Sunteți pe pagina 1din 25

Personalitatea

Conceptul de personalitate
Indiferent dacă este formală, informală sau nonformală, educația are ca finalitate dezvoltarea și
afirmarea personalității fiecărei ființe umane. Eprimarea P cu tot ce are mai nobil și mai original, mai profund și
mai creativ sunt dimensiuni ale confirmării actului educativ.
Complexitatea conceptului a dus de-a lungul timpului la dificultăți în cuprinderea sensurilor.
Teoreticienii au abordat mai multe modalități în acest sens.

 Personalități puternice / personalități obișnuite


 P accentuate / P destructurante
 P mature / P imature
 Personalitate / individualitate
PERSONALITATEA: organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care
determină gândirea și comportamentul său caracteristic (Allport – la fiecare persoană exista 2-3 trăsături
dominante, 10-15 secundare și f. multe mai puțin manifestate).
Psihologic, existența personalității poate fi remarcată prin existența și manifestarea următoarelor aspecte:
 Globalitate (ansamblul caracteristicilor care o diferențiază de celelalte persoane)
 Coerența (existența unor anumite organizări și interdependențe a elementelor componente ale acesteia;
când în comportament apar acte neobișnuite, ele surprind, deroarece fac notă discordantă; coerența ne
permite să anticipăm reacțiile, pozițiile, opțiunile și să ne constutuim un fond de așteptări de la aceasta)
 Stabilitatea temporală (manifestă o anumită consecvență a atitudinilor și tendințelor)

Trăsătura psihică este predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli.

Temperamentul – latura dinamico-eenrgetică a personalității


1. COLERICUL
 neechilibrat, oscilează între entuziasm exagerat și abandonarea inițiativei, urmată uneori de
depresie, anxietate, neîncredere în forțe proprii)
 agitați, impulsivi, nestăpâniți, iritabili, încăpățânați, agresivi (tendinte de dominare/opoziționism)
 dacă nu sunt temperați prin educație, aceste trăsături pot degenera în obrăznicie, agresivitate,
indisciplină, neintegrare
 se plictisesc repede => e necesară crearea unor motivații puternice pt învățătură, care să-i
mobilizeze, să le stimuleze inițiativa, să le canalizeze energia (ex: convins de necesitatea
disciplinei, numit să răspundă de ea => rezultate pozitive căci se autoeducă)
 trăsături pozitive: vioiciune, reactivitate crescută, bogăție afectivă, plăcerea de a învinge greutăți
etc.
 Părinții/profesorii => grijă pt. organizarea activității lor datorită instabilității emoțiilor,
sentimentelor și a intensității cu care se desfășoară acestea
2. SANGVINICUL
 puternic, echilibrat, optimist, curajos, deschis, impresionabil, sensibil, energic și mobil, bine
dispus, rezistent și stăpânit, rapid în mișcări/vorbire
 învață ușor și uită la fel de repede
 se plictisește repede, are tendința spre superficialitate
 trece repede de la o activitate la alta, se adapteaza ușor, se angajează în rezolvarea sarcinilor fără
entuziasm exagerat
 nu le place să riște
 nu se descurajează
 sociabili, ușor exuberanți
 instabili în stări afective
 nu se pot concentra de fiecare dată cu randament
 deși s-a spus ca e temperamentul ideal, e necesară educația pt. a întâmpina formarea trăsăturilor
negative de caracter și a se dezvolta trăsaturi pozitive
3. FLEGMATICUL
 echilibrat, calm, liniștit, calculat, stabil în acțiuni, ordonat, răbdător, meticulos, perseverent
INSA lipsit de inițiativă și de entuziasm
 depune multe multe eforturi în învățare, dar cunoștințele sunt mai durabile
 se adaptează greu la situații noi
 tip închis, rece, puțin sociabil însă prin educație devine destul de productiv
4. MELANCOLICUL
 tip slab rezistent la eforturi
 interiorizat, trist, timid, anxios, nehotărât, retras, nesigur
 cu sentimentul inferiorității, neîncrezător în forțele proprii
 serios, conștiincios, exigent cu sine, supus, sârguincios
 prin educarea încrederii în forțe proprii și antrenare progresivă în rezolvarea unor sarcini, copiii
devin capabili de eforturi intense și de rezultate bune
 în lipsa educației , devin pesimiști, nesociabili, cu complexe de inferioritate, se consumă datorită
eșecurilor

Concluzie:
*temperamentul este aliaj de însușiri înnăscute și dobândite
*constituie fondul dinamico-energetic al persoanei pe care o influențează discret în toate manifestarile sale
comportamentale
* nu exista tipuri pure de temperament; fiecare are și trăsături ce aparțin unui temperament învecinat
* trăsăturile de temperament se pot ameliora prin educație și nu au legătură cu aptitudinile

Importanţa cunoaşterii temperamentului unui copil:


Determinarea măsurilor corective pentru buna orientare şi pentru a interveni pozitiv în procesul
devenirii socio-morale a fiinţei umane. Dacă un copil este activ, spre exemplu, este necesară
orientarea spre activităţi utile, valorizate social şi temperarea tendinţei de a lua hotărâri pripite,
în grabă, în timp ce inactivii au nevoie de o stimulare constantă, bine dozată şi de un program de
lucru strict supravegheat;
Temperamentele nu sunt în relaţie cu aptitudinile, fapt evidenţiat şi de existenţa unor persoane cu
performanţe deosebite, aparţinând tuturor structurilor temperamentale.
METODE de diagnosticare a temperamentului:
*observarea modului cum învață și se comportă elevii, cum vorbesc și cum se mișcă
* studierea emotivitatii și a expresivitatii, a capacității de muncă, dar și de rezistență
* modul cum se integrează în clasă, în care se acomodează la situații noi

MIJLOACE de investigare a temperamentului:


# metoda biografică
# chestionare
# teste de personalitate
Caracterul – latura atitudinal-valorică a personalității

- alta componenta a personalitatii – considerat “ nucleul “ personalitatii

CARACTERUL este un ansamblu de atitudini si trasaturi ce determina modul de orientare si raportare


a subiectului la cei din jur, la sine, la activitatea desfasurata, la societate
Atitudinea este o stare de preg. mentală prin care se concretizează poziția individului față de tot ceea ce
este legat de existența sa.

Sunt trăsaturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinţe:


1. sunt esenţiale, definitorii pentru om
2. Sunt stabilizate, durabile, determinând un mod constant de manifestare a individului şi permiţând anticiparea
reacţiilor viitoare ale individului
3. sunt coerente cu toate celelalte
4. sunt asociate cu o valoare morală

Exista 3 grupe fundamentale de atitudini:


1. atit. fata de sine insusi ( modestie, orgoliu, demnitate, egoism, sentim. de inferioritate, culpabilitate, încredere
în forțele proprii etc)
2. atit. fata de ceilalti ( altruism, umanism, patriotism, atit. pozitiva etc)
3. atit. fata de munca ( harnicie, punctualitate, seriozitate, si opusul acestora)

Fiecare individ are:


• 1-2 tras cardinale (domină și controlează toate celelalte însușiri)
• 10 -15 trăs principale
• nX100 sau nX1000 trăsături secundare (slab exprimate, chiar negate)

Particularități structurale
• Unitatea C. – leg puternică dintre trăsături
• Expresivitatea C. – reflectarea uneia sau mai multor trăsături care dau notă specifică întregului
• Originalitatea C. – modul autentic, singular de îmbinare a trăsăturilor
• Bogăția C. – multitudinea însușirilor care se manifestă în relațiile interpersonale
• Statornicia C. – afirmarea constantă a atit și trăs, fără a fi influențate de context
• Plasticitatea C. – restructurarea, ajustarea, adaptarea trăs. => evoluție și autoreglare eficientă
• Tărie de caracter – forța atitudinilor, rezistență la influențe contrare propriilor convingeri, mentalități.

Există o legătură între caracter, conștiință morală și conduită. Doar familiarizarea cu un sistem de valori nu
duce la interiorizarea și respectarea lor • Consecințe pedagogice???
Aptitudinile – latura instrumental operațională
APTITUDINILE sunt însușiri psihofiziologice ce facilitează asimilarea de cunoștințe și abilități cu
ajutorul cărora executăm activități cu mai multă rapiditate și cu grad ridicat de eficiență
Pentru ca o însușire psihică să fie aptitudine trebuie satisfacă o serie de cerințe:

1) să fie individuală, diferențiatoare pe planul randamentului activității;


2) să asigure efectiv finalitatea activității;
3) să contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior activității;
4) să dispună de un mare grad de operaționalitate şi eficiență.

CLASIFICARE:
senzoriale
psihomotorii după natura psihologică a operațiilor implicate
intelectuale

simple
complexe profesionale au in componența lor apt. după complexitate
simple care se combină și se completează reciproc

după gradul de generalitate


aptitudini generale (inteligența, imaginația)-necesare în orce domeniu de activitate
aptitudini speciale cu o aplicabilitate restrânsă, care condiționează succesul într-un domeniu anume
# apt. matematică: inteligență generală peste medie, imaginație creatoare, aptitudine numerică,
capacitate de generalizare /abstractizare/rezolvare de probleme
# apt. pedagogică:
 claritate, conciziune și expresivitate verbală,
 capacitate de selectare și de organizare a informațiilor,
 fluență, flexibilitate și coerență în idei,
 spirit de observație, atenție distributivă,
 sensibilitate față de nou, de valoros,
 capacitate de identificare a problemelor care pot fi studiate (cercetate științific),
 dragoste și respect față de copii, empatie
 exigență față de sine,
 optimism, răbdare, încredere,
 stăpânire de sine, simțul măsurii ...

