistrare se
creează cea de-a doua relaţie specifică, şi anume:
Creşterea + Micşorarea = Creşterea + Micşorarea
Bunurilor drepturilor drepturilor bunurilor
Economice proprietarilor şi proprietarilor economice
obligaţiilor faţă şi obligaţiilor
de terţi faţă de terţi

Dubla înregistrare dă posibilitatea exercitării unui control permanent asupra exactităţii

înregistrărilor efectuate cu privire la operaţiile economice şi financiare efectuate de unitatea
patrimonială.
Dubla reprezentare şi dubla înregistrare, ca trăsături esenţiale ale metodei contabilităţii sunt
specifice acesteia, fiind legi de bază permanente şi universale.
3. Principiul dublei determinări a rezultatului
Determinarea rezultatului se poate realiza în două moduri:
- dacă rezultatul se calculează în funcţie de activitatea desfăşurată în decursul unei perioade,
ecuaţia de echilibru este:
Venituri – Cheltuieli = Rezultatul exercțiului
- dacă rezultatul se calculează în funcţie de variaţia bogăţiei (a capitalurilor proprii) ecuaţia de
echilibru este:
Rezultatul = Capitaluri proprii - Capitaluri proprii
exercițiului la închiderea exercițiului la începerea exercițiului

4. Principiul dublei centralizări:

Presupune înregistrarea operaţiilor economice la nivelul a două tipuri de evidenţe:
-evidenţa cronologică
-evidenţa sistematică
Evidenţa cronologică presupune înregistrarea operaţiilor economice în ordinea apariţiei şi
efectuării lor și utilizează documentul Registrul Jurnal
Evidenţa sistematică presupune înregistrarea operaţiilor economice în funcţie de conţinutul
economic al acestora și utilizează documentul Registrul Cartea Mare.

B. Principiile normative sau principiile contabile generale

Principiile normative asigură armonizarea contabilităţii, conferindu-i acesteia o universalitate
relativă. Aplicarea acestor principii este puternic influenţată de normele (standardele) contabile care
sunt rezultatul normalizării contabile supuse influenţelor economice, sociale şi politice.
Principiile normative pot fi clasificate în două categorii:
 Principiile normative ale contabilităţii explicite (enunţate)
 Principiile normative ale contabilităţii implicite (subînţelese)

Principiile normative ale contabilităţii explicite (enunţate)

1. Principiul continuităţii activității, se bazează pe presupunerea că într-un viitor previzibil,
entitatea îşi continuă în mod normal activitatea.
Entitatea nu are intenţia şi nici nu va fi obligată să intre în stare de lichidare sau de reducere
sensibilă a activităţii într-o perioadă viitoare.
9
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII
 Continuitatea activităţii impune evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii şi
la închiderea exerciţiului la valoarea actuală a fiecărui element, în funcţie de utilitatea bunului, starea
acestuia şi preţul pieţei.
Deteriorarea rezultatelor din exploatare şi a poziției financiare, ulterior datei bilanțului, indică
nevoia de a analiza dacă presupunerea privind continuitatea activității este încă adecvată.
2. Principiul permanenţei metodelor
Permanenţa metodelor presupune continuitatea aplicării aceloraşi reguli şi procedee contabile
privind evaluarea activelor şi datoriilor, a veniturilor şi cheltuielilor, înregistrarea în contabilitate şi
prezentarea elementelor de activ şi de pasiv şi a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a
informaţiilor contabile.
Este cunoscut faptul că metode şi tehnici contabile diferite conduc la rezultate diferite.
Politicile contabile şi metodele de evaluare trebuie aplicate în mod consecvent de la un exercițiu
financiar la altul.
Nerespectarea acestui principiu, respectiv modificarea politicilor şi tehnicilor contabile are loc
atunci când noua metodă este impusă de lege sau de o autoritate cu atribuţii de normalizare contabilă,
precum şi în cazul în care se apreciază că această schimbare va oferi o prezentare mai adecvată a
evenimentelor şi tranzacţiilor.
Politicile contabile pot fi modificate atunci când intervine o schimbare semnificativă în natura
activităţii unei entităţi.
3. Principiul prudenţei
Principiul prudenţei constă în aprecierea rezonabilă a faptelor astfel încât să se evite riscul
transferului asupra viitorului, a incertitudinilor prezentului, incertitudini ce pot greva patrimoniul şi
rezultatele unei entităţie conomice.
Principiul prudenţei constă „în esenţă”, în contabilizarea oricărei pierderi probabile şi în
necontabilizarea profiturilor sperate, chiar dacă acestea sunt foarte probabile.
Aplicarea acestui principiu are în vedere următoarele aspecte:
•la închiderea exerciţiului se iau în considerare numai profiturile recunoscute;
•se contabilizează toate obligaţiile previzibile şi pierderile potenţiale, chiar dacă acestea apar
între data închiderii exerciţiului şi data întocmirii bilanţului şi nu se contabilizează profiturile
probabile.
•se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, indifferent dacă rezultatul
exerciţiului financiar este profit sau pierdere.
4. Principiul costului istoric
Valoarea unui bun se determină în două moduri, având în vedere criteriul cost sau criteriul
câştig:
- valoarea bunului este dată de consumurile de resurse ocazionate de intrarea bunului în entitate
(criteriul cost).
- valoarea bunului este dată de veniturile obţinute prin vânzarea acestuia în prezent sau în viitor
(criteriul câştig).
Valoarea unui bun se determină utilizând mai multe categorii de costuri,cum ar fi:
-Costul istoric de intrare. Ia în considerare costurile suportate în trecut pentru achiziţionarea
sau producerea bunului respectiv;
-Costul curent (costul de înlocuire). Se determină în funcţie de consumurile sau plăţile ce ar
trebui efectuate în prezent pentru intrarea în entitate a unui bun echivalent

