1. Logica este arta gândirii (A. Arnauld, P.

Nicole)
Spre deosebire de celelalte arte care au ca valoare fundamentală frumosul, logica are două valori
fundamentale: adevărul și corectitudinea.

Ea studiază formele în care oamenii gândesc și regulile (prescripțiile) gândirii corecte.

Formele și regulile gândirii sunt universale. Adică, pe de-o parte, pentru a obține adevărul și a gândi
corect, orice om trebuie să respecte legile logicii, iar pe de altă parte, gândirea logică este cea care îi
permite omului să trăiască într-o lume comună. Regulile de bază ale lumii noastre sunt regulile logicii.

Cum logica nu ține cont de materia gândirii, ci doar de forma acesteia, spunem că logica este
formală.

Nivelele la care se desfășoară gândirea omului sunt: 1. Termenul; 2. Propoziția; 3. Raționamentul.

În paginile care urmează, vom descrie pe scurt fiecare formă a gândirii și vom indica principalele
reguli pentru utilizarea corectă a acestora.

2. Termenul

Reprezintă capacitatea, specific umană, de a numi lucrurile lumii. Cea mai simplă formă de a
gândi este capacitatea de a ne referi la obiectele pe care le întâlnim în lume. De exemplu, cuvântul
„câine” se referă la câinii din lumea noastră.

2.1. Structura unui termen

Orice termen are trei părți:

a) Partea lingvistică = cuvântul sau cuvintele din care e alcătuit numele (cuvântul „câine”);
b) Partea cognitivă = noțiunea, înțelesul pe care îl are cineva când folosește respectivul nume
(noțiunea ,,câinelui’’, proprietățile pe care le putem gândi despre câini);
c) Partea ontologică = ființele numite de termenul respectiv (ființele numite câini).

În cazul unui termen, partea lingvistică e cea mai puțin importantă, fiind diferită în funcție de limba
pe care cineva o vorbește. În limba română, partea lingvistică a termenului este „câine”, în engleză este
„dog”, în franceză „chien”, în maghiară „kutya” etc.

Intensiunea sau conținutul unui termen (partea cognitivă) este reprezentată de proprietățile
obiectelor numite de termenul respectiv. (Intensiunea termenului ,,câine’’ este alcătuită din
proprietățile pe care le gândim despre câini)

Partea ontologică se numește extensiunea (sau sfera) unui termen și este alcătuită din toate
obiectele numite de termenul respectiv. (Extensiunea termenului ,,câine’’ este alcătuită din toți câinii).

Dacă intensiunii unui termen îi adăugăm o proprietate nouă, extensiunea acestuia va scădea. (ex: Dacă
intensiunii termenului ,,câine’’ îi adăugăm proprietatea de „negru” => obținem termenul „câine negru”
care are o extensiune mai mică decât termenul inițial de „câine”)
 Dacă intensiunii îi retragem o proprietate, extensiunea termenului va crește.

2.2. Tipuri de termeni

A. În funcție de extensiunea unui termen avem:

a) termeni – nevizi - dacă obiectele numite sunt reale sau au fost reale. Ex. „câine”, „Ștefan cel Mare”
etc

- vizi – dacă lucrurile numite nu sunt reale. Dacă lucrurile respective sunt imaginare, termenul
se numește factual vid. Ex. „Harry Potter”, „balaur” etc. Dacă lucrurile numite nici măcar nu pot fi
imaginate/gândite, atunci termenul se numește logic-vid. Exemplu „cerc pătrat” , „roșu de culoare
albastră” etc.

b) termeni – singulari - dacă termenul se referă la un singur lucru. Ex.: „Ștefan cel Mare”, „Harry Potter”
etc.

- generali – dacă termenul se poate referi la mai multe lucruri de același fel. Ex.: „vrăjitor”,
„câine” etc.

c)termeni – colectivi – dacă termenul numește mulțimi de obiecte. Ex. „buchet de trandafiri”, „clasă de
elevi” etc.

- distributivi – dacă termenul poate fi aplicat individual fiecărui obiect numit. De ex. „trandafir”,
„elev”, „câine” etc.

d)termeni – vagi – dacă există obiecte în cazul cărora nu putem decide dacă pot fi numite cu termenul
respectiv. Ex. „frumos”, „bătrân”etc.