#apt. managerială:
 spirit de observație, capacitate de a cunoaște oamenii,
 gândire mobilă, rapidă, flexibilă,
 capacitate de a elabora proiecte, capacitate de planificare și de proiectare,
 capacitate de a repartiza sarcini,
 capacitate decizională,
 empatie,
 spirit critic și autocritic,
 fermitate, stăpânire de sine,
 discernământ,
 încredere în sine și în echipa sa,
 capacitate de relaționare

Apt. sunt rezultatul interactiunii unor factori externi și interni.


 Factorii externi se referă la procesul însușirii logice/creative a cunoștintelor, priceperilor și deprinderilor
în cadrul căruia se dezvoltă aptitudinile, care, la rândul lor, facilitează asimilarea informațiilor
 Factorii interni – dispozițiile ereditare
- interese, motivații, aspirații, ideal, atitudini, inteligență
Inteligența este cea mai generală aptitudine.
- tipuri: concretă, empirică, abstractă, descriptivă, explicativă, teoretică, matematică, tehnică, literara,
artistică etc.

Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebește de


aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a acestora şi mai ales prin îmbinarea lor corespunzătoare, ceea
ce face posibilă creația de valori noi şi originale.

Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor care se manifestă într-o activitate de importanță istorică
pentru viața societății, pentru progresul cunoașterii umane, o reprezintă geniul.

CREATIVITATEA
Creativitatea este o structură caracteristică a psihicului, care face posibilă realizarea unor producţii, opere noi.
Cultivarea spiritului inovator reprezintă una din sarcinile şcolii de azi.
Factorii creativităţii:
1. Imaginaţia : reprezintă funcţia cea mai importantă în procesul de creaţie originală;
procesul psihic al cărui rezultat este obţinerea unor reacţii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv,
afectiv sau motor;
însuşirile imaginaţiei definesc particularităţile actului creator:
a. fluiditatea: posibilitatea intuirii de numeroase imagini sau idei;
b. plasticitatea: uşurinţa de a schimba modul de abordare al unei probleme, când un
procedeu se dovedeşte inoperant;
c. originalitatea: expresia noutăţii.
Imaginaţia reprezintă o aptitudine, prin urmare factorul ereditar are o influenţă mai mult sau mai puţin
importantă;

2. Cunoştinţele dobândite prin muncă au un rol hotărâtor:


- experienţa poate fi directă, când se observă direct fenomenele, sau indirectă, obţinută prin
lectură;
- varietatea informaţiilor este deosebit de importantă, şcoala putând contribui din plin la
dezvoltarea creativităţii.
3. Nivelul gândirii, inteligenţa persoanei. Există un raport între inteligenţă şi imaginaţia creatoare, fiind
însă departe de o potrivire perfectă.
4. Factori caracteriali: predispoziţiile şi capacităţile intelectuale nu sunt suficiente pentru ca cineva să
devină inventator sau creator de artă. Pentru aceasta este nevoie să existe o motivaţie, o dorinţă şi o
voinţă fermă, perseverenţă pentru a putea trece peste obstacolele ce stau în calea realizărilor notabile.
5. Factori sociali – societatea influenţează mult activităţile creatoare prin: cerinţele sociale; stadiul
actual al ştiinţei, tehnicii sau artei; predecesorii, profesorii savanţilor ori ai artiştilor influenţează
creaţia elevilor; societatea poate fi uneori o frână în calea dezvoltării cunoaşterii.
Etapele muncii de creație:
• Perioada de pregătire este cea în care se colectează informaţii, se fac observaţii, se delimitează problema şi
se schiţează o ipoteză.;
• Incubaţia este perioada în care se caută găsirea unei soluţii. Această etapă poate dura foarte mult, chiar ani de
zile;
• Iluminarea este momentul fericit al găsirii soluţiei;
• Verificarea este ultima etapă şi are rolul de a elimina eventualele erori sau omisiuni.

Blocajele creativităţii:
 Conformismul: este unul dintre blocajele sociale (dorinţa oamenilor ca toţi cetăţenii să se poarte şi să
gândească în mod obişnuit, la fel ca ei.; cei care nu respectă regulile sunt sancţionaţi de către opinia
publică, ceea ce duce la descurajarea gândirii inovatoare).
 Rigiditatea algoritmilor anteriori: reprezintă un blocaj metodologic. Suntem obişnuiţi să folosim într-
o situaţie o anume succesiune determinată de operaţii chiar dacă aceasta nu pare să se potrivească, în loc
să încercăm altceva; critica prematură intră tot în această categorie de blocaje, evidenţiată de Al.
Osborn, unul din promotorii cultivării creativităţii. Dacă îndată ce apare o idee, discutăm critic valoarea
ei, acest act blochează venirea altor idei în conştiinţă. Se recomandă să se noteze toate ideile care apar în
momentul de inspiraţie şi doar apoi să se analizeze critic fiecare idee. Acest procedeu – brainstorming –
poate fi tradus ca „asaltul de idei”;
 Descurajarea rapidă în faţa dificultăţilor şi eforturilor de lungă durată solicitate de munca de
creaţie, blocaj psihologic.

Cauzele blocajelor creative:


-teama de a nu greşi, de a nu se face de râs, împiedicând astfel încercarea de a expr. un punct de vedere
neobişnuit;
-un învăţământ încorsetat de principii rigide, promovând mai mult gândirea, critică, disciplina, conformismul.

Modalităţi de promovare a creativităţii în școală:


 În faza de proiectare a activității:
 în formularea obiectivelor instructiv-educative, stimularea imaginaţiei trebuie să deţină un loc
important, alături de educarea gândirii;
 programele trebuie s ă prevadă lecţii speciale pentru cultivarea ingeniozităţii;
 În activitatea din clasă:
 este foarte importantă atitudinea educatorului şi relaţia sa cu elevii. Educatorul trebuie să aibă
relaţii prietenoase cu elevii, să-i încurajeze să pună întrebări şi să nu-i ironizeze atunci când fac
greşeli. El trebuie să depisteze elevii cu potenţialităţi creative superioare, cărora e firesc să li se
asigure posibilităţi speciale de dezvoltare a capacităţilor lor;
 folosirea metodelor nespecifice: spre exemplu copiii primesc sarcina de a scrie o compunere
despre un obiect simplu: un nasture, o frunză, un gard de nuiele. Elevii sunt solicitaţi să formuleze
cât mai multe întrebări despre obiecte cunoscute: aer, foc, stele etc. Copiii realizează mici
compuneri pe baza unor tablouri înfăţişând diverse scene sau să desprindă morala dintr-o asemenea
imagine;
 folosirea problematizării şi învăţării prin descoperire;
 În activitatea din afara clasei şi cea extraşcolară
 în cercurile de elevi se pot exersa diferite metode de stimulare a imaginaţiei, cum ar fi
brainstorming-ul.
 educatorul poate organiza întâlniri cu oameni de ştiinţă sau de artă care pot vorbi despre munca
lor, despre dificultăţi şi satisfacţii.
 vizitarea expoziţiilor, muzeelor, excursiile lă rgesc câmpul fanteziei copiilor, fiind surse
inepuizabile de întrebări;
 În consilierea părinților:
 Învățătorul trebuie să le explice părinților efectele tutelării excesive a copiilor (ajutor nefondat la
efectuarea temelor, fără ocazia de a încerca să facă eforturi proprii). E nevoie să li se explice că tutelarea
excesivă împiedică dezvoltarea intelectului, manifestarea independentă a gândirii şi fanteziei copilului.
Este necesar ca modul de gândire al educatorului şi stilul de muncă în clasă să fie îndreptat spre educarea
spiritului creativ, latură a personalităţii care capătă în zilele noastre o valoare din ce în ce mai însemnată.

Metode de cunoaștere a personalității unui copil:


a. metode clinice (observaţia, convorbirea, metoda biografică)
b. metode psihometrice sau experimentale (experimentul, testul şi chestionarul)

Fişa psihopedagogică: este un instrument practic, care permite desfăşurarea unor acţiuni programate la
nivelul fiecărui elev, sistematizarea informaţiilor privind personalitatea sa; serveşte drept centralizator
al tuturor datelor de care dispune profesorul. În fişă vor fi înscrise date culese din documentele şcolare
sau obţinute pe baza observaţiilor şi convorbirilor cu elevul, cu profesorii, a vizitării copilului la
domiciliu, a tuturor informaţiilor obţinute de la părinţi, de la coleg şi de la oricare altă persoană; fişa
psihopedagogică este un auxiliar al dascălului în organizarea activităţii de cunoaştere a elevului;

Structura fişei psihopedagogice poate conţine:


I. Date personale
II. Mediul familial
III. Starea de sănătate
IV. Rezultate şcolare şi preocupări ale elevului
V. Date asupra structurii psihologice
Aptitudini şi capacităţi intelectuale – atenţie, inteligenţă, capacitatea de memorare,
limbajul, creativitatea.
Trăsături de caracter – sârguinţă, organizarea eficientă a studiului, disciplina în
clasă, colegialitate, modestie.
Trăsături de temperament – extravertit sau introvertit, energic, activ, emotiv,
sentimental, rece, sensibilitate afectivă redusă
VI. Caracterizare sintetică
Dezvoltarea personalității
Omul, în decursul vieţii sale, este supus permanent unor schimbări, transformări de ordin cantitativ şi
calitativ care se reunesc sub termenul unitar de dezvoltare. În funcţie de nivelul la care au loc aceste modificări,
desprindem trei tipuri de dezvoltare:
• dezvoltare biologică înţeleasă ca modificări fizice, morfologice şi biochimice ale organismului;
• dezvoltarea psihică constă în apariţia, instalarea şi transformarea proceselor, fcț. şi însuşirilor psihice;
• dezvoltarea socială concretizată în reglarea conduitei individului în conformitate cu normele şi cerinţele
impuse de colectivitate, de mediul social, existenţial.