10
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII
 -Valoarea realizabilă (de decontare a obligaţiei). Activele sunt înregistrate la valoarea în
numerar sau în echivalente ale numerarului care poate fi obţinută în prezent prin vânzare anormală a
activelor;
-Valoarea actualizată. Activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor intrări nete
de numerar, care urmează să fie generate în derularea normală a activităţii entităţii
5. Principiul contabilității de angajamente
Efectele tranzacțiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacțiile şi
evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit) şi
sunt înregistrate în contabilitate şi raportate în situațiile financiare ale perioadelor aferente.
Trebuie să se țină cont de veniturile şi cheltuielile aferente exercițiului financiar, indiferent de
data încasării veniturilor sau data plății cheltuielilor.
6. Principiul intangibilității
Bilanțul de deschidere pentru fiecare exercițiu financiar trebuie să corespundă cu bilanțul de
închidere al exercițiului financiar precedent.
Schimbările de procedee de lucru, de metode, nu trebuie să influenţeze situaţia iniţială
(bilanţul de deschidere) al noului exerciţiu.
Prin aplicarea acestui principiu se asigură o informare corectă a utilizatorilor informaţiei
contabile.
7. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii
În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ, se va determina separat
valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau de datorii, respectiv de capitaluri.
8. Principiul necompensării
Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce
reprezintă datorii sau capitaluri proprii, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepţia compensărilor
între active şi pasive, permise de reglementările legale.
Aplicarea principiului necompensării presupune:
-necompensarea între posturile de activşi cele de datorii şi capitaluri propriiîn bilanţ;
-necompensarea creanţelorcu datoriilefaţă de acelaşi terţ;
-necompensarea între veniturişi cheltuieli în contul de rezultate.
9. Principiul pragului de semnificație
Potrivit acestui principiu orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentată
distinct în cadrul situaţiilor financiare.
Elementele cu valori nesemnificative, care au aceeaşi natură sau cu funcţii similare trebuie
însumate, nefiind necesară prezentarea separată.

Principiile normative ale contabilităţii implicite (subînţelese)

1.Principiul cuantificării monetare
Acest principiu nu este prevăzut în mod distinct în legislaţia din România.
Potrivit Cadrului General de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare (IASB) evaluarea
(cuantificarea monetară) est eprocesul prin care se determină valorile la care structurile situaţiilor
financiare vor fi recunoscute în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere.
Cuantificarea monetară permite omogenizarea şi agregarea unor elemente eterogene, folosind
moneda naţională sau o altă monedă.
Unitatea monetară este reţinută atât ca unitate de cont cât şi ca unitate de cumpărare.

