Fântâna dintre plopi

de Mihail Sadoveanu
-caracterizarea personajului-

Povestirea Fântâna dintre plopi de Mihail Sadoveanu face parte din volumul Hanu Ancuței,
publicat în 1928 și se încadrează în perioada interbelică, care se defineşte prin dezvoltarea accelerată a
societăţii şi a culturii. Forța auctorială, deschiderile multiple ale textului literar vor propune în această
perioadă o schimbare de paradigmă cultural-artistică. Au apărut creaţii artistice reprezentative prin
originalitatea şi puterea lor de observaţie, purtând pecetea unortalente autentice. A apărut şi o şcoală critică
pe măsură capabilă să surprindă fenomenul literar în toată complexitatea lui. Povestirea „Fântâna dintre
plopi” face parte din volumul „Hanu-Ancuţei” de Mihail Sadoveanu, apărut în 1928.Volumul conţine nouă
povestiri relatate într-un singur loc, la Hanul Ancuţei, de către ţăranii moldoveni care poposesc aici, fiind ei
înşişi participanţi sau martori ai evenimentelor narate(“Iapa lui Voda”, “Haralambie”, “Balaurul”, “Fantana
dintre Plopi”, “Cealalta Ancuta”, “Judet al sarmanilor”, “Negustor lipscan”, “Orb sarac”, “Istorisirea
Zahariei fantanarul”).Ritualul ce se desfăşoară la han este acelaşi în cele nouă povestiri: lăutarii cântă între
două povestiri, iar înaintea fiecăreia se creează un moment de linişte, o atmosferă de vrajă şi suspans;
Ancuţa aduce pui traşi pe ţiglă şi plăcinte; se bea vin vechi în căni noi după ce au fost sparte cele vechi.
Aşadar, HA este o povestire în ramă pt ca cele 9 povestiri de sine stătătoare sunt încadrate într-o
altă naraţiune, prin procedeul inserţiei, care utilizează formule specifice.

Fântâna dintre plopi propune un erou exponențial pe Neculai Isac, un om care și-a legat viața de
locurile de poveste din preajma hanului, denumite de el ,,locuri ale durerii”. El devine narator
homodiegetic, povestind ceva din propriul trecut, devenind tipul Don Juan-ului moldav și tipul
însinguratului.
Titlul povestirii conţine două substantive simbol care desemnează spaţiul întâlnirii cuplului de
îndrăgostiţi. Iniţial spaţiu al iubirii, el se transformă în spaţiu thanatic, apa vieţii fiind înlocuită de gustul
amar şi definitiv al morţii.„Fântâna”reprezintă simbolul oglindirii prezentului în trecut, catabasisul necesar
reînvierii trecutului prin intermediul spaţiului psihologic. Cei patru plopi care o înconjoară devin martorii
tăcuţi şi eterni ai poveştii de iubire.
Tema  este iubirea tragică, materializată prin suferință și sacrificiu în numele dragostei.
Instanţele narative: există un povestitor al naraţiunii-cadru care asistă ca martor la seara de la han,
devenind ascultător al fiecărei povestiri. Prezenţa sa este redată prin utilizarea persoanei I în naraţiune şi
conferă iluzia autenticităţii. Această voce narativă este cea delegată de autor spre a-l reprezenta, fapt care îl
face pe criticul N. Manolescu să afirme: „Vocea anonimă care înfăţişează obiceiurile de la Han, la
începutul cărţii, este a autorului”.
Structură și compoziție:  îndemnat de prietenul regăsit, Neculai Isac narează o dramă petrecută în tinereţe,
o aventură de dragoste, în urma căreia a pierdut ochiul drept. Această povestire în povestire respectă toate
momentele subiectului, iar naraţiunea la pers. I implică două planuri: - reprezentarea evenimentelor trăite în
tinerţe (timpul narat) şi analiza faptelor din perspectiva maturităţii (timpul naraţiunii).

O primă secvență semnificativă pentru construcția personajului este momentul descoperii

fântânii.După ce pleacă Isac, în urma discuției cu Hasanache, pe malul râului, ajumge călare lângă fântâna
dintre plopi:"dintrodata mi se înfatisa, într-o vaiuga verde, o fântânita cu colac de piatra, între patru plopi.
Era un loc tainic si singuratic. Apa neclintita, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: miscarea marunta si
necontenita a frunzisurilor." Din acel moment Neculai Isac se leagă de acele locuri și mai ales de Marga,
locul acesta fiind denumit de el ,,locuri ale durerii”.
O altă secventă semnificativă pentru evoluția personajului și a poveștii de iubire este aceea când ei
hotărăsc să se revadă la locul numit „fântâna dintre plopi”, la „două ceasuri după înserat”. Întâlnirea celor
doi se petrece sub boltă înstelată, într-un decor romantic reflectând aspiraţia spre înalt: „Stelele se aprinseră
în cerul curat şi câmpurile înţeleniseră în linişte, ca într-o taină.” Pentru a răsplăti frumuseţea fetei,
căpitanul îi aduce o „scurteică de vulpe de la Paşcani” completând variaţiunile de roşu: fusta şi ciuboţelele;
ultima întâlnire transformă spaţiul, îl degradează şi deconspiră complotul ţiganilor care doresc să-l
jefuiască şi să îl omoare. Marga,deşi o „roabă şi-o nemernică” după cum ea însăşi se defineşte, deşi este
conştientă că o vor omorî pentru că i-a trădat, fata îl avertizează asupra pericolului, astfel acceptă să se
sacrifice pentru Neculai, fiind omorâtă de ţiganii care aplică legea talionului.

