8 Cursuri Implanto PDF

Contact:
Dr. Gabriel Toma

Tel: 0735223920
E-mail:
competenta.implantologie.orala@gmail.com/
tomagabriel93@gmail.com
COORDONATOR CURS: PROF. UNIV. DR. IOAN SÎRBU

ATESTAT ÎN IMPLANTOLOGIE ORALĂ
AN UNIVERSITAR 2019-2020
COORDONATOR CURS: PROF. UNIV. DR. IOAN SÎRBU

PROF. UNIV. DR. IOAN SÎRBU
www.implantologieorala.ro
■ În tratamentul cu implanturi dentare,
elaborarea planului de tratament este etapa cea
mai importantă!
■ Planul de tratament este direct proporțional

cu statusul general și oro-dentar al pacientului
și trebuie discutat împreună cu acesta.
■ Totodată, pacientului i se vor explica etapele

de tratament raportat la situația sa clinică
generală și loco-regională.
Cheia succesului în cadrul tratamentului implanto-protetic, mai ales în
ceea ce privește longevitatea implanturilor, este reprezentată/determinată
si de alegerea soluției optime de tratament.
Este foarte important ca pacientul să fie informat cu privire la toate

soluțiile de tratament care se pot aplica situației lui clinice, el fiind cel care
suportă atât fizic cât și financiar tratamentul propus de noi.
Cercetările privind tipurile de implant, materialele şi tehnicile utilizate în
implantologia orală s-au extins în ultimii ani datorită creşterii pieţei globale de
implanturi dentare dar mai ales a creşterii cererilor de servicii de medicină
dentară cu exigențe funcționale și mai ales estetice.
Implantologia clasică
Scurt istoric
Implantologia orala face parte din arsenalul terapeutic al stomatologiei

moderne, astfel incat stomatologia de astazi nu poate functiona fara
aceasta frumoasa arta
Implantologia Orala
Scurt istoric
• Anestezia generală şi apoi cea

locală au revoluţionat
stomatologia
• Anestezia a eliminat
durerea şi a permis medicului
să prelungească diferiţi timpi
operatori pentru finalizarea
unor procedee terapeutice.
Scurt istoric
Insă adevărata revoluţie în stomatologie a realizat-o implantologia orală,

care a răsturnat concepţii, a permis dispunerea unor stalpi suplimentari
şi a adus un suflu nou în protetică, mai mult, a generat apariţia unei
protetici noi.
Moses Strock, Formigini, Pasqualini dar mai ales Leonard Linkow şi Per
Ingvar Branemark au adus un aport de credibilitate remarcabilă
implanturilor dentare.
Concepţia de osteointegrare, regenerare tisulară dirijată, grefele osoase,
intervenţiile de sinus-lift au contribuit la extinderea indicaţiilor
implanturilor dentare şi la creşterea ratei succeselor. Implanturile
dentare au penetrat în aproape toate ramurile stomatologiei.
Scurt istoric
Honduras, anul 600 i.e.n.

Scurt istoric
Aplicatiile implantologiei orale
Aplicatiile implantologiei orale în protetică:
• Edentaţiile unidentare beneficiază de refaceri protetice pe implanturi, fără a mai

fi necesară prepararea dinţilor limitrofi breşei pentru o punte
• Edentaţiile terminale se pot proteza graţie implanturilor cu restaurări protetice
conjuncte
• Edentaţiile parţiale întinse de peste trei dinţi pot fi rezolvate cu restaurări
protetice conjuncte prin inserarea unor implanturi ce devin stalpi suplimentari
• Edentaţia totală maxilară sau mandibulară poate fi la ora actuală rezolvată
graţie implantologiei orale prin lucrări conjuncte.
• Retenţia unei proteze parţiale mobilizabile poate fi îmbunătăţită
considerabil prin inserarea unor implanturi prevăzute cu mijloace speciale de
menţinere şi stabilizare evitand aplicarea unor croşete pe dinţii naturali
Aplicatii in endodontie:
• Esecurile din endodonţie
(recidivele leziunilor periapicale,
canalele impermeabile, dinţii
fracturaţi) duc adeseori la
îndepărtarea unor dinţi.
• Inserarea unui implant imediat
postextracţional (procedeu pe care îl
poate învăţa orice endodont
calificat) poate să-l salveze adeseori
din situaţii neplăcute.
Aplicatii in ortodontie:
• Implanturile sunt din ce în ce mai des utilizate în ortodonţie pentru
tracţionarea unor dinţi la pacienţi cu edentaţii parţiale, servind drept
suport pentru aplicarea unor forţe intraorale ce contribuie la redresarea
şi/sau repozitionarea acestor dinţi.
Aplicatii in chirurgia oro-maxilo-faciala

• Implanturile se folosesc tot mai des şi în chirurgia oro-maxilo-facială
pentru deplasarea sau stabilizarea unor fragmente osoase deplasate sau
transplantate.
Tipuri de implanturi
•Implanturi endoosoase
•Implanturi juxtaosoase
Implanturi endoosoase
• Ac
• Lama
• Surub
• Cilindru
Implanturi ac
Implantul cilindru
Implantul lama
Implantul surub
Implantul surub
Implanturi subperiostale
Etapele de tratament in implantologia orala
• In ultimul deceniu, tehnica reconstrucţiilor pe implanturi
dentare a fost modificată considerabil.
• Dacă înainte atenţia era îndreptată asupra dintelui sau
dinţilor care urmau să fie înlocuiţi, astăzi practicianul
trebuie să ia în consideraţie o multitudine de factori
interdependenţi înainte să formuleze planul de tratament
Consultul iniţial
• Consultul iniţial este primul pas în luarea deciziei de a realiza o

procedură restaurativă pe implanturi dentare.
• In cursul acestei şedinţe este determinat şi evaluat statusul general
şi dento-parodontal al pacientului.
• Dacă terapia prin implanturi dentare se poate aplica, tot în această
şedinţă este schiţat planul preliminar de tratament.
Evaluarea statusului pacientului se face după regulile
generale:
• Motivul/motivele prezentării
• Istoricul afectiunii/afectiunilor reclamate
• Istoricul medical general
• Examenul clinic si paraclinic al aparatului dento-maxilar
Motivul prezentării
Cele mai frecvente motive variază de la “Nu-mi place felul în care arăt”
la “Am purtat proteză timp de 37 de ani şi nu o mai suport”.
Câteodată, discuţia poate dezvălui amănunte care nu reies din

descrierea iniţială a pacientului. De exemplu, un pacient poate să spună
că lucrările sale protetice nu mai sunt eficiente, dar ulterior poate descrie
unele dureri în ATM care apar în timpul masticaţiei. Aceste informaţii
suplimentare pot constitui un ajutor extrem de important în diagnostic.
• Dacă un pacient acuză deficienţe fizionomice, acestea trebuie plasate în

context.
• Implantologia orală uneori nu poate rezolva aceste cerinţe sau nevoi ale
unei persoane a carei scop final este o schimbare radicală a aspectului.
• Dacă insă deficienţele funcţionale sunt principala nemulţumire a
pacientului, atunci acestea se pot rezolva de cele mai multe ori prin
implanturi dentare.
Istoricul afectiunii curente
Medicul trebuie să identifice cauzele care au dus la situaţia actuală, mai ales în
cazuri în care maxilarul sau mandibula prezintă grade avansate de atrofie:
• Trebuie văzut dacă pacientul a avut parte de un tratament de slabă calitate sau dacă a
refuzat să se prezinte la un medic
• Dacă pacientul a pierdut prematur dinţii şi dacă nu are un suport osos
corespunzător
• Dacă pacientul a fost edentat o perioadă lungă de timp, ceea ce a dus la o atrofie severă
a osului
• Dacă pacientul a fost supus unui traumatism
• Dacă lipsa dentară şi osoasă este cauzată de extirparea unei leziuni patologice sau a unei
tumori
• Daca pacientul are o igiena corespunzatoare
Istoricul medical general
• O refacere protetică pe implanturi însumează o serie de intervenţii şi

proceduri traumatice, pe catre pacientul trebuie să le suporte:
• anestezia,
• uneori extracţia dentară,
• crearea patului osos receptor,
• inserarea implanturilor,
• urmărirea osteointegrării,
• confecţionarea suprastructurii protetice şi echilibrarea ei gnatologică.
• Se notează în fişă medicaţia curentă – acolo unde este cazul – cuprinzând

• Numele comercial şi/sau generic al medicamentelor administrate
• Doza, frecvenţa şi motivele administrării
• intervenţii chirurgicale şi/sau internări în spital, motivul/motivele
• datele de contact ale medicului de medicină generală care are pacientul
sub îngrijire curentă.
• Eventual pacienta gravidă/lăuză
• In vederea trecerii la urmatoarea faza a tratamentului, pacientul va semna

si data chestionarul de sanatate
• Pentru chestionarele anamnestice, medicul dentist trebuie să
realizeze un sumar al statusului medical care să evalueze:
• gradul de risc medical al intervenţiei terapeutice stomatologice,
• urgenţa tratamentului oro-dentar
• necesitatea consultaţiei medicale de specialitate
• ! Afecţiunile nediagnosticate: dpdv statistic, pacientii in varsta de

peste 55 ani in proportie de peste 50% prezintă:
• HTA
• Diabet de tip II
• Afecţiuni cardiace
• Data ultimului examen medical general
• La fiecare 2 ani < 50 de ani
• Anual > 50 an
La consultaţia iniţială, pacientul va completa un chestionar de sănătate,

care, coroborat cu examenul clinic şi paraclinic (de laborator si radiologic), va
încadra pacientul in una din cele 5 clase de risc chirurgical, formulate de
Asociaţia Americană de Anestezie:
• Clasa I include pacienţii clinic sănătoşi şi care duc o viaţă normală

• Clasa II cuprinde pacienţii cu cu unele afecţiuni care sunt ţinute sub control cu
medicaţie adecvată, permiţându-le o viaţă normală (de exemplu un pacient
hipertensiv, care cu medicaţie antihipertensivă menţine o tensiune arterială
normală).
• Clasa III cuprinde pacienţii cu multiple afecţiuni, cum ar fi HTA severă sau diabet
insulino-dependent, afecţiuni care împiedică unele activităţi din viaţa de zi cu
zi.
• Clasele IV şi V includ pacienţii cu afecţiuni grave sau foarte avansate. Clasa IV
reprezintă pacienţii care au nevoie de îngrijiri medicale imediate, iar Clasa V
cuprinde pacienţii muribunzi, care cel mai probabil nu vor supravieţui
următoarele 24 de ore.
Cel mai frecvent, pacienţii care solicită restaurări pe implanturi se

încadrează în clasele I şi II. Pentru pacienţii din clasa III trebuiesc luate măsuri
suplimentare, principala fiind stabilizarea şi controlul afecţiunii.
Analize medicale
Analize medicale
• hemoleucograma
• coagulograma
• fibrinogen
• VSH
• uree
• creatinina
• acid uric
• bilirubina
• colesterol
• TGP
• TGO
• calciu
• Glicemie
• Sumar de urina
• EKG
Analize medicale
• Hemograma = elemente figurate din seria alba + seria rosie + Hb +

hematocrit + plachete sangvine
• - elemente seria alba -> infectii
• - elemente seria rosie -> transport O2/CO2
• - hematocrit - masa el din seria rosie
• - hemoglobina - reprezinta componenta principala a elementelor seriei rosii,
implicata direct in transp O2/CO2
• - plachete sangvine - trombocite (controlul sangerarii
Analize medicale
• Valori normale:
• Leucocite (x1000/mm3): nn-2sapt: 9.0-30.0

• femei/barbati (peste 18ani): 5.0-10.0
• Eritrocite (x1000/mm3): nn-2sapt: 4.1-6.1

• barbati (peste 18ani): 4.5-5.5
• femei (peste 18ani):4.0-5.0
Analize medicale
• Hemoglobina (g/dl): nn-2sapt: 14.5-24.5

• barbati (peste 18ani):14.0 - 17.4
• femei (peste 18ani): 12.0-16.0
• Hematocrit (%): nn-2sapt: 44-64

• barbati (peste 18ani): 42-52
• femei (peste 18ani): 36-48
• Plachete sangvine (x1000/mm3): nn-2sapt: 150-450

• peste 18ani: 140-400
Analize medicale
• Leucocite: granulocite (PMN) +agranulocite

• sistem endocrin -> regulator al numarului leucocitelor din sange -> producerea lor
in organe formatoare de elemene sangvine -> depozitarea lor -> eliberarea din
tesuturi -> dezintegrarea lor (A Manual of Laboratory and Diagnostic Tests 7th
edition - F.T. Fischbach, 2003)
• proces inflamator local -> mobilizarea leucocitelor prin mecanismul de mai sus
• durata de viata : 13-20 zile (distruse la nivelul sist limfatic)
• mecanism de actiune:
• 1. fagocitoza (incapsulare organismelor straine si distrugerea lor)
• 2. transporta si distribuie Ac (parte a sistemului imun)
Implicatii clinice
Leucocitoza (> 11.000/mm3)

A) Diagnostic diferential leucemie <-> leucocitoza temporara
B) Prezenta in cadrul infectiilor acute
C) Cauze:
i. Leucemie
ii.Trauma/leziune tisulara (inclusiv intra-/postoperatorie)
iii.Neoplasme maligne
iv.Stari toxice, coma
v. Hemoliza acuta
vi.Hemoragie acuta
vii.Necroza tisulara
viii.Medicamente/droguri (!adrenalina)
Implicatii clinice
Leucopenie (<4000/mm3)
A) Infectii virale/bacteriene
B) Intoxicatii cu metale grele, radiatii ionizante, medicamente
(-> deprimarea functiei maduvei rosii):
i. Barbiturice
ii.Antibiotice
iii.Antihistaminice
iv.Anticonvulsivante
v. Arsenic
vi.Analgezice
vii.Antiinflamatorii
Implicatii clinice
1. Valori scazute ale numarului de eritrocite:

i. Anemie prin deficit Fe
ii. Diverse afectiuni: mielom multiplu, leucemie, hemoragie acuta sau cronica,
lupus eritematos
2. Eritrocitoza:
i. Primara: eritrocitoza eritremica
ii. Secundara: afectiuni renale, tabagism, carboxihemoglobina
iii.Relativa: deshidratare
3. Microcitoza – celule mici (< 6µm): deficit Fe, avitaminoza B6
4. Macrocitoza – celule > 8µm: alcoolism, afectiuni hepatice, leucemie, hipotiroidism
5. Megalocitoza – celule ovale > 9µm: anemie megaloblastica
Implicatii clinice
1. Creatinina – in mod fiziologic excretata de rinichi, fiind produs al metabolismului

muscular
i. Valori normale: 14–26 mg/kg/24ore barbati; 11-20 mg/kg/24ore femei
ii.Valori crescute: insuficienta cardiaca, nefrita cronica
iii.Valori scazute: afectiuni hepatice cronice grave
2. Acid uric - metabolizarea acizilor nucleici componenti ai purinelor
i. Crescut: dieta excesiv compusa din purine sau metabolizarea patologica
purinelor
ii.Valori normale: 250–750 mg/24ore
iii.Scazut: <400 mg/24ore; in: afectiuni renale cronice, deficit de acid folic,
intoxicatie cu Pb
iv.Crescut: <1000 mg/24ore; in: hepatita virala, policitemie vera,
nefrolitiaza
Implicatii clinice
1. Timpul de sangerare – implicatii clinice:

i. Crescut: trombocitopenie, insuficienta renala acuta, leucemie, terapie cu
anticoagulante
2. Hipoglicemie:
i. Carcinom pancreatic
ii.Boala Addison (insuficienta suprarenala)
iii.Afectiuni hepatice (alcoolism, intoxicatii cu arsenic)
iv.Pre-diabet (dupa definita Asociatiei Americane de Diabetologie)
3. Hiperglicemia:
i. Afectiunea Cushing (glucocorticoizi ↑ -> glicemie ↑)
ii.Stress acut emotional sau fizic (accident cerebrovascular, convulsii)
iii. Acromegalie, gigantism, hemocromatoza, pancreatita acuta sau
cronica, neoplasm de pancreas
iv.Afectiuni hepatice grave/cronice
Implicatii clinice
Trigliceride crescute:
a.Hiperlipoproteinemie
b.Afectiuni hepatice, alcoolism
c.Afectiuni renae
d.Hipotiroidism
e.Diabet netratat
f.Pancreatita
g.Boala von Gierke
h.Infarct miocardic
i. Anorexie nervoasa
Trigliceride scazute:
a.Lipopoteinimie congenitala
b.Malnutritie, sindrom de malabsorbtie
c.Hipertiroidism, hiperparatiroidism
Implicatii clinice
Hipercolesterolemie
a.Hipercolesterolemie tipul II familial
b.Hiperlipoproteinemie tipuri IV si V
c.Afectiune hepatoceulara
d.Glomeruonefrita
e.Insuficienta renala cronica
f.Hipotiroidism
g.Diabet netratat
h.Alcoolism
i.Afectarea depozitarii glicogenului (afectiunea von Gierke)
j.Obezitate
Implicatii clinice
Hipocolesterolemie
a.Afectiune hepatocelulara severa
b.Boala mieloproiferativa
c.Hipertiroidism
d.Sindrom de maabsorbtie, malnutritie
e.Anemie cronica
f.Arsuri grave
g.Infectii acute
Contraindicatii absolute
Tratament prelungit cu medicamente imunosupresoare

Lupus eritematos diseminat
Discrazii sanguine sau coagulopatii
Tumori maligne regionale
Boli metastatice
Contraindicatii absolute
Osteoradionecroze
Abuz de alcool sau droguri
Tulburări psihice severe
Boli acute
Graviditate
Pacienţi nemotivaţi
Boli metabolice decompensate
Contraindicatii relative
• Cardiovasculare: HTA, angină pectorală,IM, insuficienţă cardiacă,

endocardita bacteriană
• Endocrinopatii: DZ, afecţiuni tiroidiene, afecţiuni ale
suprarenalelor
• Hematologice: anemii, policitemii, afecţiuni leucocitare
• Afecţiuni pulmonare grave
Contraindicatii relative
• Afecţiuni hepatice: ciroza

• Afecţiuni osoase: osteoporoza, hipovitaminoza D,
hiperparatiroidism,displazia fibroasă,boala Paget, mielom multiplu
• Afecţiuni ale SNC: epilepsia
• Pacienţii cu proteze de şold, alte proteze ortopedice
Factori de risc
• Boli sistemice grave ( osteomalacia, osteogeneză imperfecta)

• Pacienţi imunodecompensaţi datorită infecţiei HIV
• Dependenta de alcool sau de alte droguri
• Diateze hemoragice sau medicatie anticoagulanta
• Pacienţi necooperanţi sau cu afecţiuni grave psihice
Tabagismul
Tabagismul -> 1. Altereaza sinteza şi acţiunea PMN cu efect

antibacterian (Actinobacilluys Actinomycetem concomitants,
Fusobacterium nucleatum, Porphyromonas Gingivalis)
-> 2. Inhiba secretia salivara
-> 3. Inhiba vindecarea plagilor osoase
-> 4. Inhiba actiunea sistemului imunitar specific
-> 5. Produce vasoconstrictie
-> 6. Ischemie
-> 7. Inhiba producerea de fibrinogen
-> 8. Inhiba procesele de agregare plachetara
Tabagismul
• In cazul terapiei implanto-protetice, fumatul prezinta urmatoarele efecte

documentate statistic:
• studiu efectuat pe o perioada de 6 ani, 540 pacienti/ 2191 implanturi -> 70%
rata de succes (Bain, Moy 1993)
• 70% rata de succes – os A/B, implanturi dimensional adecvate
(DeBruyn 1995)
• c. augmentare osoasa si inserare de implanturi: fumatori -> 4/5 esecuri;
nefumatori -> 1/10 esecuri
Determinarea statusului orodentar
• După aflarea istoricului medical, urmează determinarea statusului

orodentar al pacientului.
• Aceasta include o discuţie cu pacientul despre afecţiunile dentare suferite in
trecut şi un examen clinic minuţions al regiunii oro-faciale.
• Examenul radiologic este obligatoriu, şi în afară de radiografii se vor realiza atât
fotografii exobucale şi endobucale preoperatorii, cât şi modele de studiu.
• Endobucal ne interesează prioritar evaluarea dinţilor restanţi, aspectul
mucoasei care acoperă crestele alveolare, contururile osoase (formă,
dimensiuni), fundurile de sac, dispoziţia şanţului paralingual.
• In urma examenului intraoral se stabileste daca exista vreuna din

contraindicatile locale pentru realizarea tratamentului protetic pe implanturi
Determinarea statusului orodentar
Contraindicatii locale
Contraindicaţiile locale cuprind următoarele situaţii:
• igienă bucală deficitară

• prezenţa unor resturi radiculare în grosimea crestei alveolare
• neoplasme maxilare sau stări precanceroase
• afecţiuni ale mucoasei bucale
• procese inflamatorii locale
• ofertă osoasă insuficientă
• pat osos slab din punct de vedere calitativ
• status cervico-oro-facial postradioterapie
• Oferta osoasa deficitara

• Parodontite marginale netratate -> infecţii locale
• Resturi radiculare
• Infecţii locale cu localizare osoase
• Patologia partilor moi
• Xerostomia/flux salivar redus(agenţi anti-microbieni, igienă)
• Bruxism
Evaluarea dinţilor restanţi
• Evaluarea dinţilor naturali adiacenţi breşei edentate este o premiză

indispensabilă stabilirii planului de tratament prin implanturi dentare, în
situaţia unei conexiuni dento-implantare.
• Implanturile pot fi utilizate ca suport exclusiv al suprastructurii protetice sau în
combinaţie cu dinţii stâlpi naturali. Criteriile după care sunt analizaţi dinţii
restanţi implicaţi în restaurarea protetică pe implanturi sunt:
• mobilitatea
• dimensiunea coroanei
• raportul coroană/rădăcină
• poziţia dintelui şi paralelismul cu viitorul ax de inserţie al protezei
• prezenta sau absenţa cariilor
• configuraţia radiculară
• aria suprafeţei radiculare
• statusul endodontic
• statusul parodontal
Mobilitatea
• Dinţii naturali prezintă o mobilitate fiziologică în sens orizontal, axial şi

rotaţional, mobilitate care depinde de caracteristicile rădăcinilor: număr,
lungime, suprafaţă, diametru, formă, poziţie, precum şi de tipul osului alveolar
înconjurător.
• Mobilitatea fiziologică a unui dinte sănătos este de 28μ în sens axial şi 56-108μ
în sens vestibulo-oral, şi se datorează ligamentului periodontal.
• Mobilitatea unui implant este de 2-3μ în sens vertical şi aproximativ 10μ în sens
orizontal, şi se datorează elasticităţii osului alveolar.
• O suprastructură agregată mixt, rigid, mezial pe un dinte natural şi distal pe un
implant va suferi sub acţiunea forţelor ocluzale o mobilizare care va tinde să
tracţioneze spre mezial stâlpul implantului. De aceea, primul criteriu în
realizarea unei ancorări mixte este: mobilitatea clinică a stâlpului natural să fie
cât mai redusa, iar bresa edentata de asemenea sa fie si ea redusa.
• Raportul ideal este doua implanturi la un dinte.
Dimensiunea coroanei
• Retenţia elementului de agregare aplicat pe un dinte stâlp depinde de

diametrul şi înălţimea stâlpului.
• Molarii oferă o retenţie mai mare decât premolarii datorită suprafeţei mai
întinse de contact cu proteza.
• Inălţimea bontului dentar poate fi influenţată negativ de un spaţiu redus
interarcadic. Intr-o astfel de situaţie se recurge la intervenţii de alungire a
coroanei clinice pentru obţinerea unei retenţii favorabile, mai corect decât
includerea ca stâlpi suplimentari a unor dinţi vecini, caz în care ar avea de suferit
igienizarea proximală dintre dinţii stâlpi.
Dimensiunea coroanei
• Coroanele cu dimensiuni reduse necesită o preparare cu pereţi cât mai paraleli