Dezvoltarea umană este un proces complex care conduce la structurarea deplină a funcţiilor vegetative şi
senzoriomotorii, intelectuale şi afective, motivaţionale şi atitudinale, fapt care se soldează cu emanciparea
personalităţii, cu trecerea într-un nou stadiu, denumit şi prin termenul de maturizare biopsihosocială.

Între cele trei forme ale dezvoltării există o strânsă interacţiune şi interdependenţă:
 dezvoltarea psihică se realizează corelat cu cea biologică, dar nu simultan;
 există pusee de creştere sau încetiniri ale ritmului dezvoltării psihice. De exemplu, de la 15 ani,
dezvoltarea fizică încetineşte, dar cea psihică intră într-o dezvoltare rapidă. Ea continuă de-a
lungul vieţii, pe când dezvoltarea fizică se încheie pe la 21-25 de ani;
 la bătrâneţe există o involuţie biologică, în timp ce involuţia psihică poate să nu existe.

Caracteristici ale dezvoltării umane:


 prin dezvoltare se face trecerea de la inferior la superior, printr-o succesiune de etape
 trecerea de la o etapă la alta implică atât acumulări cantitative cât şi salturi calitative
 dezvoltarea are caracter ascendent, asemănător unei spirale, cu stagnări şi reveniri aparente, cu
reînnoiri continue
 dezvoltarea psihică este stadială, nu se desfăşoară liniar, într-o anumită direcţie, ci cunoaşte
manifestări furtunoase, chiar sub formă de crize, alternând cu faze de linişte, calm

A. Caract. biofiziologice ale creşterii, maturizării şc. mic şi influenţa acestora asupra dezvoltării psihice:
• şcolarizarea marchează începutul celei de-a treia subperioade a copilăriei, întinsă pe o perioadă de patru
ani 6/7 – 10/11;
• copilul începe o activitate de învăţare care necesită nu numai efort intelectual ci şi o mare rezistenţă
fizică;
• dezvoltarea fizică relativ lentă la început, în primii doi ani de şcolaritate, se accentuează în ultimii ani.
• se intensifică în organism metabolismul calciului şi se dezvoltă musculatura
• dezvoltarea îndemânării, a aparatelor gustativ şi olfactiv
• maturizarea sistemului nervos
se dezvoltă îndeosebi lobii frontali care ajung la o pondere de 27% din masa cerebrală, ceea ce
este o bună premisă pentru organizarea şi dezvoltarea legăturilor funcţionale implicate în scriere
şi citire, ca dimensiuni ale însuşirii limbii şi cultivării limbajului individual
B. Dezvoltarea psihică a şcolarului mic
 Dezvoltarea senzaţiilor este un proces în deplină desfăşurare (se lărgește c. vizual, crește precizia de a
diferenția cromatic, poate aprecia pe cale auditivă distanța dintre obiecte)
 Dezvoltarea percepțiilor (se dezv. percepția spațialului și percepția timpului)
 Dezvoltarea reprezentărilor – devine posibilă folosirea nr. mare de reprezentări din grădiniță, care până
acum erau puțin sistematizate; r. devin mai precise)
 Dezvoltarea gândirii (apar constructele logice care vor înlocui cun. empirică, va formula raționamente
care vor trece dincolo de aparențe, se dezvoltă reversibilitatea gândirii de care se va folosi pentru a relua
operațiile în ordine inversă=˃g. admite invarianța, se dezvoltă operaţiile gândirii: analiza, sinteza,
comparaţia, abstractizarea, generalizarea, clasificarea şi concretizarea logică, gândirea devenind mai
productivă)
 Limbajul (la intrarea în șc. stăpânește aprox. 2500 cuv, fundam limbii materne, intuitiv norme de vb
corectă; lb oral cunoaște o dezv importantă, datorită conduitei de ascultare; limbajul scris este rodul
formării capacităţii de citit-scris; lecturile literare fac să crească capacităţile elevilor de a se exprima
corect, se însuşeşte fondul principal de cuvinte al limbii (5000 de cuvinte), tot mai multe dintre ele
intrând în limbajul activ al copilului; dezvoltarea limbajului se face prin orice activitate şcolară, copilul
familiarizându-se cu terminologia specifică a altor discipline sau domenii de activitate)
 Dezvoltarea memoriei (crește volumul memoriei, trăinicia și rapiditatea memoriei ca urmare a
influențelor școlii, volumul crește de 8-10 ori și se accentuează caracterul voluntar al memoriei)
 Dezvoltarea imaginației - Imaginația reproductivă este f. solicitată, datorită s.d. de a își imagina scene,
evenimente, personaje; în clasele I și a II-a are caracter imperfect și sărac în detalii, în clasele a III-a și a
IV-a imag. se ordonează și se sistematizează. Imaginația creatoare se dezvoltă în strânsă legătură cu
prima. Transformă și modifică povești, compune texte; imag. estestimulată de jocuri, de fabulație, de
activitățile practice.
 Dezvoltarea voinței și atenției. Voința are notă de intenționalitate și de planificare; este conștient că
„trebuie” și „este necesar”. La început atenția se caracterizează prin focalizare dificilă. Pentru
dezvoltarea atenției, se recomandă strategii interactive, cu un tempou optim al activității. Dozarea vocii
învățătorului nu trebuie să deranjeze momentele de concentrare a elevilor.
Motivația pentru carieră didactică și managementul carierei didactice

