UNIVERSITATEA”ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

EXTENSIUNEA DIN BĂLȚI

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT
Disciplina: Convenția Europeană a
Drepturilor Omului

Prof. univ., TEMA :

dr.:S.Sulima
Prof.asocia Dreptul
t, dr.: A.Corcenco
a elaborat: salariați
Simionica Oxana
Bălţi – 2020 lor la
Plan:

1. Noțiunea și evoluția dreptului la viață private;

2. Fundamentele juridico-practice de nivel
național și international a dreptului la viața privată a salariaților
la locul de muncă;

1
 3. Dreptul la viața privată la locul de muncă și
conceptul de protectie a datelor cu caraacter personal;
4. Mecanisme de intervenție a statului asupra
datelor cu caracter personal prin prinsma jurisprudenței Curții
Europene a Drepturilor Omului;
5. Concluzii;
6. Bibliografie.

1. Noțiunea și evoluția dreptului la viață private

Conceptul de privat sau mai numit și particular, presupune calificativul unei informații, a
unei stări de fapt sau de drept care este proprie, specifică unei singure ființe, unui singur lucru

2
sau unei singure categorii de ființe sau de lucruri. Conceptul de privat/particular se referă la
indivizi izolați, care are un caracter izolat, individual. Ca categorie filozofică reprezintă o treaptă
mai înaltă de generalitate a singularului în raport cu el însuși, ceva care are caracter personal,
neoficial, care nu e destinat publicului sau publicității, privat, intim, confidential, ceva care este
considerat străin de o activitate sau de un loc de muncă.
Provenit din latinescul privatus/ particularis, conceptul de viaţă privată înseamnă
separare de ceilalţi şi implică posibilitatea unui individ de a se exclude, sau de a exclude anumite
informaţii despre sine şi de a deține puterea de decizie asupra dezvăluirii totale sau selective a
acestor date. Sfera conceptului poate fluctua în funcţie de particularităţile culturale, naţionale şi
individuale ale unei ţări sau regiuni şi a fost asociat adesea culturii vest-europene, unde s-a şi
dezvoltat conceptul de privacy. Conceptul de viaţă privată presupune o componentă fizică de
prevenire a intruziunilor asupra spaţiului fizic al unei persoane și o altă componentă a
conceptului de viaţă privată este cea informaţională, ce constă în sfera informaţiilor pe care un
individ nu le-ar dori dezvăluite, cum ar fi cele despre religie, afinităţi politice, orientare sexuală,
situaţia medicală sau informaţii de natură financiară1.
În doctrina juridică franceză s-a afirmat, că noţiunea „viaţă privată” a fost folosită,
pentru prima dată, în contextul dezbaterilor asupra Legii franceze a presei în 1819. Expresia
utilizată de revista Royer-Collard – “Voilà donc la vie priveé mureé!” a devenit celebră, fiind
perfect adaptată temperamentului francez. Este adevărat că, dacă proprietăţile americane
învecinate nu sunt delimitate prin semne vizibile, francezul a preferat dintotdeauna să ridice un
gard sau un zid care să înconjure casa şi grădina. Această preferinţă poate fi interpretată nu
numai ca expresie a prerogativelor pe care le implică dreptul de proprietate, dar şi ca intenţie de
păstrare a vieţii particulare la adăpost de privirile terţelor persoane. Viaţa privată s-a constituit,
aşadar, în Franţa ca un domeniu ferit de ingerinţele terţilor.
Anul 1868 a adus în Franţa votarea unei legi care stabilea că publicarea, într-un periodic,
a unui fapt care ţine de viaţa privată constituie contravenţie şi se sancţionează cu o amendă de
500 de franci francezi.
Dacă practica judiciară şi legislaţia unor ţări au consemnat, fără o rezonanţă
semnificativă, apariţia noţiunii de viaţă privată, anul 1890 a marcat definitiva sa consacrare
doctrinară. Este de referinţă articolul semnat de Samuel Warren şi Louis Brandeis, în care se
afirmau convingător existenţa şi necesitatea protecţiei unui drept de a fi lăsat singur, calificat ca
right of privacy şi, totodată, ca drept al personalităţii ce aparţine fiecărui individ (echivalentul
expresiei vie privée, vehiculată în dreptul francez). Plecând de la indiscreţiile presei, autorii au