11
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII
 Ca unitate de cont moneda este folosită pentru măsurarea şi înregistrarea fluxurilor şi a
structurilor patrimoniale.
Ca unitate de cumpărare, moneda trebuie tratată ca un rezervor de înlocuire în formă naturală
a bunurilor ce formează obiectul evaluării
2. Principiul entităţii
Acest principiu impune separarea activităţii unităţilor patrimoniale de activitatea
proprietarilor acesteia. Sunt contabilizate tranzacţiile întreprinderii şi nu cele ale proprietarilor
săi. Întreprinderea este o entitate autonomă, distinctă de proprietarii săi, indiferent de forma juridică
şi de activitatea sa.
Acest principiu nu este enunţat în mod explicit în textele contabile româneşti. El există în
mod implicit.

1.4. Procedeele metodei contabilitatii

Principiile contabilităţii îşi găsesc aplicarea şi concretizarea în practică prin utilizarea unor
procedee şi instrumente concrete.
Prin procedeu se înţelege un modul sistemic de efectuare a unei lucrări, modalitatea, maniera,
felul de a proceda.
Instrumentul este un aparat, unealtă cu ajutorul căruia se efectuează o anumită operaţie.
Procedeul indică cum trebuie procedat pentru atingerea unui scop, iar instrumental indică
mijlocul cu ajutorul căruia se realizează procedeul respectiv.
Procedeele metodei contabilităţii se bazează pe anumite principii generale care stabilesc
legăturile reciproce dintre aceste procedee şi structurile esenţiale ale obiectului contabilităţii.
Aceste procedee se împart în trei grupe:
1) procedee comune tuturor științelor;
2) procedee specifice metodei contabilității;
3) procedee ale metodei contabilității utilizate și de alte discipline economice.
1. Dintre procedeele comune tuturor știintelor, metoda contabilității utilizează: observația,
raționamentul, comparația, clasificarea, analiza și sinteza.
• Observația este faza inițială a cercetării obiectului de studiu al oricarei știinte. Contabilitatea
folosește observația pentru cunoașterea fenomenelor și proceselor economice care se pot exprima
valoric şi pe care, după consemnarea lor în documente, le reflectă în conturi, respectând anumite
reguli.
• Raționamentul se aplică de către metoda contabilității pentru ca, pe bază de judecăți logice,
pornind de la reprezentarea mişcărilor de valori economice care au loc în patrimoniul unităţilor, și
care au fost deja observate, să se ajungă la concluzii noi ce permit stabilirea cu exactitate a modului
de reflectare a acestora cu ajutorul diferitelor sale procedee.
• Comparația este folosită de metoda contabilității prin compararea a două sau mai multe
fenomene sau procese economice care se pot exprima valoric, cu scopul de a stabili asemănările și
deosebirile dintre ele, pentru ca pe această bază să se fixeze noțiuni, să se tragă anumite concluzii.
• Clasificarea reprezintă acțiunea de împărțire, distribuire, repartizare sistematică pe clase sau
într-o anumită ordine a obiectelor sau fenomenelor, în funcție de asemănările și deosebirile dintre ele.
Asemănările le apropie și le încadrează în aceeași clasă, deosebirile le diferențiază și le distribuie în
clase diferite.