Omul de vocaţie este omul care face din plăcere tot ceea ce face, este omul care-şi face datoria, este
omul care-şi asumă responsabilitatea efectelor acţiunilor sale . Din punct de vedere deontologic, vocaţia
profesională inseamnă reunirea într-un tot unitar a dorinţei şi „putinţei" familiei, a aspiraţiilor
profesionale ale fiecăruia şi ale recomandărilor psiho-pedagogice ale dascălilor. Un astfel de cadru
didactic, care întruneş te toate aceste elemente, este omul care-şi indeplineşte cu plăcere toate
îndatoririle profesionale, este omul de şcoală, este omul conştient că ţine în măinile sale destinul unor
fiinţe umane; evident că prin această este responsabil faţă de destinul întregii societăţi. Dacă prin
răspunderea să , dascălul îndeplineşte toate obligaţiile (evident şi interdicţiile) impuse prin activităţi
sociale, legi, decrete, hotărări, răspundere pentru care el este recompensat social conform locului şi
importanţei activităţ îi pe care o desfăşoară, prin responsabilitatea să el îşi face datoria. Aşadar,
răspunderea este impusă dascălului, dar responsabilitatea reprezintă o opţiune personală, prin care cel în
cauză îşi asumă o serie de acţiuni noi, obligatorii, dar pe baza cărora el în ţelege şi ştie că sporeşte
întreagă eficienţă a activităţ îi sale. Dascălul care-şi asumă responsabilitatea, este cel care-şi face datoria.
Răspunderea implică obligaţie şi interdicţie, datoria implică responsabilitatea. Omul care-şi face datoria
este omul de vocaţie, este omul care nu are nevoie de cineva urmarească, el este cel care face totul din
plăcere şi din necesitate, este cel care, fară a fi recompensat suplimentar obţine rezultate mai bune, şi
obţine performanţe în tot ceea ce face. A-ţi face datoria reprezintă astăzi ţelul suprem al fiecărui dascăl
în contextul sporirii caracterului formativ al întregului proces instructiv- educativ. Calitatea de educator,
tactul, măiestria şi talentul de educator se însuşesc şi se dezvoltă sub formă profesiei de educator, de
profesor aşa cum se însuşeş te şi calitatea de specialist. În literatură de specialitate, cultură profesională
poate fi definită drept un ansamblu specific de valori, credințe conducătoare , reprezentări , înțelesuri ,
cai de gândire împărtășite de membrii unui grup profesional, că urmare a unei educa ț îi comune, care
determina modurile în care aceștia se vor comportă în exercitarea profesiunii respective și care sunt
transmise noilor membrii drept corecte. Caracterizată drept o clasa de activități specifice, profesiunea
este menită să reflecte : - Cunoștințe teoretice înalt specializate, de un nivel elevat și o metodologie
caracteristică de instrumentalizare în pratică ; din această perspectiva, solicitându - se inițiativa și
creativitate ; - Formare specializată , de nivel universitar, cu dominantă științifică , dar și cu o
componentă practică însemnată ; - Un statut social bine definit- recunoștere socială în domeniul
respectiv ; - Un sistem propriu de valori, transmis prin formarea specializată și respectarea codului
deontologic specific ; - Integrarea practicii în profesiune cu cercetarea  și formarea ; - Inserția socială
prin intermediul asociațiilor și organiza țiilor profesionale- garantarea status-ului social; - Solidaritate de
grup profesional- formarea comună , aderența la teorii, doctrine și metodologii comune. Un bun
profesionist transformă o ,,profesiune” într -un apostolat. De aceea este important că în alegerea
profesiunii să ținem cont de compatibilitatea între aptitudinile personale și cerințele profesiunii.
Profesiunea de educator implică raportarea și confruntarea continuă cu al ț îi , de aceea anumite calități
aptitudinale sunt indispensabile acelora care își aleg și prestează această profesiune. Aptitudinile
pedagogice, solicitate profesorului în acțiune, se manifestă în activitatea de educa ție și pot fi evidențiate
pe baza performanțelor realizate. A fi profesor înseamnă un risc asumat. Să -i înveți pe al ț îi cum să
învețe este o opera care implică răbdare , incertitudine, multe ore de studiu, emoție , descurajare,
surâs .... Mai mult că atât, rezultatul muncii unui profesor , nu se poate măsură cantitativ și calitativ ,
imediat . El stimulează și întreține curiozitatea copiilor pentru lucruri noi, le modelează
comportamentele sociale „le întărește încrederea în forțele proprii, îi ajută să -și desăvârșească
identitatea. Din aceste motive, profesorul trebuie să aibă calități și competențe necesare centrării, cu
precădere, pe așteptările , trebuințele și interesele elevilor. Iată de ce, Rene Hubert consideră că
principala calitate a profesorului este vocația pedagogică , exprimată prin ,,a te simți chemat, ales pentru
această sarcina și apt pentru a o îndeplini”. Trei elemente îi sunt caracteristice vocației pedagogice :
iubirea pedagogică , credință în valorile sociale și culturale, conștiința responsabilității față de copil.
Satisfacţiile morale pe care le oferă calitatea de profesor sînt atît de mari , încît compensează eforturile şi
dificultăţile întîmpinate . Nimic nu este prea greu, cînd trăieşti bucuria lecţiilor reuşite şi a succesului
elevilor tăi la examene şi concursuri (care este şi succesul tău de profesor), cînd poţi câştiga stimă ,
dragostea şi recunoştinţa lor. Satisfacţia de a contribui la formarea unor buni specialişti şi buni cetăţeni,
la ale căror succese te simţi şi tu părtaş, nu poate fi egalată. Este de adăugat că profesiunea de profesor te
menţine mereu tânăr sufleteşte, în mijlocul tinereţ îi clocotitoare care te inconjură, într –o continuă
efervescenţă intelectuală şi îţi dă, sentimentul intens al creaţiei. Pentru că educaţia nu este numai o
meserie, ci şi o artă, o artă care, la fel
cu aceea a actorului, cu care a fost adesea comparată, cere - pe lîngă pregătirea profesională - o mare
capacitate de dăruire, pasiune şi entuziasm. În carieră didactică, pentru obţinerea performanţei (reuşitei),
este necesară acordarea unei atenţ îi sporite următorilor factori:
a) Profesorul care prin personalitatea să, prin aptitudinea pedagogică şi prin formularea şi realizarea
obiectivelor educa ţionale este factorul principal al performanţei şcolare;
b) Elevul care prin întreaga să personalitate, prin toate componentele vieţ îi biopsihice este prin sine
însuşi factor al performanţei;
c) Societatea prin standardele impuse, prin cerinţe, prin oferte şi prin condiţiile create învăţământului
devine un factor al performanţei şcolare;
d) Între elev şi profesor se situează că factor al performanţei mediul şcolar.
e) Între profesor şi societate intervine mediul social asimilat pedagogic, adică ceea ce crede societatea
despre locul şi rolul şcolii în comunitate;
f) Între societate şi elev se situează mediul individual asimilat pedagogic, adică ceea ce crede, elevul
despre eI însuşi şi despre posibilităţile lui;
Analizând pas cu pas toţi aceşti factori, orice dascăl trebuie să fie conştient că autentică şi eficientă carieră
didactică trebuie construită în funcţie de aceşti factori, dar în funcţie mai ales de propria lui dorinţă de a fi
util, de a înţelege că el oferă societăţii servicii pentru educaţie, servicii ce trebuie să fie de cea mai înaltă
calitate. Prin această prismă, profesorul trebuie pas cu pas să-şi îndrepte şi să-şi concentreze întreagă
activitate spre propria-i formare şi perfecţionare. El trebuie să înţeleagă faptul că o cărieră didactică este
probabil una din puţinele profesiuni care nu încetează odată cu schimbarea hainelor de lucru. El este
profesor în fiecare moment şi în fiecare conjunctură a vieţii sale . El reprezintă lumea civilizată a adultului
în mintea şi sufletul copilului şi al tânărului. Locul, rolul şi activitatea profesorului alcătuiesc un
microunivers instituţional de educa ţie, care , pentru a avea rezultate eficiente , implică în mod obiectiv şi
necesar şi o funcţie managerială. Profesorul, în general, este implicat şi în actul conducerii unităţii de
învăţământ prin unele funcţii pe care ca şi cadru didactic le deţine. Managementul carierei didactice Statutul
social al profesorului, în societatea contemporană, pare să fie statutul clasei mijlocii. Meseria de profesor nu
se află printre meseriile cele mai solicitate, dar nici printre cele evitate. Profesiunea intelectuală, respectată,
nu conferă detinătorului putere, influentă sau venituri superioare. Dar conferă prestigiu şi satisfacții, vocația
fiind considerată unul dintre motivele de bază în alegerea acestei profesiuni. Profesiunea de profesor în țară
noastră, se transmite, mulți dintre tinerii aspiranți la această profesiune având părinti tot profesori sau
invătători. Cei ce îmbrățişează această meserie provin din familii în care profesiunile intelectuale sunt
prețuite . În majoritatea tărilor dezvoltate, această meserie este căutată îndeosebi de femei. România nu face
excepție de la această regulă. Stereotipul care circulă în câmpul social este acela că meseria de profesor este
o profesiune feminină. Unele cercetări evidentiază faptul că această meserie pare să convină mai mult
femeilor, capabile să accentueze dimensiunea expresivă şi afectivă. Exercitarea profesiunii de profesor
presupune însuşirea a trei competențe specifice :
a)competenţă profesională , constând dintr -o cultură tehnică specifică şi o competentă interumană care
-i permite să lucreze totdeauna cu un public, (clasa de elevi) şi să coopereze cu ceilalți profesori;
capacitatea de a organiza şi componentă etică ;
b)capacitatea de a întreţine raporturi satisfăcătoare cu eşaloanele ierarhiei superioare: directori,
inspectori.
Profesorii suportă cu regularitate presiunea controlului, ei sunt evaluați periodic de superiori, avansarea
nu este posibilă fără o probă practică în față unor comisii . Responsabilii ierarhiei notează nu numai
punctualitatea şi asiduitatea profesorilor, calitatea activitătilor şi eficacitatea, dar şi „prezența scenică",
autoritatea în față elevilor, calitatea dialogului didactic etc.;
c) competenţa de a dezvoltă bune relaţ îi cu „beneficiarii" - elevi, părinţi,
comunitate.
Profesorul nu lucrează cu „clienți” individuali, ci cu grupe de elevi. Aceştia, sunt asistați şi
supravegheați de părinti şi comunitate. Cota profesorilor este fixată adesea în funcție de priceperea „de a
ține clasa”, de a utiliza corespunzător autonomia şi libertatea de care se bucură clasa.
Profesorul îndeplineşte , în şcoală, următoarele funcții :
a) organizator al procesului de invăţământ ;
b) educator ;
c) partener al educaţiei
d) membru al corpului profesoral. Ca organizator al învăţării, profesorul îmbină aspectele
obiectiv-logice ale transmiterii cunoştintelor cu aspectele psihologice. Este
preocupat atât de aplicarea principiilor didactice, a teoriei instruirii în
transmiterea conținutului invătământului, cât şi de implicațiile psihologice
ale actului transmiterii: psihologia evoluției copilului, psihologia
invătării, strategiile comunicării etc. Organizarea invătământului trebuie să se orienteze după criterii
proprii disciplinei, urmărindu-se aplicarea celor mai potrivite strategii de rezolvare a problemelor,
dezvoltarea gândirii elevilor
şi a aptitudinilor de obținere independentă a informațiilor, de prelucrare
critică şi aplicare în situații diferite. Profesorul nu este doar un transmitător
de informaț îi , care se rezumă la a da indicații elevilor în privința modului de
invătare şi a materialelor pe care trebuie să le învețe , ci şi un antrenor
care, prin întrebări analitice, stimulând gândirea elevilor, creează premise
pentru că aceştia, prin aflarea independentă a răspunsurilor, să ajungă la o
mai bună înțelegere a problemelor. Trezirea interesului elevilor, stimularea motivației acestora este un
rezultat al conducerii procesului instructiv. b) Exercitarea funcţiei de educator este dependentă de
concepția care stă la baza semnificației care se acordă şcolii şi organizării ei, de felul în care
profesorul îşi înțelege misiunea, de totalitatea sarcinilor cuprinse în funcția de profesor şi, nu în ultimul
rând, de atitudinile părintilor. Funcția didactică a profesorului se exprimă prin îndeplinirea statutului de
model, partener, sfătuitor. Ea se
îndeplineş te prin crearea unei atmosfere generale de securitate şi încredere în
clasă, prin încurajarea succeselor fiecărui elev, prin crearea unui flux de
simpatie între profesor şi elevi. A educa , al ături de a instrui, înseamnă,
pentru profesor : folosirea unor metode care să formeze elevilor atenția pentru muncă independentă, să
dezvolte virtuți sociale, să întărească încrederea
elevilor în propria valoare, ajutându-i să-şi găsească identitatea . c) Conceptul de partener al educa ţiei se
referă la raporturile profesorului cu alți factori educativi, îndeosebi cu părintii şi la concepția conform
căreia
profesorii şi elevii formează împreună o comunitate şcolară. Şcoala este a două instantă de socializare,
după familie, iar profesorul trebuie să colaboreze cu toți factorii educativi, să armonizeze educația
formală cu cea nonformală şi
informală. El poate juca rolul de consultant al părintilor, el împarte răspunderea
formării copiilor cu familia . d) Că membru al corpului profesoral, profesorul se găseş te într-o
strânsă interdependentă cu colegii, cu directorii şi alți educatori.
Complexitatea problemelor pe care le pune şcoala că organiza ție fac imposibilă
izolarea şi „ independența " profesorilor. Nu se poate realiza o instrucție şi o educa ție unitară prin
simplă aditionare a unor influențe disparate,
oferite de diverse discipline. Cele trei lături ale influenței educative -
invă tarea socială, formarea independenței de a lucra metodic şi dezvoltarea
eului elevilor - vor rămâne întâmplătoare atât timp cât se rezumă la acțiuni separate şi necoordonate. E
nevoie de un „consens" al atitudinilor şi acțiunilor pedagogice. Ideea de a lucra în echipă (team-
teaching), în
vederea unei acțiuni convergente , presupune discuții între profesorii de
specialitate care predau la aceeaşi clasă, pregătirea comună pentru procesul
instructiv, repartizarea funcțiilor în cazul unor sarcini speciale, organizarea unor discuții în grup sau
consfătuiri ale profesorilor din aceeaşi
specialitate, pentru sar cinile instructive, şi ale tuturor profesorilor pentru
cele educative. Rolul de profesor presupune argumentarea într -un multiplu păienjeniş de grup de
referintă care impun profesorului cerințe diferențiate : el reprezintă autoritatea publică, că reprezentant al
statului ,
transmitător de cunoştinte şi educator, evaluator al elevilor, partenerul
părinţilor în sarcina educativ ă, membru în colectivul şcolii, coleg. Profesiunea de educator este
încărcată
de tensiune. Pentru a putea răspunde atâtor cerințe şi a articula oferta să comportamentală unor solicitări
diverse, el trebuie să aibă conştiinţa misiunii sale , are obligația de a observă şi evalua , disponibilitatea
de a primi
sugestii, aptitudinea de a organiza şi regiza procesul de instruire. Adesea profesorul se găseş te în situații
conflictuale. O primă situație conflictuală rezultă din raporturile sale cu părintii şi cu instituţia şcolii.
Părintii solicită
adesea o atenție specială copiilor lor, profesorul e obligat să-şi distribuie imparțial atenția tuturor
elevilor, reprezentând consemnul instituțional . În relațiile sale cu elevii, profesorul se orientează după
principiul „stimulare
şi selecție", iar acesta poate veni în contradicție cu obligația de a
pretinde performanțe din partea tuturor elevilor. Profesorii sunt puşi adesea
în dificultate de două sarcini aparent diferite: pe de o parte , ei sunt
responsabili de transmiterea corectă a unui volum de informaț îi şi verificarea
asimilării acestor cunoştinte. Pe de altă parte, el are datoria să dezvolte
elevilor „aptitudini critice", strategia fiind punerea sub semnul
îndoielii a unor adevăruri, prezentarea materialului că pe o confruntare între
teze diferite. Cel mai important conflict de rol este
acela dintre transmiterea cunoştintelor de specialitate şi calitatea de
educator a profesorului. La unii profesori predomină preocuparea pentru
transmiterea de cunoştinte, al ț îi sunt cu precădere preocupați de formarea
elevilor. Stările tensionale sunt inevitabile. Soluția e organizarea unui „invătământ educativ " articulând
cele două tendințe : educa ția fără instrucție e imposibilă , componentă educativă
stimulează şi motivează instruirea.
Educabilitatea
Concept
DICȚIONARUL DE PEDAGOGIE=capacitatea umană de a educa și de a fi educat
SOCIOPEDAGOGIA=capacitatea omului de a fi receptiv la influențele educative și de a realiza
acumulări progresive, concretizate în diverse structuri de personalitate.
PSIHOPEDAGOGIA=potențial de formare umană sub influența factorilor de mediu sau educaționali