şi realizarea de elemente suplimentare de retenţie, cum ar fi canale, cavităţi,
puţuri, care au şi rol antirotaţional.
• Lipsa de retenţie a stâlpului natural are ca efect primordial
descimentarea supraprotezei. Secundar, problemele care apar sunt caria
stâlpului şi suprasolicitarea implantului.
Raportul coroană-rădăcină
• Raportul coroană-rădăcină se referă la înălţimea coroanei din punctul cel mai

incizal sau ocluzal până la limbul alveolar din jurul dintelui, comparativ cu
lungimea rădăcinii implantate în os.
• Evaluarea acestei caracteristici este de maximă importanţă atunci când asupra
restaurării protetice vor acţiona forţe laterale, excentrice, în timpul funcţiilor
aparatului dento-maxilar.
• Forţele laterale transformă stâlpul natural într-o pârghie de gradul I cu punctul
de sprijin la nivelul marginii alveolare. Cu cât creşte coroana clinică şi se reduce
porţiunea de rădăcină implantată în os, cu atât se amplifică momentul forţei la
nivelul pârghiei, cu efecte distructive.
• Raportul coroană-rădăcină maxim admis atunci când dintele respectv se
utilizeaza ca stâlp într-o restaurare mixtă dento-implantară este de 1:1.
Poziţia şi axul dintelui stâlp
• Dacă breşa edentată este veche, dinţii limitrofi suferă modificări de poziţie:
rotatie, extruzie, egresiune.
• Este necesară corectarea poziţiei acestor dinţi înainte de realizarea planului
protetic.
• Tratamentul poate consta în prepararea modificată a dintelui ca stâlp,
recurgerea la terapie endodontică sau ortodontică. Dintele adiacent
stâlpului natural poate suferi şi el modificări de poziţie.
• Corectarea este necesară din motive estetice, pentru ameliorarea axei de
inserţie a protezei, a ariilor de contact proximale şi îmbunătăţirea
transmiterii forţelor de la nivel ocluzal către suportul parodontal.
Prezenţa cariilor
• Toate leziunile carioase ale dintelui stâlp trebuie tratate înainte de inserarea
implantului şi nu după perioada de vindecare a acestuia. In decursul celor catorva
luni necesare integrării implantului caria dintelui stâlp poate progresa, ajungand
chiar sa impuna modificarea planului de tratament (necesitatea unui tratament
endodontic, aplicarea unui dispozitiv corono-radicular, tratamentul abceselor,
leziunilor periapicale, etc.), mergând până la necesitatea extracţiei dintelui.
• Dacă după îndepărtarea structurilor carioase se constată că este necesară terapia
endodontică, obturaţia de canal se indică să fie făcută înainte de etapa chirurgicală
de inserare a implantului pentru a putea realiza mai uşor diagnosticul diferenţial al
unei eventuale complicaţii post-endodontice cu una post-chirurgicală.
Configuraţia radiculară
• Configuraţia radiculară a dintelui stâlp poate influenţa capacitatea dintelui de a

rezista forţelor care acţionează asupra lui.
• Rădăcinile efilate sau fuzionate au o capacitate redusă de a suporta
încărcătura ocluzală în cazul unei restaurări protetice fixe. In aceste situaţii se
indică suprastructuri protetice exclusiv implantopurtate sau inserarea mai
multor implanturi utilizate ca dinţi stâlpi alături de dintele natural respectiv.
• Rădăcinile curbe sau dilacerate sunt favorabile din punctul de vedere al
sprijinului dento-parodontal. Pe de altă parte, această configuraţie
radiculară face dificilă o intervenţie endodontică eventual necesară.
Aria suprafeţei radiculare
• In general, cu cât aria suprafeţei radiculare a dintelui stâlp este mai mare, cu
atât este mai bun sprijinul parodontal. Dinţii posteriori oferă un suport mai bun
decât dinţii anteriori din acest punct de vedere.
• Dinţii afectaţi de boala parodontală pierd din aria suprafeţei radiculare. Pentru
primul molar maxilar pierderea de os alveolar până la nivelul furcaţiei prin
parodontopatie determină o reducere cu 30% a suprafeţei radiculare implantate
intraalveolar.
Aria suprafeţei radiculare
• In stabilirea tratamentului se poate aplica orientativ şi regula

conform căreia suprafeţele radiculare ale dinţilor stâlpi trebuie să fie cel
puţin egală ca valoare cu suma suprafeţelor radiculare ale dinţilor lipsă.
• Când breşa edentată corespunde la 2 sau 3 dinţi absenţi devine
necesară inserarea mai multor implanturi, nu atât pentru a
compensa suprafaţa radiculară pierdută, cât pentru a împiedica
realizarea unui corp de punte prea lung, cu elasticitate crescută.
Statusul endodontic
• Dintele inclus ca stâlp într-o restaurare cu agregare mixtă dento-

implantară trebuie să prezinte un status pulpar satisfăcător sau o obturaţie
corectă de canal.
• Afecţiunile pulpare trebuie tratate înainte de inserarea implantului
deoarece o exacerbare a suferinţei pulpare în timpul perioadei de
vindecare a implantului poate duce la compromiterea acestuia.
• Dacă statusul endodontic al unui dinte stâlp natural este pus sub semnul
întrebării, cel mai prudent este să fie realizat un tratament de canal.
• Când se indică rezecţia apicală, se evită utilizarea amalgamului ca material de
obturaţie retrogradă pentru a nu apărea în regiune produşi de coroziune care
pot interacţiona cu metalul implantului.
Statusul parodontal
• O atenţie specială trebuie avută în cazul când dintele stâlp are nevoie de
intervenţii de chirurgie parodontală deoarece se poate contamina cu germeni
patogeni situl implantului.
• De aceea se indică rezolvarea situaţiei patologice parodontale a dintelui stâlp
înainte de inserarea implantului.
• Igiena orală trebuie să fie perfect controlată înainte de inserarea unui implant.
• Dacă totuşi există o boală parodontală activă, cu risc ridicat de
contaminare, înainte de inserarea implantului se administrează
antibiotice pentru a diminua flora bacteriană sulculară.
Acordul informat
al pacientului
Acordul informat
al pacientului
Acordul informat
al pacientului
Acordul informat
al pacientului
Evaluarea câmpului osos primitor de implant
Oferta osoasă trebuie cunoscută şi apreciată preoperator pentru a nu

avea surprize şi mai ales pentru a şti spre ce tip de implant ne orientăm.
De asemenea trebuie cunoscută distanţa până la obstacolele anatomice,
reprezentate de sinusul maxilar, canalul mandibular şi gaura mentonieră.
Examenul clinic al câmpului osos
Câmpul osos se examinează clinic vizual şi palpator, pentru a aprecia grosimea şi

fermitatea ţesuturilor ce acoperă osul.
După vizualizare se poate dirija opţiunea, dar poate apărea surpriza ca sub mucoasa înaltă şi
groasă să existe mult ţesut hipoplazic şi nu osos, fapt apreciabil doar prin palpare.
Vom examina predilect următoarele zone:
• fosa canină
• fosetele incisive
• sinusurile nazale anterioare (reper osos şi radiologic)
• apertura piriformă, cu precădere marginea sa inferioară
• protuberanţa mentonieră (distanţa vestibulo-orală, forma vestibulară şi linguală,
apofizele genii superioare şi inferioare pe faţa linguală)
• depresiunea fosei sublinguale
• creasta milohioidiană (pentru extinderea pelotelor implantului subperiostal)
De asemenea, prin palpare se apreciază şi calitatea mucoasei care acoperă osul.

Astfel, o mucoasă flotantă în jurul implantului conferă un prognostic
nefavorabil protezării pe implant, impunând tratamente chirurgicale
preprotetice, cum ar fi grefele gingivale sau plastie de vestibul bucal (pentru
implantul subperiostal).
Telul acestor intervenţii chirurgicale îl constituie obţinerea unei benzi de gingie
cheratinizată, favorabilă zonei de emergenţă a implanturilor.
• Pentru a evita apariţia erorilor în aprecierea ofertei osoase

prin palpare se poate folosi un compas osos.
• Acesta este un instrument asemănător unui compas, ale
cărui vârfuri sunt orientate perpendicular pe braţe si sunt
folosite pentru a perfora mucoasa în scopul aflării grosimii
reale a osului.
• La partea inferioară prezintă o scală gradată în
milimetri.
• Această metodă nu are acurateţea unui examen
computer tomograf, însă poate fi folosită în situaţii clinice
cu un grad de dificultate scăzut, fiind totodată şi mult mai
puţin costisitoare.
Examenul radio-imagistic
Este cel mai important, deoarece oferă cele mai multe detalii despre
cantitatea şi calitatea osului.
Metodele radioimagistice folosite sunt reprezentate de:
• Radiografii retroalveolare izometrice ortoradiale (RIO)

• RIO cu reţea
• Ortopantomografia – cea mai importantă
• Radiografii laterale ocluzale
• Tomografie computerizată (CT)
• Rezonanţă magnetică nucleară (RMN)
Radiografia retroalveolară izometrică ortoradială
(RIO)
RIO poate oferi informaţii orientative, în special despre calitatea osoasă,

în zona vizată pentru inserarea implantului.
Este indicată în situaţia în care pacientul prezintă sensibilitate
deosebită la radiaţie (post extirpări de tumori).
Ortopantomografia
• Este cea mai folosită, deoarece oferă date globale asupra aparatului dento-
maxilar şi asupra calităţii şi cantităţii ofertei osoase.
• Din punct de vedere dimensional, metoda este relativă, deoarece
distanţele de pe radiografie nu corespund cu distanţele reale datorită
diferitelor angulaţii ale elementelor anatomice faţă de raza incidentă şi faţă de
film.
• Totuşi, pentru obţinerea unor informaţii dimensionale cu ajutorul
ortopantomografiei se foloseşte metoda cu bile de metal de diametru
cunoscut (5mm). Pe model se aleg locurile viitoarelor implanturi si se aplică
bilele. Se realizeaza din acrilat o gutieră care include bilele.
Ortopantomografia
Ortopantomografia
• Problema este distanţa faţă de creastă, deci grosimea mucoasei. Se

apreciază prin măsurarea diametrului relativ al bilelor pe
ortopantomografie şi apoi a distanţei relative de la bilă la creasta osoasă.
• In această metodă imagistică se folosesc bilele şi nu altă formă deoarece bilele
rămân rotunde în proiecţie, indiferent de unghiul făcut de raza incidentă cu
filmul radiologic.
• Rezultatele cele mai bune le dă utilizarea cu RIO, datele fiind mai exacte decât
cele oferite de ortopantomografie.
• Această metodă are şi avantajul că poate folosi gutiera acrilică după
îndepărtarea bilelor ca ghid de foraj al neo-alveolelor, dar şi ca ghid de
paralelism pentru acestea, în funcţie de dinţii restanţi şi de celelalte
neoalveole.
Ortopantomografia
Radiografia laterală
Radiografia laterală poate oferi date despre înălţimea crestei alveolare

folosindu-se, de asemenea, bile metalice de diametru cunoscut, cu filmul
perpendicular pe dinţi, asemănător tehnicii Bite-Wing, putându-se evalua astfel:
• diametrul V-O
• grosimea corticalei osoase
• structura osului medular (calitativ) şi gradul de mineralizare al acestuia
Nu se pot afla foarte exact dimensiunile neregularităţilor osoase, dar se pot

aproxima tot cu ajutorul bilelor metalice.
Tomografia computerizată (CT)
CT reprezintă examinarea de maximă acurateţe şi de cea mai mare

corectitudine dimensională.
CT prezintă de asemenea avantajul realizării pe calculator a unei
evaluări tridimensionale a ofertei osoase, precum şi realizarea unei
simulări 3D a oaselor maxilare.
In afară de acurateţea dimensională, prin această metodă poate fi
analizată şi structura osului, ca şi combinarea calităţii osoase cu
exactitatea dimensională pentru măsurarea precisă a corticalei, a osului
compact şi evaluarea precisă a grosimii osului de calitate.
De asemenea, putem afla cu precizie distanţele până la obstacolele

anatomice de importanţă majoră (canal mandibular, sinusuri, gaura
mentonieră) şi topografia acestora.
De exemplu, pe ortopantomografie dimensiunile sinusului şi topografia lui
sunt relative, deoarece recesele sinusale pot fi dispuse anterior sau
posterior de locul în care se doreşte plasarea implantului, ceea ce implică un risc
de eroare în ceea ce priveşte aprecierea topografiei sinusului maxilar.
Un alt avantaj major constă în faptul că în urma tomografiei computerizate se

poate realiza un model prin metoda CAM.
Rezonanţa magnetică nucleară (RMN)
RMN se bazează pe înregistrarea vibraţiilor protonilor din apă şi lipide atunci

când organismul este introdus într-un câmp magnetic.
Imaginile generate digital prin RMN sunt negativul celor obţinute prin CT, şi
anume osul cortical apare negru, iar structurile bogate în lipide şi apă apar
deschise la culoare.
RMN poate fi utilizată atunci când datele obţinute prin CT nu sunt suficient de
clare sau nu oferă informaţiile dorite.
CT oferă informaţii false privind situarea canalului mandibular în 2% din cazuri

datorită osului osteoporotic cu trabecule foarte largi şi unei corticale slab
reprezentate a canalului mandibular.
RMN reuşeşte să identifice canalul prin sesizarea diferenţei dintre cantitatea de
ţesut grăsos din osul spongios şi cea din interiorul canalului mandibular.
RMN nu este însă utilă pentru determinarea gradului de mineralizare al osului sau
pentru identificarea de fineţe a unor afecţiuni osoase sau dentare
• Contraindicaţii ala RMN: gravide în primul trimestru, purtătorii de

peace-maker, prezenţa de corpuri metalice în zonă,
claustrofobie
• Posibile rezultate false datorate: distorsiuni geometrice, interfeţele
aer/ţesuturi moi sau os/ţesuturi moi (0,5mm)
• Artefacte metalice: benzi ortodontice, aliaje nobile, aliaje
inoxidabile, pulberi metalice în glassionomeri
CT RMN
Bilanţul preprotetic şi estetic
Având în vedere faptul că un implant nu este altceva decât o rădăcină

artificială, pentru suprastructura protetică este necesar să anticipăm
viitoarea lui poziţie, raporturile sale ocluzale atât în PIM cât şi în
dinamică.
De aceea este ideal să se ia două amprente pe baza cărora să se
confecţioneze două modele care să se monteze într-un articulator cu valori
medii sau intr-unul parţial programabil.
Dacă pacientul prezintă o patologie ocluzală aceasta trebuie rezolvată
conform canoanelor gnatologice. Apoi cu ajutorul unor plăci de ceară sau din
mase plastice adaptate prin termoformare se pot stabili locurile exacte unde
trebuiesc poziţionaţi viitorii stâlpi protetici ai implanturilor.
Dacă se dispune de stâlpi omologi şi de dinţi artificiali potriviţi se poate chiar
anticipa designul unei viitoare suprastructuri.
In situaţia în care se utilizează o placă transparentă aceasta după o
sterilizare prealabilă poate fi utilizată şi intraoperator pentru poziţionarea
implanturilor.
Din cadrul bilanţului preprotetic nu trebuie să lipsească următorii timpi:
• evaluarea spaţiului interarcadic

• analiza planului (sau a viitorului plan) de ocluzie
• statusul arcadelor
• formele crestelor alveolare
• examinarea protezelor vechi
• numărul şi topografia dinţilor absenţi
• studiul temeinic al ocluziei
Alături de bilanţul preprotetic trebuie făcută şi o analiză estetică sau bilanţul
fizionomiei, deoarece o reuşită din punct de vedere tehnic a refacerii protetice poate
avea uneori un aspect neacceptat de către pacient, situaţii care generează
nenumărate conflicte ulterioare.
Dacă pacientul a avut în prealabil o proteză mobilizabilă care interesa zona frontală
maxilară şi prin inserarea implanturilor primeşte o proteză fixă, estetica acesteia
poate sta la baza multor nemulţumiri. Aceasta în special datorită gradului mare de
atrofie a maxilarului.
De aceea în prealabil se face de obicei pe o placă de bază sau din răşină o montare a
dinţilor artificiali care să corespundă cu un maximum de estetic ce se poate obţine.
Se va urmări poziţia buzei, integrarea dinţilor în armonia feţei şi înălţimea etajului

inferior.
Dacă în acest stadiu apar inconveniente estetice obiective sau reclamate de
pacient, reconstituirea protetică pe implanturi devine contraindicată sau se
modifică suprastructura (bară pe două implanturi şi supraprotezare clasică sau
se indică o protezare clasică).
Edentaţiile unidentare pun cele mai severe probleme estetice. Poziţia şi

gabaritul dinţilor care delimitează breşa, nivelul crestei, pierderea osoasă
vestibulară din dreptul breşei, nivelul coletelor dinţilor colaterali, tipul liniei
surâsului, etc. sunt tot atâtea elemente de care trebuie ţinut cont.
Implantologul trebuie să fie realist, el nu trebuie să ezite în faţa unei situaţii

nefavorabile pentru implant şi să opteze pentru o punte clasică sau o punte
adezivă (colata).
Recomandări
postoperatorii
Recomandări
postoperatorii
Recomandări
postoperatorii
• LONGEVITATEA implantului și a lucrării protetice, pe lângă acuratețea actului chirurgical,
utlizarea unui implant și bont protetic adecvat, depinde în mare măsură și de stabilitatea
ligamentului periimplantar
• Pornind de la acest adevăr, în cadrul implantologiei orale clasice – mai cu seamă în

parcurgerea etapelor clinico-tehnice de restaurare protetică – se prejudiciază sever
ligamentul periimplantar, ceea ce conduce la insecurizarea implantului generat de
periimplantita iminentă, mai ales în situația implantologiei clasice.
• Astfel, în practica de restaurare protetică prin metodă clasică, au loc numeroase etape de
demontare a capelor de vindecare/bonturilor (fie de transfer, fie protetice), și astfel
intimitatea gingivo-mucoasei și implicit a ligamentului periimplantar este iritată de:
1. Amprentarea
2. Proba metal/zirconiu
3. Proba biscuit
4. Cimentarea lucrării protetice,
care presupun peste 10 manevre într-un interval de timp relativ scurt: de demontare a
capei de vindecare – montarea bontului de transfer/protetic/remontarea capei ș.a.m.d.
până la cimentarea lucrării protetice definitive.
Implantologia modernă - digitalizată
Etape clinico-tehnice de restaurare protetică utilizând
tehnica implantologiei digitalizate
Conceptul One-Day Implant
- presupune o abordare nouă a terapiei implanto-

protetice, concepută să răspundă atât doleanțelor
pacienților, cât si dorinței de perfecționare profesională
a medicului dentist
- îmbină tehnologii de ultima oră, constând în:

procesarea informației CT prin intermediul unei
platforme electronice de vârf, scanarea modelelor,
realizarea bonturilor protetice individualizate și a
lucrărilor protetice provizorii/defintive prin metoda
CAD-CAM
- oferă soluția optimă pentru inserarea implantului

dentar cu încărcare protetică imediată, pentru un
rezultat rapid, predictibil și cu o estetică superioară
CERINȚE:
1.Sistem de implant pretabil metodei

2.Computer tomograf (CT)
3.Scanner intraoral
4.Software-ul R2Gate
5.Sistemul CAD/CAM / Printer 3D
R2Gate este un program ce produce imagini de

precizie cu ajutorul datelor CT si datelor
rezultate în urma scanării modelelor din gips.
Implantul va fi plasat în cea mai bună poziție

care va garanta siguranță pe termen lung.
Pornind de la analiza CT-ului și a modelelor scanate, prin intermediul
software-ului R2GATE, medicul primeste planificarea tratamentului
implanto-protetic.
Ulterior, în funcție de situatia clinica și decizia medicului operator, cu ajutorul

sistemelor de frezaj computerizat CAD/CAM se obțin:
•ghiduri chirurgicale pentru inserarea în poziție optima a implanturilor dentare

•bonturi protetice personalizate, frezate din Zirconiu
•elemente protetice de mezostructură
•lucrări protetice provizorii și
•restaurări protetice definitive.
Etape de tratament:
1.Realizarea amprentelor preliminare
2.Înregistrarea relațiilor intermaxilare
3.Efectuarea CBCT
4.Realizarea modelelor (gips dur)
5.Scanarea modelelor (digitalizare)
6.Introducerea datelor în programul R2Gate
7.Evaluarea câmpului osos primitor de implant
8. Elaborarea planului de tratament
9. Realizarea ghidului chirurgical și a componentelor protetice

(bonturi protetice individualizate și lucrările protetice propriu-
zise)
prin metoda CAD-CAM
10. Inserția implantului/implanturilor
11. Montarea bonturilor și a pieselor protetice
12. Integrarea ocluzală
13. Monitorizarea post-operatorie a pacientului
14. Dispensarizarea
Scanare modele pentru digitalizare
Planificare tratament cu software-ul R2Gate
Secvențe de diagnostic și soluții de tratament
Secvențele chirurgicale de frezaj de realizare a neoalveolelor
asigura
freze
adecvate
Ghid de
inserție
Transmiterea informațiilor
AVANTAJELE implantologiei digitalizate:
1.Intervenție chirurgicală minim invazivă

2.Intervenție într-un singur timp chirurgical concomitent cu
restaurarea protetică provizorie
3.Reducerea la minim a duratei intervenției
4.Reducerea perioadei de tratament
5.Siguranță în tratament
6.Calitatea actului medical
7.Calitatea lucrărilor protetice
8.Confortul pacientului
9.Integrare socio-profesională imediat postoperator
“O zi în care nu ai avut cel puțin o bucurie
este o zi pierdută.”
Dr. Ioan Sîrbu
Vă mulțumesc pentru atenție!
office@drsirbu.ro
Prof. Dr. Ioan Sîrbu

Sarbatori fericite!!!
UMF Carol Davila
Facultatea de Medicina Dentara
Catedra de Implantologie Orala
Curs post-universitar de
obtinere a Atestatului in
Implantologie Orala
Curs 2
Anatomia osoasă a cavităţii orale
◼ Osul maxilar
Corpul osului maxilar este descris ca
o piramidă cu patru laturi cu baza
localizată în zona mediană a
craniului. Corpul maxilarului
prezintă o cavitate piramidală mare
ce găzduieşte sinusul maxilar,
denumit si antrul Highmore.
Podeaua cavităţii sinusale este
formată din procesul alveolar, ce
prezintă o formă neregulată datorită
rădăcinilor dinţilor. Toţi pereţii
interiori ai sinusului maxilar sunt
acoperiţi de o membrană mucoasă –
mucoasa schneideriană.
Sinusul maxilar
Sinusul maxilar ne interesează în mod
deosebit deoarece în multe din cazuri
este hotărâtor în alegerea implantului
folosit la un pacient cu o edentaţie
terminală maxilară.
Din momentul în care se extrag dinţii
sinusali se produce pneumatizarea
sinusurilor maxilare, care de cele mai
multe ori reduce sau elimină complet
înălţimea osului alveolar.
Această problemă poate fi depăşită cu
ajutorul unei operaţii de augmentare a
podelei sinusului maxilar (sinus lifting).
Procesul alveolar
Dinţii maxilari sunt poziţionaţi oblic
faţă de axa verticală a craniului,
ceea ce face ca rădăcinile dinţilor să
fie la o distanţă mai mică între ele
decât coroanele dinţilor respective.
Axul de deviaţie al incisivului
central este de 3 iar cele ale
molarilor de 1.5 până la 2.
Este important să păstrăm relaţiile
anatomice în momentul când se
inseră implanturile.
Mandibula
Mandibula este cel mai mare şi mai
puternic dintre oasele faciale; ea
prezintă un corp sub formă de
potcoavă (în care sunt implantaţi
dinţii inferiori) şi două ramuri.
Când ne referim la implantologia
orală, cel mai important element
pentru noi este corpul mandibulei,
chiar dacă există şi aspecte relevante
la nivelul ramului mandibular.
Foramenul mentonier
Foramenul mentonier este un canal
prin care trece mănunchiul vasculo-
nervos mentonier.
Canalul mandibular ce se deschide la
acest nivel are un traseu paralel cu
corpul mandibulei, începe de la
nivelul premolarului doi situându-se
aproximativ la jumătatea distanţei
dintre procesul alveolar şi bazilara
mandibulei.
Canalul mandibular
Foramenul mandibular este localizat pe
suprafaţa medială a ramului mandibular,
în apropierea liniei mediane a acesteia.
Canalul mandibular are un traseu oblic
spre anterior şi inferior, găzduind
mănunchiul vasculo-nervos alveolar
inferior. După ce ajunge la nivelul
corpului mandibular, canalul se continuă
orizontal spre anterior. Când canalul
ajunge în dreptul premolarului doi, el se
împarte în canalul mental, ce are o
direcţie laterală şi superioară şi care se
termină la nivelul foramenului mental, şi
canalul incisiv ce inervează şi
vascularizează dinţii anteriori.
Canalul mandibular
Distanţa dintre plafonul canalului
mandibular şi apexul rădăcinilor dinţilor
este de 3-4 mm în regiunea molarului
trei şi de aproximativ 3 mm sub primul
molar. Această relaţie va fi însă
categoric modificată ca urmare a atrofiei
procesului alveolar mandibular, atrofie
determinată de pierderea dinţilor şi de
vârsta pacientului.
Astfel, după pierderea dinţilor creasta
alveolară se atrofiază; mai mult decât
atât, o dată cu vârsta apar şi modificări
degenerative a părţii bazale a
mandibulei, modificări ce interesează
mai mult regiunea orală decât cea
vestibulară.
Fosa sublinguală
La nivelul feţei interne, de mare
importanţă este fosa sublinguală ce
conţine glanda salivară omonimă.
Fosa sublinguală este localizată de-a
lungul liniei milohioidiene, locul de
inserţie al muşchiului milohioidian.
În zona superioară şi anterioară a
acestei linii se află un spaţiu
triunghiular - fosa sublinguală, iar
inferior se delimitează o zonă
ovalară - fosa submandibulară.
În timpul operaţiei de inserare a
implanturilor este foarte importantă
evitarea lezării acestor structuri
anatomice, ce poate apărea din cauza
angulaţiei osoase.
Inervaţia cavităţii orale
Nervul maxilar este în întregime senzitiv, el prezintă trei ramuri
cutanate ce inervează porţiunea mijlocie a feţei, pleoapa
inferioară, zona laterală a nasului, buza superioară, mucoasa
nazofaringelui, sinusul maxilar, palatul moale, tonsila palatină,
gingia şi dinţii superiori.
Ramurile cutanate ale nervului maxilar sunt: nervul infraorbital
ce trece prin foramenul infraorbital inervând aripa nasului, buza
superioară şi pleoapa inferioară, nervul zigomatico-facial cu
emergenţă în osul zigomatic la nivelul foramenului cu acelaşi
nume, ce inervează pielea din zona osului zigomatic, precum şi
nervul zigomatico-temporal, ce inervează pielea din regiunea
temporală.
Nervul mandibular este cea de-a treia şi
cea mai mare ramură a trigemenului. El
este un nerv mixt, ce conţine fibre
senzitive şi întreaga componentă
motorie a nervului trigemen.
Cele trei ramuri senzoriale ale nervului se
separă de acesta la aproximativ 5 pana la 10
mm inferior de baza craniului.
Ramurile interne sunt nervul bucal şi nervul
lingual, ce inervează arii extinse de mucoasă.
Ramura intermediară este reprezentată de
nervul alveolar inferior, ce inervează dinţii
mandibulari, pielea şi mucoasa buzei
inferioare precum şi pielea de la nivelul
bărbiei.
Ramura externă a nervului Nervul facial emerge de la baza craniului
mandibular, reprezentată de nervul prin foramenul stilomastoidian, între
auriculo-temporal inervează suprafaţa procesul mastoid şi stiloid al osului
superioară a feţei, o porţiune din temporal, şi aproape imediat intră în
bărbie şi regiunea posterioară a zonei glanda parotidă.
temporale ce include şi părţi ale
Are traiect superficial în glanda parotidă
urechii externe.
înainte de ramificarea în cele cinci ramuri
Fibrele motorii ale nervului terminale: nervul temporal, nervul
mandibular care stimulează contracţia zigomatic, nervul bucal, nervul marginal
nervilor masticatori sunt reprezentate mandibular şi nervul cervical.
de către nervul maseterin, nervii
Toate aceste ramuri ale nervului facial îşi
temporali anterior şi posterior, nervul
au originea în marginile superioară,
pterigoidian medial si nervul
anterioară şi inferioară ale glandei
pterigoidian lateral.
parotide
Vascularizaţia cavităţii orale
Vascularizaţia cavităţii orale
Pregatirea pacientului in vederea
inserarii implanturilor
Premergator intervetiei chirurgicale
In ziua/zilele premergatoare intervetiei chirugicale
Pregatirea cabinetului/blocului operator