1 Alina Săvoiu, Cătălin Căpățînă Basarabescu, Dreptul la Viță Privată, Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu
Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 1/2013, pag 89.
3
argumentat că protecţia sporită acordată de common law persoanelor şi bunurilor acestora
implică, în mod necesar, recunoaşterea unui nou drept, pe care l-au numit right of privacy. În
primă fază, Curtea Supremă a S.U.A. nu a acceptat recunoaşterea acestuia. Doar în 1965 înalta
jurisdicţie a decis că se află în prezenţa unui drept consacrat implicit în Constituţie.
Noţiunea de "viaţă privată" înglobează relaţia conjugală, care trebuie să fie la adăpost de
ingerinţa statală, sau a unei alte autorități cum ar fi angajatorul la locul de muncă.
Deşi Constituţia SUA din1789 nu menţiona expres dreptul la respectarea intimităţii (any
right of privacy), într-o serie de decizii „Curtea a recunoscut dreptul la respectarea vieţii private
(right of personal privacy) sau garantarea anumitor sfere sau zone de intimitate, în virtutea
Constituţiei.
Suplimentar, un aport considerabil în fundamentarea dreptului la viață privată l-au avut,
pe parcursul istoriei și alte documente care consacrau drepturile fundamentale ale omului, și
anume: Magna Carta Libertatum din 15 iulie 1215, Constituţia Statelor Unite ale Americii din
1789 şi mai ales amendamentele ei, aprobate sub directa influenţă a Marii revoluţii burgheze din
Franţa de la 1789, o importanţă deosebită constituie primele 10 amendamente, reprezentate în
Legea Drepturilor (Bill of Rights). Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale (1966), Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa (Helsinki, 1975), Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor
participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris
(1990) şi altele, documente.
Ca urmare a analizai evoluției conceptului de viață privată, putem menționa că conceptul
de privat presupune ceva subiectiv, o prerogativă dată unei persoane de a cere tuturor celorlalte
ca ele să-i respecte personalitatea, ori puterea sa exclusivă asupra unui lucru, ori de a obliga o
altă persoană să-i remită un obiect sau să execute pentru ea o lucrare.
Viaţa privată se cere respectată sub toate aspectele sale, cum ar fi inviolabilitatea
domiciliului şi a reşedinţei, secretul corespondentei, integritatea fizică şi psihică, respectul vieții
private la locul de muncă. Viaţa privată nu apare ca un domeniu unde persoana ar putea acționa
doar conform voinței sale, deoarece normele sociale nu se opresc la uşa fiecăruia, în caz contrar
ar însemna că admitem faptul că dreptul trebuie să se intereseze de persoana în viaţa ei publică şi
doar atât fără a fi incident în sfera privată a persoanei. Viaţa privată circumscrie felul în care
fiecare personalitate îşi organizează fiinţa şi patrimoniul, relaţiile cu ceilalţi membri ai societății.
Dacă s-ar exclude total imixtiunea legală a statului în viaţa privată nu ar fi posibil de realizat
politica penală, politica socială statală, nu s-ar putea lua hotărâri în materie de divorţ, de reparare
de daune, litigii ce țin de discriminare, hărțuire morală, sexuală. Astfel, anumite componente ale
4
vieţii intime pot deveni obiecte de reglementare juridică, tocmai ca statul să le poată controla şi
ocroti însă doar prin stabilirea unor limite legale de insurecție în sfera privatului fiecărei
persoane și asigurarea protecţiei juridice a drepturilor omului din prisma protecţiei informației
care se referă la viața intimă, privată a persoanei, informații care poartă calificativul “cu caracter
personal”.
Într-o altă opinie, dreptul la viaţă privată reprezintă „dreptul nostru de a ne păstra o zonă
în jur, care să includă acele lucruri ce fac parte din noi, precum casa, corpul, sentimentele,
secretele şi identitatea. Dreptul la viaţă privată ne dă posibilitatea de a alege care părţi din
această zonă sunt accesibile celorlalţi, precum şi de a controla modalitatea şi perioada în care
sunt folosite acele părţi pe care alegem să le punem la dispoziţia altora.”2
Alain Westin consideră dreptul la viaţă privată ca o solicitare a indivizilor de a putea
determina singuri când, cum şi ce informaţii despre ei înşişi comunică altora, arătând că acest
drept poate fi descris de patru noţiuni: singurătate, intimitate, anonimitate, rezervă.3
Determinarea conținutului dreptului la viață privată a ridicat probleme deosebite în
jurisprundența și doctrină datorită caracterului său hibrid, grevat de variabile specifice fiecărui
individ, având o arie de cuprindere foarte vastă‘’acoperind secretul, intimitatea cît și libertatea
individuală de alegere în orientarea sexuală sau alte chestiuni’’4.
Una din cele mai cunoscute definiții date notiunii de ‘’viță privată’’ de către literatura de
specialitate din occident, este aceea potrivit cu care dreptul la viață personală, este dreptul
individului la o viață restrânsă și anonimă5 . Acestei definiții i se impută faptul că redă numai
aspectul psihologic al revendicării dreptului, omițînd elementele obiective ale acestuia cum sunt
imaginea, sursa de venit, impozitele plătite, modul de a-și petrece timpul liber, viața
profesională, sănătatea.
De asemenea, asupra conținutului conceptului de ‘’viață privată’’ s-a promovat și
Adunarea consultativă a Consiliului Europei care la 23 ianuarie 1970, a adoptat Rezoluția 428 ce
prevede: În limitele sale esențiale, dreptul la respectarea vieții private constă în posibilitatea
persoanei de a-și duce viața așa cum doreste, cu un minim de ingerințe. Acest drept se referă la
viața privată, la viața familială și la aceea a caminului, la integritatea fizică și morală, la onoare și
reputație, la faptul de a nu fi prezentat într-o lumină falsă, la nedivulgarea unor fapte inutile și
jenante, la publicarea fără autorizare a unor fotografii private, la protecția împotriva spionajului