- preciși – dacă știm cu certitudine la ce se referă un termen. Ex. „câine”, „elev” etc.

B. În funcție de intensiunea unui termen avem:

a) termeni – absoluți – atunci când proprietățile intensiunii termenului ne permit să identificăm

obiectele numite. Ex. „câine”, „elev” etc.

- relativi – atunci când nu putem identifica obiectele la care se referă un termen, deoarece
proprietățile intensiunii termenului fac apel la un lucru exterior prin care obiectele se identifică. Ex.
„câinele lui”, „la stânga”, „soție” etc.

b) termeni – concreți- dacă termenul se referă la obiecte sau proprietăți perceptibile. Ex. „câine”,
„frumos”, „roșu” etc

- abstracți- dacă termenul se referă la însușiri care nu sunt perceptibile prin organele de simț ,ci
pot fi doar gândite pe baza perceperii obiectelor concrete. Ex. „frumusețea”, „bătrânețea”, „roșeața”etc.
c) termeni – negativi – dacă înțelesul, intensiunea termenului indică lipsa unor însușiri. Ex. „urât”,
„șchiop” etc

-pozitivi – dacă intensiunea termenului precizează prezența unor însușiri. Ex. „frumos”, „câine”
etc.

d) Termeni – simpli- dacă înțelesul termenului este alcătuit dintr-o noțiune primară. Ex: „câine”, „floare”
„Harry Potter” etc.

- compuși - dacă înțelesul termenului este derivat dintr-o noțiune primară. Ex. „câine negru”,
„floare de colț”.

2.3. Raporturi între doi termeni

În cunoașterea umană termenii sunt interconectați. Dacă avem doi termeni și considerăm doar
extensiunea acestora, atunci putem avea următoarele raporturi:

A. Raporturi de concordanță – cei doi termeni se referă la obiecte comune

1. Raport de identitate 2. Raport de ordonare 3. Raport de încrucișare

A (gen,
A supraordonat)
A B
B B (specie,
subordonat)
Exemple:
A=minor A=animal A= elev
B=persoană care nu B=cal B=sportiv
a împlinit 18 ani

B. Raporturi de opoziție – cei doi termeni se referă la obiecte total diferite

4. Raport de contrarietate 5. raport de contradicție

A B
A B

Exemple:
A= cal A= minor
B=vacă B=major
2.4. Operații cu termeni

2.4.1. Definiția – este operația prin care se precizează însușirile esențiale ale intensiunii unui termen.

Exemplu: cal= mamifer patruped, erbivor, cu stomac unicompartimental și copită nedespicată.

De asemenea,există și definiții care precizează extensiunea unui termen.

Elementele unei definiții:

- Definitul = termenul ce trebuie definit;

- Definitorul = termenul ce definește /precizează ce este definitul
- Relația de definire (notată cu „=def”).

Regulile definirii corecte

Oricând trebuie să discutați sau să expuneți ceva unei alte persoane, începeți prin a vă defini
termenii pe care o să-i folosiți. În definire respectați următoarele reguli:

a) Regula consistenței – definiția nu trebuie să încalce definiții acceptate deja. De exemplu, dacă
definim calul ca fiind un animal care latră, atunci această definiție este inconsistentă.
b) Regula afirmării – definitorul trebuie să spună ce este definitul, nu ce nu este acesta. De
exemplu, dacă definim calul ca fiind un animal care nu este nici vacă, nici porc, nici măgar etc
atunci încălcăm această regulă și spunem că definiția este negativă.
c) Regula clarității și preciziei – definitorul nu trebuie să conțină un limbaj obscur, echivoc sau
figurat. (Ex.: Calul este un animal minunat).
d) Regula non-circularității – definitorul nu trebuie să conțină definitul sau termeni care se definesc
pornind de la definit. (Ex.: Calul este un acel animal pe care oamenii îl numesc „cal”)
e) Regula adecvării – cere ca într-o definiție, extensiunea definitorului să fie egală cu extensiunea
definitului.

Atunci când o definiție încalcă aceste reguli pot apărea următoarele erori:

- Dacă extensiunea definitorului este supraordonată extensiunii definitului, atunci definiția este prea
largă. În acest caz, definitorul precizează prea puține proprietăți ale intensiunii definitului. Ex.: Calul este
un mamifer erbivor.

- Dacă extensiunea definitorului este subordonată extensiunii definitului, atunci definiția este prea
îngustă. În acest caz, definitorul precizează prea multe proprietăți ale intensiunii definitului. Ex.: cal=
mamifer patruped, erbivor, cu stomac unicompartimental, copită nedespicată și trăiește doar în
România.

- Dacă între definit și definitor exită un raport de încrucișare, atunci definiția este, pe de-o parte, prea
largă și, pe de altă parte, prea îngustă. În acest caz, definitorul precizează, pe de-o parte, prea puține și,
pe de altă parte, prea multe proprietăți ale intensiunii definitului. Ex. cal= mamifer patruped, erbivor de
culoare maro.
2.4.2. Diviziunea și clasificarea

Lucrurile lumii noastre nu sunt toate la fel. Capacitatea de-a percepe lucrurile ca fiind distincte
are la bază două operații logice: diviziunea și clasificarea.

Diviziunea este operația extensională prin care identificăm clasele (speciile) exensiunii unui
termen (gen) în funcție de un criteriu. Clasificarea este operația prin care repartizăm elementele sau
speciile extensiunii unui termen în două sau mai multe clase în funcție de un criteriu.

Exemplu: aranjarea/ordonarea hainelor în dulap este o clasificare. Atunci când decidem ce tip de
haine vom pune pe primul raft, pe al doilea raft etc avem de-a face cu o diviziune . Atunci când
repartizăm fiecare haină concretă pe raftul stabilit, avem de-a face cu o clasificare.

Elementele unei clasificări:

- Elementele de clasificat (în exemplul de mai sus, hainele concrete, noțiunile individuale) care
formează obiectul clasificării (toate hainele pe care trebuie să le aranjez).
- Criteriul clasificării (= „gândul” după care sunt ordonate, grupate, elementele de clasificat).
- Clasele obținute (în exemplul de mai sus – rafturile cu diferite tipuri de haine).

Regulile clasificării (diviziunii).

a) Regula celor trei elemente

Dacă un element al clasificării, menționat mai sus, lipsește, atunci nu avem de-a face cu o
clasificare. Atunci când expunem o clasificare ar trebui să precizăm fiecare element al clasificării.
Exemplu: În funcție de (criteriu) utilitatea hainei, (obiectul clasificării) hainele mele sunt
repartizate în următoarele (clase) : 1 clasa (raftul) bluzelor (alcătuit din toate bluzele concrete=
elementele de clasificat), 2. Clasa (raftul) pantalonilor (alcătuiți din toți pantalonii pe care îi am)
etc.
b) Regula completitudinii
Clasificarea trebuie să fie completă, adică:
- Să nu rămână elemente care să nu fie repartizate într-o clasă. În exemplul nostru, să nu rămână
haine care nu sunt aranjate în dulap. În acest caz, clasificarea se numește incompletă, sau se
spune că lasă rest.
- Să nu existe clase fără elemente (să nu rămână rafturi goale). În acest caz, clasificarea se
numește prea abundentă.
c) Regula opoziției claselor
Între clasele obținute există doar raporturi de opoziție. (Un element se regăsește într-o singură
clasă; o haină poate fi repartizată pe un singur raft).
d) Regula criteriului unic
În timpul unei clasificări (pe o treaptă a clasificării) nu trebuie să schimbăm criteriul, „gândul”
după care aranjăm elementele clasificării în clase. (Dacă aranjez hainele în dulap după un
 criteriu, nu am voie să schimb criteriul pe parcursul aranjării. Nu pot să aranjez, în același dulap,
o parte a hainelor după utilitatea lor și altă parte după culoarea lor).
e) Regula omogenității cere ca atunci când repartizăm un element într-o clasă, acel element să
respecte caracteristicile esențiale ale criteriului. Cu alte cuvinte, în aprecierea unui element să
nu ne lăsăm păcăliți de trăsăturile aparente ale respectivului element. De exemplu, în trecut,
balenele erau clasificate în clasa peștilor, pentru că par pești.

3. Propoziția

Dacă termenul era forma logică prin care ne refeream la lucrurile lumii, propoziția este forma
logică prin care noi descriem lumea. Propozițiile care descriu lumea se numesc propoziții cognitive.
O propoziție cognitivă poate fi adevărată (notată cu 1) sau falsă (=0).

Putem considera că există două tipuri de logică: o logică a termenilor (logica aristotelică, clasică),
care are la bază termenul și o logică a propozițiilor (numită și logică modernă, simbolică sau
matematică). În rândurile de față, e vorba doar de logica termenilor. Propozițiile expuse în
continuare sunt analizate pornind de la termenii care le compun.

O categorie specială de propoziții cognitive sunt propozițiile categorice care exprimă un singur
raport logic între doi termeni, fără a condiționa acest raport de altceva. Gândirea care stă la baza
unei propoziții categorice este judecata atributivă.

3.1. Elementele unei propoziții categorice

a) Subiectul logic (S) = termenul despre care se enunță ceva

b) Predicatul logic (P) = termenul care indică o caracteristică enunțată despre subiectul logic.
c) Copula = modul în care este exprimată legătura între S și P (de obicei prin verbul „a fi”).
(Precizează calitatea propoziției categorice, care poate fi afirmativă sau negativă.)
d) Cuantorul = cuvinte care arată despre cât din extensiunea termenului S este vorba în
extensiune. (Precizează cantitatea propoziției categorice). Acestea pot fi individuale (dacă
termenul S este singular), particulare (dacă judecata este despre o parte a extensiunii
termenului S) sau universale (în propoziție se ia în considerare întreaga extensiune a
termenului). Observație : propozițiile individuale pot fi tratate ca propoziții universale).

Având în vedere cele de mai sus, putem identifica patru tipuri propoziții categorice. În logică, aceste
tipuri de propoziții categorice au fost notate printr-un simbol și au fost formalizate astfel:

Propoziția categorică Afirmative (a f i rm) Negative (n e g o)

Universale Simbol: A Simbol: E
Formula: SaP Formula: SeP
Citire standard: Toți S sunt P Citire standard: Niciun S nu este P
Ex. „Toți elevii sunt oameni” Ex. „Niciun elev nu este pensionar”
Particulare Simbol: I Simbol: O
Formula: SiP Formula: SoP
Citire standard: Unii S sunt P Citire standard: Unii S nu sunt P
 Ex. „Unii elevi sunt sportivi” Ex. „Unii elevi nu sunt sportivi”

3.2. Raporturi logice între propozițiile categorice

Între două propoziții categorice pot exista următoarele raporturi:

Raportul Denumirea unei Definirea raportului Propozițiile categorice

propoziții în funcție care se găsesc în
de raportul în care respectivul raport
se găsește
Subalternare Supraalterna 1-0 nu SaP (supraalterna) și SiP
subalterna (Nu e posibil ca supraalterna să (subalterna)
fie adevărată, iar subalterna să SeP și SoP
fie falsă, în același timp și sub
același raport)
Contrarierate contrara 1-1 nu ; 0-0 da SaP și SeP
(Nu e posibil să fie ambele
adevărate, dar pot fi ambele false
în același timp și sub același
raport)
Contradicție contradictoria 1-1 nu; 0-0 nu. SaP și SoP
SeP și SiP
Subcontrarietat subcontrara 1-1 da; 0-0 nu SiP și SoP
e

Raporturile logice între propozițiile categorice pot fi reprezentate prin pătratul logic (pătratul lui
Boethius) astfel:

contrarietate
SaP SeP
subalternare subalternare

contradicție

SiP SoP
subcontrarietate

4. Raționamentul (inferența)
 Este procesul pe care îl numim în mod obișnuit gândire. Este operația prin care trecem de la
anumite propoziții pe care le acceptăm (numite premise) la o altă propoziție care se bazează pe
primele, numită concluzie. De exemplu, dacă la magazin am cumpărat o ciocolată cu 2 lei și o
ciocolată cu 3 lei (=premise), atunci raționez (gândesc) că va trebui să plătesc la casă 5 lei
(=concluzia).

4.1. Tipuri de raționamente

În funcție de siguranța cu care gândirea trece de la premise la concluzie avem:

a) raționamente nedeductive (trecerea de la premise la concluzie nu este sigură. Ex. Orice

raționament despre rezultatul meciului următor al echipei Real Madrid).
b) raționamente deductive (trecerea de la premise la concluzie este sigură ex. 2+3=5)

În logica termenilor, în funcție de direcția raționamentului între general și particular, avem

a) raționamente inductive (raționamentul care trece de la premise particulare la o concluzie

universală, de la „unii” la „toți”. Concluzia este mai generală decât premisele)
b) raționamente deductive (nu trece de la „unii” la „toți”. Adică, raționamentul poate trece de la
„unii” la „unii”, de la „toți” la „toți” sau de la „toți” la „unii”. Concluzia nu este mai generală
decât premisele).

În funcție de corectitudinea raționamentelor deductive avem:

a) raționamente deductive nevalide (dacă premisele sunt adevărate și concluzia este falsă; 10=
raționament incorect).
b) raționamente deductive valide (1 --/(nu implică)--> 0 = raționament corect = sau dacă premisele
sunt adevărate, atunci concluzia este adevărată (11, demonstrație directă); sau dacă concluzia
este falsă atunci premisele sunt false (00, demonstrație indirectă)).

În funcție de gradul de probabilitate a concluziei unui raționament nedeductiv (inductiv) avem:

a) raționamente nedeductive tari (dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia are un grad
mare de probabilitate să fie adevărată);
b) raționamente nedeductive slabe (dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia are un grad
mic de probabilitate să fie adevărată).

În funcție de numărul premiselor avem:

a) raționamente imediate (raționamentul, gândirea pleacă de la o premisă);

b) raționamente mediate (raționamentul are mai mult de o premisă).

4.2. Legea distribuirii termenilor

Un termen se numește distribuit (și este notat cu „+”) dacă într-o propoziție categorică (judecată
atributivă) este vorba de întreaga lui extensiune și nedistribuit („-”) în caz contrar.
Propoziți S P Explicație
a
SaP + - Toți (+) S+ sunt o parte a lui (-) P-. Toți elevii(+) sunt o parte a oamenilor(-).
SeP + + Niciun/toți (+) S+ nu este toți (+) P+. Niciun (toți) elev(+) nu este (toți) pensioar(+)
SiP - - Unii (-) S- sunt o parte a lui (-) P-. Unii elevi(-) sunt o parte a sportivilor(-).
SoP - + Unii (-) S- nu sunt toți (+) P+. Unii elevi(-) nu sunt toți sportivii(-).

Legea distribuirii termenilor: Este o lege importantă și orice raționament corect, în logica
termenilor, trebuie să respecte și această lege. Potrivit acestei legi, un termen poate apărea distribuit în
concluzie numai dacă este distribuit și în premisele în care apare.

Cu alte cuvinte, dacă în urma unui raționament, am ajuns la o concluzie care este o judecată
despre o întreagă categorie de lucruri sau persoane, trebuie să ne asigurăm că premisele conțin
informații despre toate lucrurile sau persoanele respectivei categorii. Legea cere ca în cazul în care am
raționat (gândit) ceva despre toți X (în concluzie), trebuie să mă asigur că am informații despre toți X (în
premise).

4.3. Raționamente cu propoziții categorice

A. Conversiunea

În acest raționament, premisa este o propoziție categorică de tipul „S_P”, iar concluzia o
propoziție categorică de tipul „P_S”. Se notează: „S_P – c-> P_S”. Legile conversiunii sunt:

Formulele denumirea Exemple

conversiunilor corecte
SaP –C-> PiS Conversiune prin Toți elevii sunt oameni –c-> Unii oameni sunt elevi.
accident
SeP –C-> PeS Conversiune simplă Niciun băiat nu este fată –c-> Nicio fată nu este băiat.
C
SeP – ->PoS Conversiune prin Niciun băiat nu este fată –c-> Unele fete nu sunt
accident băieți.
SiP –c-> PiS Conversiune simplă Unii elevi sunt sportivi –c-> Unii sportivi sunt elevi.
SoP nu se convertește - -
Erori frecvente în convertirea propozițiilor:

- SaP- --c-> P+aS (explicație: termenul P este distribuit în concluzie, dar nedistribuit în premisă =>
nu respectă legea distribuirii termenilor)
- S-oP –c->PoS+ (S este distribuit în concluzie, dar nedistribuit în premisă => nu respectă legea
distribuirii termenilor)

B. Obversiunea

Este raționamentul prin care trecem de la o premisă de tipul „S_P” la o propoziție de tipul „non
(S_nonP)”. Raționamentul de tip obversiune este, de fapt, aplicarea legii dublei negații (nu x nu = da, -x-
= +) la propozițiile categorice. Prin obversiune schimbăm calitatea premisei (premisa afirmativă/negativă
o transformăm în concluzie negativă/afirmativă) și negăm predicatul logic.