Materiale si dotare minima
Timpii chirurgicali de
inserare a implanturilor
endoosoase
Inserarea unui implant dentar de stadiul I presupune
efectuarea unei singure intervenţii chirurgicale.
Dacă implantul este de stadiul II, atunci sunt necesare
două intervenţii chirurgicale (una de inserare şi alta de
descoperire pentru inlaturarea suruburilor de
cicatrizare si montarea bonturilor protetice - după
câteva luni).
Indiferent de tipul de implant (stadiul I sau II)
intervenţiile trebuiesc făcute respectând anumite reguli
şi condiţii de asepsie şi antisepsie.
Materiale şi dotare minimă
Intervenţiile se pot desfăşura în clinici sau servicii clinice
de specialitate, unde există de obicei condiţii
standardizate, sau în anumite cabinete stomatologice
care la rândul lor trebuie să beneficieze de anumite
condiţii minime:
◼ pardoseală electrostatica (linoleum electrostatic)
◼ pereţi placaţi cu faianţă sau vopsiţi cu vopsele lavabile
◼ unit dentar echipat cu micromotoare
◼ fiziodispenser
◼ sursă de lumină UV bactericidă

◼ sisteme moderne de aspiraţie chirurgicala
Materialele necesare se pot clasifica în:
◼ clasice de chirurgie dento-alveolară
◼ specifice
Din prima categorie amintim: bisturie, sonde parodontale,

depărtătoare, decolatoare, elevatoare, chiurete alveolare,
foarfeci, sindesmotoame, pense port-ace, câmpuri şi comprese
sterile, fire de sutură, canule de aspiraţie, ciocan, spatule bucale,
fuloare, materiale de sutură, etc.
Dintre materialele specifice enumerăm:
◼ truse de instrumentar proprii fiecărui sistem de implant, freze
speciale pentru forarea patului osos, caracteristice pentru
aproape fiecare gen de implant (lamă, cilindru, şurub, etc.),
dispozitive indicatoare de paralelism, chei şi portchei,
portimplanturi, dispozitive indicatoare de adâncime, implanturi
şablon, stâlpi analogi, şuruburi de acoperire, etc.
◼ micromotoare chirurgicale la care să se adapteze piese de
mână drepte şi contraunghi pentru diferite viteze. Desigur
există micromotoare convenţionale la care se amorsează o
cuplă specială pentru protetica implantologică dar sunt şi
micromotoare destinate implantologiei orale cu cordon
deconectabil şi sterilizabil, prevăzute cu posibilităţi de
inversare a sensului de rotaţie şi cu cuple ce permit viteze
reglabile
◼ piese contraunghi speciale autoclavabile care permit o irigare
internă şi externă. Aceste piese funcţionează în regimuri de
turaţie variabilă de la 1500 la 15 rotaţii pe minut. Cu ele se pot
realiza reduceri de viteze de la 1:16, 1:20 până la maximum
1:100. De reţinut că toate frezajele osului se fac sub răcire cu
jet de ser fiziologic steril (minimum 50ml/minut) pentru a
preveni supraîncălzirea osului peste 47°C (pragul de
tolerabilitate admis). Depasirea cu fiecare grad peste aceasta
valoare in mod cert va conduce la OSTEONECROZA cu
aproximativ 1 mm pe diametru. Deci implantul va fi sortit
esecului.
Anestezia
Osul nu are o inervaţie senzitivă proprie (Bert, Picard, Toubae). In
implantologia orală neinvazivă se practică anestezia locală
(vestibulară şi orală) şi anestezia loco-regională.
Anestezia locală prin injectare se face vestibular şi lingual de-a
lungul lungimii zonei de implantare astfel încât să rezulte o
zonă de siguranţă de 1-1,5 cm de o parte şi de alta a liniei de
incizie asigurând astfel decolarea unui lambou suficient.
Produsul anestezic utilizat trebuie să conţină un vasoconstrictor
pentru asigurarea unui interval suficient persistenţei unei
anestezii de calitate si a unei hemostaze (indusa de
vasoconstrictor) care confera confort atat pentru pacient, cat si
pentru medic in timpul interventiei.
Anestezia loco-regională este uneori contraindicată deoarece:
a) în regiunile laterale mandibulare există riscul de a perfora canalul
mandibular şi a leza astfel nervul alveolar inferior. Anestezia
locală permite menţinerea sensibilităţii acestui nerv, care clinic se
manifestă prin dureri la apropierea de 1-2 mm de canal. Apariţia
unei sensibilităţi la forajul acestor zone poate duce la
reconsiderarea dimensiunii implantului ales. Anestezia tronculară
periferică a nervului alveolar inferior la spina lui Spix poate fi
interpretată greşeală, de către expert, în situaţia lezării acestui
nerv.
b) în regiunea anterioară mandibulară singurul trunchi nervos care
poate da o sensibilitate este situat în canalul incisiv, structură
descrisă dar inconstantă. Cele mai multe intervenţii se derulează
sub anestezie locală, uneori dacă persistă o oarecare sensibilitate
anestezia se poate completa la găurile mentoniere. Anestezia
generală se utilizează ceva mai rar, de obicei la bolnavii
spitalizaţi şi mai ales în procedeele invazive ale implantologiei
orale.
Timpii chirurgicali de inserţie a
implantului şurub
Vom descrie în continuare tehnica de insertie a acestui

tip de implant in creste osoase edentate vindecate şi
eşalonat în funcţie de etapele de lucru vom descrie şi
instrumentarul adecvat, iar apoi timpii de insertie in
alveole imediat post-extractional.
1. Incizia
După anestezie, incizia este primul timp operator.
El constă în incizia propriu-zisă a ţesuturilor mucoperiostale, care este de preferat
a se realiza la dinstanţă de locul de implantare, atat mezial cat si distal, astfel
încât după decolarea mucoperiostului să permită o expunere a osului cât mai
favorabilă prepararii neoalveolelor si insertiei ulterioare a implanturilor.
Este recomandabil ca incizia să fie continuă, în acelaşi timp secţionându-se atât
gingivo-mucoasa cât şi periostul. Pentru aceasta varful lamei bisturiului va fi in
contact permanent cu osul. Intrucat anumite denivelari (exostoze ori defecte
osoase majore) pot schimba directia bisturiului in timpul inciziei, se impune in
permanenta mentinerea unui punct de sprijin pe versantul vestibular al crestei
edentate ori pe dintii marginali bresei edentate. Deraparea bisturiului in acest
moment poate conduce la incizii neregulate care vor ingreuna decolarea
mucoperiostala si toate celelalte etape ulterioare, inclusiv vindecarea, ori
lezarea unor formatiuni anatomice importante (vase, nervi, canale salivare).
Uneori, incizia orizontala este completata de una sau doua incizii
verticale, de obicei vestibulare, care faciliteaza expunerea
completa a campului pe care se intervine. Este de peferat a se
evita pe cat posibil aceste incizii mai ales atunci cand
dimensiunea mezio-distala a inciziei orizontale este redusa, dat
fiind riscul necrozarii lamboului rezultat ca o consecinta a unui
pedicul vasculo-nervos necorespunzator.
Este recomandabil ca decolarea muco-periostului să se realizeze
cu blândeţe, şi în general comportamentul medicului faţă de
ţesuturile moi să fie foarte atent, fără traumatism excesiv.
Altfel plăgile vor sângera abundent intraoperator (factor
generator de stres) şi vindecarea va fi greoaie cu riscul
formării unui hematom sub lambou, sau într-un caz nefericit
de suprainfecţie a plăgii şi compromiterea intervenţiei
chirurgicale.
2. Marcarea
◼ Marcarea este a doua operaţie şi constă în
marcarea locului unde urmeaza a se insera
implantul, având rolul de ghidare a
instrumentarului de găurire pentru fazele
următoare. Forarea se execută de obicei cu o
freză sferică sau cu taietura transversala.
3. Forarea primară a neoalveolei
◼ După punctare se va realiza operaţia de forare
primară a ţesutului osos, operaţiune care se realizează
cu un burghiu elicoidal de diametru 1,5mm cu două
tăişuri:
◼ Burghiul este confecţionat din oţel rapid a cărui parte
activă a fost tratată cu titan. Acest burghiu nu a fost
prevăzut cu irigare internă, răcirea în timpul găuririi
făcându-se extern. Canalele elicoidale uşurează
evacuarea aşchiilor (“rumeguşului osos”).
4. Verificarea paralelismului
◼ După execuţia forării primare va fi verificat
paralelismul cu un cui de paralelism, realizat
din oţel inoxidabil:
◼ Paralelismul se verifică introducând cuiul cu
tija de diametru 1,5mm în gaura frezată
anterior, extremitatea opusă a cuiului de
paralelism putând fi comparată fie cu dinţii
vecini (în cazul în care există) fis cu alt cui
cevin sau un implant vecin preexistent.
5. Prelucarea neoalveolei primare
◼ După verificarea paralelismului se procedează

la lărgirea neoalveolei primare, operaţie care
se va executa tot cu un burghiu elicoidal, dar
cu un diametru a părţii active mai mare decât
cel prezentat anterior.
6. Alezarea
Alezarea se realizează cu un burghiu special de forma unei spade
denumit “burghiu-spadă”, prevăzut cu răcire internă şi format
din două segmente distincte:
◼ partea activă cu diametrul corespunzator cu diametrul
implantului care urmeaza a fi inserat
◼ coada adaptabilă la piesa unghi
Partea activă prezintă două tăişuri cu canale drepte prin care se

realizează evacuarea “rumeguşului osos” şi a lichidului de
răcire sub presiunea continuă exercitată asupra acestuia.
Contactul burghiului cu pereţii laterali ai neoalveolei se
realizează prin faţetele leterale ale părţii active a burghiului
care sunt rectificate cilindric (2,6mm; 3mm şi 3,2mm în
funcţie de diametrul implantului care urmează să fie introdus).
7. Teşirea cilindrică
◼ Teşirea cilindrică este necesară pentru a obţine
locaşul în care se va fixa porţiunea lisă (nefiletată) a
capului implantului. Intrumentul cu carese face
această operaţie se numeşte teşitor cilindric:
◼ Partea activă a teşitorului este prevăzută cu o porţiune
cilindrică care serveşte la ghidarea instrumentului în
timpul prelucrării. Teşitorul este prevăzut cu răcire
internă şi cu un canal radial care marchează
adâncimea de lucru.
8. Tarodarea
◼ Tarodarea este operaţiunea executată înainte de montarea
efectivă a implantului şi constă în realizarea filetului în ţesutul
osos. Tarodul prezintă la partea activă de forma unui şurub 3
canale longitudinale necesare pentru mormarea dinţilor
aşchietori şi la evacuarea eschilelor osoase.
◼ Elementul importand al tarodului privind aşchierea este coul
de atac realizat sub un unghi de 40°, având rolul de centrare şi
dirijare a tarodului în timpul lucrului. Indată ce conul de atac
execută primele canale elicoidale, în ţesutul osos se formează
un cuplu cinematic şurub-piuliţă. In continuare, dacă are loc o
mişcare de rotaţie, filetarea decurge prin autoînşurubare fără
avans forţat (ca la începutul filetării).
◼ Tarodarea se poate realiza atât manual, cât şi mecanic
(pentru tarodarea mecanică se foloseşte o piesă
intermediară între tarod şi piesa unghi).
◼ Este recomandabil ca pentru o mai mare siguranţă
tarodarea să se facă manual, lent şi cu răcire externă.
Pentru tarodare manuală în regiunea frontală
maxilarăse foloseşte cheia tubulară. In celelalte
regiuni se foloseşte cheia cu clichet.
9. Montarea implantului
◼ Inainte de montarea implantului alveola trebuie spălată cu jet
sub presiune pentru antrenarea şi eliminarea tuturor eschilelor
osoase rezultate în urma tarodării.
◼ Considerând că implantul este steril în momentul fixării,
mâinile medicului nu trebuie să vină în contact direct cu
suprafaţa implantului, deoarece prin contaminarea sa se pot
aduce prejudicii osteointegrării.
◼ Sistemul este compus dintr-un adaptor fixat pe capul
implantului cu un şurub cu cap cilindric şi locaş hexagonal.
Adaptorul este fixat în locul flaconului în care este introdus
implantul. Implantul se introduce în alveolă, după care se
îndepărtează dopul (considerat de unică folosinţă).
◼ O dată fixat implantul, cu o cheie hexagonală se
desface şurubul de prindere al adaptorului pe implant
şi se îndepărtează. Apoi se fixează şurubul capac de
cicatrizare şi se suturează muco-periostul cu fire
separate atraumatice în scopul de a proteja implantul,
care nu trebuie să comunice cu mediul bucal pe
perioada osteointegrării.
◼ La 7-10 zile de la intervenţie se îndepărtează firele de
sutură, bolnavul fiind dispensarizat la începul
săptămânal, apoi lunar.
◼ După o perioadă de 2-4 luni, cu un bisturiu circular se îndepărtează
mucoperiostul din dreptul şurubului de cicatrizare, apoi se montează
bontul protetic (cilindric sau tronconic) cu filetul ataşat de bont sau
fixat cu un şurub intermediar ce străbate lungimea bontului fixându-
se pe implant şi solidarizându-se cu acesta.
◼ Se recomanda utilizarea bisturiului circular pentru avantajele care le
confera aceasta metoda:
◼ Reduce la minim timpul de lucru al practicianului
◼ Pacientul este supus la o trauma chirurgicala minima
◼ Se reduce timpul de tratament la minim
◼ Se asigura o vindecare rapida mucoperiostala, cu posibilitatea obtinerii unui
ligament periimplantar de foarte buna calitate (mucoperiostul este ferit de inca
o incizie, care de cele mai multe ori conduce la o fibrozare in urma vindecarii,
consecinta a sectionarii retelei vasculare, foarte importanta pentru conservarea
calitatii ligamentului periimplantar, dar si a vascularizatiei prin difuziune a
osului periimplantar)
◼ Nu expune inca o data implantul si osul adiacent acestuia in relatie directa cu
mediul septic endobucal
◼ Prin metode palpatorii se va decela centrul surubului de cicatrizare
si dupa actionarea bisturiului circular se va inlatura capusonul
mucoperiostal
Inserarea implantului imediat
postextracţional
◼ Această tehnică particulară va da rezultate

excelente, egale sau chiar superioare celor
obţinute prin procedura clasică cu condiţia
respectării stricte a indicaţiilor şi a protocolului
operator.
Tehnica
◼ O data ce se ajunge la concluzia că soluţia ce trebuie
adoptată este extracţia şi plasarea unui implant
endoosos se procedează în maniera clasică la analiza
preimplantologică. Este foarte importantă verificarea
masei osoase vestibulare.
◼ Intervenţia se face în condiţiile de asepsie cerute de
chirurgia implantologică. Dintele trebuie extras într-o
manieră atraumatică şi debarasând zona de extracţie
de orice ţesut patologic (dacă există dubii este de
preferat implantul întârziat cu 6 săptămâni), verificată
minuţios integritatea pereţilor alveolari, analizată şi
determinată poziţia implantului în raport cu rădăcina
extrasă.
◼ Forara zonei osoase se va face in continuarea
apexului, insa de cele mai multe ori situatia impune
schimbarea directiei axului implantului, care va fi
diferit de axul radacinii dintelui extras, pentru a evita
perforarea corticalelor si utilizarea intregului substrat
osos si pentru a asigura longevitatea implantului
printr-o buna stabilitate primara inca din aceasta faza.
◼ Diametrul implantului trebuie adaptat la cel al
alveolei şi poate fi chiar mai mare dacă este posibil.
◼ In anumite cazuri se vor utiliza materiale de
augmentare şi/sau membrane, dacă diametrul
implantului este mai redus decât cel al dintelui natural
extras sau dacă există o dehiscenţă.
Avantaje
◼ o singură intervenţie pentru extracţie şi pentru inserţia
implantului
◼ se evită sau se limitează resorbţia osoasă postextracţională fapt
ce conduce la obţinerea unui rezultat satisfăcător atât din punct
de vedere funcţional cât şi estetic
◼ posibilitatea plasării unui implant într-o zonă cu volum osos
limitat în care resorbţia previzibilă a crestei, după extracţie şi
cicatrizare, ar constitui o contraindicaţie
◼ evitarea forării unei corticale osoase, operaţie care generează
cea mai mare cantitate de căldură
◼ reperarea foarte uşoară a zonei de inserţie a implantului
Avantaje
◼ mărirea lungimii utile a implantului, a suprafeţei sale de
contact cu osul, fapt ce conduce la creşterea stabilităţii şi a
fixării
◼ plasarea implantului într-o situaţie foarte apropiată de cea a
rădăcinii naturale, ceea ce constituie un avantaj funcţional şi
estetic (plasarea fiecărui implant corespunzând exact cu dintele
extras)
◼ constituie o soluţie în cazul tratamentului de avulsie traumatică
sau de rizaliză finală a dintelui decidual cu agenezia dintelui
permanent
◼ conservă adesea gingia existentă în jurul dintelui natural,
precum si conturul festonului gingival, element esential in
obtinerea unei fizionomii corespunzatoare, mai ales in
regiunea frontala
◼ combină cicatrizarea postextracţională cu faza de cicatrizare
osoasă în jurul implantului fapt ce conduce la reducerea
timpului de tratament
Dezavantaje
◼ poate exista riscul infecţiei în cazul unei
leziuni periapicale sau parodontale insuficient
îndepărtate
◼ alveolele dentare, în special la maxilar, sunt
uneori prea vestibularizate pentru a permite
implantarea în bune condiţii
◼ este uneori necesară palatinizarea puţului de
ancorare pentru a asigura o stabilitate iniţială
satisfăcătoare a implantului
Inserarea implantului imediat
postextracţional
◼
Această tehnică particulară va da rezultate
excelente, egale sau chiar superioare celor
obţinute prin procedura clasică cu condiţia
respectării stricte a indicaţiilor şi a protocolului
operator.
Tehnica
◼ O data ce se ajunge la concluzia că soluţia ce trebuie
adoptată este extracţia şi plasarea unui implant endoosos
se procedează în maniera clasică la analiza
preimplantologică. Este foarte importantă verificarea
masei osoase vestibulare.
◼ Intervenţia se face în condiţiile de asepsie cerute de
chirurgia implantologică. Dintele trebuie extras într-o
manieră atraumatică şi debarasând zona de extracţie de
orice ţesut patologic (dacă există dubii este de preferat
implantul întârziat cu 6 săptămâni), verificată minuţios
integritatea pereţilor alveolari, analizată şi determinată
poziţia implantului în raport cu rădăcina extrasă.
◼ Forara zonei osoase se va face in continuarea apexului,
insa de cele mai multe ori situatia impune schimbarea
directiei axului implantului, care va fi diferit de axul
radacinii dintelui extras, pentru a evita perforarea
corticalelor si utilizarea intregului substrat osos si pentru
a asigura longevitatea implantului printr-o buna stabilitate
primara inca din aceasta faza.
◼ Diametrul implantului trebuie adaptat la cel al alveolei şi
poate fi chiar mai mare dacă este posibil.
◼ In anumite cazuri se vor utiliza materiale de augmentare
şi/sau membrane, dacă diametrul implantului este mai
redus decât cel al dintelui natural extras sau dacă există o
dehiscenţă.
Avantaje
◼ o singură intervenţie pentru extracţie şi pentru inserţia implantului
◼ se evită sau se limitează resorbţia osoasă postextracţională fapt ce
conduce la obţinerea unui rezultat satisfăcător atât din punct de vedere
funcţional cât şi estetic
◼ posibilitatea plasării unui implant într-o zonă cu volum osos limitat în
care resorbţia previzibilă a crestei, după extracţie şi cicatrizare, ar
constitui o contraindicaţie
◼ evitarea forării unei corticale osoase, operaţie care generează cea mai
mare cantitate de căldură
◼ reperarea foarte uşoară a zonei de inserţie a implantului
Avantaje
◼ mărirea lungimii utile a implantului, a suprafeţei sale de contact cu
osul, fapt ce conduce la creşterea stabilităţii şi a fixării
◼ plasarea implantului într-o situaţie foarte apropiată de cea a rădăcinii
naturale, ceea ce constituie un avantaj funcţional şi estetic (plasarea
fiecărui implant corespunzând exact cu dintele extras)
◼ constituie o soluţie în cazul tratamentului de avulsie traumatică sau de
rizaliză finală a dintelui decidual cu agenezia dintelui permanent
◼ conservă adesea gingia existentă în jurul dintelui natural, precum si
conturul festonului gingival, element esential in obtinerea unei
fizionomii corespunzatoare, mai ales in regiunea frontala
◼ combină cicatrizarea postextracţională cu faza de cicatrizare osoasă în
jurul implantului fapt ce conduce la reducerea timpului de tratament
Dezavantaje
◼ poate exista riscul infecţiei în cazul unei
leziuni periapicale sau parodontale insuficient
îndepărtate
◼ alveolele dentare, în special la maxilar, sunt
uneori prea vestibularizate pentru a permite
implantarea în bune condiţii
◼ este uneori necesară palatinizarea puţului de
ancorare pentru a asigura o stabilitate iniţială
satisfăcătoare a implantului
Va multumesc pentru
participare!
Va doresc mult succes!
UMF Carol Davila
Facultatea de Medicina Dentara
Catedra de Implantologie Orala
Curs post-universitar de
obtinere a Atestatului in
Implantologie Orala
Curs 3
Biomateriale utilizate în
implantologia orală
European Society of Biomaterials defineşte
termenul de “ biomateriale ” ca fiind
“materiale fără viaţă, utilizate în domenii
medicale (de exemplu, implanturi
dentare), cu scopul de a produce o
interacţiune cu sistemul biologic ”
(Wagner, 1991).
Altfel spus, biomaterialul este definit ca un

material care genereaza un raspuns din
partea tesutului gazda.
Materiale utilzate pentru realizarea
implanturilor endoosoase
◼ In cursul anilor s-a încercat utilizarea unui

număr variabil de materiale pentru
confecţionarea implanturilor, din care au
supravieţuit doar câteva, care posedă anumite
proprietăţi obligatorii ce se impun în vederea
obţinerii unui succes pe termen lung.
◼ O condiţie obligatorie impusă tuturor
biomaterialelor este asigurarea lipsei de
nocivitate locală şi generală. Trebuie evitate
materialele care au componente toxice,
cancerigene, alergice şi/sau radioactive.
◼ In general, biomaterialele trebuie să fie
compatibile din punct de vedere biologic,
mecanic, funcţional, rezistente la coroziune, şi
să se adapteze uşor unor tehnologii clinice şi
de laborator.
Biocompatibilitatea
◼ Prin biocompatibilitate se înţelege posibilitatea ca un
organism viu să tolereze, în anumite limite, fără a
determina apariţia unor reacţii de apărare, un material
străin de el, inserat în intimitatea lui.
◼ Rateitschack şi Wolf au definit biocompatibilitatea astfel:
“un material este biocompatibil dacă la nivelul unui
organism viu produce doar reacţii dorite sau tolerate”
sau “ un material cu o biocompatibilitate optimă nu
produce reacţii tisulare nedorite”.
◼ Există mai multe grade de compatibilitate. “ O
biocompatibilitate absolută este o utopie” (Williams).
◼ Aditia osoasa este o procedura chirurgicala ce
presupune adaugarea de os sau un alt
biomaterial pe o suprafata cu scopul de a ajuta
vindecarea. In mod particular in implantologie
biomaterialele ce se aditioneaza ajuta si la
refacerea volumului osos necesar inserarii unui
implant.
◼ Augmentarea osoasa este procedura
chirurgicala ce presupune refacerea cu ajutorul
materialelor de aditie a unei cavitati osoase.
◼ Biomaterialele pot fi biotolerate, bioinerte,
bioacceptate.
◼ Materialele biotolerate sunt identificate ca
“non self” de catre corp dar gradul de
toxicitate este suficient de redus astfel incat sa
nu se produca o reactie de respingere, existand
tendinta ca aceste materiale sa fie inconjurate
de un tesut fibros. Acest tip de materiale nu
sunt indicate in implantologie.
◼ Ca etalon în ceea ce priveşte biocompatibilitatea materialelor
folosite în implantologia endoosoasă este considerat în primul
rând reacţia lor cu osul, cu toate că şi comportarea mucoasei în
zona periimplantară este tot atât de importantă.
◼ Aceasta se datorează faptului că majoritatea cercetărilor în
legătură cu biocompatibilitatea acestor materiale provine din
domeniul chirurgiei ortopedice, care utilizează doar implanturi
intraosoase şi unde nu se ridică probleme periimplantare la nivel
de tegumente sau mucoase.
◼ Interacţiunea dintre implant şi ţesuturile periimplantare nu are
voie să inducă, prin coroziune, liză osoasă şi biodegradare la
nivelul suprafeţei acestuia, modificări secundare în organism
(metaloze) sau o instabilitate biologică a implantului.
◼ Nu este permisă decât utilizarea unor materiale standardizate
prin norme internaţionale.
Compatibilitatea mecanică
◼ Biomaterialele utilizate în implantologia orală trebuie
să asigure transmiterea forţelor ocluzale ţesuturilor de
susţinere. In acest sens, ele trebuie să prezinte o
rezistenţă mecanică suficientă pentru a nu suferi
modificări în cursul exercitării forţelor fiziologice.
◼ Parametrii mecanici ai unui material sunt modulul de
elasticitate şi rezistenţa la tracţiune. De aici se poate
conchide că materialele polimerice şi aliajele pot
îndeplini mai bine aceste cerinţe, în timp ce
materialele ceramice, fiind mai fragile şi mai rigide,
nu pot îndeplini în aceeaşi măsură aceste condiţii.
Funcţionalitatea şi adaptabilitatea
clinică
Funcţionalitatea şi adaptabilitatea clinică se referă la implantul în
sine, care trebuie:
◼ să fie clinic utilizabil, oferind posibilităţi de protezare estetice
şi funcţionale
◼ să permită sterilizarea şi, ulterior, igienizarea corespunzătoare
◼ să poată fi inserat, şi, eventual, îndepărtat fără manevre
chirurgicale laborioase
Există mai multe criterii de clasificare a materialelor din care se

confecţionează implanturi, cea mai convenţională fiind cea
imunologică. Aceasta împarte biomaterialele în patru clase:
materiale autogene, omoloage, heteroloage şi aloplastice.
Clasificare biomateriale
MATERIALE ORIGINE UTILIZARE
Autoplastie - transplant de dinţi
AUTOLOGE
(de la acelaşi - replantări de dinţi
(AUTOGENE)
organism) - transplante osoase
Homeoplastie - banca de oase
OMOLOGE
(de la un alt individ al - conservare cialitică
(ALOGENE)
aceleiaşi specii) - liofilizare
Heteroplastie - os devitalizat,
HETEROLOGE
(de la un individ din deproteinizat
(XENOGENE)
altă specie) - colagen, gelatină
- metale
Aloplastie
ALOPLASTICE - ceramică
(materiale sintetice)
- materiale plastice
Implanturile endoosoase sunt confecţionate exclusiv din
materiale aloplastice, care pot fi: metale, aliaje,
ceramică, materiale plastice.
Avantajele materialelor aloplastice faţă de cele

autologe, omologe şi heterologe sunt:
◼ disponibilitate practic nelimitată
◼ manipulare mai uşoară
◼ posibilitatea de a le fi îmbunătăţite proprietăţile fizice