Deşi protejat de cânele Lupei şi de pistoale, o „prăjină” îi „străpunge ochiul”, iar stigmatul este activat
definitiv. Sângele prelins pe marginea fântânii este transferat în sufletul căpitanului, desemnând o pată care
va determina neîncrederea în femei şi în sentimentul iubirii. Însoţit cu făclii de cărăuşii de la han care
auziseră strigătele sale, revine la fântâna dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră este
semnul că fata fusese ucisă cu cruzime şi aruncată în fântână.
Neculai Isac este personajul principal, care este caracterizat atât în mod direct cât și în mod
indirect.
Imaginea eroului se definitivează prin diferitele modalități de caracterizare. Spre exemplu, tânărul este
caracterizat în mod indirect, prin fapte,limbaj, comportament, gesturi. Portretul fizic al maturului este
realizat de la intrarea personajului în scenă (venirea la han), vestimentaţia reflectând statutul social, indicat
şi în formula de adresare folosită de comisul Ioniţă. Este relevantă caracterizarea directă realizată de
narator: ”Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă și barbă rotunjită, cu nas vulturesc și sprâncene întunecoase,
arată încă frumuseță și bărbăție, deși ochiul drept strâns și închis îi dădea ceva trist și
straniu”.Autocaracterizarea completează datele interioare, fără a le renega pe cele afirmate deja: ”om buiac
și ticălos”, iubea cu pasiune, iar sufletul adesea îi era zdrobit și atunci umbla ”bezmetic și singur cuc”.
Acesta foloseşte cuvinte dure pentru autocaracterizare: „Eram un om buiac şi ticălos. [...] Om nevrednic nu
pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, şi
pentru ei călcam multe hotare”.
Fântâna dintre plopi propune un erou exponențial pe Neculai Isac, un om care și-a legat viața de
locurile de poveste din preajma hanului, denumite de el ,,locuri ale durerii”. El devine narator
homodiegetic, povestind ceva din propriul trecut, devenind tipul Don Juan-ului moldav și tipul
însinguratului. Naratorul ordonator indică statutul social al lui Isac, căpitanul de mazili de laBălăbănești,
din ținutul Tutovei „Nu eşti domnia ta prietenul meu Neculai Isac, căpitan de mazili?”. Numele de mazili îl
purtau boiernaşii care fuseseră în slujbă la domnie, dar căzuseră în dizgraţie; erau organizaţi într-un corp
militar de rezervă,purtând grade militare, dar fără a îndeplini slujbe active. Călătorul misterios îi captivează
prin imaginea sa pe cei de la han; aerul demn şi tragic al căpitanului de mazili se datorează rangului
nobiliar şi tristeţii Acesta se ocupă de negoț cu vin în zona Moldovei și aparține unei familii respectate.
Portretul fizic evidențiază un om trecut de prima tinerețe, care încă mai păstrează frumusețea chipului: „Era
un om ajuns la cărunţeală, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal”. Chipul atrage atenția având o aură de
mister specifică aventurierului de odinioară. Comisul Ioniță îi întărește imaginea de Don Juan numindu-l
,,voinic și frumos”, care și acum mai produce fascinație, de aceea Ancuța îl privește cu interes. Portretul
moral este construit, la rândul său, pe această dublă dispunere a axei temporale: trecut, present diegetic.
Comisul Ioniță îi fixează dominantele de caracter , corespunzătoare
oricărui Don Juan: mereu în căutarea unei iubiri (”bătea drumurile căutându-șidragostele”), neevitând
pericolul și fiind chiar nechibzuit (”pentru o muiere care-I era dragă, își punea totdeauna viața”). Drumurile
sale duceau des pe la han, topos care îi va marca destinul definitiv. Pașii l-au purtat din nou în aceste
ținuturi, parcă pentru a reînvia povestea de demult și a o închide apoi definitiv în sufletul lui.Totodată,
Neculai Isac acționează într-un conflict exterior de tip social,preexistent relației dintre personaje: conflictul
dintre boier și grupul marginalizat al țiganilor. A doua întâlnire a îndrăgostiților marchează izbucnirea
acestui conflict ceculminează cu finalul brutal al Margăi. Conflictul interior derivă din cel exterior, este de
natură psihologică și se dă în sufletul Margăi. Aceasta oscilează între iubirea pentru căpitan și îndatoririle