Formulele obversiunilor corecte Exemple

SaP –o-> SeP̅ Toți elevii(S) sunt minori(P). –o-> Niciun elev(S) nu este major(P̅ ).
SeP –o-> SaP̅ Niciun elev(S) nu este major(P). –o-> Toți elevii(S) sunt minori(P̅ ).
SiP –o-> SoP̅ Unii elevi (S) sunt minori (P). –o-> Unii elevi (S) nu sunt majori(P̅ ).
SoP –o-> SiP̅ Unii elevi (S) nu sunt minori (P) –o-> Unii elevi (S) sunt majori (P̅ ).

C. Silogismul

Este un raționament prin care gândim o nouă legătură între doi termeni (notați de obicei S și P),
plecând de la două premise în care se indică o legătură între cei doi termeni și un termen comun
(notat, de obicei, cu M). Schema silogismului este:

Deoarece: P
Denumiri:
M P= termen major (sau termen extrem)
M=termen mediu
S S=termen minor (sau termen extrem)
Scrierea standard a unui silogism:
Atunci: Premisa majoră (conține P și M)
S P Premisa minoră (conține S și M)
Concluzia (S-P)

În funcție de poziția termenului mediu în premisele silogismului putem avea următoarele figuri
silogistice:

Figura 1 Figura 2 Figura 3 Figura 4

M-P P-M M-P P-M
S-M S-M M-S M-S
------- ------ ------ ------
S-P S-P S-P S-P

Figurile silogistice și denumirile de mai sus pot fi reținute mai ușor dacă reținem următoarea
schemă:

1 2 3 4
P = termen major premisă majoră
M
(termen mediu) S= termen minor premisă minoră
concluzie

S ----- P S ---- P
 Modul silogistic este scrierea prescurtată a unei scheme silogistice și este alcătuit din trei litere
urmate de o cifră. Literele arată, în ordine, tipul premisei majore, a premisei minore și a concluziei, iar
cifra arată numărul figurii.

De exemplu, modul silogistic eae-2 are schema:

P e M
S a M
S e M

Verificarea silogismelor prin metoda diagramelor Venn presupune următorul algoritm:

a) Presupunem că sunt adevărate premisele silogismului.

b) Reprezentăm împreună premisele silogismului prin metoda diagramelor Venn.

c) Dacă în urma reprezentării premiselor, obținem reprezentată și concluzia, atunci silogismul este valid.
În caz contrar, silogismul este nevalid.

Principii de reprezentare prin metoda diagramelor Venn.

- Reprezentăm cei trei termeni ai silogismului (S,P,M) prin trei cercuri, fiecare intersectat cu
fiecare.
- Dacă știm că o parte a unei extensiuni este vidă, atunci hașurăm acea parte.
- Dacă știm că o parte este nevidă, atunci în acea parte punem un X (dacă respectiva parte, la
rândul ei, este împărțită în două părți, atunci x-ul îl vom pune pe linia care separă cele două
părți).
- Nicio extensiune a celor trei termeni nu poate fi în totalitate vidă (hașurată). Dacă o extensiune
are trei părți vide (hașurate), atunci a patra parte nu poate fi vidă, adică în acea parte putem
pune X.

Exerciții:

a) verificarea modului silogistic eae-2.

Schema modului :

PeM
SaM
SeP
Reprezentarea premiselor prin metoda diagramelor Venn:
S P S S
P P

M
M M
Reprezentăm prima premisă: PeM Reprezentăm a doua premisă: SaM
2. 3.
1.

Decizia: Modul silogistic eae-2 este valid, pentru că după ce am reprezentat premisele, concluzia poate fi
identificată pe reprezentare.

b) verificarea modului silogistic eio-3.

Schema modului silogistic eoi-3 este:

MeP
MoS
SiP
Reprezentarea premiselor prin metoda diagramelor Venn:

S P S S
P P

M x
M M
Reprezentăm prima premisă: MeP Reprezentăm a doua premisă: MoS
2. 3.
1.

Decizie: modul silogistic eoi-3 este unul nevalid pentru că, după ce am reprezentat premisele,
concluzia nu poate fi identificată pe reprezentare.

D. Raționamentele inductive (inducția)

Prima modificare semnificativă a logicii aristotelice a fost realizată de către Francis Bacon, în
secolul XVII. Acesta a observat că gândirea umană pleacă de obicei de la fapte particulare și încearcă să
gândească legi universale care să descrie aceste fapte particulare. Aceste raționamente se numesc
inductive și sunt raționamentele în care premisele se referă la fapte particulare, iar concluzia este una
universală. Procesul de gândire care stă la baza raționamentelor inductive este generalizarea.

Inducția poate fi:

- Inducție completă dacă formulăm o concluzie universală despre o clasă de obiecte după ce am
studiat fiecare element al clasei respective de obiecte. Pentru a putea realiza o inducție
completă, clasa obiectelor studiate în premise trebuie să fie finită și fiecare obiect să poată fi
studiat.Ex.: Dacă fiecare elev a promovat la fizică,atunci toată clasa a promovat la fizică.
- Inducție incompletă dacă formulăm o concluzie universală despre o clasă de obiecte, după ce
am studiat o parte a obiectelor din clasa respectivă. Raționamentul inductiv incomplet se
realizează atunci când clasa obiectelor studiate este foarte mare sau chiar infinită și din această
cauză nu putem studia fiecare element al respectivei mulțimi.Ex.: Dacă unele citrice sunt acre,
atunci toate citricele sunt acre.

5. Argumentarea și demonstrația

Gândirea unei persoane se verifică și se validează în interacțiunea cu alte persoane.

Atunci când expunem un raționament (sau mai multe) pentru a convinge o altă persoană de
adevărul unei propoziții, spunem că avem de-a face cu o argumentare (contraargumentare, dacă
susținem falsitatea propoziției). Într-o argumentare, propoziția pe care o susținem se numește teză, iar
dovezile pe care le prezentăm în favoarea tezei se numesc temeiuri. (Când încercăm să convingem un
prieten, argumentăm).

Atunci când expunem o argumentare astfel încât aceasta să fie general valabilă (pentru orice
persoană), spunem că avem de-a face cu o demonstrație. Într-o demonstrație (sau combatere)
încercăm să dovedim în mod obiectiv adevărul (falsitatea în cazul combaterii) unei anumite propoziții,
prezentând dovezi. (Când scriem un articol pentru a susține o opinie, articol care poate fi citit de oricine
- pe Facebook, de exemplu - spunem că demonstrăm.).

Demonstrația este alcătuită din:

a) Teza de demonstrat = propoziția pe care o susținem în demonstrație

b) Fundamentul demonstrației = temeiurile, premisele care susțin teza
c) Procesul de demonstrare = raționamentele prin care se arată cum reiese teza din premise.

Având în vedere că demonstrația este o expunere obiectivă a gândirii, ea trebuie să respecte

anumite reguli care privesc modalitatea expunerii:

Teza de demonstrat trebuie:

a) să fie clar formulată (oricine trebuie să înțeleagă ce se susține pe parcursul demonstrației);

b) să fie cel puțin probabilă (nu are rost să demonstrăm teze despre care se știe că sunt false);
c) să nu se schimbe pe parcursul demonstrației (demonstrația să fie despre teza enunțată).

Fundamentul demonstrației trebuie:

d) să fie alcătuit din temeiuri, premise adevărate;

e) temeiurile să fie acceptate independent de teză, să fie suficiente pentru susținerea acesteia;

f) procesul de demonstrare trebuie să conțină raționamente corecte.

6. Erorile logice

Dacă eroarea de raționare este comisă intenționat, atunci ea se numește sofism; dacă e comisă
fără intenție, atunci se numește paralogism.

Dacă eroarea se produce din cauza utilizării greșite a formelor gândirii, atunci ea se numește
formală. Dacă eroarea se produce din cauza conținutului gândirii, atunci se numește eroare materială.