şi chimice
◼ prin standardizarea lor se poate obţine un nivel
calitativ mai ridicat şi constant
Ca dezavantaj, materialele aloplastice prezintă riscul
declanşării unei reacţii de corp străin, care va duce
inevitabil la pierderea implantului. Din punct de vedere
histopatologic, aceasta este o reacţie tisulară, care în
prezenţa unui corp neresorbabil duce la formarea de
ţesut conjunctiv de iritaţie care va tinde să expulzeze
corpul străin.
Contactul osos periimplantar poate avea însă o reacţie
specială de corp străin, favirabilă, prin încorporarea
implantului în os.
◼ Materialelor biotolerate (oţeluri inoxidabile, aliaje Cr-
Co-Mo, PMMA) le corespunde aşa-zisa osteogenză
la distanţă (strat separator de ţesut conjunctiv format
prin interacţiunea osului cu ionii metalizi toxici)
◼ Materialelor bioinerte (titan, tantal, ceramică pe bază
de aluminiu) le corespunde osteogeneza de contact
(contact între suprafaţa implantului şi os).
◼ Pentru materialele bioreactive (fosfat de calciu,
ceramică sticloasă, biosticlă şi apatite) este
considerată tipică osteogeneza de legătură, când
apare o legătură chimică între implant şi os.
◼ O categorie specială o formează biomaterialele inerte
cu structură osteotropă. Din această categorie putem
cita titanul cu o suprafaţă rugoasă acoperit cu un strat
de TPFS (Titan Plasma Flame Spray).
◼ Aceste materiale, datorită biocompatibilităţii chimice
şi micromorfologice cu osul, realizează cu acesta o
legătură fizico-chimică, fenomenul histologic la
distanţă fiind asimilat cu aşa-zisa osteogeneză de
legătură.
◼ Ceramicile utilizate în implantologia orală sunt pe
bază de oxid de aluminiu – bioinactiv – şi fosfat de
calciu – bioactiv. Ceramicile aluminoase produc
osteogeneză de contact, deci în jurul implantului se va
depune os lamelar, rezistent din punct de vedere
mecanic.
◼ Ceramicile pe bază de fosfat de calciu, ca şi ceramica
sticloasă produc osteogeneză de legătură prin
eliberarea de ioni de calciu şi fosfat în mediul
înconjurător şi absorbţia acestora de către masa
osoasă. Astfel se realizează o legătură chimică între
implant şi os.
◼ Din punct de vedere ştiinţific şi practic, primul loc ca
materiale pentru implanturile endoosoase îl ocupă
aliajele metalice deoarece au proprietăţi rezistive
crescute (rezistenţă la compresiune, încovoiere,
tracţiune, etc.), pentru a putea prelua şi transmite
osului forţele fiziologice care se exercită la acest
nivel.
◼ In timp ce prin anii ’70 se utilizau aliaje Co-Cr-Mo şi

tantalul ca materiale pentru implanturile endoosoase,
la ora actuală se preferă implanturile confecţionate
din titan pur şi aliaje de titan.
Titanul
◼ Titanul şi aliajele sale au devenit în ultimul timp de
neînlocuit în multe domenii tehnice, şi chiar şi în
medicină. Acest material a atras atenţia lumii
stomatologice prin proprietăţile sale deosebit de
avantajoase: biocompatibilitate, conductibilitate
termică redusă, densitate scăzută, rezistenţă la
coroziune.
◼ Printre primii care au realizat implanturi dentare din
titan au fost Linkow (1968), Branemark (1969) şi
Hofmann (1985), care utilizează un aliaj al titanului
(TiAl6V4).
◼ In implantologie se utilizează titanul nealiat, cu o puritate de
aproximativ 99,75% şi un conţinut de fier de maxim 0,5% (de
obicei sub 0,1%). Titanul nealiat sau faza α a titanului
prezintă, conform DIN 17 850 (Institutul German pentru
Standarde) patru grade de puritate.
In scopul îmbunătăţirii proprietăţilor mecanice, au fost încercate

şi diferite aliaje ale titanului, cum sunt:
◼ Ti6Al4V
◼ Ti6Al7Nb
◼ Ti30Ta
◼ Ti5Al2.5Fe
◼ NiTi (aliaj cu memorie)

◼ După o serie de cercetări experimentale pe animale, Wagner şi
colaboratorii (1987) susţin că nu poate fi demonstrată o
diferenţă concretă între osteointegrarea diferitelor tipuri de
aliaje şi titanul pur şi de aceea ei recomandă utilizarea aliajului
Ti6Al4V, datorită proprietăţilor mecanice superioare. S-a
descoperit însă, după o anumită perioadă de osteointegrare,
prezenţa unei concentraţii variabile de ioni de Al şi V în
ţesutul periimplantar.
◼ De aceea la ora actuală se preferă din nou utilizarea
implanturilor din titan nealiat sau aliaje Ti30Ta, considerate
“leneşe” din punct de vedere biologic. Dacă din considerente
de rezistenţă se preferă alte aliaje de titan, cu proprietăţi
mecanice superioare titanului pur, se recomandă acoperirea
acestora cu un strat de plasmă de titan, hidroxiapatită sau mase
ceramice.
◼ Proprietăţile chimice şi biologice ale titanului sunt
dictate de stratul superficial de oxizi.
◼ Stratul de oxizi se formează spontan în mediu
biologic, grosimea lui ajungând într-un minut la
100A, şi creşte până la 2000A după o perioadă mai
mare de timp.
◼ Pentru stabilizarea mecanică a stratului de oxizi de
titan, unii autori recomandă acoperirea implantului cu
oxid de zirconiu, care-i conferă însă o culoare închisă
(implantele Bone-Lock).
Masele ceramice
◼ Abandonarea metalelor în stomatologie face parte din
cercetările de avangardă ale acestei specialităţi.
◼ Bimetalismul, metalozele, ca şi o serie de aspecte de
biocompatibilitate au dus la ideea înlocuirii metalelor
de către masele ceramice cu proprietăţi înalte, dintre
care se remarcă cele pe bază de Al2O3, şi mai ales
ZrO2.
◼ Astfel, metalele tind să fie înlocuite din domenii în
care deţineau supremaţia de peste un secol.
Implanturile endoosoase din
ceramică aluminoasă
◼ Implanturile endoosoase din ceramică aluminoasă
(Frialit, Biolok, Bionit) au fost primele realizări în
domeniu.
◼ Ceramica pe bază de oxid de aluminiu se deosebeşte
esenţial de metale. Astfel, implanturile din ceramică
aluminoasă au o duritate extrem de crescută, care
permite o eventuală prelucrare doar cu instrumente
diamantate, sub jet de apă, şi o rezistenţă la
compresiune cu mult peste cea a implanturilor
metalice.
Implanturile endoosoase din
ceramică pe bază de ZrO2 (TCS).
◼ Implanturile TCS sunt tije din oxid de zirconiu ce pot
fi incluse în categoria implanturilor de stabilizare
endoosoasă. Au o rezistenţă mecanică
corespunzătoare şi o biocompatibilitate recunoscută.
Tijele se inseră proximal, în raport cu dinţii naturali.
◼ Ceramicile aluminoase şi pele pe bază de oxid de

zirconiu produc osteogeneză de contact, deci în jurul
implantului se va depune os lamelar, rezistent din
punct de vedere mecanic.
Materiale utilizate în tehnicile de
augmentare osoasă
◼ In tehnicile de augmentare osoasă (numite şi

regenerare osoasă ghidată – ROG) se utilizează cu
precădere două tipuri de materiale: materiale de adiţie
şi membrane de regenerare.
◼ Si la ora actuală acestea sunt intr-un continuu proces
de optimizare şi perfecţionare, experimentându-se în
permanenţă noi tipuri de materiale care să întrunească
cât mai multe dintre condiţiile cerute.
Materiale de adiţie osoasă
In ultima perioadă tehnicile de regenerare osoasă
ghidată sunt utilizate tot mai des în diferite situaţii
clinice. Astfel se poate obţine:
◼ un substrat osos favorabil inserării implanturilor
◼ un oarecare control al atrofiei crestelor alveolare
◼ refacerea unor defecte osoase
Tabelul urmator prezinta tipurile materialelor de aditie

osoasa:
Tip Origine Exemple
-transplante de dinţi
Intraorale -replantări de dinţi
Materiale - ţesuturi de la acelaşi -transplante osoase
autologe individ
Extraorale -spongioasă şi medulară din creasta iliacă
- spongioasă refrigerată conţinând medulară din creasta iliacă

- provenite de la un
Materiale şi os spongios crioconservat de la capul femural
alt individ al aceleiaşi
omologe - os alogen refrigerat şi uscat – FDBA
specii
- os demineralizat refrigerat şi uscat - DFBA
Materiale - provenite de la un Asemănător cu materialele omologe, doar că sursa de

heterologe individ din altă specie provenienţă este un individ din altă specie
-Biogran (Orthivita, SUA)

-PAW 1 (Poneti SRL, Romania)
Biosticle
-Perioglas (US Biomaterials Corp.)
-Ilmaplant (Ilmenau Glaswerke)
-Cerasorb (Curasan, Germania)

Substituenţi Pe bază de
-KSI TCP (KSI Bauer, Germania)
sintetici de - substanţe sintetice fosfat tricalcic
-Biobase α-pore (Calcitek, SUA)
os -Hapset (Lifecore Biomedical, SUA) – HA cu
Pe bază de sulfat de calciu
hidroxi-apatită -Frios Algipore (Friatec, Germania) – din
alge
Polimeri de înlocuire a ţesuturilor dure – HTR polymer

Caracteristici ideale ale unui material de augmentare osoasă
Alogen
Caracteristici Autogen Refrigerat- Xenogen Alopastic
DMB
Uscat
Osteogen + - - - -
Osteoinductiv + - + - -
Osteoconductiv + + + + +
Disponibil + + + + +
Previzibil - - - - +
Proprietăţi
mecanice + + +/- +/- +
Manevrabilitate - + +/- -
Siguranţă + +/- + +/- +

Materiale autologe
◼ Materialele autologe (transplantele autogene) sunt
reprezentate de fragmente de ţesut osos recoltate la
acelaşi individ. Mai exact sediul de recoltare şi locul
de inserare aparţin aceluiaşi individ (organism).
Această tehnică a fost şi este folosită în ortopedie de
multă vreme.
Materialele autologe se pot clasifica în funcţie de

regiunea de recoltare în:
◼ intraorale
◼ extraorale
Transplantele autologe intraorale
◼ Transplantele autogene de dinţi au fost practicate de
foarte mult timp, dinţii aceluiaşi individ fiind replantaţi
sau transplantaţi se încorporează în os, cu timpul însă
apare resorbţia rădăcinii lor. Transfixarea acestor dinţi le
poate prelungi într-o oarecare măsură persistenţa pe
arcade, procedeul neinfluenţând însă resorbţia
rădăcinilor.
◼ Există şi posibilitatea efectuării unor osteo-dento-
transplante autogene, când reuşitele sunt mai longevive
dacă interfeţele transplantului sunt exclusiv osoase.
◼ Sediile de recoltare intraorală pot fi: tuberozitatea
maxilară, mentonul sau crestele edentate.
Zone de recoltare a osului de la
nivelul cavitatii bucale
Pentru recoltarea de os sub
forma granulara sunt necesare :
- “bone scraper” – ce cu ajutorul unei lame
de bisturiu recolteaza os prin raclare
- Moara de os pentru fragmentarea blocurilor
osoase
- Sistem de filtru pe coloana de aspiratie
- Anse specializate pentru piezotom
Materiale necesare recoltarii
grefelor osoase sub forma de
blocuri :
- Carote (trepane) osoase
de diverse dimensiuni
- Freze de turbina
efilate sau discuri
- Set de anse pentru
piezotom
Carota de os gradata pe lungime

Recoltarea de os din menton
Recoltarea de os de la
nivelul liniei oblice externe
Blocuri osoase recoltate din cavitate bucala

Transplantele autogene extraorale
◼ In recoltările extraorale se preferă spongioasa şi
medulara din creasta iliacă, datorită potenţialului
osteogen ridicat. Acest tip de transplante prezintă
avantajul că fragmentele osoase obţinute sunt
suficient de mari, sunt constituite dintr-o corticală şi
un miez spongios asemănător ca dispoziţie structurală
cu oasele maxilare.
◼ Mai există şi alte zone de recoltare a grefelor osoase
extraorale, cum ar fi epifiza tibiei şi calota craniană.
Materiale omologe
Transplantele de os alogen se realizează între indivizii
diferiţi din punct de vedere genetic ai aceleiaşi specii.
Se descriu trei tipuri de os alogen uman care se pot
obţine de la bănci de os :
◼ spongioasă refrigerată conţinând medulară din creasta
iliacă şi os spongios crioconservat din capul femural
◼ os alogen refrigerat şi uscat – FDBA (freeze dried
bone allografts)
◼ os demineralizat refrigerat şi uscat – DFDBA
(demineralised freeze-dried bone allografts)
◼ Prin refrigerare şi uscare se obţine o scădere marcată
a antigenităţii produsului.
◼ Demineralizarea osului alogen refrigerat şi uscat
oferă prin efectul eliberării unor proteine inductive –
bone morphogenic proteins (BMP) – o creştere
marcată a potenţialului osteogen. BMP-urile
stimulează formarea de os prin osteoinducţie,
favorizând diferenţierea celulelor primare
nediferenţiate în osteoblaşti.
◼ Din acest motiv, DFDBA are proprietăţi
osteoinductive, pe când FDBA are caracter
osteoconductiv.
Materiale de aditie heterologe
(xenogene)
Un material din aceasta categorie utilizat cu
rezultate foarte bune pe termen lung este
PepGen P-15 (Ceramed, SUA).
Acest material contine peptidul P-15, un
biomimetic sintetic al secventei de 15
aminoacizi ai colagenului tip I, implicat in
adeziunea celulara, in special a fibroblastilor si
osteoblastilor.
Aplicatii PRP in implantologia orala
◼ Concentratia plachetelor sangvine in PRP este de

10.000.000/dl care este de 100.000 de ori mai mare
decat cea dintr-o plaga normala
◼ Utilizarea PRP poate evita folosirea unei membrane
◼ Se foloseste in reconstructiile defectelor importante
de continuitate osoase mandibulare si maxilare
Modul de recoltare al PRP
◼ Separarea sangelui in
cele trei componente de
baza
-Plasma bogata in
plachete sangvine
-Plasma saraca in
plachete sangvine
-Hematii
Substituenţi sintetici de os
◼ In istoria modernă a stomatologiei, decenii de-a
rândul gipsul sterilizat a fost utilizat ca substituent
sintetic de os. Defecte osoase importante care
rezultau în urma chistectomiilor sau a unor tumor
benigne erau umplute cu gips. In multe din asemenea
cazuri, chiar după 20-30 de ani de la inserarea
materialului nu apărea nici o reacţie.
◼ De altfel există o tendinţă de a reactualiza metoda,
bineînţeles, cu produse mai sofisticate decât CaSO4.
Un exemplu în acest sens este produsul Capset
(Lifecare Biomedical SUA), care conţine 35% sulfat
de calciu semihidratat.
Materiale sintetice de augmentare osoasă
pe bază de biosticle
◼ Stratul superficial al biosticlelor conţine ioni de
fosfat, care influenţează pozitiv cristalizarea
hidroxiapatitei şi cristale de cuarţ, care detemină
precipitarea dirijată a proteinelor de pe suprafaţa lor.
◼ Datorită faptului că stratul superficial al biosticlelor
prezintă un grad variabil de solubilitate, în funcţie de
compoziţia chimică succesul lor pe termen lung este
redus. Prin creşterea conţinutului de elemente alcaline
se obţine o reactivitate osoasă superioară, dar care
concomitent creşte şi solubilitatea biosticlelor.
◼ Nakamura elaborează aşa-numitele sticle AW
care conţin apatită (Ca10(PO4)6)O2) şi
wolastonit (CaO SiO2) , ce conferă
materialului proprietăţi mecanice superioare
crescând rezistenţa la încovoiere şi
compresiune.
◼ Prin testări pe animale s-a demonstrat că
rezistenţa la tracţiune şi forfecare creşte
semnificativ după inserarea implantului,
rezultatele fiind superioare celor obţinute în
cazul ceramicii pe bază de oxid de aluminiu.
Materiale sintetice de augmentare osoasă pe
bază de fosfat tricalcic (TCP)
◼ Ceramicile pe bază de fosfat tricalcic (TCP) se pot

obţine din hidrogenfosfat de calciu şi carbonat de
calciu prin sinterizare la 1200ºC, iar printr-o încălzire
continuă la 1370ºC se realizează trecerea fazei beta-
TCP în faza alfa-TCP.
◼ Ceramica pe bază de TCP mai este folosită şi în
terapia defectelor din otochirurgie şi traumatologie ca
suport medicamentos (de exemplu pentru
Gentamicină) în terapia osteomielitelor.
Materiale sintetice de augmentare osoasă pe
bază de hidroxiapatită (HA)
◼ Ceramicile pe bază de HA au o importanţă clinică

deosebită ca materiale de augmentare fie ca implanturi
de adiţie pentru acoperirea implanturilor endoosoase
metalice, înlocuind în acest sens ceramicile pe bază de
TCP datorită proprietăţilor mecanice superioare.
◼ In prezent hidroxiapatita este larg utilizată ca material
de augmentare osoasă, fie asociată cu materiale osoase
autogene, fie ca atare.
Membrane utilizate în tehnicile de
augmentare osoasă
◼ In regenerarea osoasă ghidată (ROG) se utilizează constant o
serie de folii din diferite materiale (care se resorb sau nu în
timp), pentru izolarea defectului osos pe parcursul refacerii
acestuia. Aceste folii sunt cunoscute sub numele de membrane.
Asadar membranele sunt bariere confecţionate din diferite
materiale resorbabile sau neresorbabile care separă defectul
osos refăcut sau nu cu materiale autologe, omologe, heterologe
sau aloplastice, de lamboul muco-periostal.
◼ Pe lângă rolul de contenţie al implanturilor de adiţie,
membranele împiedică proliferarea celulelor epiteliale din
lamboul muco-periostal spre defectul osos, proliferare care
poate compromite o regenerare osoasă de calitate.
Clasificarea membranelor
Membranele se utilizează în următoarele situaţii clinice:
◼ terapia recesiunilor gingivale şi a furcaţiilor descoperite ale

molarilor din cursul diferitelor forme de parodontopatii
marginale
◼ umplerea defectelor rezultate în urma chirurgiei afecţiunilor
parodonţiului apical
◼ alte situaţii în care defectele osoase apărute după pseudotumori
inflamatorii, traumatisme, etc. necesită o ROG
◼ corecţii ale suprafeţelor periimplantare şi terapia
periimplantitelor
◼ tehnici de augmentare a rezervei osoase în implantologia orală
Tipuri de membrane utilizate in
implantologie
◼ Membranele au aparut ca o necesitate de a
proteja materialul de aditie proaspat aplicat de
invazia celulelor epiteliale ce prolifereaza mult
mai repede si care daca ar invada grefa fie ar
compromite-o fie ar face ca gradul de resorbtie
al acesteia sa fie mult mai mare. Ulterior
membranele au capatat in anumite conditii si
rol de sustinere si stabilizare a grefei.
Membranele se impart in doua categorii
principale: resorbabile şi neresorbabile.
• Membranele resorbabile sunt cel mai des

utilizate membrane in implantologie. Marele lor
avantaj este ca daca nu se utilizeaza in
combinatie cu pini de fixare nu mai este nevoie
de o a doua interventie in scopul indepartarii lor.
• Datorita acestui fapt cea mai frecventa utilizare a
lor este aceea de a tapeta mucoasa sinusala in
cazul interventiilor de aditie sinusala realizate
prin tehnica cu abord lateral.
◼ Chiar daca sunt ceva mai pretentioase si
necesita obligatoriu o a doua interventie de
indepartare, membranele neresorbabile sunt
indispensabile in cazul in care avem nevoie de
o certitudine absoluta a mentinerii integritatii
membranei o perioada lunga de timp.
◼ La acestea se adauga faptul ca ele pot fi
ramforsate cu titan sau chiar din acest material
realizand o foarte buna stabilizare a grefei
osoase si in acelasi timp sunt singurele
membrane cu o rezistenta structurala ele
pastrand cel mai bine relieful dorit post aditie.
◼ Membranele neresorbabile sunt materialele de
electie atunci cand se incearca reconstructii
osoase ample.
◼ Exista doua mari categorii in functie de
materialul din care sunt realizate:

- Membrane sintetice maleabile (acetat de
celuloza, PTFE)
- Membrane cu un grad crescut de rigiditate
( membrane tip plasa de titan)

Membranele se utilizează în următoarele situaţii clinice:
◼ terapia recesiunilor gingivale şi a furcaţiilor descoperite ale

molarilor din cursul diferitelor forme de parodontopatii
marginale
◼ umplerea defectelor rezultate în urma chirurgiei afecţiunilor
parodonţiului apical
◼ alte situaţii în care defectele osoase apărute după pseudotumori
inflamatorii, traumatisme, etc. necesită o ROG
◼ corecţii ale suprafeţelor periimplantare şi terapia
periimplantitelor
◼ tehnici de augmentare a rezervei osoase în implantologia orală
In funcţie de materialul din care sunt confecţionate,
membranele se clasifică în:
◼ neresorbabile: fibre de celuloză hibridă, latex,

politetrafluoroetilen expandat (PTFE-e), care
trebuiesc îndepărtate după o anumită perioadă, printr-
o nouă intervenţie
◼ resorbabile: pot fi sintetice (polimeri sintetici – acid
poliactic, copolimeri ai acizilor glicolic sau lactic) sau
naturale (ex. Colagen) şi care nu necesită a fi
îndepărtate printr-o nouă intervenţie
Mijloace de menţinere a
membranelor de augmentare osoasă
◼ Pentru mărirea stablităţii primare a membranelor pe

lângă mijloacele care conferă o fixare primară a
acestora (sutură, aderenţă prin procese de coagulare,
compresiunea periferică a mucoasei) au fost imaginaţi
pini de dimensiuni reduse care se inseră prin
membrană intraosos realizând o fixare mecanică mai
bună a acesteia. Din punct de vedere al designului pot
fi comparaţi cu pionezele.
Pinii pot fi:
◼ neresorbabili – din titan
◼ Frios (Friatec, Germania)
◼ Memfix (Institute Straumann, Elveţia)
◼ Resorbabili – din materiale resorbabile (acid polilactic)
◼ Resor-Pin (Geistlich, Elveţia)
◼ Leadfix (Calcitek, SUA)
Utilizarea pinilor conferă mai multe avantaje în cadrul tehnicilor de

regenerare tisulară ghidată:
◼ diminuă semnificativ complicaţiile postoperatorii: expunerea
membranei, deplasarea membranei de pe defect, plicaturarea
membranei
◼ simplifică tehnica operatorie nemaifiind necesară urmărirea fixării
membranei prin mijloacele convenţionale
◼ simplifică traseul inciziilor care nu mai trebuiesc făcute larg
pentru a se acoperi porţiunile libere ale membranei (cu mult mai
mari în cazul neutilizării pinilor
Va multumesc pentru
participare!
Va doresc mult succes!
CURS DE OBTINERE A ATESTATULUI DE
COMPETENTA IN IMPLANTOLOGIA ORALA Prof. Dr.
Ioan Sirbu – Spitalul Monza 2019
TEHNICI DE GREFARE OSOASA,

BIOMATERIALE, ELEVATIA
SINUSALA
Ion Alexandru Popovici DDS, PHD,
Sef Lucrari – Catedra de
Implantologie Orala, UMF “Carol
Davila “- Bucuresti
Obiectivele cursului
- Cunoasterea indicatiilor pentru realizarea interventiilor de grefare osoasa
- Tipuri de biomateriale utilizate in vederea obtinerii unui rezultat optim
- Prezentare a variantelor si tehnicilor de elevatie sinusala

- Diagnosticare si stabilirea indicatiei
- Tehnicile de elevare
- Managementul accidentelor si complicatiior
Tipuri de grefare osoasa
Procedura de GREFARE OSOASA este acea procedura medicala prin care
tesutul osos lipsa este inlocuit de un alt tesut fie recoltat de la acelasi pacient
fie cu ajutorul unui substituent osos.
Principlalele conditii ale unei grefari osoase reusite sunt :

- Existenta unui camp receptor (pat osos) corespunzator pentru grefare care sa permita :
- Vascularizarea grefei
- Stabilitzarea grefei
- Acoperirea zonei grefate si pastrarea ei in repaos pana la momentul vindecarii
- Sterilitatea/ necontaminarea materialului aditionat
In functie de numarul de pereti ai defectului existent se disting doua tipuri de proceduri :

- Aditia osoasa
- Augmentarea osoasa
ADITII OSOASE AUGMENTARI OSOASE
Crestere in grosime a crestei

osoase Grefare a unei cavitati
Crestere in inaltime a crestei cu cel putin doi pereti
osoase in vederea refacerii
Cresteri in inaltime si grosime a volumului osos pierdut
crestelor osoase
Os Particulat Bloc Osos Os Particulat

AUGMENTARI OSOASE
- Umplerea defectelor postextractionale sau a defectelor osoase cauzate de infectii
- Proceduri de “Bone splitting”
- Sinus lift
AUGMENTARE OSOSA CONCOMITENT CU INSRTIA UNUI IMPLANT POSTEXTRACTIONAL
BONE SPLITTING
ADITII OSOASE
- Cresterea in latime a volumului a crestei osoase
- Cresterea in inaltime a ofertei osoase disponibile
Principiile vindecarii
osoase
Prin Osteoconductie se intelege fenomenul prin care osul creste
la nivelul unei suprafete. Pentru ca acest fapt sa se intample
trebuie sa existe in prealabil o matrice astfel incat sa apara
apozitia osoasa.
Osteoinductia este procesul prin care celulele pruripotetnte

nediferentiate sunt stimulate spre a se transforma in celule
formatoarea de os (osteoblaste)si in acest mod este indusa
osteogeneza
Osteointegrarea a fost descrisa pentru prima data de catre

Branemark. Osteointegrarea este fenomenul prin care exista un
contact direct intre osul vital si implant. Microscopia electronica
a pus intr-o masura sub semnul intrebarii existent si valabilitatea
termenului astfel ca in 1991 termenul de osteointegrare a fost
definit ca:
Procesul in care apare o fixare(stabilizare) asimptomatica ca
unui material aloplastice in os ce este mentinuta constant in
timp in timpul perioadei de incarcare functionala a implantului
Curs practic de implantologie orala ed II – I.Sirbu & colab.
Mecanismele vindecarii plagii osoase post aditie
La câteva ore după inserarea unei grefe osoase începe procesul iniţial regenerator. Plachetele din interiorul
grefei se degranulează, eliberând factori de creştere foarte puternici, cum ar fi factorii de creştere plachetari
(PDGF – Platelet-Derived Growth Factors) şi factorul de creştere şi transformare-beta 1 (TGF-β1).
Celulele endoteliale iniţiază proliferarea capilară, fiind activate de PDGF. În continuare, osteoblastele şi
celulele stem hematopoetice sunt stimulate, fiind declanşată sinteza proteică şi numeroase mitoze. Procesul
este mediat de unirea TGF-β1 cu receptorii celulari.
După a treia zi influenţa factorilor de creştere care au fost transplantaţi o dată cu grefa este înlocuită de
acţiunea macrofagelor locale. Acestea sintetizează factori de creştere şi regularizează vindecarea osoasă din
acest moment înainte.
La sfârşitul celei de-a doua săptămâni, grefa prezintă o vascularizaţie completă .O dată ce circulaţia sanguină
a fost restabilită în interiorul grefei, celulele stem circulatorii, atrase de factorii din plagă, se transformă în
unităţi formatoare de os.
Osul astfel format intră intr-un proces de remodelare similar embriogenezei osului scheletal, remodelare care
este completă la sfârşitul lunii a 4-a.
Timpul de vindecare
Materialul utilizat Autolog – 4 Luni
pentru grefa
Alogen – 7-8 Luni
Xenogen
Factori care influenteaza Aloplast > 1 An
timpul de videcare al grefei
osoase
Dimensiunea grefei osose

Biomateriale utilizate in
implantologie pentru
refacerea defectelor
osoase
Materiale de aditie substituente ale osului
Biocompatibilitate Sterilitatea
Excepatnd autogrefa toate materielele sunt Exceptand autogrefa toate
complet lipsite de componenta organica. materialele sunt sterilizate la
Sa nu cauzeze reactii alergice. raze γ.
Integrarea tisulara Stabilitate dimensionala

Facilitarea vindecarii optime si a proliferarii Trebuie sa isi pastreze forma si
vaselor de sange. dimensiunea pentru a reface
corect defectul.
Manevrabilitate
Posibilitatea de a fi modelate, manipulate
si fixate correct.
OSUL AUTOLOG (AUTOGREFA)
Zone de recoltare :
• Zona mentoniera
• Linia oblica externa
• Apofiza coronoida
• Tuberozitatea maxilara
Avantaje : Dezavantaje :
• Osteogenic • Oferta limitata in cantitate
• Compatibilitate ideala • Resorbtie in timpul remodelarii osoase
• Se poate recolta si sub forma de • Necesitatea unei operatii mai ample
blocuri cat si sub forma granulara • Edem postoperator si vindecare mai lenta
Osul autogen este considerat GOLD STANDARD pentru aditiile
osoase
Situsuri de recoltare extrabucale
Grefa din calota
Spitalul “ La Principesa”– Madrid – colab. Dr.B. Stavaru

Grefa creasta iliaca anterioara
Spitalul “ La Principesa”– Madrid – colab. Dr.B. Stavaru

Grefa tibiala
Spitalul “ La Principesa” – Madrid – colab. Dr.B. Stavaru

Grefa condrocostala
Spitalul “ La Principesa “– Madrid – colab. Dr.B. Stavaru

MATERIALE DE ADITIE OSOASA
Alogene Xenogene Aloplastice

Provenite de la un alt individ de Provenite de la un individ Materiale create sintetic
la aceeasi specii apartinand altei specii
Materialele Alogene
Modalitate de obtinere :
DFDBA (demineralized freezed dried bone

allograft)
• Disponibilitate in cantitate dorita • Fara capacitate osteogenica
• Biocompatibilitate buna • Vindecare mai lenta
• Osteoconductiv • Rata de resorbtie mai mare decat
cea a autogrefelor
• Pret de cost mai crescut
Materialele Xenogene
Produse comerciale din os bovin :
BioOss® (Geistlich Biomaterials)

Cerabone® (Botiss)
NuOSS® (ACE Biomaterials)
• Disponibilitate nelimitata • Necesita un timp mai

• Osteoconductiv indelungat de vindecare
• Neresorbabil
• Pret de cost mai scazut
Materiale aloplastice
Produse Comerciale :
• Cerasorb® (Curasan)
• Artosal® (Botiss)
• PerOssal® (Botiss)
• Bone Ceramic® (Straumann)
• Disponibilitate nelimitata • Resorbabil
• Osteoconductiv • Rezultat inpredictibil in cazul
• Particula rotunda spargerii particulei
• Ph bazic • Osul rezultat este de o densitate
• Nu exista posibilitatea transmiterii mai redusa
unor afectiuni
Tipuri de Membrane
NERESORBABILE RESORBABILE
Sintetice Organice
Acetat de celuloza Polylactidice Colagen

Titan Polyglycolidice Pericard
PTFE Lactid/Glycolid-
Copolymerice
Rolul si proprietatile unei membrane
Biocompatibilitate
Atasarea si proliferarea celulara
Facilitarea absentei resorbtiei osului
aditionat Rol de bariera selectiva
Sa nu cauzeze reactii alergice Bariera protectoare pentru tesutul
moale
Integrarea tisulara Permeabilitate selectiva pentu
Facilitarea vindecarii optime vasele de sange (Ideal)
Manevrabilitate Stabilitate
Posibilitatea de a fi modelata, Pastreaza geometria si localizarea
manipulata si fixata corect osului de aditie
ADITIE OSOASA
VESTIBULARA SI
PROTECTIE CU
AJUTORUL UNEI
MEMBRANE DIN
TITAN
REGENERARE OSOASA
GHIDATA SI PROTECTIE CU
MEMBRANA TIP PTFE
Tehnica PRF
PRF –
Platelet Rich Fibrin
Se obtin ca urmare a separarii,
prin centrifugare, fibrina si
factorii de crestere din sangele
propriu al pacientului.
Acestea se pot grefa impreuna

cu osul de aditionat sau ca si
pelicule sub mucoperiost.
Se recolteaza sange venos de la pacient in eprubete vacumate fara anticoagulant de
9 ml
Pentru separarea hematiilor se
utilizeaza o centrifuga la 2600
rot/min timp de 12 minute
tehnica PRF centrifuga EBA20
Pentru alte modele de centrifuge sau

pentru obtinerea altor tipuri de dervivate
plachetarevor trebui respectate indicatiile
producatorului
Aspectul sangelui inainte si dupa centrifugare
Pana la momentul
utilizarii
eprubetele se
pastreaza intr-un
stativ in pozitie
verticala
Pentru utilizare se indeparteaza dopul de fibrina cu o pensa chirurgicala si
se desparte de hematiile sedimentate cu ajutorul unei forfecute
Pentru obtinerea de membrane dopul de
fibrina se preseaza pana cand se ajunge
la grosimea dorita
Pentru grefarea situsurilor
postextractionale se potficiile
special constituite pot
confectiona dopuri din PRF in
orficiile special constituite
Anatomia osului maxilar si a sinusurilor
maxilare
Osul maxilar
Prin elementeale sale osul maxilar ia parte
la formarea :
➢ palatului osos
➢ peretilor fosei nazale
➢ planseului orbital
➢ peretilor anteriori ai foselor

infratemporala si pterigopalatina
Osul maxilar
Corpul maxilarului contine sinusul maxilar si are forma unei piramide triunghiulare,
cu baza orientata catre fosa nazala.
El prezinta :
patru fete
➢ Anterioara
➢ Posterioara
➢ Superioara
➢ Mediala
patru margini
➢ trei despart fetele piramidei iar cea de-a patra circumscrie baza
piramidei.
Osul maxilar
Procesele maxilarului sunt :
➢ frontal
➢ zigomatic
➢ palatin
➢ alveolar.
Procesul alveolar al maxilarului, gros si arcuit, cuprinde 8 alveole dentare
superioare ce primesc radacinile dintilor superiori.
Alveolele dentare sunt separate prin septuri interalveolare iar la nivelul

alveolelor molarilor si premolarului 1 superior se potdecela septuri
interradiculare.
Fata externa a procesului alveolar prezinta o serie de proeminente

determinate de radacinile dentare: acestea se numesc juga alveolaria
Superior de procesul alveolar al maxilarului corpul maxilarului prezinta o serie de
elemente de relief importante în medicina dentara:
1) superior de alveolele incisivilor se observa pe fata anterioara a corpului foseta incisiva;

2) fosa canina
3) gaura infraorbitala este localizata supero-medial de fosa canina
4) creasta zigomaticoalveolara trece între procesul zigomatic al maxilarului si alveola molarului 1 superior;
5) superior de alveolele molarilor, fata posterioara a corpului maxilarului prezinta tuberozitatea maxilarului
cu orificii alveolare – deschideri ale canaliculelor alveolare din grosimea peretelui posterior al sinusului
maxilar.
Fosa nazala Sinusul maxilar
Cornetul nazal
inferior
Procesul
Sinusul maxilar zigomatic
al maxilarului
Palatul dur
Creasta alveolara
Curs practic de implantologie orala ed II – I.Sirbu & colab

Sinusul maxilar
Mucoasa sinusala
Curs practic de implantologie orala ed.II – I.Sirbu & colab.
A. infraorbitala
Sinusul maxilar
N.Infraorbital
A. Alveolara postero-
superioara
A. Maxilara
A. Palatina descendenta
N. Palatin mare
Gaura Palatina mare

Inervatia maxilarului
Inervatia maxilarului
Este realizata de ramuri ale nervului

maxilar la randul sau ramura senzitiva
din nervul trigemen (V) :
➢ Ramuri meningeale
➢ Nervii alveolari superiori si posteriori
➢ Nervul dentar superior mijlociu
➢ Nervii alveolari superiori si anteriori
➢ Nervul pterigopalatin
➢ Nervul zigomatic
Curs practic de implantologie orala ed II – I.Sirbu & colab. ➢ Nervul infraorbital
Vascularizatia sinusului maxilar
Curs practic de implantologie orala ed II – I.Sirbu & colab .
Vascularizatia sinusului maxilar
IOA – anastomoza intraosoasa
EA – anastomoza extraosoasa
Arterial blood architecture of the maxillary sinus in dentate specimens ,Lumnije Kqiku, Robert Biblekaj, Andreas H. Weiglein, Xhylsime Kqiku, Peter Städtler
Croat Med J. 2013 April; 54(2): 180–184
Investigatii necesare in
vederea realizarii unei
elevatii sinusale
Evaluarea starii de sanatate generale a pacientului
Consult initial Analize necesare :
Evaluarea semnelor vitale ➢ Hemoleucograma
➢Tensiunea arteriala ➢ Sumar urina

➢Puls
➢Rata ➢ Coagulograma
➢Ritm
➢Putere ➢ Glicemia
➢Temperatura
➢Respiratie ➢ Calcemia/ Fosfataza alaclina
Anamneza ➢ Transaminazele
➢Istoric medical ➢ Creatinină, uree, acid uric
➢ Markeri Hepatita B, C
➢ HIV
CHESTIONAR DE SANATATE
Evaluarea pacientului
Consultul pacientului
Fotografii Radiografia Radiografie Computer

diagnostice retroalveolara panoramica Tomograf
Model de
studiu
Examen clinic local
Grosimea mucoasei
Calitatea mucoasei
Bride mucoase
Prezenta de resturi
dentare, fistule, infectii
Particularitati locale si
planificarea inciziilor
Analiza imagistica 2D
Analiza imagistica 3D
Coronal (Y) Axial (Z) Sagital (X)

Indicatiile elevatiilor sinusale
Indicatiile elevatiei
sinusale in functie de
inaltimea osoasa
1. Grefa sinusala urmata
de inserare ulterioara de
implanturi.
2. Grefa sinusala
concomitent cu insertia de
implanturi.
3. Sinus lift crestal.
The sinus bone graft – O.T.Jensen

Indicatiile elevatiei sinusale – avantaje/dezavantaje
The sinus bone graft – O.T.Jensen

Contraindicatiile elevatiilor
sinusale
Contraindicatii locale relative
1. Deviatie de sept Papiloame
Schwanoame
2. Tumori benigne Osteoame
Polipi intrasinusali
Mucocel
3. Sinuzite Alergice
Bacteriene
4. Tumori maligne
Virale
locale
Contraindicatii intraorale nespecifice
1. Igiena orala necorespunzatoare

2. Afectiuni parodontale netratate ale dintilor vecini
3. Malocluzie severa si lipsa spatiului pentru
restaurare
4. Obiceiuri parafunctionale severe – bruxism
5. Afectiuni grave ale mucoasei orale
6. Xerostomie severa
Contraindicatiile locale absolute ale grefarii sinusului maxilar
1. Malformatii/ deformari severe ale sinusului maxilar.

2. Mucoasa sinusala cicatriciala/hipofunctionala.
3. Radioterapie in regiunea cap-gat cu doze mai mari de 45 Gy.
4. Sinuzita cronica recurenta cu sau fara polipi nazali.
5. Sarcoidoza
6. Boli granulomatoase
7. Tumora benigna agresiva
8. Tumora maligna derivata din celule epiteliale sau odontogene
Contraindicatii generale ale interventiilor chirurgicale/sinus lift
1. Boli renale cronice grave
2. Boli hepatice cronice grave
3. Diabet necontrolat
4. Hipertensiune necontrolata
5. Hemofilie sau tratament cu anticoagulant ce nu se poate intrerupe
6. Afectiuni metabolice osoase
7. Afectare tiroidiana necontrolata
8. Pacienti imunocompromisi, HIV ???
9. Tratament cu corticosteroizi in momentul efectuarii grefei sinusale
10.Graviditatea
11.Chimioterapia in timpul procedurilor stomatologice
12.Radioterapia pe parcursul desfasurarii ei
13.Abuz de alcool su droguri
14.Fumatori ?????
15.Pacienti nemotivati, necooperanti
Tehnica elevatie sinusale crestale
Sinus lift crestal (indirect)
Pentru prima data aceasta tehnica a fost descrisa de catre Summers 1994.
Summers R.B.- A new concept in maxillary implant

surgery: The osteotome technique.
Comped. Contin. Educ. Dent. 1994; 15: 152-160
Acesta a observat ca implanturile ce se ancorau bicortical sau depasau cu
aproximativ 2 mm planseul sinusal erau ulterior perioadei de vindecare
inglobate in os.
Sinus lift crestal (indirect)
Indicatiile tehnicii :
Creasta osoasa cu
inaltimea de 4-8 mm care
sa permita inserarea si
stabilizarea unui implant
dentar.
Sinus lift crestal (indirect) - tehnica
1. Realizarea anesteziei
locale
2. Incizia si decolarea
lambourilor
mucoperiostale
3. Descoperirea osului si
prepararea neoalveolelor
pana la limita corticalei
osoase sinusale
4. Folosirea
osteotoamelor pentru
fracturarea corticalei
osoase si elevarea
mucoasei sinusale. Se
poate face si
condensarea osoasa
daca densitatea
osoasa este scazuta Curs practic de implantologie orala ed II – I.Sirbu & colab.
5.Aditionarea
masei osoase
si impingerea ei
sub mucoasa
sinusala

6. Inserarea
implantelor
endoosoase
7. Sutura lambourilor
mucoperiostale
SINUS LIFT CU
ABORD CRESTAL
Tehnica elevatiei
sinusale directe
Istoricul elevatiilor sinusale
1960 - Philip J. Boyne (1924-2008)
Propune si realizeaza elevarea podelei sinsurilor maxilare

pentru a face posibila rezecarea tuberozitatilor maxilare
procidente cu sinusuri mari pneumetizate.
Procedura de aditie se realiza cu os autolog.
Dupa 3 luni de la aditie se intervenea in scopul rezecarii
tuberozitatii maxilare si a excesului de tesut gingival
pentru a face posibila o protezare mobila.
1970-1990
Este perioada dominata de implantul tip lama.

Incep primele utilizari ale tehnicii de elevare sinusala corelate cu insertia de implanturi
endoosoase.
Tehnica era similara cu cea descrisa de Boyne cu recoltarea de os autogen din creasta
iliaca si transplantarea acestuia in cavitatea sinusala.
La un interval de aproximativ 3 luni erau inserate implanturi tip lama ce erau incarcate in
aceeasi sedinta.
Boyne, P.J. & James, R. (1980)

Grafting of the maxillary sinus
floor with autogenous marrow
and bone.
Journal of Oral Surgery 38,
613–618
1996 – Sinus Consensus Conference

Probleme abordate :
1.Tipul de material de aditie (in special ca situs de recoltare).

2.Tehnica utilizata pentru antrostomie.
1. Tehnica Caldwell – Luc cu abord anterior de creasta zicomatica.
2. Abord in 1/3 medie a maxilarului intre sutura maxilozigomatica si procesul
alveolar.
3. Abord in 1/3 inferioara a maxilarului in apropierea procesului alveolar.
3.Gradul de elevare al mucoasei sinusale.
Tehnica elevatiei sinusale directe - incizia
1. Mucoasa sau mucoperiostala
2. Sa depasasca cu cel putin 5

mm marginile externe ale
ferestrei osoase
3. Sa permita inchiderea corecta

a lamboului post aditie
Tehnica elevatiei sinusale directe – expunerea osului si stabilirea zonei
de trepanatie osoasa
Tehnica inferioara (alveolara)

Reguli : Fereastra osoasa trebuie sa fie
1. Fereastra trebuie sa fie cu 2-5 mm mai mica
3. indeajuns de voluminoasa astfel
decat zona ce urmeaza sa fie aditionata incat sa permita o decolare si o
aditionare osoasa
2. Fereastra osoasa trebuie sa fie cu aproximativ
10 mm mai jos fata de nivelul mucoperiostal
corespunzatoare
maxim decolat
4. Se va respecta anatomia
sinusului - septuri osoase,
podea cu relief neregulat etc.
Tehnica elevatiei sinusale directe – expunerea osului si stabilirea zonei
de trepanatie osoasa
Tehnica elevatiei sinusale directe – modalitati de realizare a
trepanatiei osoase
1. Freza sferica diamantata – turatie inalta 150.000- 300.000 rot/min
2. Freza sferica diamantata – turatie scazuta > 2000 rot/min
3. Piezochirurgie
4. Cu recoltare de os din fereastra - Bone scraper

Tehnica elevatiei sinusale directe - instrumentar
Tehnica elevatiei sinusale directe – decolarea membranei sinusale
1. Decolatoare sinusale neascutite

cu diferite cuduri
2. Cu ajutorul piezotomului
3. Prin tehnica de elevare cu balon
www.osseonews.com
Tehnica elevatiei sinusale directe – decolarea mucoasei sinusale
Tehnica elevatiei sinusale directe - aplicarea membranei
1. Cu acoperirea ferestrei +/- PRF
2. Tehnica “Pouch” +/- PRF
3. Membrana PRF 2
3
1
Tehnica elevatiei sinusale directe – aditia osoasa
1. Tipul de material/materiale
folosit
2. Granulatia materialului
Gradul de fulare al materialului
Acoperirea sau nu cu o membrana a materialului utilizat

Prezenta de septuri osoase
ce separa partial sau in
totalitate cavitatea sinusala
Sangerari osoase
! Ramul arterei faciale de pe peretele
anterior al sinusului
< 5mm
Perforarea mucoasei sinusale
> 5mm
Tehnica elevatiei sinusale directe – ruperea membranei sinusale
O.T. Jensen – The sinus bone graft

Elevatie sinusala
concomitent cu
insertia de implanturi
- Caz clinic-
Ingrijirea postoperatorie
Medicatia postoperatorie
Antibioprofilaxie
Protector gastric ?
Augumentin 2 g/ zi Apa de gura cu clorhexidina 0.2 %
Metronidazol 1g/zi
sau
Zinnat 1g/zi
Antiinflamatorii
Ibuprofen 600-1200 mg/ zi

sau
Celebrex 200-400 mg/zi
sau
Arcoxia 125-150 mg/zi
Indicatii postoperatorii/controale
1. Control la 48-72 h de la
interventie – si radiologic (Rx sau
CT)
2. Control la 7 zile de la interventie
3. Control si suprimarea firelor de

sutura la 10-12 zile de la
interventie
4. Control la 1 luna de la interventie

7-10 zile de la operatie
1. Dehiscenta lambourilor
2. Parestezie (rar)
3. Infectarea grefei osoase
4. Comunicari buco-sinusale
Mai mult de 3 luni de la operatie
1. Neintegrarea grefei aditionate

2. Resorbtie accentuata a materialului grefat
Va multumesc pentru atentie !
ion.popovici@clinicadrpopovici.ro
Noțiuni de protetică pe implanturi
Dr. Mihai Săndulescu1,2
1 Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București,

Facultatea de Medicină Dentară, Disciplina Terapie Implanto-Protetică
2 Practică privată, Dental Concept Studio, Bucure ști
Obiectivele protezării pe implanturi
 Obiectivele protezării prin implanturi?

 Înlocuirea structurilor anatomice pierdute în urma instalării stării de edentație
 Proces aveolar
 Țesuturi moi
 Dinți
Obiectivele protezării pe implanturi
 Pentru că scopul final al tratamentului este restaurarea integrității arcadelor

dentare, întregul plan de tratament se bazează pe componenta protetică
 Prosthetic-guided implant placement
Conceperea planului de tratament
 Previzualizarea rezultatului
tratamentului
 Facilitează identificarea eventualelor
obstacole pe care le putem întâlni pe
parcursul tratamentului
 Instrument util pentru expunerea
planului de tratament pacientului
 Putem stabili mai ușor care sunt
așteptările pacientului
 Modelarea diagnostică – Wax-up

 În majoritatea situațiilor putem realiza

o lucrare provizorie directă pornind de
la wax-up – mock-up
 Putem testa „live” refacerea fonației și
a fizionomiei
 Testarea relațiilor ocluzale, DVO, etc.
Comunicarea cu laboratorul
Tipuri de lucrări protetice
 Dilema eternă:
 Lucrare protetică fixă cimentată sau înșurubată?
Lucrări protetice cimentate
Avantaje Dezavantaje
 Relativ ușor de realizat din punct de  Prezența cimentului limitează drastic
vedere tehnic posibilitatea plasării subgingivale a
pragului bontului protetic
 Estetică +/-
 Dificil de îndepărtat, chiar dacă sunt
 Funcționalitate +/-
cimentate provizoriu, dar
 Se pot descimenta accidental
(aproape întotdeauna în week-end,
de Craciun, de Paști sau în timpul
concediului)
Bonturi protetice standard
 Conexiunea dintre bontul protetic și  1. Mutarea joncțiunii bont-implant la

implant reprezintă partea cea mai distanță de osul cervical – conceptul
importantă a ansamblului implanto- de platform switching
protetic, și în același timp este piesa
 2. Realizarea unei conexiuni protetice
cea mai vulnerabilă
cât mai etanșe – ideal conexiune pe
 Existența unui micro-gap la acest nivel con
determină formarea de biofilm
bacterian, care în timp poate duce la
liză osoasă cervicală
 Acest efect poate fi contracarat prin 2
metode principale:
 Pentru un rezultat estetic mai bun și

pentru o mai bună conformare a
țesuturilor moi, lucrările protetice
cimentate pot fi realizate pe bonturi
protetice individualizate
 Spre deosebire de bonturile protetice
standard, bonturile protetice
individualizate se realizează în
laboratorul de tehnică dentară și pot
imita morfologia radiculară a dintelui
înlocuit
Bonturi protetice individualizate
 Avem posibilitatea să realizăm lucrări protetice cimentate pe bonturi

individualizate – custom abutments
 Bonturile „custom” sunt de mai multe tipuri:
 Din metal, obținute prin turnare – folosind bonturi calcinabile
 CAD-CAM obținute prin frezare
 Bonturi hibride – formate dintr-o bază din titan pe care se cimentează, în
laborator, un bont individualizat realizat din zirconiu sau din ceramică presată
Tipuri de lucrări protetice
 Dilema eternă:
 Lucrare protetică fixă cimentată sau înșurubată?
Lucrări protetice înșurubate
Avantaje Dezavantaje
 Se elimină riscurile asociate persistenței  Mai dificil de realizat din punct de
cimentului în șanțul periimplantar vedere tehnic
 Estetică net superioară prin  Anumite componente protetice pot
posibilitatea plasării masei ceramice crește prețul final al lucrării
subgingival
 Orificiul de acces la șurub poate avea
 Pot fi îndepărtate cu ușurință un efect inestetic
 Se elimină riscul descimentării
accidentale
 Un mare avantaj al restaurărilor

provizorii înșurubate îl reprezintă
posibilitatea de a conforma profilul de
emergență gingivală
 Se pot realiza restaurări unidentare,
pluridentare sau punți totale
înșurubate pe implanturi
 Dacă lucrarea protetică are sprijin pe
mai mult de un implant, se vor folosi
piese intermediare între implant și
suprastructura protetică – bonturi
Octa sau bonturi Multiunit
 Lipsa cimentului ne permite să plasăm

componenta fizionomică juxta sau
chiar subgingival, pentru un rezultat
optim din punct de vedere estetic, fie
că este vorba de restaurări unidentare
sau de restaurări totale
Amprentarea
Amprenta de transfer
 Înimplantologia orală, metodele de amprentare

se clasifică astfel:
 Amprentă la nivelul implantului (implant level)
 Amprentă la nivelul gingiei (gingiva level)
 Amprentă la nivelul bontului protetic (abutment level)
 Fiecare dintre aceste tipuri de amprente se
împarte în două subcategorii: cu lingură deschisă
(open tray) sau cu lingură închisă (closed tray).
 Scopul amprentării este transferul în laboratorul de

tehnică dentară a poziției implantului, astfel încât
tehnicianul să obțină un model de lucru în care
este inclusă o copie a implantului pe care
urmează să-l protezăm
 Această replică a implantului, numită implant
analog, se va găsi în modelul din gips în aceeași
poziție ca în osul alveolar al pacientului
 Cu ce materiale putem lua amprentă pe

implanturi?
 VPS – heavy body/chitos + light body
 Polieteri
Amprenta „implant level”
Amprenta „gingiva level”
Amprenta „abutment level”
 Această tehnică de amprentare se utilizează mai rar în practică, în special

în cazul implanturilor de stadiu 1
 Implanturi de diametru redus (sau miniimplanturi) – mai subţiri de 3mm
 Implanturi din zirconiu
Viitorul?
Neal Patel. Contemporary Dental CAD/CAM: Modern Chairside/Lab Applications and the Future of Computerized Dentistry.
Compendium of Continuing Education in Dentistry
http://cced.cdeworld.com/courses/4838-Contemporary_Dental_CAD-CAM:Modern_Chairside-
Lab_Applications_and_the_Future_of_Computerized_Dentistry#sthash.QV8mffQC.dpuf
Mihai Săndulescu
Facebook.com/Dr.Mihai.Sandulescu
Instagram: @sandulescu1
CURS POSTUNIVERSITAR DE
OBȚINERE A ATESTATULUI ÎN
IMPLANTOLOGIA ORALĂ
Prof. univ. dr. Ioan Sîrbu

RESTAURAREA PROTETICĂ
PE IMPLANTURI
• Pe lângă actul chirurgical propriu-zis de inserţie a
implanturilor orale, care reprezintă aproximativ 25% din
totalitatea manevrelor de restaurare protetică prin
implanturi, problemele de gnatologie constituie restul de
75%, cu impact foarte important în perspectiva reuşitei
tratamentului.
• Ocluzia are un rol esenţial în integrarea funcţională a
lucrărilor protetice, însă din păcate ea nu este întotdeauna
luată în consideraţie în timpul procedurilor protetice de
rutină.
• Numeroşi factori sunt implicaţi în acţiunea reflexului
neuromuscular în dentiţia naturală, unde receptorii de la
nivelul ligamentului periodontal protejează dinţii şi
parodonţiul de forţele ocluzale care pot cauza trauma
suportului osos.
• Nu există mecanisme specifice de apărare împotriva
forţelor ocluzale în osteointegrarea implanturilor.
• În general, succesul pe termen lung al osteointegrării
implanturilor depinde nu numai de urmărirea principiilor
protetice fundamentale pentru a realiza o restaurare
corectă, dar şi de buna înţelegere a efectelor potenţiale
asupra implanturilor determinate de stresul ocluzal.
OCLUZIA IDEALĂ
• Termenul de “ocluzie ideală” a fost definit ca existenţa

unor relaţii intermaxilare compatibile cu sistemul
stomatognat, ce determină o masticaţie funcţionala şi o
estetică plăcută, fără să cauzeze prejudicii psihologice.
• Deşi modelul ocluzal ideal nu există pentru toţi pacienţii,
un model convenabil poate fi realizat prin încorporarea
factorilor ce reduc stresul vertical şi orizontal conferind
un maximum de intercuspidare in relaţie centrică
OCLUZIA CU PROTECŢIE MUTUALĂ
• Principiul ocluziei cu protecţie mutuală presupune protecţia asigurată

de dinţii anteriori pentru dinţii posteriori şi invers.
• Dinţii posteriori protejează anteriorii în relaţie centrică, preluând o
mare parte a forţelor ocluzale, pe care le transferă articulaţiei
temporomandibulare.
• În timpul mişcării de propulsie, caninul şi dinţii posteriori sunt protejaţi
de către incisivi, iar în mişcarea de lateralitate incisivii şi dinţii
laterali sunt protejaţi de către canini.
OCLUZIA CU PROTECŢIE MUTUALĂ
• Ocluzia cu protecţie mutuală este considerată la ora actuala cel

mai complet model de ocluzie pentru dentiţia naturală în
contextul unei dimensiuni verticale de ocluzie păstrate de către
dinţii laterali.
• Contactele interdentare de tipul cuspid-fosetă asigură un maxim
de suport dinţilor în toate direcţiile; mai mult decât atât, forţele
se aproprie de axul lung al dinţilor.
• Pentru realizarea unor lucrări protetice corect echilibrate
ocluzal, tehnicianul dentar trebuie să monteze modelele în
articulator, pe baza înregistrărilor realizate în cabinet:
• Relația centrică
• Propulsia
• Lateralitatea
• Poziția arcadei maxilare față de axa balama
terminală
CONEXIUNI ŞI MODALITĂŢI DE AGREGARE
ÎNTRE INFRA- ŞI SUPRASTRUCTURĂ
La ora actuală în implantologie se descriu trei mari posibilităţi

de agregare ale suprastructurii protetice la infrastructură:
a. agregarea prin cimentare
b. agregarea prin înşurubare
c. agregarea prin mijloace speciale
• Agregarea între suprastructura protetică şi
implantul propriu-zis se face prin intermediul
bontului protetic.
• Adeseori, în restaurările protetice pe implanturi
se apelează la agregări speciale, prin
telescopare, culisare, magneţi, etc. Aceste
construcţii protetice sunt mobilizabile.
Mijloace speciale de menţinere, sprijin şi

stabilitate se folosesc frecvent în cazul
protezărilor hibride.
AGREGAREA PRIN CIMENTARE
• Este cea mai utilizată modalitate de agregare
• Pentru acest tip de agregare pot fi folosite bonturi protetice standard
sau bonturi protetice individualizate (custom abutments)
• Bonturile protetice standard sunt frezate de tehnician pentru a realiza
limita cervicală a preparației
• Aceasta trebuie plasată supragingival sau juxtagingival, pentru a evita
refluarea cimentului în șanțul periimplantar
• Persistența cimentului în șanțul periimplantar poate determina apariția
unei periimplantite, ce poate determina chiar și pierderea implantului
• Bonturile protetice individualizate (custom abutments) pot fi

realizate prin 3 metode
 Prin turnare – se folosesc bonturi speciale (bonturi calcinabile), care au
baza din metal (aliaj nobil) și porțiunea coronară din plastic. Aceasta din
urmă este modelată de tehnician pe forma dorită, după care ansamblul
este ambalat și turnat. Astfel se obține un bont protetic individualizat, pe
forma dorită
 CAD-CAM – se realizează o capă din zirconiu, care este cimentată pe o
bază metalică
 Prin presare – se realizează o capă din ceramică presată, de forma
dorită, care este cimentată în laborator pe o bază metalică

forma dorită
bază metalică

forma dorită
bază metalică
• Lucrările cimentate pe implaturi se vor fixa întotdeauna cu

cimenturi provizorii, pentru a permite ulterior îndepărtarea
• Cimenturile utilizate pot fi clasice (fără eugenol) sau speciale
pentru implanturi, pe bază de rășini
AGREGAREA PRIN ÎNȘURUBARE
• Dacă din raţiuni estetice este necesară supraconturarea

componentei fizionomice şi/sau asocierea cu o proteză gingivală,
atunci puntea pe implanturi va fi întotdeauna demontabilă. Una
din modalităţile de agregare a punţilor demontabile este aceea
prin inşurubare.
• Punţile condiţionat mobilizabile fixate prin înşurubare la
infrastructură oferă o siguranţă în plus faţă de cimentare şi
datorită faptului că permit oricând accesul la implant.
• Dezavantajele lucrărilor înșurubate sunt legate de o tehnologie mai
complicată de realizare și de un preț de cost mai crescut
• Agregarea prin înşurubare presupune existenţa unor şuruburi de fixare a
suprastructurii la infrastructura protetică. Aceste şuruburi se înfiletează în
nişte orificii speciale situate pe faţa ocluzală a bonturilor protetice.
• Deoarece ele sunt vizibile pe faţa ocluzală a suprastructurii, se pot acoperi
cu diferite materiale fizionomice
• Acoperirea se va face în aşa fel încât să nu fie afectată ocluzia. Spaţiul care
urmează a fi placat este cunoscut în literatura de specialitate anglo-saxonă
sub denumirea de “trapă ocluzală”.
AGREGAREA PRIN MIJLOACE SPECIALE
• Utilizarea acestui tip de agregare între infrastructură şi
suprastructură s-a impus în protetica implantologică
datorită faptului că permite o igienizare perfectă a
regiunii joncţionale implant-ţesuturi moi, şi totodată
reduce şi amortizează o parte din forţele ocluzale.
• Unele din suprastructurile fixate cu ajutorul mijloacelor
speciale pot fi dezinserate numai de către medicul
stomatolog, pentru efectuarea unei igienizări şi stimulări
gingivale corecte în regiunea crestei alveolare din jurul
implanturilor.
AGREGAREA PRIN MIJLOACE SPECIALE
Principalele avantaje:
• realizează o bună menţinere şi stabilitate a punţilor pe implanturi
• amortizează şi transmit uniform forţele ocluzale spre joncţiunea
implant-ţesut osos
• asigură o igienă şi o stimulare gingivală corespunzătoare
AGREGAREA PRIN TELESCOPARE
• Acest tip de agregare presupune utilizarea unei cape cilindrice confecţionată din
metal, care se cimentează pe stâlpul implantului. Peste capă se aplică suprastructura
restaurării protetice.
• Menţinerea şi stabilitatea punţii pe implanturi se realizează prin fricţiunea dintre
capă şi suprastructură.
• Agregarea telescopată asigură:
• sprijin la nivelul feţei ocluzale
• încercuirea stâlpului implantului pe toată circumferinţa coronară
• menţinerea restaurării protetice prin intermediul fricţiunii existente între capă şi
suprastructura protetică
• pasivitatea restaurării protetice
AGREGAREA PRIN INTERMEDIUL MAGNEŢILOR
• Pentru realizarea unei agregări magnetice este necesar ca în porţiunea

endoosoasă a implantului să fie introduse elemente din aliaj feromagnetic, iar
în intradosul suprastructurii să fie poziţionat magnetul, cu ajutorul unei răşini
acrilice autopolimerizabile.
• Deşi agregarea prin intermediul magneţilor asigură o retenţie bună, prezintă
şi unele dezavantaje, unul din acestea vizând în special rezistenţa scăzută la
coroziune a aliajelor feromagnetice.
AGREGAREA PE BARE
• Ancorarea pe implanturi prin intermediul unor bare cu rol

de mezostructură unul din sistemele de ancorare foarte
cunoscut şi frecvent utilizat în protetica implantologică.
• Bara cu călăreţi reprezintă elementul de ancorare predilect
în toate cazurile când este indicată supraprotezarea, dar şi
pentru punţile care din diferite motive trebuie să fie
mobilizabile.
• Bara, ca mezostructură, fixată prin şuruburi de implanturi, are
rolul de solidarizare a acestora şi de retenţie pentru
suprastructură. Bara cu călăreţi de tip Dolder (bara ovală) sau
bara rotundă sunt folosite în special în protezări pe implanturi în
regiunea interforaminală, deoarece permit o rotaţie a protezei în
jurul axei barei.
• Suprastructura, având călăreţul integrat, poate fi confecţionată şi
demontabilă, prin integrarea unuia sau mai multor şuruburi
plasate vertical (înşurubare ocluzală) sau orizontal (înşurubare
orală). Şurubul traversează suprastructura şi călăreţul,
înşurubarea făcându-se în bară (în mezostructură).
PUNTE TOTALĂ MOBILIZABILĂ SAU
SUPRAPROTEZARE?
• Punţile pe implanturi pot fi atât construcţii protetice
fixe, cât şi mobilizabile.
• În reconstituirile protetice pe implanturi a pacienţilor
edentaţi total sau subtotal, practicianul este pus
adeseori în situaţia de a opta pentru o suprastructură
de tip punte totală mobilizabilă sau pentru o
supraprotezare
• În alegerea uneia dintre soluţii trebuie să ţinem cont
mai ales de doi factori:
A. OPŢIUNILE PACIENTULUI
• Majoritatea pacienților solicită de obicei o suprastructură

conjunctă.
• Dacă în protetica tradiţională întreţinerea unei igiene buco-
dentare este importantă, în protetica implantologică
respectarea acesteia este decisivă în longevitatea
funcţionalităţii restaurării.
• Fiind cunoscute în general problemele de igienizare ale unei
punţi, în protetica implantologică îşi fac loc tot mai frecvent
soluţii cum ar fi: punţi demontabile, punţi mobilizabile şi
supraproteze.
• Planul terapeutic nu trebuie să fie influenţat total de opţiunile
pacientului. Fiecare pacient va beneficia de un plan inidividual
de tratament adaptat condiţiilor clinice, psihologice şi nu în
ultimul rând de condiţiile financiare.
• Punţile totale pe implanturi necesită adeseori mijloace sofisticate
de igienizare în vederea curăţării adecvate a tuturor
suprafeţelor, mai ales interproximale şi a celor în relaţie directă
cu creasta edentată. Igienizarea punţilor implică adeseori, pe
lângă existenţa unor truse speciale, şi o dexteritate deosebită a
pacientului.
•O igienizare inadecvată sau deficitară poate determina
inflamaţia ţesuturilor moi gingivale adiacente implanturilor, care
se manifestă fie prin hiperplazie tisulară, fie prin apariţia
pungilor gingivale şi gingivo-osoase.
• În cazul pacienţilor bătrâni sau cu anumite afecţiuni generale se
recomandă supraprotezarea. Aceasta deoarece intervenţia
chirurgicală de inserare a unui număr redus de implanturi sub
anestezie loco-regională reduce riscurile unei anestezii generale
şi timpul operator îndelungat impus de inserarea infrastructurii
unei punţi totale mobilizabile pe implanturi.
B. PARTICULARITĂŢILE TOPOGRAFICE DE RESTAURARE ALE
CÂMPULUI PROTETIC.
• De multe ori, în cazul unui câmp protetic cu rate de atrofie şi

resorbţie accentuate suntem obligaţi să recurgem la grefe osoase
pentru obţinerea unei oferte osoase adecvate inserării
implanturilor. În cazul când intervenţiile chirurgicale de durată sunt
contraindicate, practicianul mai are la îndemână o singură soluţie:
SUPRAPROTEZAREA PE IMPLANTURI.
• Această alternativă de tratament are avantajul că necesită un
număr mai redus de implanturi, comparativ cu o restaurare
conjunctă, este mai ieftină şi se realizează mai uşor.
• Poziţia implanturilor trebuie să asigure o recepţionare şi o
amortizare optimă a forţelor laterale la interfaţa
corp/stâlp implant. O punte totală mobilizabilă pe
implanturi, chiar dacă este prevăzută cu extensii excesive
pentru completarea şi stabilizarea contactelor ocluzale, va
avea un design mai bun, ceea ce-i favorizează şi
stabilitatea, comparativ cu o supraprotezare care prezintă
un sprijin adiţional muco-osos.
Restaurările mobilizabile necesită un spaţiu interarcadic mai
redus comparativ cu cel necesar în cazul unei supraprotezări.
PROTEZAREA PROVIZORIE
• În stomatologia modernă protezarea provizorie reprezintă o etapă

de tratament indispensabilă indiferent dacă în locul dintelui sau
dinţilor extraşi s-a inserat sau nu un implant.
• În mileniul 3 este inadmisibil din partea unui medic să-şi permită ca
imediat post-extracţional să lase pacientul să părăsească cabinetul
fără a-i face o protezare provizorie, prin care să-i confere:
• încredere în medic şi în actul terapeutic
• confort
• integrarea socio-profesională a acestuia imediat după intervenţie.
PROTEZAREA PROVIZORIE FOLOSIND
CONFORMATOARE DIN METILCELULOZA
• Protezarea provizorie se realizează folosind un conformator din

metilceluloză, realizat cu ajutorul aparatului “Omnivac”.
• Aplicând această metodă, piesa protetică provizorie este realizată
imediat postoperator, protezarea fiind posibilă atât pe dinţi
restanţi, preparaţi în scop protetic (presupunând că atunci când s-a
prefigurat planul protetic final, au fost identificaţi dinţii de care se
va ancora lucrarea protetică finală) cât şi exclusiv pe implanturi.
• Tot prin această metodă se poate realiza şi protezarea cu sprijin
mixt, dinţi – implanturi.
ETAPELE METODEI:
• Amprentarea câmpului protetic

• Turnarea modelelor de lucru
• Completarea spatiilor edentate cu dinti acrilici sau din ceara
• Realizarea unui orificiu in centrul modelului, care va servi la
aspiratia aerului dintre folie si model
• Ramolirea foliei si aspirarea acesteia la suprafata modelului
ETAPELE METODEI:
• Indepartarea foliei de pe model si sectionarea acesteia la nivelul coletelor
dintilor
ETAPELE METODEI:
• Conformatorul va fi încărcat cu acrilat autopolimerizabil fluid

• Cand acrilatul ajunge in faza semiplastica va fi aplicat pe campul
protetic
• Conformatorul va fi mobilizat de pe campul protetic la fiecare 30’’
• Conformatorul va fi indepartat cand acrilatul trece in etapa de priza
exoterma (moment marcat de inceperea cresterii temperaturii masei
de acrilat)
ETAPELE METODEI:
• Dupa indepartarea foliei piesa protetica va fi prelucrata, finisata si

lustruita, dupa care va fi cimentata provizoriu.
CAZ CLINIC 1
CAZ CLINIC 2
CAZ CLINIC 3
Dispensarizarea
pacienţilor purtători de
implanturi
• Succesultratamentului edentaţiilor prin implanturi
orale depinde în mare măsură de capacitatea
pacientului de a înţelege necesitatea îngrijirii
zilnice a piesei protetice şi a ţesuturilor
înconjurătoare.
• Experienţa clinică a arătat că lucrările protetice pe implanturi se
comportă diferit faţă de lucrările protetice pe dinţi naturali, şi
necesită o atenţie deosebită şi o îngrijire zilnică specială.
• Ligamentul periimplantar este o structură fragilă şi destul de greu
de obţinut şi mai ales de menţinut.
• Dacă ţesuturile moi nu au o ataşare fermă la suprafaţa bontului
protetic, iar pacientul nu se igienizează zilnic acasă, se poate
produce o inflamaţie locală, ce are ca urmare formarea unei
pungi şi pierderea osoasă în jurul implantului.
• Florabacteriană identificată în pungile din periimplantite este
aceeaşi cu cea implicată în parodontopatii (bacterii gram-
negative anaerobe).
• Statisticile
au arătat că pacienţii edentaţi parţial sunt mai
predispuşi la peri-implantite decât cei edentaţi total, restauraţi
exclusiv pe implanturi.
• Putem afirma că periimplantita este echivalentă cu periodontita!
SEMNIFICAŢIA MICRO-GAP ŞI
MACRO-GAP
• Pentru obţinerea şi menţinerea stării de sănătate a ţesuturilor peri-implantare,

bontul protetic trebuie să fie fixat ferm la implant.
• Dacă bontul nu se potriveşte perfect cu implantul, va rezulta o “margine
deschisă” ce va favoriza cantonarea florei microbiene la acest nivel.
• În mod normal între bont şi implant există un spaţiu microscopic (micro-gap),
considerat fiziologic.
• Însă, dacă acest spaţiu devine macroscopic (macro-gap), se va produce o
pierdere osoasă, care poate merge până la pierderea implantului, deoarece
în acest spaţiu subgingival şi supraosos se va cantona floră microbiană
patogenă care nu poate fi îndepărtată prin metodele uzuale de igienizare.
• Pentru a evita apariţia acestor macro-gap, medicul trebuie să
folosească o cheie dinamometrică la montarea bontului protetic
pentru a înşuruba cât mai bine bontul pe implant.
• Studiile clinice au arătat că valoarea optimă la care trebuie
folosită cheia dinamometrică este de 20 Ncm.
• Pentru a verifica corectitudinea montării bonturilor este
recomandată realizarea de radiografii periapicale imediat
după montare.
ÎNTREŢINEREA UNUI IMPLANT: LA FEL
CA A DINTELUI NATURAL?
• Thomson-Neal a evaluat efectele diferitelor metode profilactice

pe diferite suprafeţe de implanturi, cum ar fi suprafaţa de titan
pur, aliaj de titan (Ti6Al4V), şi titan acoperit de hidroxiapatită.
• Rezultatele au arătat că metalele sau instrumentele ultrasonice
zgârie suprafaţa implantului în mod aleator, în timp ce substanţele
antimicrobiene şi periile manuale sau rotative produc schimbări
foarte mici în suprafaţa implantului.
• Rapley a demonstrat că periile interdentare, ghearele de
detartraj din material plastic sau periile de cauciuc lasă o
suprafaţă netedă, în timp ce suprafaţa implantului este
deteriorată de instrumentele de mână metalice sau ultrasonice.
• Pentru a asigura sănătatea ţesuturilor periimplantare,
medicul trebuie să realizeze următoarele deziderate:
• să inhibe formarea plăcii bacteriene