12
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII
 • Analiza reprezintă procedeul științific de cercetare a unui întreg, a unui fenomen, pornind de
la studierea sistematică a fiecărui element component în parte al acestuia. În contabilitate, analiza are
un câmp foarte larg de aplicare.
• Sinteza este procedeul care se bazează pe trecerea de la particular la general, de la simplu la
compus, pentru a se ajunge la generalizare. Sinteza este folosită de metoda contabilității în
operațiile de grupare și centralizare a datelor cu ocazia întocmirii situaţiilor periodice.
2. Procedee specifice metodei contabilității. Procedeele specifice, utilizate de metoda
contabilității pentru cercetarea și studierea obiectului său, sunt următoarele: bilanțul, contul și balanța
de verificare.
• Bilanțul este cel mai reprezentativ procedeu specific metodei contabilității, prin care se
înfăptuiește dubla reprezentare a patrimoniului întreprinderii. Cu ajutorul bilanțului se reprezintă, la
un moment dat, în expresie valorică, patrimoniul întreprinderii sub dublul său aspect, și anume: pe de
o parte, sub aspectul destinației economice a mijloacelor economice, pentru care contabilitatea
foloseste noțiunea de ACTIV și, pe de altă parte, sub aspectul surselor de finanțare a mijloacelor
economice, pentru care contabilitatea folosește noțiunea de PASIV.
Bilanţul încheie un ciclu de înregistrări contabile dintr-o perioadă de gestiune.
În acelaşi timp pe baza informaţiilor din bilanţ se demarează noul ciclu de prelucrare a datelor.
Întrucât bilanțul nu poate să reflecte mișcările survenite în cadrul unei perioade de timp pentru
fiecare element patrimonial în parte, metoda contabilității utilizează, pentru atingerea acestui obiectiv,
un alt procedeu specific numit cont.
• Contul este procedeul specific metodei contabilității, care studiază atât starea inițială și
mișcările intervenite pe parcursul unei anumite perioade de timp, cât și starea finală a fiecărui element
patrimonial component al patrimoniului.
Contabilitatea dispune de un sistem de conturi în care reflectarea tuturor operațiilor rezultate din
mișcarea și transformarea elementelor patrimoniale are la bază dubla înregistrare. Dubla înregistrare
în conturi a operațiilor economice și financiare face posibilă existența și menținerea unui echilibru
permanent, necesar pentru verificarea datelor înregistrate în conturi.
• Balanța de verificare asigură respectarea în contabilitate a dublei înregistrări, oferind prin
aceasta garanția exactității înregistrărilor efectuate în conturi, precum și a întocmirii unor bilanțuri
reale și complete. Cu ajutorul balanței de verificare se centralizează întreaga activitate economică a
întreprinderii, reflectată distinct în conturi, pe parcursul perioadei de gestiune.
Legătura dintre cont, care furnizează informaţii de detaliu asupra fiecărui element patrimonial
şi bilanţ, care asigură informaţii generalizatoare asupra activităţii de ansamblu a unităţii se realizează
cu ajutorul balanţei de verificare.
Pe baza balanţei de verificare se pot pune în evidenţă modificările intervenite în volumul şi
structura patrimoniului în urma activităţii desfăşurate.
3. Procedee ale metodei contabilității comune și altor discipline economice: documentarea;
evaluarea; calculația; inventarierea.
• Documentarea constă în faptul că operațiile economice sau financiare privitoare la existența
și mișcarea elementelor patrimoniale trebuie să fie consemnate, în momentul efectuării lor în
documente care fac dovada înfăptuirii acestora. Acest lucru este necesar atât pentru realizarea cerinței
principale a contabilității, de fundamentare și justificare a tuturor datelor sale pe bază de acte scrise,
cât și pentru faptul că datele înscrise în documente trebuie înregistrate în conturi.
• Evaluarea este procedeul cu ajutorul căruia se realizează exprimarea valorică, în etalon
bănesc, a elementelor patrimoniale şi a operaţiilor şi proceselor economice în vederea centralizării

13
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII
lor cu ajutorul balanțelor de verificare, și a generalizării, cu ajutorul bilanțului. Evaluarea constă în
transformarea unităților naturale în unități monetare, cu ajutorul prețurilor.
• Calculația are o sferă largă de aplicabilitate în contabilitate. Ea include toate formele de calcul,
începând cu simpla calculare a datelor consemnate în documentele primare, continuând cu calculul
rulajelor conturilor, al sumelor și al soldurilor acestora, cu calculul valorii elementelor patrimoniale
inventariate, cu calculul amortizării imobilizărilor, calculul provizoanelor etc. și terminând cu
calculul tuturor indicatorilor economico-financiari.
Calculaţia presupune utilizarea unor algoritmi de calcul pe care se bazează toate procedeele
metodei contabilităţii.
• Inventarierea constituie un procedeu de verificare a realităţii informaţiei contabile şi de punere
de accord cu existenţa faptică a patrimoniului pe care îl reprezintă.
Pentru a cunoaște situația reală a patrimoniului, periodic, trebuie să se verifice existența faptică
a tuturor elementelor patrimoniale înregistrate în contabilitate. În acest scop, contabilitatea se
folosește de procedeul numit inventariere. Prin inventariere trebuie să se verifice existența faptică a
tuturor elementelor patrimoniale, în scopul descoperirii neconcordanțelor dintre datele înregistrate în
conturi și realitățile de pe teren. Pe baza constatărilor la care se ajunge în urma inventarierii, se fac
rectificările necesare în conturi și se stabilesc responsabilități.

14
Lector univ. dr. Nicoleta NICULESCU OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂȚII