Incă de la sfîrşitul primului război mondial apare această idee,

sau această necesitate, de a fi judecaţi cei vinovaţi de acte oribile în

context de război, sau de declanşarea unor masacre.
Potrivit legislaţiei interne a statelor, judecarea infracţiunilor de
Drept Internaţional Penal este încredinţată în general instanţelor
militare, acolo unde acestea există, când este vorba de crimele
contra păcii şi securităţii omenirii sau de crimele de război, şi
instanţele civile cazul celorlalte infracţiuni, acestea din urmă fiind
fie instanţele ordinare, fie tribunale specializate (pentru genocid sau
pentru terorism, de exemplu).
Ș i deoarece Astfel de acte care pot fi calificate ca cele mai grave
crime internaţionale – genocid, crime împotriva umanităţii, crime de
război, crime de agresiune – sunt în genere comise de guvernanţii
aflaţi la putere sau de responsabilii aflaţi în etajele imediate ale
ierarhiei puterii. Ori această elită a puterii, trebuie să ştie că este o
justiţie, o lege şi pentru ei şi mai presus de ei.
Iată poate o motivaţie esenţială a instituirii unui tribunal
internaţional penal care să poată să pedepsească pe autorii
acestor grave crime, crimele internaţionale.
O primă soluţie în acest sens, mai rapidă şi mai practică, a
fost crearea tribunalelor internaţionale ad-hoc.
Aşa a fost la Nürnberg, în 1945, când puterile aliate învingătoare
în cea mai mare conflagraţie a omenirii au stabilit cadrul juridic de
pedepsire a marilor criminali nazişti, vinovaţi de gravele crime comise
împotriva omenirii: crime contra păcii, crime de război, crime contra
umanităţii.
Tribunalul era competent să judece, orice persoană care, acţionând
în contul ţărilor europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlul de
membri ai unor organizaţii, oricare din crimele menţionate expres în
Statut.
Hotărârea tribunalului prin care se constata vinovăţia
inculpatului sau acesta era achitat de orice penalităţi era, potrivit
articolului 26 al Statutului, definitivă şi nesusceptibilă de revizuire şi
trebuie să fie motivată, deci putea fi numută pedeapsa cu moartea sau
orice altă pedeapsă pe care o considera justă, având şi dreptul de a
ordona confiscarea oricăror bunuri furate de către condamnat,
Executarea pedepselor era încredinţată Consiliului de Control al
Aliaţilor, care avea şi dreptul de a modifica sau de a reduce pedepsele
aplicate fără a le agrava. Tribunalul militar de la Nürnberg a funcţionat
între 20.11.45 şi 1.10.46.
Tribunalul militar internaţional de la Tokio
 Tribunalul, comparativ cu cel de la Nürnberg, nu era abilitat să
declare criminale anumite grupuri sau organizaţii, competenţa
Tribunalului “raţione personal” limitându-se la persoanele învinuite a fi
comis crime grave.
Regulile de procedură şi garanţiile judiciare, precum şi cele privind
responsabilitatea acuzaţiilor sau pedepsele ce se puteau aplica erau
similare celor din Statutul Tribunalului de la Nürnberg.
Tribunalul militar de la Tokio şi-a început lucrările la 12.11.48,
condamnând la moartea 7 persoane, la închisoare pe viaţă 11 persoane,
iar alte 7 la detenţie pe viaţă.

Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (TPI)- Tribunalul internaţional pentru
fosta Iugoslavie de la Haga este prima instanţă internaţională creată în ultima
jumătate de secol în scopul judecării crimelor de război. Instanţe similare au fost
create la Nuremberg şi Tokyo, după cel de-al doilea război mondial.
- Tribunalul este un organ judiciar al Organizației Națiunilor Unite, care acționează în Europa și
care abordează chestiunile europene, fiind instituit în 1993 ca instituție temporară care are ca
misiune specifică cercetarea încălcărilor grave ale dreptului internațional umanitar comise
începând cu 1991 în fosta Iugoslavie și urmărirea penală a vinovaților

A fost înfiinţat prin rezoluţia 827 a Consiliului de Securitate, adoptată la 25 mai 1993 pentru a judeca persoanele
presupus responsabile de crime de război comise la începutul anilor’90 pe teritoriul fostei Iugoslavii.

- A fost înființat avînd în vedere faptul că sistemele judiciare interne din fosta Iugoslavie nu
puteau sau nu doreau să realizeze cercetarea și punerea sub urmărire a principalilor vinovați,
- Tribunalul, situat la Haga
- Tribunalul a emis hotărâri care au creat jurisprudență în materie de genocid, crime de război și
crime împotriva umanității și a adus o contribuție semnificativă la procesul de reconciliere în
Balcanii de Vest, favorizând astfel reinstaurarea și menținerea păcii în regiune;
- Tribunalul fiind primul de acest gen, a contribuit la crearea bazelor unor noi norme în materie de
soluționare a conflictelor și de dezvoltare post-conflict în întreaga lume, a reprezentat un
exemplu pentru potențiale tribunale ad hoc în viitor și a demonstrat că este posibilă o justiție
internațională eficientă și transparentă; întrucât contribuția Tribunalului la evoluția dreptului
penal internațional este recunoscută pe scară largă;
- Tribunalul nu poate judeca o persoană în contumacie şi nici nu poate pronunţa
condamnări la moarte. Sentinţa maximă pe care o poate da este cea de
închisoare pe viaţă.
- Tribunalul este compus din trei organe: Camerele (3 camere de primă instanţă şi o cameră de apel), Biroul
Procurorului (Serge Brammertz - Belgia) şi Grefa (John Hocking – Australia). Preşedintele Curţii este
judecătorul Patrick L. Robinson (Jamaica), iar vicepreşedinte este judecătorul O-Gon Kwon (Coreea de
Sud). 
 - Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie va fi închis oficial la
21.12.2017, după mai mult de 24 de ani de activitate. Tribunalul a fost
înfiinţat în 1993, în timpul conflictului balcanic, pentru a-i urmări pe cei
responsabili de crime grave, incluzând genocidul. Printre cei aduşi în faţa
tribunalului se numără politicieni influenţi şi comandanţi militari, inclusiv
fostul preşedinte sârb Slobodan Miloşevici şi fostul comandant bosniac
Ratko Mladić.

Alte exemple de justiţie internaţională găsim în America latină, unde victimele multor
dictaturi cer condamnarea călăilor, şi în Africa, unde genocidul din Rwanda înseamnă acum
examinarea a două milioane de dosare.
Creat de Consiliul de Securitate care acționează în virtutea Capitolului VII
al Cartei Națiunilor Unite, Tribunalul criminal internațional însărcinat cu judecarea
persoanelor considerate răspunzătoare de acte de genocid și de alte încălcări grave ale
dreptului umanitar internațional comise pe teritoriul Rwandei, ca și a cetățenilor
rwandezi considerați răspunzători pentru asemenea acte și încălcări comise pe teritoriul
statelor vecine între 1 ianuarie și 31 decembrie 1994.
Tribunalul internațional cuprinde organele următoare:
a) Camerele, adică două Camere de primă instanță și o Cameră de apel;
b) Procurorul; și
c) O grefă.
Camerele sunt compuse din 11 judecători independenți, cetățeni ai unor state diferite,
dintre care: a) Trei judecători în fiecare dintre Camerele de primă instanță; și
b) Cinci în Camera de apel.
 Judecătorii trebuie să fie persoane cu o înaltă moralitate, imparțialitate și integritate,
având calificările cerute în țările lor, pentru a fi numiți în cele mai înalte funcții
judecătorești. În componența Camerelor, se ține cont de experienta judecătorilor în
materia dreptului penal și a dreptului internațional, în special în dreptul umanitar
internațional și drepturile omului.
2. Judecătorii din Camera de apel a Tribunalului internațional însărcinat să dea în
urmărire persoanele considerate răspunzătoare pentru încălcări grave ale dreptului
umanitar internațional comise pe teritoriul fostei Iugoslavii din 1991 (denumit în
continuare "Tribunalul internațional pentru fosta Iugoslavie") fac parte și din Camera de
apel a Tribunalului internațional pentru Rwanda.
3. Judecătorii Camerelor de primă instanță ale Tribunalului internațional pentru Rwanda
sunt aleși de către Adunarea generală dintr-o listă prezentată de Consiliul de Securitate,

Și totuși Justiţia internaţională rămîne imperfectă, extrem de lentă, dar indispensabilă pentru
ca anumite principii universale să poată triumfa totuşi pe această planetă în care umanitatea nu
învaţă din greşelile trecutului, astfel a fost adoptat la Roma la 17 iulie 1998, a Statutului CPI Data oficială a
înfiinţării CPI se consideră, în conformitate cu art.126 din Statut, 1 iulie 2002, Inaugurarea oficială a CPI s-a
produs la Haga, pe data de 11 martie 2003.

CPI va completa competenţele penale naţionale, dreptului penal intern al statelor revenindu-i prioritar
misiunea şi rolul de sancţionare a crimelor internaţionale comise de un cetăţean al său, sau pe teritoriul său.

Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe
teritoriul oricărui stat-parte la Statut. În ceea ce priveşte competenţa materială a Curţii, ea este competentă să
judece şi să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea unor infracţiuni deosebit de grave - definite
prin crime de genocid, crime împotriva umanităţii, crimele de război, crimele de agresiune. 1

competenţa personală, curtea este competentă să judece şi să pedepsească

persoanele fizice vinovate de comiterea infracţiunilor precizate mai sus, daca au
împlinit vârsta de 18 ani. iar Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de
preşedinte de parlament, de demnitar sau funcţionar public nu exonerează pe autorul
faptei de răspundere penală în faţa Curţii şi nici nu constituie un motiv de reducere a
pedepsei
Răspunderea penală a persoanelor fizice, este o răspundere individuală. Nu se
admite răspunderea colectivă a acestora
Curtea devine competentă să judece persoanele fizice care au comis crime
împotriva unui stat-parte la Statut în următoarele situaţii: a) prin sesizarea Procurorului
de către un stat-parte; b) prin sesizarea Procurorului de către CS al ONU; c) prin
deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei anchete în legătură cu comiterea unei
infracţiuni. (art. 13 Statut).2
Curtea beneficiază pe teritoriul statelor-părţi la Statut de privilegiile şi imunităţile
necesare îndeplinirii misiunii sale. Judecătorii, Procurorul, procurorii adjuncţi şi
Grefierul beneficiază, în exercitarea atribuţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile
acordate şefilor misiunilor diplomatice.
Sistemul de colaborare şi asistenţă juridică internaţională, creat în baza Statutului de la Roma se prezintă
în felul următor:

- În limitele obligaţiilor ce rezultă din Statut, statele –părţi colaborează cu CPI în

domenii ce ţin de efectuarea cercetării penale a infracţiunilor ce cad sub jurisdicţia
Curţii şi a urmăririi penale pentru aceste infracţiuni. CPI are dreptul să se adreseze
statelor-părţi cu cereri de colaborare.
Sistemul, în afară de cererea de extrădare, mai prevede şi posibilitatea
transmiterii altor cereri de asistenţă juridică, cum ar fi cererea de arestare, care ca şi
toate cererile se transmite în formă scrisă însoţită de toate documentele necesare
pentru ca organele statului solicitat să poată cât mai curând şi mai efectiv să acţioneze.
Statutul reglementează, pe lângă cooperarea internaţională a statelor – părţi cu CPI,
şi cooperarea CPI cu organizaţiile internaţionale interguvernamentale. În cadrul
acestor cooperări, un loc esenţial îl ocupă cooperarea CPI cu ONU al cărei cadru
general este reglementat de art. 2 din Statutul de la Roma, care prevede că se va încheia
un acord special între Curte şi ONU, în sensul stabilirii termenilor cooperării între cele

1
International Criminal Court. [On-line]: www.icc-cpi.int (vizitat la: 20.07.2012)

2
Statute of the International Court of Justice. [On-line]: http://www.icj-cij.org/documents/index.php?p1=4&p2=2&p3=0. (vizitat la: 20.07 2012).
două instituţii. Acordul special urmează să fie aprobat de Adunarea Statelor Părţi la
Statutul de la Roma

Una dintre cele mai interesante novaţii în domeniul dreptului internaţional

penal la sfîrşitul anilor 1990 – începutul anilor 2000 se referă la apariţia unei „a treia
generaţii” de organe penale (tribunalele de la Nüremberg şi Tokyo fiind prima,
tribunalele penale pentru fosta Iugoslavia şi Ruanda, Curtea Internaţională Penală
fiind a doua generaţie), care sunt numite, având în vedere lipsa unui termen mai
potrivit, tribunale „naţionale internaţionalizate” sau „hibride”. Ele au fost proiectate ca
un melanj juridic al elementelor naţionale şi internaţionale, făcând parte din
mecanismele specializate destinate pentru a pune capăt impunităţii dintr-un anumit
stat.1
Ca şi toate organele judiciare internaţionale, inclusiv instanţe ad-hoc sau
permanente, tribunalele penale internaţionalizate sunt compuse din judecători
calificaţi şi independenţi, care activează în baza unor reguli prestabilite de procedură
şi adoptă decizii obligatorii. Aceştia sunt supuse aceloraşi principii care reglementează
activitatea din întreg domeniul justiţiei internaţionale (procesul echitabil,
imparţialitatea şi independenţa). Similar altor tribunale de specific penal, scopul
instanţelor hibride este să sancţioneze grave încălcări ale dreptului internaţional
penal, dreptului internaţional umanitar şi a dreptului internaţional al drepturilor
omului săvârşite de către persoane fizice, inclusiv ce poartă răspundere în cel mai
înalt grad, şi, astfel, să descurajeze comiterea unor eventuale încălcări şi să ajute la
restabilirea statului de drept.
În aşa fel, ca şi toate celelalte organisme penale ce înglobează elemente
internaţionale, pentru a-şi îndeplini în mod corespunzător misiunea nobilă,
tribunalele hibride urmează să-şi fundamenteze activitatea pe principiile de
cooperare internaţională şi asistenţă judiciară din partea statelor şi organizaţiilor
internaţionale, deşi în cazul curţilor penale internaţionalizate, aspectul de cooperare
se configurează a fi unul mai dificil datorită statutului juridic aparte al acestor
jurisdicţii. În ciuda însă anumitor similitudini importante cu alte instanţe de specific
penal, tribunalele penale internaţionalizate formează o categorie jurisdicţională
distinctă, care le diferenţiază de toate celelalte entităţi înrudite. În unele cazuri, aceste
instanţe fac parte din sistemul judiciar al unei anumite ţări (ţara-gazdă), în timp ce în
altele, au fost altoite în sistemul judecătoresc local. Există şi situaţii când tribunalele
internaţionalizate reprezintă o instituţie totul diferită, plasându-se pe poziţii de
superioritate faţă de sistemul jurisdicţional intern. Dar în toate cazurile, natura
tribunalelor hibride este una mixă, ele încorporând în acelaşi timp trăsături atât
naţionale, cât şi internaţionale.

Tribunalele hibride din Timorul de Est, Kosovo, Sierra Leone, Cambodgia, Liban şi Irak într-
adevăr demonstrează un amestec de personal naţional şi internaţional. Termenul de „personal” folosit
în acest context se referă la judecători, procurori, referenţi şi personal tehnic şi administrativ. Totuşi
modul de angajare a personalului diferă de la caz la caz.

În general, structura tribunalelor penale internaţionalizate este asemănătoare şi este alcătuită

din biroul pentru urmărirea penală (biroul procurorului), personalul judiciar şi stafful tehnic. Pe fonul
fiecărui tribunal diferă jurisdicţia creată în Kosovo. Aceasta îşi exercită competenţele ad-hoc şi nu
dispune de unităţi speciale cu propriile lor puteri. De fapt, există acelaşi complet de judecată care
efectuează investigaţiile procesuale preliminare, desfăşoară proceduri de primă instanţă şi de apel. O
astfel de abordare nu pare total propice pentru desfăşurarea unei justiţii în baza standardelor
internaţionale relevante care să asigure promovarea respectării drepturilor omului. În celelalte tribunale
există camere specializate. În instanţele încorporate în jurisdicţiile naţionale, fiecare unitate funcţională
aparţine gradului ierarhic jurisdicţional corespunzător instanţei respective, de fapt repetând structura
internă a jurisdicţiei naţionale. Fiecare instanţă dispune de o cameră de apel, cu excepţia Kosovo, care
precum am menţionat anterior este compusă dintr-o cameră unică cu competenţe diferite.

Concluzii. Precum vedem, organizarea şi structura tribunalelor naţionale internaţionalizate, deşi

reprezintă unele aspecte specifice, pot fi încadrate în anumite tipare prestabilite comune tuturor
instanţelor hibride. O excepţie în acest aspect ar reprezenta Camerele din Kosovo investite cu
examinarea crimelor de război şi etnice mai puţin grave, ce nu au fost incluse în competenţa ratione
materiae a Tribunalului Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavia, însă camerele respective niciodată
nu au fost privite de către experţi, teoreticieni şi practicieni din domeniul dreptului internaţional ca fiind
instanţe hibride în sens clasic. De fapt, structura şi compoziţia tribunalelor internaţionalizate sunt logice
şi reflectă în mod direct competenţele acestor instanţe de investigare şi judecare a infracţiunilor comise
în teritoriile statelor afectate de conflicte interne sau fărădelegilor săvârşite în perioada aflării la putere
a anumitor regimuri non-democratice. Reprezentând o tipologie nouă a instanţelor penale, aşa-numita
„a treia generaţie de curţi”, ele nu au reuşit încă să demonstreze careva aspecte organizatorice şi
compoziţionale de excepţie. Pe de altă parte, aspectele de structură ale curţilor penale, fie ele interne
sau internaţionale, cu caracter ad-hoc sau permanent, denotă anumite caracteristici stabile şi obligatorii,
fiecare instanţă incluzând magistraţi, procurori, personal administrativ şi corp judiciar de asistenţă,
diviziunile respective marcând activitatea de jurisdicţie a oricărui for penal