Deci! Această disponibilitate de a fi educat sau de a se autoeduca, comportă o variabilitate foarte mare. Putem
spune că există persoane educabile în diferite grade.
De asemenea, factorii externi ai educatului au și eu o mare importanță, astfel, educabilitatea poate fi definită
și ca ansamblu de șanse – de a fi eficient ca educator și de a profita de relația educațională ca educat.

De ce este importantă ideea de educabilitate?


 Ne definește, societatea actuală crede în educabilitate
 Privește omul ca pe o ființă educabilă

Factori
În determinarea dezvoltării psihofizice a copilului, rolul principal aparține interacțiunii dintre :
 ereditate
 mediu
 educatie

EREDITATEA = însușire fundamental a materiei vii de a transmite de la o generație la alta însușirile de


specificitate sub forma codului genetic.
Genotipul-totalitatea genelor pe care le posedăm la naștere
Fenotipul-interacțiunea dintre genotip și mediu
 Catell afirma că inteligența se transmite ereditar în proporție de 80%
 Temperamentul este rezultatul intersecției dintre SNC și glandele endocrine (ambii factori fiind
ereditari, ceea ce face ca și temperamentul să poată fi ereditar)
 Predispoziții determinate de dezvoltarea analizatorilor
 Instinctele (sisteme de acte reflexe necondiționate – înnăscute - , relativ rezistente la schimbare, putând
suferi unele schimbări calitative sub influența educației)
 O serie de boli

Ereditatea își face simțită prezența în formarea personalității în măsura în care ceilalți 2 factori o
permit. Un mediu de viață favorabil, o acțiune educativă de calitate => posibilele influențe
negative ale eredității sunt foarte puțin simțite în personalitatea acestuia (ex. copiii care nu sunt f.
bine dotați intelectual dar reușesc să facă față stimulați și dirijați de părinți/profesori; ex. și
situații contrare)
Posibilitățile înnăscute ale copilului trebuie descoperite, stimulate și dezvoltate pentru a se putea
transforma în aptitudini și apoi în talente; în caz contrar rămân latente și se pierd

Deci! ereditatea reprezintă premisa naturală în dezvoltarea psihică constituind un echipament primar pentru
dezvoltarea ulterioară a personalității.

MEDIUL = totalitatea elementelor si conditiilor de viata cu care individul interactioneaza (direct/indi-


rect) pe parcursul dezvoltarii sale
Mediul geografic natural – influențează dezvoltarea/sănătatea prin: câmpul geomagnetic, climă, relief, radiații,
poluare
Mediul socio-cultural – permite umanizarea si socializarea individului prin:
* asigurarea condițiilor materiale, de civilizație și cultură
* exercită influența prin relații inter-umane, instituții, ideologii, grupuri sociale, tradiții, concepții, stiluri de
viață
*constituie cadrul dezvoltării prin influențele sale organizate / neorganizate având rol deosebit în formarea
omului ca personalitate
* în cadrul lui, o influență decisivă o are familia

Deci! daca ereditatea ofera o serie de premise naturale, mediul ofera conditii si da continut personalitatii
=> cadrul socio-cultural al dezv. psihoindividuale

EDUCATIA = factorul determinant al dezvoltarii psihoindividuale


 umanizarea / personalitatea copilului sunt hotărâte de condițiile de mediu socio-cultural; din cadrul
acestora, educația are un rol determinant
 premisa acțiunii educative se află în condiția oilivalentă și nedeterminată a condiției umane
 copilul devine om social numai prin educație cu ajutorul căreia
* își însușește lb. social, cultură generală și comportamentul moral-cetățenesc
* își formează concepția despre lume
* își dezvolta potențialul creator
* se pregateste pt. integrarea socio-profesională
 de aceea e important ca toți factorii educaționali (părinți, cadre didactice, organizații de tineret sau
instituții de cultură) să cunoască bine personalitatea copilului, gradul său de educabilitate și, pe această
bază, să structureze întregul proiect de tehnologie a educației
 educația în școală e cel mai important factor (școala formează nu doar specialiști, ci oameni)

CONCLUZIE: Ereditatea oferă sau nu potențialul de dezvoltare psiho-fiziologică, mediul oferă sau nu anumite
condiții, educația dirijează, prin procesul învățării, formarea armonioasă/ integrală a personalității, fiind factorul
determinant al acesteia.

Teorii fundamentale
T. EREDITARISTĂ – sustine rolul determinant al eredității în evoluția ființei umane
puneau accentul exclusiv pe ereditate, ignorând ceilalți factori
exagerează rolul eredității
prezentă în societate în perioada 1700-1800, până în sec. XIX; astfel încât trebuie privite în contextul
epocii
au dat naștere la erori
o teorii derivate din ereditarism -˃ cea a criminalului înnăscut Cesaro Lombroso
teoria eugeniei, Osborn „Dezvoltarea unei filosofii eugenice”
(pleacă de la Platon-aplicarea unor principii de reproducere
selectivă); nazismul
au condus la negativismul pedagogic

T. AMBIENTALISTĂ – rolul determinant al mediului (îndeosebi cel socio-cultural) în dezvoltarea


personalității
absolutizează rolul mediului și ignoră influențele ereditare
idei definitorii: „nimic nu este în intelect, dacă nu a fost înainte în simțuri”, „oamenii sunt egali de la
naștere”, „mintea omului la naștere este o tabula rasa”
behavioriștii consideră că personalitatea se formează prin prisma unor stimulări (acțiuni ale mediului)
curentul a generat pozitivismul pedagogic, a. î. acum vorbim de dreptul fundamental la educație,
învățământul de masă și egalizarea șanselor

TEORIA DUBLEI DETERMINĂRI


Ereditarismul și ambientismul pareau curente stiintifice ireconciliabile. Totusi, contradictiile lor
fundamentale au putut fi depasite.
Teoria dublei determinări sau interacționistă depășește punctele de vedere unilaterale, susținând că
dezvoltarea individuală este rezultatul dintre factorii interni și externi, rolul conducător avându-l
educația.
Teoria dublei determinari se bazeaza pe conceptiile lui Freud (teoria psihanalitica), lui Piaget (teoria
cognitiv-constructionista) și a lui Vagotski în legatură cu « zona proximei dezvoltari ».
Teoria susține că programul nostru genetic este un ansamblu de virtualități, a cărei actualizare depinde
de factorii de mediu și ereditari
mediul declanşează potenţialităţile ereditare astfel încât dezvoltarea diferitelor procese psihice este o
rezultantă a interacţiunii celor doi factori: ereditatea şi mediul, în ponderi diferite
În cadrul acestei teorii se afirmă prima dată curentul epigenist care explică acțiunea după geneză a celui
de-al treilea factor: nici ereditatea, nici mediul și educația nu pot realiza totul, ci intervine și tendinta
formativă a omului.