• să împiedice colonizarea timpurie cu bacterii a suprafeţei
implantului
• să elimine toată placa bacteriană existentă
• să modifice componenţa plăcii bacteriene, de la
microorganisme patogene la nepatogene
• O suprafaţa rugoasă a implantului sau a bontului
protetic va constitui o suprafaţă favorabilă
retenţiei plăcii bacteriene, deci este esenţial să
obţinem o suprafaţă cât mai netedă.
• Substanţele antimicrobiene afectează minimal
suprafaţa implanturilor, deci o metodă bună de
îngrijire a ţesuturilor periimplantare o constituie
utilizarea de către pacient a apelor de gură ce
conţin agenţi fenolici, alcaloizi din plante sau
gloconat de clorhexidină.
• Majoritatea clinicienilor recomandă gluconatul de clorhexidină,
deoarece s-a demonstrat că o clătire timp de 30 de secunde cu
o apă de gură cu o concentraţie de clorhexidină de 0.12%
asigură sterilizarea cavităţii orale aproape 100% pe o
perioadă de 5 ore.
• Îngrijirea joncţiunii gingie-implant de către pacient trebuie
completată şi prin folosirea unei perii interdentare, manuale
sau rotative.
• Acest instrument este foarte util mai ales în regiunile
posterioare ale arcadelor dentare, în cazul ambrazurilor
înguste şi dinspre lingual, unde accesul este dificil.
• Medicul sau igienistul trebuie să arate pacientului cum se
folosesc aceste instrumente în fiecare sector al arcadei dentare.
Medicul trebuie să realizeze acest instructaj imediat după
finalizarea lucrării protetice definitive.
• Folosirearegulată a substanţelor antimicrobiene (clorhexidină) în
combinaţie cu perii de mână sau rotative, aţe dentare, fire sau benzi
are un efect maxim asupra sănătăţii ţesuturilor periimplantare.
• Pacientul se poate clăti cu apa de gură cu clorhexidină conform
indicaţiilor producătorului, însă clorhexidina are dezavantajul că
poate produce coloraţii ale dinţilor la anumiţi indivizi, de aceea se
poate muia vârful unui beţişor cosmetic în substanţă şi se pot face
aplicaţii locale cu clorhexidină la nivelul porţiunii cervicale a bontului
protetic.
• Pacientulva începe să folosească soluţiile antimicrobiene imediat după prima
fază chirurgicală.
• In afară de igienizările pe care fiecare pacient trebuie să le realizeze acasă
zilnic, trebuie stabilit un program de control la un interval de 3-6 luni.
• Medicul trebuie să documenteze eficacitatea igienizărilor pe care le
efectuează pacientul şi să verifice integritatea sistemului de menţinere al piesei
protetice (cimentare, înşurubare, etc.).
• O mobilitate a piesei protetice poate sugera eşecul osteointegrării implantului,
o descimentare sau un defect la sistemul de înşurubare al protezei (fractura
şurubului sau o simplă deşurubare ).
ATRIBUŢIILE PACIENTULUI:
• - pacientul trebuie să aibă o eficienţă de minim 85% în

controlarea plăcii bacteriene
• - trebuie să folosească perii de mână sau rotative, înmuiate in
clorhexidină
• - trebuie să folosească aţă dentară, fire sau benzi înmuiate în
clorhexidină
• - dacă pacientul are obturaţii fizionomice din materiale
compozite pe dinţii naturali, în loc să clătească gura cu
clorhexidină va folosi beţişoare cosmetice înmuiate în
clorhexidină cu care va badijona porţiunea cervicală a
implantului şi joncţiunea cu ţesuturile moi
Notă: pacientul va realiza igienizarea cel puţin o dată pe zi, de

preferinţă seara înainte de culcare
ATRIBUŢIILE IGIENISTULUI
• să verifice eficienţa controlului formării plăcii bacteriene, având drept scop

un procent de 85%
• să verifice existenţa modificărilor inflamatorii (sângerări, colecţii purulente,
edeme)
• dacă survin modificări patologice, igienistul va măsura adâncimea pungii cu
o sondă de plastic
• să realizeze detartraj numai supragingival (sau foarte puţin subgingival)
folosind anse de detartraj din material plastic
• să observe eventualele descimentări sau deşurubări ale piesei protetice
• în toate situaţiile enumerate mai sus, asistenta igienistă va încunoştinţa
medicul, care va decide dacă se impune intervenţia sa sau nu
ATRIBUŢIILE MEDICULUI
• medicul are obligaţia să cheme la control pacientul la

fiecare 3-6 luni (intervalul este în funcţie de gradul de
igienă orală a pacientului)
• trebuie să verifice eficienţa controlului plăcii
bacteriene, menţinând-o peste 85%
• trebuie să realizeze radiografii la fiecare 18-24 luni
pentru a monitoriza schimbările în relieful osos
• dacă suprastructura este mobilizabilă, medicul trebuie
să o îndepărteze şi să o igienizeze în soluţie
ultrasonică la fiecare 18-24 luni
ATRIBUŢIILE MEDICULUI
• dacă trebuie intervenit la nivelul unui implant, în cazul

apariţiei unei periimplantite, medicul îl va degranula,
detoxifia şi va augmenta defectul osos
• un implant “reparat” va fi repus în funcţie după 10-12
săptămâni de aşteptare. Fiecare procedură chirurgicală
va fi documentată prin radiografii şi imagini.
• medicul va impune pacientului prin angajament scris
prezentarea la controalele periodice şi îl va atenţiona
asupra delimitării de orice responsabilitate în situaţia în
care pacientul nu se va prezenta la control.
Pentru a concluziona, principalele cauze ale periimplantitelor sunt:
• Pacientul nu s-a igienizat corect
• Unele zone nu au fost suficient de accesibile pentru ca pacientul să realizeze o
igienizare corespunzătoare
• Bontul protetic nu a fost montat corect
• In jurul implantului a existat o zonă prea mare de ţesut nekeratinizat, care s-a
transformat într-o pungă
• Nu au fost respectate regulile de protezare (mai cu seamă relaţia piesei protetice
cu gingia la nivel cervical).
Tot timpul trebuie să ţinem seama de faptul că pacientul purtător de implanturi
trebuie considerat un pacient parodontopat, iar parodontopatia este echivalentă
cu periimplantita !
Vă mulţumesc pentru atenţie.
Prof. Univ. Dr. Ioan Sîrbu
Notă: în prezentarea și exemplificarea noțiunilor din curs, au contribuit cu imagini din cazuisitica
proprie și Șef Lucrări Dr. Mihai Săndulescu și Tehnician Dentar Cristian Petri
Implantul subperiostal
Implantul lamă
Implantul cilindru

Stimați colegi,
Sper că sunteți cu toții bine și sănătoși

și, în dorința unei reveniri cât mai rapide
la normalitate, vă transmit cursul în
format electronic, în care veți găsi, în
slide-urile următoare, o notă importantă,
pe care vă rog frumos să o citiți.
Notă: Având în vedere situația de urgență
cauzată de epidemia cu coronavirusul
Covid-19, pentru a avea continuitate în
procesul didactic, așa cum am procedat
și cu studenții, Ministerul Sănătății a
aprobat continuarea cursului în format
online, în urma solicitării Şcolii Naţionale
de Sănătate Publică, Management şi
Perfecţionare în Domeniul Sanitar
Bucureşti.
Așadar, veți putea parcurge cursul online,
în timpul și intimitatea dumneavoastră.
Dacă în urma parcurgerii cursului, aveți
nelămuriri referitoare la informația
prezentată, puteți cere clarificări prin
adresarea întrebărilor la adresa de e-mail
competenta.implantologie.orala@gmail.com
urmând a răspunde individual la fiecare
întrebare.
Totodată, vă rugăm să aveți în vedere că
vă vom formula un set de întrebări care
va putea fi accesat tot prin platforma
perfmed.
În speranța unei revederi cât mai curând,

Cu prețuire,
Implantul
subperiostal
Istoria implanturilor subperiostale începe în urmă
cu 60 de ani, părinţii lor fiind Muller (1937) şi
Strock (1939). La apariţie au fost în mare vogă,
ulterior fiind abandonate din cauza prejudiciilor pe
care le aduceau patului osos – osteoliză.
La ora actuală implanturile subperiostale au fost
modificate ca design. Conectorii s-au transformat
din bare semirotunde în benzi plate, uneori
fenestrate.
Relansarea implanturilor subperiostale a devenit
oportună şi datorită conduitei de limitare selectivă
a implanturilor endoosoase. In principal a fost
modificat designul lor ţinând cont de atrofia diferită
la maxilar (centripetă) faţă de mandibulă
(centrifugă). Linkow, Chareheve, Mangini, Dahl,
Gerschkoff, Goldberg, Bodine, Judy şi Weiss au
adus contribuţii valoroase acestei metode.
Zonele anatomice importante pentru utilizarea
implantului subperiostal sunt la maxilar:
◼ suprafaţa palatină a crestei edentate
◼ spina nazală anterioară
◼ eminenţa canină
◼ apofiza zigomatică
◼ proeminenţa malară
◼ hamulusul pterigoidian
◼ sinusul maxilar
◼ vestibulul nazal
La mandibulă trebuie să se ţină seama de gaura

mentonieră, zonele de inserţie ale muşchilor
milohioidieni, foarte importantă fiind zona
interforaminală.
Pentru a avea succes, un implant subperiostal trebuie
să îndeplinească unele criterii de bază:
a) Trebuie să fie ataşat pe osul cel mai dens

disponibil. După pierderea dinţilor, suprafaţa
ocluzală a zonei maxilare posterioare este
caracterizată aproape întotdeauna de
predominanţa osului spongios. Deşi osul care
delimitează sinusul maxilar este compact, el este
de obicei subţire (ca o coajă de ou) când sinusul
este voluminos. Faţa palatinală a crestei alveolare
este alcătuită din os dens compact, care se
comportă satisfăcător la presiune. Zona cea mai
bună pentru aplicarea unui implant subperiostal
este cea dintre stâlpii canini, atât palatinal cât şi
vestibular, până la spina nazală anterioară.
b) implantul subperiostal trebuie desenat pe
modelul duplicat (realizat din aceeaşi masă de
ambalat din care se va confecţiona tiparul),
obţinut prin duplicarea modelului de lucru ce a
fost turnat în urma amprentării chirurgicale
directe a câmpului osos primitor de implant.
Zonele de sprijin pe care se va aplica implantul
trebuie expuse pentru amprentă la o distanţă de
cel puţin 2-3 mm, pentru a avea certitudinea
amprentării cu fidelitate a întregii zone de sprijin.
c) pelotele implantului subperiostal, necesare
stabilităţii impotriva forţelor laterale, trebuie să
învelească elementele anatomice reprezentate
de: suprafaţa palatinală, spina nazală
anterioară, stâlpii canini, creasta zigomatică şi
tuberozitatea maxilară.
d) un implant subperiostal trebuie plasat numai în

zonele în care mucoperiostul este ataşat ferm de
os. Această plasare este esenţială pentru fixarea
implantului pe os
e) implantul subperiostal trebuie să fie foarte uşor.
Dacă acesta este mai voluminos şi mai greu, el
este afectat de gravitaţie, un element foarte
important pentru implantul subperiostal maxilar
f) pelotele trebuie să fie subţiri (2mm lăţime, dar nu

mai subţiri) sau fenestrate (3-10mm lăţime,
0,5mm gosime), să întrerupă cât mai puţin
legătura periost-os şi să permită periostului să
plonjeze pe os prin fenestraţie. Fenestraţiile şi
pelotele subţiri uşurează de asemenea
implantul.
Indicaţia implantului subperiostal, atât la
maxilar cât şi la mandibulă, este
reprezentată de atrofia osoasă severă.
Aceasta nu permite utilizarea implanturilor
endoosoase pentru restaurarea protetică.
De multe ori, plonjarea recesurilor sinusale
în urma extracţiilor dentare generează
imposibilitatea inserării implanturilor
endoosoase.
Timpul I chirurgical
Prima etapă chirurgicală are drept scop
amprentarea directă a osului, pentru realizarea
modelului de lucru pe care se va concepe
designul implantului subperiostal. Această etapă
are loc după o prealabilă asanare a cavităţii
bucale.
Timpul I chirurgical începe cu anestezie, urmată
de incizia mucoperiostului, decolarea largă a
lambourilor, chiuretarea şi regularizarea osului.
Zona expusă se va amprenta cu materiale de
amprentă de consistenţă vâscoasă. In amprenta
obţinută se toarnă modelul de gips.
Etape de laborator
Tehnologia de realizare a implantului
subperiostal se aseamănă cu cea de realizare a
unei proteze scheletate. După ce amprenta
directă a câmpului osos ajunge în laborator,
tehnicianul toarnă primul model din gips
superdur. Acest model este analizat de către
medic, este stabilit numărul conectorilor
principali şi secundari şi numărul bonturilor
protetice ce urmează a fi realizate, după care
modelul este amprentat cu agar-agar pentru a
se realiza modelul duplicat. Implantul pentru
care vom exemplifica etapele de laborator este
un implant subperiostal total mandibular.
Amprentarea modelului preliminar
în scopul duplicării
Modelul duplicat, cu implantul
desenat de către medic
Macheta din ceară
Ambalarea
Turnarea se va face prin succiune
în mediu de argon
Implantul subperiostal după
dezambalare, înainte de prelucrare
Implantul subperiostal, prelucrat,
finisat şi lustruit
Timpul II chirurgical
A doua etapă chirurgicală constă în plasarea
implantului subperiostal pe patul osos primitor de
implant, care se poate realiza în două moduri:
◼ plasarea implantului imediat după timpul I chirurgical (în

aceeaşi zi în care a fost realizată amprentarea)
◼ plasarea tardivă a implantului, după minim 3 săptămâni
de la prima intervenţie, dar nu mai târziu de 45 de zile,
deoarece există riscul modificării câmpului osos, care
poate avea drept conseciţă imposibilitatea utilizării
implantului
Această etapă debutează cu anestezie, incizia şi
decolarea mucoperiostului, cu precizarea că în
acest moment este foarte important să urmărim
limitele de contur ale implantului, pentru a nu risca
să facem o decolare insuficientă, lucru generator
de stres pentru implantolog. Implantul se plasează
pe os, iar micile inadvertenţe se augmentează cu
material de augmentare.
Apoi se suturează cu atenţie, ştiut fiind că sutura
reprezintă un factor cheie pentru succesul
tratamentului.
O sutură corectă şi fermă asigură, pe lângă o
fixare primară a implantului, şi izolarea acestuia de
mediul septic bucal. Important este şi tratamentul
postoperator cu antibiotice şi antiinflamatoare.
După sutură, bonturile protetice vor fi slefuite la
forma lor finală.
La 9-10 zile după înlăturarea firelor de sutură, se
poate amprenta câmpul protetic în vederea
realizării lucrării provizorii (dacă aceasta nu a fost
realizată imediat postoperator), urmând ca după
aproximativ 30 de zile să se poată trece la
realizarea lucrării protetice definitive.
Pacientul purtător de implanturi va fi dispensarizat,
necesitând prezentarea la control lunar în primele 6
luni, ocazie cu care se evaluează şi se corectează
eventualele dezechilibre ocluzale. Apoi pacientul se
va prezenta din 6 în 6 luni, pentru igienizări
profesionale în scopul menţinerii unei stări bune a
igienei buco-dentare, fapt ce se va răsfrânge
benefic asupra menţinerii în timp a implantului
subperiostal.
Modalităţi de prevenire a eşecurilor în
practica implantului subperiostal
1. Conectorii nu trebuie aplicaţi peste

exostoze, reliefuri ascuţite sau unghiuri
osoase exprimate, deoarece forma pe care o
va dobândi conectorul ce va traversa aceste
zone va determina iritaţii ale
mucoperiostului, având drept consecinţă
infectarea sau chiar necroza acestuia, ceea
ce va duce la expunerea conectorului în
cavitatea bucală.
2. Liza osoasă indusă de factorul micorbian local, dar
mai cu seamă existenţa unei porţi de comunicare
între mediul septic endo-bucal şi câmpul osos pe
care se sprijină implantul subperiostal sunt de
asemenea consecinţe ale unui concept deficiar al
implantului.
3. Conectorii secundari (care nu au montate bonturi)

trebuie să aibă o grosime de minim 0,5mm şi o
lăţime de minim 2mm. Un conector cu lăţime foarte
mică poate cauza resorbţie osoasă, în timp ce unui
prea gros împietează aderearea periostului la os.
4. In zonele linguale, respectiv palatinale ale
crestelor, pelotele trebuie să fie solide, late, dar
fenestrate, deoarece sprijinul pe aceste arii va
conferi rezistenţă la mişcările anterioare şi laterale
ale limbii. Fenestraţiile numeroase vor permite
periostului să plonjeze şi să se reataşeze la os,
reducând şi greutatea implantului.
5. In zonele cu densitate mare osoasă, pelotele nu

trebuie să fie prea voluminoase sau prea
numeroase. De mare importanţă sunt pelotele ce
se sprijină pe spina nazală anterioară, eminenţele
canine, precum şi zona palatinală a crestei
maxilare, sau zona mentonieră la mandibulă.
6. De câte ori este posibil, o bară continuă vestibular anterior
trebuie să fie înlocuită cu extensii vestibulare, legate cu
conectori. Astfel, fiecare parte a implantului nu va avea o
influenţă mare asupra celorlalte; în caz de nevoie, aceasta
poate fi îndepărtată prin tăierea conectorului.
7. Implanturile pot fi aplicate chiar dacă conectorii secundari

sau pelotele secundare nu sunt adaptate intim la os. Insă, în
punctele cheie de sprijin adaptarea trebuie să fie perfectă.
In acest caz, deficienţele minore pot fi augmentate cu
granule de hidroxi-apatită sau os liofilizat.
8. Postoperator, pacienţii purtători de implanturi subperiostale,

vor fi monitorizaţi din 24 în 24 de ore timp de 9-10 zile, până
se îndepărtează firele de sutură. Cu acest prilej se poate
evalua integrarea muco-periostală a implantului.
CAZ CLINIC 1
CAZ CLINIC 2
Implantul
cilindric
Implantul cilindric
Implanturile cilindrice sunt implanturi

tridimensionale încadrate de mai multi autori
alături de implanturile şurub în categoria
“implanturilor rădăcină”, deoarece din punct
de vedere al formei şi dimensiunii lor sunt
oarecum asemănătoare cu rădăcina naturală
a unui dinte.
Aceste implanturi sunt de cele mai multe ori
utilizate în zona anterioară mandibulară la
pacienţi edentaţi total.
Ca şi caracteristici generale, implanturile
cilindru prezintă un diametru în medie de
3,75mm şi lungimi de 7-20mm, cele mai
utilizate fiind însă cele de 10-16mm.
Implanturile cilindrice prezintă premise

deosebit de favorabile în vederea preluării
şi distribuirii forţelor ocluzale către ţesutul
osos înconjurător.
Pe piaţă există o multitudine de sisteme de
implanturi cilindrice, elaborate de diferite
firme, cum ar fi: sistemul IMZ, implanturile
Bio-vent ale sistemului Core-vent,
implanturile TCP, Integral, cilindrul Steri-oss
(Impla-med), cilindrul Nexed, Apaceram şi
Novoplant, etc.
Toate aceste tipuri de implanturi sunt
realizate din titan, aliaje de titan, iar unele
dintre ele avand pe suprafaţa lor diferite
straturi depuse: plasmă de titan,
hidroxiapatită, fosfat tricalcic, etc.
Etape chirurgicale:
1. Intervenţia chirurgicală începe cu incizia

şi decolarea lamboului mucoperiostal,
după care urmează modelarea tablei
osoase, cu reducerea tuturor muchiilor
ascuţite sau a exostozelor prezente la
acest nivel.
2. Forarea neoalveolei se face cu freze
calibrate, cu diametru crescând, până ce se
obţine cavitatea corespunzătoare implantului
care va fi inserat. Frezele sunt prevăzute cu
marcaje, pentru a determina lungimea de lucru.
Este indicat ca după fiecare etapă de forare să
se efectueze splălături cu ser fiziologic steril.
3. Verificarea cavităţii osoase se face cu ajutorul

unor sonde de măsură, după care se fac
spălături, pentru a îndepărta orice particulă de
os restantă după preparare
Atunci cand se utilizeaza implanturi
cilindru cu elemente suplimentare de
stabilizare (antirotationale), cum ar fi
aripioare laterale, neoalveola suporta o
prelucrare suplimentara ce consta in
prefigurarea in aceasta a pozitiei si
adancimii aripioarelor.
Aceasta se face cu un instrument special,
dimensionat pe lungimea si diametrul
fiecarui implant cilindru.
4. Insertia implantului se face mai intai prin pozitionarea
atunci cand exista aripioare laterale in concordanta
lacasurile create in neoalveola, pozitionare care se face
manual, folosind suportul de transport al implantului care
este prevazut la ambalajul implantului, asupra caruia se
exercita dupa pozitionare o usoara presiune manuala
pentru o stabilizare initiala, iar dupa indepartarea
suportului, insertia implantului se definitiveaza cu un
instrument de poziţionare, pe care se aplică lovituri
dozate de ciocan. Ciocanul este prevazut cu cap de
teflon pentru a atenua socul mecanic asupra campului
primitor de implant.
5. Ultimul timp al primei faze chirurgicale este
reprezentat de sutura mucoperiostala a plagii
chirurgicale. Postoperator se recomandă o radiografie
panoramică de control.
In faza a doua chirurgicala se indeparteaza
capusonul mucoperiostal ce acopera implantul cu
bisturiul circular, se indeparteaza surubul de
cicatrizare si se monteaza bontul protetic, care se
pune in relatie de paralelism cu dintii vecini
implicati in restaurarea protetica (daca este cazul)
si in relatie protetica cu antagonistii si cu dintii
vecini.
CAZ CLINIC 3
Implanturile
lamă
Implanturile lamă
Implanturile lamă sunt pe nedrept
considerate de către mulţi implantologi ca
implanturi endoosoase depăşite. Unele
tratate moderne de specialitate merg până
acolo încât nici nu le mai amintesc. Un
implantolog cu practică îndelungată însă
va recunoaşte că de foarte multe ori oferta
osoasă nu permite inserarea unor
implanturi rădăcină, lamele salvând
situaţia.
Implanturile lamă sunt implanturi endoosoase de
stadiul I. In ultimul timp însă, ORALTRONICS
produce şi implanturi lamă de stadiul II.
Ele au fost brevetate de Leonard Linkow şi
Edelmann, apoi au fost perfecţionate de către
Cranin, Weiss, Viscido, Halm şi Misch. Lamele
nu imită morfologia radiculară fiind implanturi
înguste în sens vestibulo-oral, cu o înălţime
moderată, dar dimensiunea lor orizontală este
foarte bine reprezentată în sens mezio-distal.
Lamele sunt constituite dintr-un corp, o extensie
premucozală (colul implantului) şi un stâlp. Există
implanturi cu unul, doi sau chiar patru stâlpi.
Studii recente au demonstrat că este mult mai
favorabilă prezenţa mai multor stâlpi la nivelul
unui implant lamă, deoarece această situaţie
contribuie la distribuţia mai bună a stresului
ocluzal.
Corpul implantului este fenestrat, prezentând
numeroase orificii prin care în timp ţesutul osos
pătrunde contribuind astfel la mărirea suprafeţei
de sprijin dar şi a interfeţei implantului cu osul.
Primul autor care a propus fenestraţiile a fost
Halm. Deoarece ţesutul osos rezistă în general
mai bine la compresiune decât la forfecare,
designul cu orificii oferă avantaje semnificative.
Elementele componente ale
implantului lamă de stadiul I.
Elementele componente ale