2 Yael Onn, Privacy in digital Environment, Haifa Center of Law and Technology, 2005, p. 1. Citat de Alina Săvoiu, Cătălin
Căpățînă Basarabescu, Dreptul la Viță Privată, Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice,
Nr. 1/2013, pag 90.
3 Alain Westin, Privacy and Freedom, 1968, New Zork, USA, Citat de Alina Săvoiu, Cătălin Căpățînă Basarabescu, Dreptul la
Viță Privată, Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 1/2013, pag 90.
4 Urs, I., Repararea daunelor morale, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p. 145.
5 Lindan, R., Le droit de la personalite, Dalloz, Paris, 1974, p. 16. Citat de Preduca (Predisor) Grigoriana Manuela, Consideratii
privind protectia dreptului la viata privata Considerations regarding the protection of the right to a private life, pag. 186.
5
și a indiscrețiilor nejustificate sau inadmisibile, la protecție împotriva utilizării abuzive a
comunicațiilor private, la protecția împotriva informațiilor confidențiale comunicate sau primite
de către un particular.
În aceeași problemă a continuțului dreptului la ‘’viață privată’’ Comisia Europeana a
Drepturilor Omului în Raportul asupra cauzei Van OOSTERVIJK Versus Belgia s-a pronuntat
astfel: "dreptul la respectarea vieții private este dreptul de a trai atât cât vrei la adapost de
privirile celor străini". Aceasta cuprinde, într-o anumită masură, dreptul de a stabili și de a
întreține relații cu alte finițe umane, cu deosebire în domeniul afectiv, pentru dezvoltarea și
realizarea propriei personalități.6 Având în vedere toate aceste elemente, cu mențiunea că
acestora li sar putea adauga și altele, se poate concluziona că noțiunea de ‘’viață privată’’ este un
concept sintetic care înglobează în conținutul său tot ce ține de viața privată a persoanei, de
individualitatea sa, de ceea ce exprimă individualitatea și libertatea cuiva.
În considerarea conținutului noțiunii de viață privată nu trebuie omise și elemente
subiective. În cazul anumitor categorii de indivizi, dreptul la protecția vieții private tinde să se
atenueze, iar în cazul altora situatia este contrară. De exemplu, viața privată a unui actor sau a
unui politician este prin natura profesiei și prin propria voință mai limitată decît viața privată a
unui individ oarecare. În unele țări de tradiție anglo-saxonă dreptul la viața privată al
politicienilor este foarte restrâns, cariera politică presupunînd o divulgare a unor aspecte ale
vieții private inadmisibil de dezvăluit în cazul altor persoane. Prin prisma specificului fiecarui
individ dreptul la viață privată se prezintă a fi o facultate de autodeterminare individuală, viața
privată fiind chemată să cîștige întinderea pe care i-o dau toate expresiile de libertate și liniște
personală.
Pe lînga analiza definițiilor legale și a celor date de jurisprudență, pentru descifrarea
conceptului de viață privată este necesar de a determina și conținutului vieții private, care este
abordat de doctrină atît stricto senso cît și lato senso.
Dreptul la viața privată, în sens restrâns constituie un drept complex, care cuprinde
tot ce nu aparține dreptului public, dreptului la viața intimă și dreptului la viața familială. Viața
privată include dreptul la identitate, dreptul de a nu se dezvălui, fără temei sau fără
consimțământul expres al persoanei, numele adevărat, adresa, vârsta, situația familială, modul de
întrebuințare a timpului liber, elementele patrimoniului său, obiceiurile cotidiene etc.
În sens larg dreptul la viața privată include atît dreptul la viața intimă cât și dreptul la
viața familială. Totuși este binevenită reglementarea și protejarea distinctă a acestor
drepturi, deoarece actele și faptele prin care se poate atenta la aceste drepturi sunt distincte
pentru fiecare drept și presupun condiții diferențiate de sancționare, cercetare și judecare.