EPIGENETISMUL
în sec. al XVIII-lea, C. F. Wolff a lansat termenul de epigeneză (ideea existenței individului după
geneză)
epigenetismul e valorificat abia astăzi
din perspectiva viziunii epigenetice, trebuie să luăm în considerare patru factori ai dezvoltării şi formării
umane atât în teoria cât şi în practica educaţiei:
• ereditate;
• mediu;
• educaţie;
• homeorhesis-ul epigenetic(un mecanism care reglează procesele de creștere și dezvoltare, impunând
parcurgerea unor stadii; în urma acțiunii factorilor de mediu se produce o echilibrare; orice altă acțiune a
factorilor de mediu impune o nouă căutare a unui echilibru, a.î. suntem permanent în căutarea
echilibrului).
Homeorhezisul epigenetic stabileşte nu numai căile, ci şi limitele dezvoltării. Caracteristicile de
vârstă şi stadiile de dezvoltare intelectuală trebuie respectate cu stricteţe în procesul formării. Orice
sfidare a normelor homeorhetice este primejdioasă şi are drept consecinţă apariţia unor efecte secundare
nescontate care, de regulă, antrenează maladii imposibil de tratat
CONCEPȚIA LUI PIAGET (EPIGENETISMUL PIAGETIAN)
învățarea poate fi interpretată în termenii adaptării la mediu și se realizează doar atunci când copilul
acționează direct asupra mediului (prin acțiune înțelegând manipularea obiectelor, deplasarea în spațiu)
limbajul este sursa primară a dezvoltării cognitive
se realizează prin asimilare și acomodare, care contribuie la înțelegerea realității și adaptare la mediu

org primește
(asimilează se acomodează se echilibrează
informații noi) leagă informațiile noi
de cele vechi
există trei tipuri de scheme mentale care contribuie la adaptarea la mediu
1. sch. senzorio motorii (deprinderile comportamentale: mersul și manipularea obiectelor)
2. sch. cognitive (concepte, imagini, raționamente)
a. discriminarea pe culori sau pe mărimi
b. sesizarea raționamentelor de tip cauză-efect
3. sch. verbale
a. abilitatea de a comunica
b. înțelegerea semnificației cuvântului
c. stăpânirea regulilor gramaticale
Mediile educaționale

Principalele medii educaţionale sunt:


 familia
 şcoala
 instituţiile de ocrotire socială
 instituţiile extraşcolare culturale
 mediul şi comunitatea profesională
 comunitatea religioasă
 extracomunitatea
 comunitatea naţională şi cea internaţională
În măsura în care aceste medii circumscriu paliere instituţionalizate, ele reprezintă şi factori educaţionali.

Școala
Virtuțile educaționale ale școlii:
- mediu instituționalizat, special construit;
- a transformat educația într-o activitate realizată în forma unui program educațional;
- mediu „infuzat” permanent cu noi cunoștințe, metode, mijloace de educație;
- mediu orientat de anumite finalități puse în raport cu anumite valori;
- mediu cu asistență psihopedagogică profesionistă;

Limite
- centrarea pe cunoștințe, abilități, atitudini înscrise în programe lasă puțin loc imprevizibilului și creativității;
- abordarea metodologică are caracter unilateral, de la profesor la elev;
- poate accentua caracterul informativ în detrimentul celui formativ;
- nu răspunde în mod personalizat intereselor și trebuințelor individuale;
- poate genera monotonie, pierderea interesului pentru studiu;

Familia – subsistem al sistemului instituţional al educaţiei

=familia este un model cultural de sistem social, compus din doi sau mai mulţi membri, care:
 sunt legaţi prin legături de sânge, căsătorie, adopţiune sau consimţământ reciproc,
 locuiesc împreună,
 interacţionează din perspectiva unor statute şi roluri repartizate sau asumate,
 creează şi menţin o subcultură comună.
 Familia este prima scoala a copilului. Ea este cea care raspunde de trebuintele elementare ale copilului
și de protectia acestuia, exercitand o influenta atât de adanca, incat urmele ei raman, uneori, intiparite
pentru toata viata în profilul moral - spiritual al acestuia.
 Actiunea ei pe intreaga perioada a dezvoltarii include și toate laturile formarii personalitatii. Ea
reprezinta unul din mediile de socializare și educare din cele mai complete datorita posibilitatilor ce le
are de a-l introduce pe copil în cele mai variabile situatii și de a actiona asupra lui prin cele mai
complexe și firesti mijloace.
 Familia ofera copilului primele informații despre lumea ce-l incojoara, primele norme și reguli de
conduita, dar și climatui socioafectiv necesar trebuintelor și dorintelor sale.
 Influentele educative pe care familia le exercita asupra copiilor se pot manifesta fie direct - prin actiuni
mai mult sau mai putin dirijate, fie indirect - prin modele de conduita oferite de către membrii familiei,
precum și prin climatul psihosocial existent în familie.
 Modelele de conduita oferite de parinti - pe care copiii le preiau prin imitatie și învățare - precum și
climatul socioafectiv în care se exercita influentele educationale ("cei sapte ani de acasa") constituie
primul model social cu o influenta hotaratoare asupra copiilor privind formarea conceptiei lor despre
viata, a modului de comportare și relationare în raport cu diferite norme și valori sociale. Este
recunoscut faptul ca strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai putin
constientizate, determina în mare masura dezvoltarea personalitatii, precum și rezultatele scolare ale
copiilor, comportamentui lor socio-moral.
 Limite:

 părinții nu sunt pregătiți din punct de vedere psihopedagogic;


 timpul petrecut cu copiii din ce în ce mai redus;
 educația privită în familie este influențată de statutul socio-economic al acesteia;
 potențialul educogen al familiei este condiționat de structura acesteia;
 abuzul și abandonul.

Sistemul colaborării şcolii cu familia

 un sistem alcătuit din mai multe componente integratoare, care asigură realizarea acelui front comun, care
să ducă la unitatea de cerinţe şi acţiune între şcoală şi familie.
 Cadrul organizatoric al colaborării e dat de şcoală, conform principiului unităţii de cerinţe şi acţiune între
şcoală şi familie. În acest sens, o practică frecventă o poate constitui sondarea opiniei părinţilor cu privire
la modul în care văd ei această colaborare, cunoaşterea cerinţelor şi preferinţelor lor.
 În practica de zi cu zi există o etapizare în programul acestei colaborări, care ar putea avea următoarele
momente:

a) documentarea celor doi factori, în scopul cunoaşterii reciproce a cerinţelor colaborării, care sunt comune, a
condiţiilor specifice pe care le oferă atât şcoala cât şi familia;

b) pregătirea „pedagogică” a părinţilor („educarea” lor) constă îndeosebi în cunoaşterea modului, a


„metodologiei” specifice de supraveghere şi sprijinire a copiilor în realizarea obligaţiilor ce revin acestora de a învăţa, a
importanţei pe care o are angajarea totală a copiilor în procesul învăţării.

c) etapa a treia e cea a „colaborării” efective, etapă pregătită de acţiunile precedente.

Cu privire la formele colaborării şcolii cu familia, acestea se înscriu într-o practică devenită tradiţională. Ne vom
limita să le enunţăm, cu marcarea a ceea ce au ele specific din punct de vedere al conţinutului lor:

a) Adunările cu părinţii pe şcoală, conduse de directorul unităţii, pe clase, organizate de diriginţi. Şi unele şi altele
se organizează, de obicei, la început sau sfârşit de etape şcolare (început, sfârşit de an şcolar, de semestru) sau când
intervin evenimente mai importante în viaţa şcolii, a clasei. De obicei, se dezbat probleme de interes general, în care se
face eventual analiza rezultatelor înregistrate la sfârşit de etapă sau se prezintă obiectivele pentru perioada următoare. La
asemenea acţiuni nu e recomandabil să se facă individualizări pe elevi, profesori, părinţi. Asemenea acţiuni se încheie cu
jalonarea câtorva linii directoare pentru etapa următoare;

b) Adunările tematice pe şcoală sau pe clase, au rolul unei „propagande pedagogice”, pe teme la ordinea zilei, de
interes general cum ar fi, particularităţile vârstei elevilor respectivi, regimul zilnic al şcolarilor, timpul liber, sprijinul
acordat în pregătirea lecţiilor, autoritatea părinţilor, căi de cunoaştere a propriilor copii ş.a.;
c) Consultaţii cu părinţii pot avea loc atât din iniţiativa profesorilor (diriginţi sau de diverse specialităţi), cât şi la
solicitarea părinţilor, pe teme propuse de aceştia. Consultaţiile pot avea loc şi în zile şi la ore stabilite de comun acord
între profesori şi părinţi, afişate şi cunoscute de către toţi ce interesaţi.

Biserica în sistemul instituţional al educaţiei

Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere şi simpatie din partea cetăţenilor ţării, a
enoriaşilor săi. Ea inspiră tuturor credincioşilor, şi nu numai lor, optimism şi speranţe în realizarea aspiraţiilor de mai bine
ale cetăţenilor, ale societăţii. În calitatea sa de instituţie religioasă, biserica are o contribuţie decisivă în realizarea
educaţiei religioase, componentă majoră a educaţiei. Biserica propagă dogmele unei anumite religii, care aşază în plan
central problematica umană, din care se propagă un umanism, ale cărei valori sunt asimilate de către persoanele şi
grupurile sociale care aderă la una sau la alta din religii sau variante ale acestora; valori care se regăsesc la nivel
comportamental.

În înţelesul cel mai uzual, mai cunoscut, Biserica este clădirea (construcţia) destinată unui cult creştin, iar în sens
mai larg este instituţia creştinismului în ansamblu, precum şi o comunitate religioasă aparţinând aceluiaşi cult. Pentru
înţelegerea deplină a semnificaţiei conceptului de biserică este necesară şi definirea termenilor de religie şi de credinţă.
Potrivit definiţiei date în D.E.X, „Religia reprezintă un sistem de credinţe (de dogme) şi practici (rituri) privind
sentimentul divinităţii şi care îi uneşte în aceeaşi comunitate spirituală şi morală pe toţi cei care aderă la acest sistem”. Ca
factor educaţional, biserica promovează teza credinţei, un concept care reprezintă „cheia de boltă” a religiilor. Pentru
religiile creştine, credinţa înseamnă „convingerea despre existenţa lui Dumnezeu, mărturisire a acestei convingeri, prin
respectarea prescripţiilor bisericeşti”.