implantului lamă de stadiul II.
Stâlpii lamelor au forme diferite, dar sunt de obicei
tronconici şi modalitatea de prindere a stâlpului la corp
diferă. Astfel, există o variantă SUB-VENT-EXTRA şi una
SUB-VENT-INTRA. In prima variantă extensia
premucozală rămâne supragingival, iar a doua variantă
transformă lama într-un implant de stadiul II.
Extensia mucozală (coletul sau gâtul implantului) trebuie
astfel conceputa încât să contribuie la diminuarea
stresului la intrerfaţa os-implant.
S-a constatat că un “gât” gros care are în prelungire un
stâlp rigid scade intensitatea transmiterii stresului ocluzal
la corpul implantului.
De asemenea, augmentarea lungimii mezio-distale a
coletului peste 4 mm contribuie atât la reducerea stresului
la nivelul interfeţei os-implant, cât şi la eliminarea riscului
de fractură la acest nivel.
Indicaţiile implanturilor lamă:
1. Edentaţii terminale mandibulare cu creastă
îngustă sau “în lamă de cuţit” (suport osos clasa B).
Creasta trebuie să aibă totuşi 2,5-5mm lăţime şi o
înălţime de minimum 10mm deasupra canalului
mandibular, mai mult de 15mm lungime şi o
angulaţie mai mică de 20°
2. Rata de implantare coroană/implant <1
3. Implanturile lamă pot fi inserate şi pe creste cu
dimensiuni foarte reduse în sens vestibulo-oral cu
condiţia asocierii unor implanturi de adiţie
(augmentare osoasă)
4. Implanturile lamă se pot insera cu succes şi la
maxilar în edentaţii parţiale întinse, care astfel pot
beneficia de o protezare conjunctă prin punţi totale.
Cu toate că au pierdut teren, implanturile
lamă au încă indicaţii majore în
reconstituirile protetice ale edentaţiilor
terminale mandibulare cu creste înguste
unde agregarea poate fi exclusiv pe
implanturi sau mixtă pe premolari sau pe
canin după o devitalizare prealabilă a
dinţilor naturali stâlpi pentru a le diminua
mobilitatea fiziologică.
Montarea implanturilor lamă la
arcada mandibulară
La mandibulă, regiunea anterioară este
porţiunea cuprinsă între cele două găuri
mentoniere.
Montarea unui implant lamă cu un singur bont
protetic în partea anterioară a mandibulei şi a
maxilarului începe la 2-3mm de linia mediană şi
urmează curbura arcadei posterioare.
Deoarece creasta alveolară edentată este
porţiunea cea mai îngustă a arcadei reziduale,
canalul începe în centrul crestei sau este
preferabil plasat lingual de acesta.
Tehnica realizării canalului este diferită. Mulţi
implantologi preferă să frezeze de-a lungul
crestei un canal puţin adânc, ce serveşte drept
ghid şi apoi în mod gradual să-l adâncească.
Acest procedeu este recomandat atunci când
avem o cantitate suficientă de os.
Un implantolog neexperimentat poate marca
locul canalului şi apoi să facă o serie de orificii
de-a lungul liniei marcate, care pot fi făcute la
adâncimea definitivă sau numai la jumătate din
adâncimea dorită, fiind apoi unite şi adâncite cu
freza.
Intr-o creastă tip cuţit, procedeul este total diferit.
Creasta în formă de cuţit este aplatizată cu o freză
rotundă pentru a lăţi tabla osoasă ocluzală.
In continuare, cu freza 700XL se realizează canalul
prin mişcări meziodistale, menţinând în tot timpul
realizării canalului freza în os. Astfel tabla osoasă
vestibulară şi linguală care flanchează freza ajută
la sprijinirea şi ghidarea frezei în timpul realizării
canalului.
Canalul se realizează mai îngust în sens vestibulo-
oral (1,5mm), astfel încât să permită poziţionarea
lamei în canal prin înfundarea ei prin presiune
normală aproximativ 1-1,5mm. In sens meziodistal,
canalul nu va depăşi cu mult dimensiunile lamei.
După realizarea canalului şi spălarea lui cu jet de
ser fiziologic se trece la montarea propriu-zisă a
lamei prin loviri cu un instrument adecvat, în formă
de baionetă şi un ciocan din teflon, până ce se
obţine o înfundare completă a acesteia până la
nivelul umărului lamei ce se va “odihni” pe os.
In situaţia în care una din extremităţile distale ale
lamei nu a fost înfundată suficient în os, se poate
utiliza metoda lovirii cu un instrument adecvat,
direct pe umărul lamei.
In situaţia aplicării lamelor în crestele foarte înguste
tip cuţit, asistentul va fixa cu degetele tabla osoasă
din dreptul canalului vestibulo-oral pentru a
preîntâmpina fracturarea acesteia.
In tot timpul executării manevrelor de
introducere a lamei în canal se va susţine
mandibula de către asistent pentru a preveni
fracturarea mandibulei sau subluxaţii ale ATM.
Aceleaşi recomandări sunt valabile şi pentru

montarea lamei în regiunea laterală, cu
amendamentul că în această regiune se indică
lame cu două bonturi protetice, precum şi
adaptarea lamei prin îndoire la forma arcuită a
canalului ce respectă curbura mandibulară.
Montarea implanturilor lamă în osul
maxilar
Montarea implanturilor lamă în regiunea anterioară
a maxilarului este mai dificilă din multe
considerente.
Deoarece extensia anterioară a fiecărui sinus
maxilar variază, lungimea acestei regiuni este
variabilă.
In majoritatea cazurilor regiunea anterioară se
întinde de la canin la canin. Uneori dimensiunile
sinusurilor variază, fiind inegale stânga/dreapta. In
consecinţă, distanţa dintre extensia anterioară a
sinusului maxilar şi linia mediană poate fi diferită şi
în consecinţă osul disponibil pentru implantare
asimetric în lungime de fiecare parte a liniei
mediane.
Cele trei repere majore în regiunile anterioare
sunt:
◼ linia mediană
◼ fosele nazale
◼ gaura incisivă
Particularitatea montării lamelor la acest nivel

constă în faptul că suntem obligaţi să avem în
vedere urmărirea unui ţesut osos cu o densitate
crescută, chiar dacă poziţia iniţială a bonturilor
protetice ale implantului nu este în relaţie de
paralelism cu dinţii restanţi sau eventual cu
celelalte implanturi.
Acest lucru se va realiza ulterior după extragerea
implantului şi angularea bontului protetic în poziţia
dorită.
L. Linkow, pentru a rezolva edentaţia din regiunea
posterioară maxilară, a imaginat şi a realizat lamele
presinusale, care prin desenul lor respectă armonia
sinusurilor maxilare.
Decizia folosirii unei lame presinusale depinde de
mulţi factori. Deoarece desenul lamei este asimetric
cu capătul scurt, această lamă poate balansa. Mai
mult, osul care mărgineşte sinusul este mai fragil
decât cel din regiunea caninului şi a tuberozităţii
maxilare.
Astfel, capătul scurt al lamei cu o suprafaţă mai
mică de contact cu osul este amplasat în zona cu
trabecule mai puţine şi mai subţiri.
Intrucât în foarte puţine cazuri grosimea tablei
osoase a crestei edentate din zona planşeului
sinusal este foarte redusă, acest tip de lamă este
din ce în ce mai rar utilizat.
CAZ CLINIC 4
Mențiune: după cum ați observat,
v-am pus la dispoziție și cazurile
clinice, dar aveți în vedere că
acestea sunt proprietate
intelectuale a subsemnatului și
sunt protejate juridic.
Vă mulțumesc pentru înțelegere!

Vă rugăm să nu uitați că dacă,
după urmărirea și verificarea
cursului, aveți întrebări referitoare
la conținut, le puteți formula și
trimite la adresa
competenta.implantologie.orala@gmail.com
– vom răspunde individual la
fiecare întrebare primită, cât de
curând posibil.
Cu prețuire,
CURS POSTUNIVERSITAR DE OBȚINERE A
ATESTATULUI ÎN IMPLANTOLOGIE ORALĂ
PROF. UNIV. DR. IOAN SÎRBU
IMPLANTOLOGIA DIGITALIZATĂ
IMPLANTOLOGIA DIGITALĂ
• Modelarea diagnostică (Wax-up)

• Transferul intraoral al planificării (Mock-up)
WAX-UP
• Modelarea diagnostică a cazului se face (în mod ideal) pornind de la
planificarea digitală (DSD)
• Există 2 variante de wax-up:
• Clasic – pe model de gips sau printat 3D (în cazul scanărilor intraorale), folosind
ceară de modelare albă sau gri
• Digital – folosind un software de modelare – CAD
WAX-UP
• Indiferent de metoda de realizare a wax-up, informațiile din

cadrul planificării DSD, planificare realizată pe baza
fotografiilor, deci 2D, trebuie transferate pe modelul 3D
• În cazul wax-up clasic, în programul folosit pentru DSD (uzual
Apple Keynote sau Microsoft PowePoint) se face un slide
separat pentru transferul planului orizontal – linia bipupilară
• Pentru aceasta, se coboară o linie paralelă cu linia bipupilară
până când atinge zenith-ul primului dinte din zona frontală (de
cele mai multe ori, zenith-ul cel mai ridicat este la nivelul
caninului, însă nu contează). Acest punct reprezintă punctul 0
WAX-UP
WAX-UP
• În continuare, folosind rigla calibrată anterior în cadrul planificării DSD, se

măsoară distanța de la zenith-ul fiecărui dinte până la această linie
orizontală
WAX-UP
WAX-UP
• Pe modelul de lucru se măsoară cu șublerul, și se marchează un punct în
dreptul dintelui respectiv, la aceeași distanță de linia orizontală
WAX-UP
WAX-UP
• Pe modelul de lucru se măsoară cu șublerul, și se marchează un punct

în dreptul dintelui respectiv, la aceeași distanță de linia orizontală
WAX-UP
WAX-UP
WAX-UP
WAX-UP
WAX-UP
WAX-UP
WAX-UP
• După ce se punctează pe model distanța de la fiecare zenith la linia
orizontală, punctele obținute se unesc printr-o linie.
• Această linie devine planul de referință orizontal
WAX-UP
• După ce se punctează pe model distanța de la fiecare zenith la linia
orizontală, punctele obținute se unesc printr-o linie.
• Această linie devine planul de referință orizontal
WAX-UP
• În cazul wax-up digital, unele programe CAD permit folsirea în cadrul
proiectului a pozelor 2D
• În orice moment se poate suprapune designul cu poza 2D, verificându-se
astfel respectarea designului planificat
• După realizarea wax-up, modelul 3D obținut se poate transforma în model
fizic prin intermediul unei imprimante 3D
MOCK-UP
• Modelul printat 3D sau modelul cu modelarea diagnostică în ceară

poate fi folosit pentru transferul simulării în cavitatea orală a
pacientului
• Pe model se realizează un index din silicon
• Pentru a se putea transfera toate detaliile planificării, se recomandă
folosirea a 2 materiale de amprentă, cu densități diferite (amprentă
în 2 timpi – primul timp silicon chitos, al doilea timp silicon fluid)
MOCK-UP
• Indexul de silicon se umple cu material compozit pentru restaurări protetice
provizorii, și se poziționează în cavitatea orală a pacientului
MOCK-UP
• Wax-up-urile pot fi de 2 tipuri, în funcție de atitudinea față de

model:
• Wax-up aditiv – ceara doar se adaugă pe model,
respectiv designul computerizat se face pe deasupra
modelului existent, fără a radia și fără a grava modelul
• Wax-up substractiv – dacă anumiți dinți trebuie extrași sau
dacă necesită modificări importante de poziție, ax, etc.,
tehnicianul intervine la nivelul modelului, realizând
modelajul în poziție ideală
• În situația wax-up-ului substractiv, mock-up-ul nu poate fi
realizat direct, până nu se fac aceleași intervenții și la
nivelul dinților
GHIDURI CHIRURGICALE
• Planificarea poziționării implanturilor realizată în programul de vizualizare a

tomografiilor computerizate cu fascicul conic (CBCT) poate fi transpusă în
practică în 3 feluri:
• Free-hand
• Folosind un șablon chirurgical (surgical template)
• Folosind un ghid chirurgical (surgical guide)
POZIȚIONAREA FREE-HAND
• Medicul care execută intervenția își ia niște repere de pe

CBTC, pe care le coroborează cu situația clinică, și astfel
realizează prepararea neoalveolei și inserarea implantului
dentar
• Avantaje:
• Există o libertate în realizarea secvenței de frezaj
• Feedback-ul tactil se păstrează pe toată durata
intervenției, medicul având în permanență informații
despre calitatea osului în care frezează
• Medicul poate lua oricând decizia de a modifica axul de
inserare, în funcție de particularitățile clinice locale (relația
implantului cu părțile moi, cu dinții vecini, etc)
POZIȚIONAREA FREE-HAND
• Dezavantaje
• Necesită o experiență îndelungată, pentru o poziționare
optimă a implantului
• Este foarte dificil de obținut o plasare a implantului într-o
poziție identică cu cea de pe planificare
• Chiar dacă neoalveola este forată în poziție corectă, la
inserarea implantului se poate devia axul dacă una din
corticalele osoase are densitate mare, iar neoalveola a fost
subdimensionată
• Dacă a fost planificată realizarea unei protezări provizorii
imediate, lucrarea provizorie confecționată preoperator
este uneori dificil de adaptat la poziția implantului
POZIȚIONAREA CU ȘABLON
CHIRURGICAL
• Avantaje
• Se păstrează toate avantajele de la poziționarea free-hand
• În plus, crește acuratețea poziționării implantului, având posibilitatea verificării
poziției intraoperator
POZIȚIONAREA CU ȘABLON CHIRURGICAL
• Dezavantaje
• Confecționarea șablonului chirurgical poate fi dificilă, și
depinde de experiența tehnicianului. De asemenea,
metoda de realizare este de cele mai multe ori clasică, nu
digitală, ceea ce înseamnă un timp crescut de realizare
• Chiar dacă neoalveola este forată în poziție corectă, la
inserarea implantului se poate devia axul dacă una din
corticalele osoase are densitate mare, iar neoalveola a fost
subdimensionată
• Dacă a fost planificată realizarea unei protezări provizorii
imediate, lucrarea provizorie confecționată preoperator
este uneori dificil de adaptat la poziția implantului
POZIȚIONAREA CU GHID
CHIRURGICAL
• Avantaje
• Implantul este poziționat exact în poziția planificată, independent de
experiența operatorului
• Se poate realiza preoperator un bont protetic customizat și o lucrare
provizorie, exact în poziția finală a implantului
• În anumite situații se poate face o intervenție minim invazivă, flap-less
• Se poate insera corect un implant în zone unde vederea directă este
dificilă
POZIȚIONAREA CU GHID
CHIRURGICAL
• Dezavantaje
• Feedback-ul tactil este anulat aproape în totalitate, din
cauza contactului strâns între freze și ghid
• Nu se poate verifica sau ajusta axul de inserare a
implantului
• Orice eroare în poziționarea ghidului se transformă într-o
eroare amplificată a poziționării implantului
• Este dificil de modificat și adaptat protocolul de frezaj
• Dificil de folosit în zonele distale ale arcadelor, din cauza
înălțimii crescute
GHIDUL CHIRURGICAL
• Este un dispozitiv care ghidează frezele în timpul forării neoalveolei
implantare
• Se realizează printr-un procedeu CAD-CAM
• Se poate folosi pentru inserarea ghidată a unui singur implant, sau pentru
reabilitări orale complete
GHIDUL CHIRURGICAL
GHIDUL CHIRURGICAL
• Ghidarea frezelor se face prin intermediul unui canal de formă cilindrică, cu
un diametru corespunzător sistemului de implant folosit
• Adaptarea diametrului cilindrului la diametrul frezei folosite se poate face
prin 2 metode:
• Folosirea unor chei de poziționare
• Folosirea unor kituri de freze cu baza de diametru fix
GHIDUL CHIRURGICAL
• Cheile de poziționare
GHIDUL CHIRURGICAL
GHIDUL CHIRURGICAL
• Kit-ul de freze ghidate
GHIDUL CHIRURGICAL
GHIDUL CHIRURGICAL
GHIDUL RADIOLOGIC DE
POZITIONARE
POZITIONARE
POZITIONARE
1.R2 GATE – PROGRAM DE
PLANIFICARE VIRTUALĂ
• R2 GATE - este un software

inteligent, open source care nu
necesită achiziționarea unei
licențe sau plata unui
abonament
• Pentru instalare este necesară

doar crearea unui cont pe site-
ul www.r2gate.com și
verificarea cerințelor minime
hardware
R2 GATE – PROGRAM DE
Pentru o analiză completă a unui pacient, R2 GATE are nevoie de

CBCT, scanarea modelelor și wax-up-ul diagnostic.
R2 GATE –
program de planificare virtuală
R2 GATE integrează și suprapune CBCT-ului împreună cu modelele

și wax-up-ul diagnostic
R2 GATE – PROGRAM DE
Top Down Surgery
R2 GATE – program de
planificare virtuală
Digital Eye
D1
D2
D3
D4
Exceptie
Raport de frezare
2. CHIRURGIA GHIDATĂ
Ghidul chirurgical obținut prin metoda stereolitografică

Chirurgia ghidată
Orificiul prin case se frezeaza

Fereastra de verificare Vazut din interior
Structura ghidului
Chirurgia ghidată
Vedere dinspre ocluzal
Vedere din fata
Stopper Freza
Stopperul permite frezarea conform planificarii virtuale

CHIRURGIA GHIDATĂ
Chirurgie ghidata de la frezare pana la insertia implantului

CHIRURGIA GHIDATĂ – R2
KITURI CHIRURGICALE
CHIRURGIA GHIDATĂ – R2
KITURI CHIRURGICALE
CHIRURGIA GHIDATĂ
Protocol de frezare stability in functie de tipul implantului si in functie de densitatea osoasa

CHIRURGIA GHIDATĂ
ONE DAY IMPLANT
One day implant presupune în anumite condiții inserarea implanturilor și

încărcarea protetică în aceeași ședință
ONE DAY IMPLANT – ÎNCĂRCAREA
PROTETICĂ IMEDIATĂ
Condiții One day implant:
• Insertion Torque- 45 Ncm
• ISQ : 70
ONE DAY IMPLANT –
COROANA INSURUBATA
ONE DAY IMPLANT
ONE DAY IMPLANT –
COROANA INSURUBATA
ONE DAY IMPLANT –
COROANA INSURUBATA
ONE DAY IMPLANT –
BONT DIN ZIRCONIA
One day implant – All on 4/6
One day implant – All on 4/6
4. R2GATE workflow
R2GATE workflow
R2tray, CBCT, DICOM multiframe

R2GATE workflow
Amprenta situsului implanter, antagonistul, ocluzia

Turning imagination into reality
[Most common error of CBCT scanning]
Please check the CBCT image right after scanning.

If you find an error, scan again immediately with no
doubt. It can save the service and patient time!!
Position Do Not bite! Trembling R2 Tray
CBCT
Check OK
?
✓ ✓ ✓ ✓
1 2 3 4
Cut off of Anterior region
Gap from the Detachement of

the tray from the ridge.
X Border Line
Too small F.O.V

o The border line of
cortical bone
was overlapped by Gap between
trembling. Tray and tooth.
When a patient take a CBCT with R2 Tray, patients shouldn’t Patient’s movement during the CBCT scanning or the working error Exceptional bite force can be a reason of
Wrong position of patient, setting error of bite a bite jig of CBCT machine. it will be a causes of tilting of CBCT sensor can be a cause of the tremble CT image. Please
CBCT can be cause of insufficient coverage and separation of R2 Tray from the residual ridge. rescan again.
detachment of the R2 tray.
of implantation region. All teeth and residual ridge under cover of the
Please re-scan for accurate result. R2 Tray should be contacted accurately.
GHIDUL CHIRURGICAL
PROTETICA DIGITALĂ
• La ora actuală, tehnologia digitală joacă un rol foarte

important în realizarea restaurărilor protetice dentare
• Tipuri de work-flow digital:
• Preparație dentară – amprentă clasică – turnare model
de lucru – preparare model – scanare model – CAD –
CAM
• Produsul rezultat în urma CAM poate fi lucrarea finală
(lucrări integral zirconiu, lucrări din ceramică presată
e.max CAD, lucrări integral metalice, lucrări din compozit
CAD, lucrări provizorii PMMA) sau o structură a lucrării, pe
care ulterior tehnicianul realizează componenta
fizionomică manual (schelet metalic, schelet din zirconiu)
PROTETICA DIGITALĂ
• Pe acest tip de workflow, lucrarea rezultată în urma
procesului CAM poate fi verificată pe modelul de lucru
• Al doilea tip de workflow:
• Preparație dentară - amprentă optică (scanare
intraorală) – modelarea lucrării pe modelul virtual
(CAD) – CAM
• În acest workflow, produsul CAM este de cele mai
multe ori chiar lucrarea finală
• Lucrarea nu poate fi verificată pe un model din gips,
dar există posibilitatea printării 3D a unui model de
lucru – această procedură prezintă anumite limitări
legate de calitatea modelului rezultat în urma
printării 3D
PROTETICA PE IMPLANTURI
• Lucrările protetice pe implanturi diferă de cele pe dinți naturali în ceea ce
privește protocolul de realizare, indiferent dacă workflow-ul este clasic sau
digital
• Însă în cadrul protocoalelor digitale, procedurile de realizare sunt complet
diferite
PROTETICA PE IMPLANTURI
• Pentru protetica pe implanturi putem identifica 2 elemente
de bază în tot ceea ce înseamnă protocol digital:
Scan body Ti-base

BONTURILE DE SCANARE
• Reprezintă elemente protetice prefabricate, specifice

fiecărui sistem de implanturi, care permit identificarea
exactă a poziției implantului și integrarea acesteia în
procesul CAD-CAM
• Bontul de scanare prezintă

o porțiune care se
conectează la implant, și o
porțiune supragingivală, de
o formă specific
• Pe bont pot fi inscripționate
coduri, dimensiuni, etc,
pentru o identificare mai
facilă ulterior, în etapa CAD
• În softul de modelare 3D sunt introduse

librăriile specifice sistemului de implant
respectiv, și în aceste librării există
elemente 3D ale bonturilor de scanare
• Astfel, în soft este suprapus (manual
sau atomat) modelul 3D al bontului
peste scanarea (intraorală sau pe
model) a bontului de scanare,
rezultând astfel poziția exactă a
implantului
BAZELE DE TITAN
• Reprezintă elemente protetice prefabricate, care au

conexiunea cu implantul realizată industrial (acuratețe
maximă), iar porțiunea protetică este standardizată
• Softurile de modelare 3D au incluse în librăriile de implant
bazele de titan specifice sistemului, astfel încât se poate
modela lucrarea protetică perfect adaptată pe aceste
sisteme
BAZELE DE TITAN
BAZELE DE TITAN
• Pe aceste baze de titan se poate realiza orice tip de lucrare ÎNȘURUBATĂ
• Bazele de titan permit realizarea de lucrări cimentate doar indirect – așa
numitele bonturi protetice hibride
Bazele de titan
BAZELE DE TITAN
BAZELE DE TITAN
BONTURI CUSTOMIZATE
Bonturi customizate
Bonturi customizate
Modele 3D
Vă mulţumesc pentru
atenţie.
Prof.univ. Dr. Ioan SÎrbu
Notă: în prezentarea și exemplificarea noțiunilor din curs, a contribuit cu

imagini din cazuistica proprie și Dr. Mihai Săndulescu.

Limbă

8 Cursuri Implanto PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

8 Cursuri Implanto PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contact:

Dr. Gabriel Toma

COORDONATOR CURS: PROF. UNIV. DR. IOAN SÎRBU

COORDONATOR CURS: PROF. UNIV. DR. IOAN SÎRBU

■ Planul de tratament este direct proporțional

■ Totodată, pacientului i se vor explica etapele

Este foarte important ca pacientul să fie informat cu privire la toate

Implantologia orala face parte din arsenalul terapeutic al stomatologiei

• Anestezia generală şi apoi cea

Insă adevărata revoluţie în stomatologie a realizat-o implantologia orală,

Honduras, anul 600 i.e.n.

Aplicatiile implantologiei orale în protetică:

• Edentaţiile unidentare beneficiază de refaceri protetice pe implanturi, fără a mai

Aplicatii in chirurgia oro-maxilo-faciala

• Consultul iniţial este primul pas în luarea deciziei de a realiza o

Câteodată, discuţia poate dezvălui amănunte care nu reies din

• Dacă un pacient acuză deficienţe fizionomice, acestea trebuie plasate în

• O refacere protetică pe implanturi însumează o serie de intervenţii şi

• Se notează în fişă medicaţia curentă – acolo unde este cazul – cuprinzând

• In vederea trecerii la urmatoarea faza a tratamentului, pacientul va semna

• ! Afecţiunile nediagnosticate: dpdv statistic, pacientii in varsta de

La consultaţia iniţială, pacientul va completa un chestionar de sănătate,

• Clasa I include pacienţii clinic sănătoşi şi care duc o viaţă normală

Cel mai frecvent, pacienţii care solicită restaurări pe implanturi se

• Hemograma = elemente figurate din seria alba + seria rosie + Hb +

• Leucocite (x1000/mm3): nn-2sapt: 9.0-30.0

• Eritrocite (x1000/mm3): nn-2sapt: 4.1-6.1

• Hemoglobina (g/dl): nn-2sapt: 14.5-24.5

• Hematocrit (%): nn-2sapt: 44-64

• Plachete sangvine (x1000/mm3): nn-2sapt: 150-450

• Leucocite: granulocite (PMN) +agranulocite

Leucocitoza (> 11.000/mm3)

1. Valori scazute ale numarului de eritrocite:

1. Creatinina – in mod fiziologic excretata de rinichi, fiind produs al metabolismului

1. Timpul de sangerare – implicatii clinice:

Tratament prelungit cu medicamente imunosupresoare

• Cardiovasculare: HTA, angină pectorală,IM, insuficienţă cardiacă,

• Afecţiuni hepatice: ciroza

• Boli sistemice grave ( osteomalacia, osteogeneză imperfecta)

Tabagismul -> 1. Altereaza sinteza şi acţiunea PMN cu efect

• In cazul terapiei implanto-protetice, fumatul prezinta urmatoarele efecte

• După aflarea istoricului medical, urmează determinarea statusului

• In urma examenului intraoral se stabileste daca exista vreuna din

Contraindicaţiile locale cuprind următoarele situaţii:

• igienă bucală deficitară

• Oferta osoasa deficitara

• Evaluarea dinţilor naturali adiacenţi breşei edentate este o premiză

• Dinţii naturali prezintă o mobilitate fiziologică în sens orizontal, axial şi

• Retenţia elementului de agregare aplicat pe un dinte stâlp depinde de

• Coroanele cu dimensiuni reduse necesită o preparare cu pereţi cât mai paraleli

• Raportul coroană-rădăcină se referă la înălţimea coroanei din punctul cel mai

• Configuraţia radiculară a dintelui stâlp poate influenţa capacitatea dintelui de a

• In stabilirea tratamentului se poate aplica orientativ şi regula

• Dintele inclus ca stâlp într-o restaurare cu agregare mixtă dento-

Oferta osoasă trebuie cunoscută şi apreciată preoperator pentru a nu

Câmpul osos se examinează clinic vizual şi palpator, pentru a aprecia grosimea şi

De asemenea, prin palpare se apreciază şi calitatea mucoasei care acoperă osul.

• Pentru a evita apariţia erorilor în aprecierea ofertei osoase

Metodele radioimagistice folosite sunt reprezentate de:

• Radiografii retroalveolare izometrice ortoradiale (RIO)

RIO poate oferi informaţii orientative, în special despre calitatea osoasă,

• Problema este distanţa faţă de creastă, deci grosimea mucoasei. Se