față de grupul social din care face parte. Drama provine din imposibilitatea de a vedea alternativele
alegerii.
Pe de altă parte, personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neştiutor, dar
reprezentarea faptelor este însoţită de analiza şi condamnarea lor, din perspectiva maturului, din cauza
consecinţelor tragice. Căpitanul își începe povestea învăluită în nostalgia unui timp demult
apus.Adresându-se cordial cu ”Domnilor și fraților”, căpitanul recunoaște că ”De-atunci au trecut ani peste
douăzeci și cinci”.Neculai Isac este surprins în evoluție de la o iubire superficială ”Dragostea mea din anul
acela se desfrunzise cu vara” la o iubire profundă, care îl ajută să se maturizeze. Iubirea are rol de
cunoaștere a sufletului feminin și a misterului care îl învăluie, pentru că a învățat să distingă adevărul
dincolo de gesturile și privirile banale. În primul rând, povestea de dragoste este situată sub semnul
pasionalului, căci sentimentele sunt fulgerătoare, imposibil de stăpânit și determină depășirea oricăror
bariere și prejudecăți. Este însă și o iubire interzisă, protagoniștii făcând parte din lumi diferite. Prin
dragostea reală pe care o
trăiesc amândoi își depășesc condiția. Marga își dă seama că poate fi tratată ca o ființă umană, își regretă
faptele și spune adevărul, salvând viața bărbatului care o iubește atât, chiar cu riscul de a fi ucisă de cei din
clanul său. Căpitanul, în schimb, este gata să renunțe la statutul de aventurier și se implică afectiv mai mult
decât o făcuse până atunci, se maturizează și devine tandru și generos. Totuși, gestului său din final se
poate da și o altă interpretare. De exemplu, el plăteşte nechibzuinţa sa de moment cu lumina unui ochi.
Scapă cu viaţă tot datorită tinereţii: calităţile fizice şi seninătatea inconştientă. Dacă ar fi înţeles valoarea
avertismentului fetei (sacrificiul fetei, profunzimea sentimentelor, pericolul în care ea se afla) şi ar fi
încercat s-o protejeze, şi-ar fi diminuat şansele de salvare. Licărul de conştiinţă se aprinde prea târziu, iar
manifestările lui sunt regretul, autocondamnarea și însingurarea Neculai Isac povesteşte din dorinţa de a
revedea trecutul pentru a-lînţelege, căci pierderea ochiului îi dă puterea vizionară, ca unui alt rapsod
clarvăzător al trecutului, Homer. Deşi fântâna dintre cei patru plopi nu mai există, „s-a dărâmat ca toate ale
lumii”, el o poate vedea. Pentru el, timpul interior s-a oprit într-un prezent etern, când a înţeles că
inconştienţa sa înseamnă vinovăţie.
Mihail Sadoveanu mizează pe un stil elaborate particularizat prin sobrietate, arhaitate, lirism și
muzicalitate. De pildă, oamenii comunică reverențios, respectând cutumele, arhaismele oferă colarea locală
specifică timpului evocat, iar lirismul este pus în evidență de epitete ,,soarele auriu”, comparații ”răsărind
ca dintr-o amintire”, metafore ”ai pierdut o lumină” și de o eufonie oferită - după cum observă G Călinescu
- de graiul țărănesc, de limba cultă, bisericească și de predominanța vocalică. Originalitatea constă în
coexistența oralității și a livrescului, a spiritului popular și a rafinamentului aristocratic în structuri narative
de o simplitate cuceritoare.
În concluzie, Mihai Sadoveanu dezvoltă în această povestire iubirea tragică, cea care determină o
moarte dublă: fizică şi sufletească, un prizonierat în „neagra fântână a trecutului”. În opinia mea, utilizând
conceptul Mihaelei Ursa, povestea de dragoste dintre Neculai Isac și Marga este un discurs prin care
accedem la imaginea vizuală a iubirii – eroticonul – pentru că “ficțiunea amoroasă ne obligă să vedem mai
degrabă decât să citim”. Povestirea și logosul se întrepătrund cu privirea și ochiul personajului și, implicit,
cu cel al cititorului, într-o înțelegere profundă a mărturisirii amorului (în sensul oferit de Julius Evola care
redescrie etimologia cuvântului amor, înseamnând “fără moarte”, astfel că momentele de iubire creează
ideea veşniciei). Trebuie remarcat, în final, că, tragismul iubirii se inserează pe trupul protagonistului prin
lipsa ochiului drept, iar iubirea tragică (povestirea propriu-zisă) se inserează în povestea cadru.