Virtuţile religioase, promovate prin biserică sunt generate de resorturi interne, sufleteşti de o deosebită
profunzime; e vorba de sentimente, de trăiri care se transformă în acte comportamentale. Iar ceea ce dă profunzimile
acestor trăiri este faptul că în ele se contopeşte credinţa în ceva ce nu se vede (pe Dumnezeu a-l vedea nu este cu putinţă
oamenilor …), dar care se simte, se trăieşte cu o mare intensitate.
Idealul promovat de biserică este fericirea în eternitate… Dar şi viaţa pământeană oferă credincioşilor, prin chiar
practicile religioase, legate îndeosebi de momente importante ale vieţii (naşterea, botezul, căsătoria ş.a.), satisfacţii, trăiri
de o mare intensitate. Multe din slujbele practicate de biserică, specifice unor sărbători religioase (Crăciun, Anul Nou,
Bobotează, Florii, Paşti, Rusalii, Sânziene ş.a.), sunt aşteptate cu deosebit interes şi aduc mari satisfacţii participanţilor la
ele. Deseori, bisericile, lăcaşurile de cult devin neîncăpătoare pentru cei ce doresc să ia parte la asemenea manifestări.

Tema pe care biserica (îndeosebi cea creştină) o promovează cel mai frecvent este aceea a dragostei, care porneşte
atât de la creator („Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în
El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”: Ioan, cap. 3, verset 16). Tema dragostei este prezentă în multe „cărţi” ale Bibliei.
Iată cum este ilustrată de Apostolul Pavel în epistola I către Corinteni, în capitolul 13 consacrat în întregime acestui nobil
şi complex sentiment în versetul 3: „Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da
trupul să fie ars şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic”.

Asemenea cugetări se află nu doar în scrieri bisericeşti, ci şi în numeroase scrieri laice, în cuvinte spuse direct.
Marin Preda îşi încheie cunoscutul său roman, „Cel mai iubit dintre pământeni”, cu o cugetare de mare efect emoţional şi
comportamental: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.
Avantaje şi „limite ale mediilor educaţionale”

Opiniile cu privire la valoarea lor sunt diferite, pe alocuri chiar contradictorii. Iată câteva opinii:

 sunt comparate cu forţa nucleară;


 nu au dat o generaţie mai bună; „tânărul” veacului nostru este produsul exclusiv al acestor medii educaţionale
etc…
Peste toate aceste opinii, cărora li se pot adăuga multe altele, un adevăr este cert: toate au o existenţă indubitabilă
şi, mai ales ireversibilă. Omenirea nu se va întoarce înapoi. De aceea, trebuie „văzute” în primul rând, marile lor resurse.
Iată-le, în forma în care apar în studiile care fac o clasificare, o grupare a „funcţiilor” acestora, care, fireşte, este
orientativă; ele se întrepătrund:

- Funcţia informaţională. Mediile audio-vizuale înlesnesc informarea omului cu date din diferite domenii (ştiinţă,
tehnică, producţie, artă, sport) despre mari personalităţi din diverse domenii ale
vieţii şi activităţii umane; stimulează interesul pentru cunoaştere;

- Funcţie socială. Prin aceste mijloace, omul, indiferent de locul unde se află nu mai e singur; e în contact mereu
cu societatea şi cu fenomenele ei specifice. Ele favorizează schimbul de idei pe plan internaţional; facilitează apropierea
între popoare; sunt adevărate „modelatoare” a opiniei publice; influenţează direct conştiinţa socială;

- Funcţia culturală. Pun la îndemână marile valori culturalartistice naţionale şi ale umanităţii; introduc în
intimitatea mediului familial spectacolul dramatic, muzical, folcloric, sportiv, artă etc.;
cultivă gusturile.

- Funcţia distractiv-recreativă. Satisfac nevoia individului de a se odihni, de a evada din cotidian; ele oferă
momente de divertisment, de destindere; au, astfel, o funcţie compensatoare, de realizare a unui divertisment, de încântare
poetică, de reflecţie, de introspecţie.

Unele limite (influenţe negative):

- restrâng timpul afectat altor ocupaţii utile, strict necesare, inclusiv timpul petrecut în aer liber sau pentru
efectuarea temelor;

- răspândesc, uneori, informaţii sau prezintă situaţii contraindicate pentru anumite vârste;

- nu lasă timp pentru a discerne, a reflecta, a prelucra, a medita asupra unora din ofertele mediilor recepţionate;

- pun tinerii în contact cu probleme proprii adulţilor, prematurizându-i şi trecând, nefiresc, peste unele etape ale
evoluţiei lor;

- afluxul mare de informaţii poate îndemna la superficialitate. Tânărul sau mai puţin tânărul stochează informaţii,
dar nu discerne asupra lor, nu le prelucrează, nu meditează asupra lor. În general, capacităţile intelectuale sunt insuficient
angajate în timpul sau după receptarea datelor.

Relaţia dintre şcoală şi mijloacele de comunicare în masă

Se poate spune că mijloacele de comunicare în masă apar ca o „şcoală paralelă”:

 pe de o parte, activitatea şcolară coordonată de profesor, cu tot arsenalul didactic de care dispune;
 de cealaltă parte ne găsim în faţa unei „şcoli fără profesor” care dispune de mijloace proprii, se adresează tinerilor
în timpul liber;
E o acţiune în afara şcolii fiind bazată pe forme moderne de prezentare; este foarte atractivă, captivantă, e agreată;
efortul elevului e mic.

Existenţa mijloacelor mass-media obligă şcoala să ţină seama de abundenţa de informaţii primite prin contactul cu
aceste mijloace moderne, să valorifice acest fond aperceptiv oferit de mass-media., să facă apel la el în lecţii şi în alte
forme de activitate, să dezvolte spiritul critic şi capacitatea de discernământ, de evaluare a ceea ce e valoros şi de integrare
a noilor achiziţii în sistemele deja existente.

Oricum, în ciuda amplorii pe care o cunoaşte pătrunderea achiziţiilor venite pe canalele mass-media, acestea nu
pot suprima funcţia profesorului, ci doar s-o transforme. Profesorul trebuie să domine prin atitudinea sa aceste achiziţii, să
le prevină şi să le combată riscurile să le valorifice marile lor avantaje.

Societatea
Familiile şi copiii ar trebui să se situeze în inima fiecărei comunităţi. Comunităţile în care are loc învăţarea includ
legături puternice de sprijin şi o infrastructură solidă. În asemenea spaţii, locuitorii săi se află la intersecţia a trei cercuri
de sprijin.

Cel mai apropiat familiei este cel al relaţiilor de îngrijire- familia extinsă, prietenii, vecinii şi colegii de slujbă, toţi
aceştia reprezentând prima lor sursă de suport. Familiile se îndreaptă către ei când au nevoie de un împrumut pe termen
scurt, de ajutor pentru îngrijirea copilului, de o recomandare pentru servici sau doar de cineva care să-i asculte şi care să-şi
manifeste interesul pentru problemele lor. Familiile nu sunt izolate; au relaţii strânse cu cei care le pot furniza informaţii și
resurse pentru a-i ajuta să-şi rezolve problemele.

Al doilea cerc e constituit din grupul de susţinere al instituţiilor de mare utilitate. Acesta conţine şcoli, biserici,
organizaţii ale comunităţii, biblioteci, centre de recreare, colegii, centre de sănătate, spitale şi agenţii de voluntari.
Împreună îi ajută pe toţi tinerii şi pe familiile acestora să-şi dezvolte talentele şi interesele, precum şicapacitatea de a
învăţa şi de a aplica cunoştinţele. Prin oferirea unei game extinse de servicii de prevenţie şi sprijin- servicii de sănătate
pentru gravide, de îngrijire a de consiliere, de instruire în profesie- instituţiile respective permit împlinirea nevoilor
familiilor.

Un al treilea cerc, mai îngust, conţine servicii specializate de intervenţie şi tratament în situaţii de criză-
bunăstarea copilului, susţinerea venitului, justiţia juvenilă, tratarea sănătăţii mintale, a celor ce iau droguri, precum şi cele
împotriva abuzului domestic- pentru a-i ajuta pe cei pentru care prevenţia nu a fost suficientă. În comunităţile care
valorizează învăţarea, aceste servicii sunt disponibile, uşor de detectat. Furnizorii stabilesc împreună scopurile, pentru a se
asigura că familiile şi copiii primesc servicii de calitate, cât de mult e necesar, pentru a-şi rezolva problemele.

Există o mare flexibilitate între cercuri, astfel încât familiile se pot mişca înainte şi înapoi, precum și în fiecare
cerc în parte, pentru a găsi ajutorul de care au nevoie. Ele conţin un sistem accesibil, integrat şi creat pentru a întări
încrederea de sine a fiecărei entităţi familiale. Drept rezultat, copiii învaţă şi se deschid către nou.

Aceste cercuri interdependente sunt conectate la o infrastructură de tip ramificat. O economie activă furnizează
multe locuri de muncă, care oferă salariul unei familii, un salariu ce asigură un standard de viaţă decent. Serviciile de
poliţie şi întărire a legii lucrează cu cetăţenii pentru a păstra liniştea în comunitate. O piaţă imobiliară convenabilă face
posibil pentru fiecare să se bucure de o locuinţă decentă şi acordă şansa ca mulţi să aibă propriul cămin. Un sistem de
transport eficient conectează toate sectoarele din regiune şi permite locuitorilor să ajungă la slujbă. Serviciile
municipalităţii, inclusiv cei ce asigură curăţenia oraşului şi cei ce se ocupă de întreţinere, încurajează dezvoltarea unui
spirit civic. Comitetele de politici şi luare a deciziilor, cu participarea activă a cetăţenilor, colaborează strâns cu
conducerea locală, statală, pentru a transforma problemele copilului şi ale familiei în priorităţi.
În mod dramatic însă, mulţi copii nu locuiesc în comunităţi din acestea, care valorizează învăţarea. Sunt cei care
cresc în zone în care slujbele, locuinţele decente, transportul, siguranţa străzilor şi alte elemente de bază ale funcţionării
comunităţii- sunt aspecte întâmplătoare. Familiile lor au resurse puţine. Prima lor linie de apărare împotriva problemelor
zilnice şi a stresului pe termen lung- sprijinul oferit de familia extinsă, prieteni, colegi de servici şi vecini- este adesea
limitată, nu datorită lipsei unor familii aflate în situaţie de risc, asemenea celor în cauză şi de obicei se luptă şi ei să
supravieţuiască, neputându-le oferi decât un ajutor extrem de limitat.

În comunităţile cu o infrastructură slăbită, în care familiile au resurse puţine, un sistem de educaţie profamilie este
esenţial. O combinaţie între instituţiile, ce aparţin celor trei cercuri de sprijin descrise mai sus- ar putea să se prezinte ca
un “tampon” împotriva riscurilor la care sunt expuşi copiii, cărora li se asociază abandonul şcolar şi problemele aferente-
dobândirea prematură a statutului de părinte biologic, şomajul şi pierderea oportunităţilor oferite de societate. Desigur că
un asemenea sistem nu reprezintă decât o parte a comunităţilor în care este valorizată învăţarea. Un serviciu de educaţie
foarte bun nu este un substitut pentru o economie puternică, străzi sigure, case decente, transport disponibil, servicii
eficiente ale municipalităţii şi o participare civică activă. Dacă nu se îmbunătăţeşte sistemul actual, atunci familiile şi
copiii vor deveni din ce în ce mai vulnerabili la problemele asociate unei infrastructuri slăbite.

Educația permanentă. Autoeducația

• “Cel mai inteligent răspuns dat de om schimbării” (R. Kidd)


• S. Cristea afirmă că educaţia permanentă “reprezintă o direcţie importantă de evoluţie a activităţii de
formare-dezvoltare a personalităţii, care urmăreşte valorificarea tuturor dimensiunilor şi a formelor
educaţiei proiectate şi realizate pe tot parcursul existenţei umane şi în orice moment al existenţei
umane.”

R. Dave în lucrarea „Fundamentele educaţiei permanente” afirmă:


• „Educaţia permanentă este un proces de perfecţionare a dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe
durata întregii vieţi a indivizilor, în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii atât a indivizilor, cât şi a
colectivităţii lor” (p.47)

Obiectivele educației permanente

1. Prima categorie de obiective (ţeluri deja binecunoscute) vizează :


• deprinderile sociale fundamentale (lectură, calcul)
• noţiuni elementare de menţinere a sănătăţii şi de igienă
• priceperi şi deprinderi practice elementare.

2. A doua categorie (care necesită o accentuată reînnoire):


 sunt idealurile de dezvoltare a societăţii şi vizează societatea care a realizat : pace, democraţie, libertate.

3. Obiective de importanţă centrală, care vizează:


a) stabilitate intrapsihică
b) vigoare emoţională
c) avânt tineresc lăuntric (continuă vioiciune în faţa a ceea ce este nou, necunoscut şi neverificat)
d) determinările şi autostimulările lăuntrice
e) capacitatea de opţiune responsabilă
f) angajarea socială
g) depășirea propriilor realizări prin angajări personale
h) însuşirea şi reînnoirea cunoştinţelor (educaţia permenentă urmăreşte să realizeze mai degrabă
culturalizarea şi înţelepciunea, decât o simplă acumulare de informaţii)

4. Obiective instrumentale ale educaţiei permanente


a) învăţarea de a învăţa/ deprinderea de a învăța;
b) inter-învăţarea (sporirea capacităţii de a învăţa cu şi prin alţi oameni, fie în şcoală, fie în familie, fie la
locul de muncă sau prin grupuri recreative, în cluburi şi societăţi);
c) sporirea educabilităţii;
d) învăţarea autodirijată.

Autoeducația

Autoeducația reprezintă o direcție de evoluție a activității de formare-dezvoltare a personaliătții care vizează


transformarea obiectului educației în subiect al educației. (Cristea, 2010). Importanța autoeducaței este tot mai
mare în contextul pedagogiei postmoderne în care în prim plan trece individul, cu specificul său individual și cu
capacitățile sale de autoevaluare, autodescoperire și autoeducație.
• Ea este o consecinţă directă a educaţiei permanente. Se formază de-a lungul şcolarităţii, prin iniţierea
copiilor şi tinerilor asupra metodelor şi tehnicilor de muncă intelectuală, care să le permită şi dobândirea
unor noi cunoştinţe, noi competenţe şi noi comportamente fără sprijinul şcolii.

Premisele sociale ale autoeducației

Au în vedere perfectibilitatea, necesară pentru:


• depășirea rezultatelor anterioare;
• adaptarea la cerințele profesionale, aflate în continuă schimbare;
• valorificarea progresului științific și tehnologic implicat la scară socială;
• optimizarea deciziilor în contextul unei societăți dominate de ”șocul viitorului” (Barna)

Premisele psihologice ale autoeducației

Se regăsesc în etapele dezvoltării personalității umane. Din acest punct de vedere putem
identifica două stadii de evoluție a autoeducaței:
A. stadiul pregătirii pentru autoeducație, specific vârstei preșcolare și vârstei școlare mici;
B. stadiul autoeducaței ca sistem.

Premisele pedagogice ale autoeducației

Sunt multiple și pot fi analizate în plan strategic și operațional. Premisele angajate operațional
sunt fixate la nivelul etapelor parcurse de la educație spre autoeducație:
• realizarea educaței de calitate pe tot parcursul școlii generale, între 6 și 16 ani, în
perpsectiva educației permanente;
formarea capacității de autoevaluare obiectivă în condiții de autocunoaștere a propriilor resurse.

Metode de autoeducație

1. de autocontrol: autoobservaţia, autoanaliza, introspecţia;


2. de autostimulare: autoconvingerea, autocomanda, autocritica, autosugestia;
3. de autoconstrângere: autodezaprobarea, autorenunţarea, autorespingerea;
4. de stimulare a creativităţii: lectura-scrierea creativă, asociaţia de idei.

Alternative educaționale

• Apărute la sfârșitul sec XIX


• Mișcare pedagogică internațională, în raport de opoziție cu pedagogia tradițională
• Copilul în centrul atenției

1. Pedagogia Waldorf – creată la începutul sec XX – Rudolf Steiner


Teoria lui Steiner – dezvoltarea ființei umane este un proces de creștere și metamorfoză desfășurată în etape de
câte 7 ani
Principiul de bază – omul trebuie educat ca întreg =>3 forțe sufletești: gândire, afectivitate, voință

• Școlile Waldorf – unități de învățământ cu 12 clase; pe lângă ele funcționează cămine (centre) pentru
petrecerea timpului liber
• Îndrumarea clasei – o singură persoană (învățătorul clasei) – coordonează evoluția școlară pe o treaptă
școlară; predă un număr de discipline de-a lungul celor 8 ani de studiu până la liceu
• Durată – 24-36 h/săpt în funcție de vârsta copiilor)
• Absența manualelor
• Sarcina prof – trezirea interesului pentru învățare
• Accent pe cursuri artistice și practice =>educație echilibrată
• Absența notelor
• La sfârșitul anului școlar elevul primește un certificat – fiecare prof. descrie activitatea

2. Step by step
 Conceput după modelul din SUA, anii 60
 Metode de predare învățare centrate pe copil, favorizând implicarea familiei și comunității
 Misiunea: dezvoltarea capac de a fi creativ, de a forma o gândire critică, de a face opțiuni, de a avea
inițiativă, de a comunica ușor cu oamenii
 Doar înv. primar și preșcolar
 Fiecare clasă – 2 înv
 Program 8-16
 Copilul învață prin interacțiunea cu mediul
 Educația individualizată
 Achiziționarea și dezvoltarea aptitudinilor fizice, cognitive, emoționale, etico-morale, artistice, teoretice,
sociale, practice
 Predarea – în funcție de necesitățile copilului
 Învățarea – descoperire individuală
 Clasele – organizate în centre de activitate (citire, scriere, științe, matematică, artă, construcții)
 Părinții participă efectiv în clasă

3. Montessori
 Maria Montessori – filosofie a educației bazată pe respectul pe copil și pe nevoile lui; fiecare copil e
unic
 Metoda inițiată în 1907 – înveți cum să înveți
 Clasele – activități din viața cotidiană
 Activități senzoriale =>dezv conceptualizării și aptitudinilor de a observa
 Stadii de acțiune a materialelor Montessori:
 Introducerea (prezentarea materialului – stârnirea interesului pentru activitate; accentul –
demonstrație; educatorul prezintă materialul, demonstrează etapele de folosire, pune materialele la
locul lor inițial)
 Manipularea (copilul execută ce a învățat din demonstrația educatorului)
 Repetiția (modul copilului de a perfecționa noile aptitudini)
 Crearea varietății (aplicarea informațiilor la situații noi)
 Educatorul – creator al situațiilor de învățare
 4 perioade de dezvoltare:
 Naștere – 6 ani – joacă, experiența cu lucrurile, implicare, autoconstrucție
 6-12 ani – obișnuințe, perioadă de muncă și știință mentală, copilul experimentează cultura de grup,
are nevoie de explicații și demonstrații
 12-18 ani – transformări, se definește caracterul, criza pubertății
 18-24 ani – independență