6 Micu, D., Garantarea drepturilor omului, Editura All Beck, Bucuresti, 1998, p. 62.
6
 Ca urmare al analizei concepțiilor referitoare la conținutul noțiunii de viață private, mă
realize la concepția lato senso, și anume că conceptul de viață privată cuprinde și noțiunile de
viață intimă și viață familială. Astfel respectul vieţii private poate să înglobeze, într-o anumită
măsură și dreptul unui individ de a crea şi dezvolta relaţii cu alte persoane. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, în procesul de aplicare a art 8. a CEDO, care reglementează viața privată, a
considerat că nu este nici posibilă, nici necesară găsirea unei definiţii exhaustive a noţiunii de
viaţă privată. Totuşi, ar fi prea restrictiv limitarea domeniul său de incidenţă la cercul intim în
care oricine îşi poate desfăşura viaţa personală după cum doreşte și a exclude în întregime lumea
exterioară a acestui cerc. Respectul vieţii private poate să înglobeze, într-o anumită măsură,
dreptul unui individ de a crea şi dezvolta relaţii cu alte personae, cu atît mai mult relațiile
familiale. Mai mult, Curtea a considerat că nu există nicio raţiune de principiu pentru a exclude
din domeniul de incidenţă al noţiunii de viaţă privată activităţile profesionale sau comerciale, în
condiţiile în care la locul de muncă majoritatea oamenilor iau şi păstrează un contact cu lumea
exterioară. De multe ori, este dificil de trasat o linie între viaţa profesională şi cea personală a
persoanei sau de distins între un act profesional şi unul privat. De aceea, Curtea a considerat art.
8 oferă protecţia unei persoane nu doar în cercul său intim, ci şi în timpul şi parcursul activităţii
sale profesionale, familiale. Respectul vieţii private trebuie, de asemenea, să cuprindă, într-o
anumită măsură, dreptul individului de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi.
Aşa fiind, nu există nici o raţiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii
activităţii comerciale şi profesionale din noţiunea de „viaţă privată", în sensul art. 8 al Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului pentru că, în ultimă instanţă, majoritatea oamenilor au
posibilitatea ca la locul lor de muncă să stabilească legături cu lumea exterioară.
Prin urmare, „viaţa privată” nu se desfăşoară doar între pereţii propriei case sau după
gardul propriei curţi. Unele dintre prerogativele acestui drept – confidenţialitatea informaţiilor şi
a convingerilor personale, dreptul de a menţine legături cu membrii familiei, dreptul de a dispune
de propria persoană, dreptul de gestionare a propriilor interacţiuni umane, dreptul de acces la
informaţiile personale ş.a. – ne însoţesc oriunde ne-am afla. Aşadar, şi la locul de muncă.
Raportul de muncă, prin însuşi conţinutul său (drepturile şi obligaţiile părţilor), aduce un
serios - şi, până la un punct, firesc - bemol dreptului la viaţă privată al salariatului. În contextul
muncii, ipostazele „mobile” ale vieţii private intră de la bun început în conflict evident cu una
dintre cele mai generoase definite prerogative ale angajatorului: prerogativa de conducere, cu
cele trei componente ale sale: puterea de directivare, puterea de control şi puterea disciplinară 7 -
ceea ce face ca raportul de muncă să devină un adevărat spaţiu de confruntare a variatelor
interese divergente, mai mult sau mai puţin legitime, ale părţilor implicate.

7 T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ed. Universul Juridic, București 2012, p. 300.
7
 O altă dificultate de reconciliere a vieţii private cu raportul de muncă constă în
dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor informaţionale (IT) şi de comunicare (CT) (internet, e-
mail, reţele de socializare). Acest fenomen neobişnuit a atras în spaţiul de muncă un element al
vieţii private care, până nu demult, nu ar fi avut ce căuta acolo: corespondenţa. În plus, aceleaşi
tehnologii – internetul ca bazin informaţional quasi-universal, aflat în permanenţă la dispoziţia
salariatului, sursă deopotrivă indispensabilă pentru muncă şi deviantă de la scopul acesteia –
sporesc considerabil riscul intruziunilor în sfera de viaţă privată a salariatului.
Astfel, putem spune că, viaţa privată reprezintă un concept manifestat atît sub aspect legal
cât şi jurisprudenţial, care demult a depăşit limitele concepţiei juridice tradiţionale care
asimilează în mod obişnuit sfera privată doar vieţii de familie, inviolabilităţii domiciliului și a
corespondenţei.

2. Fundamentele juridico-practice de nivel național și international a

dreptului la viața privată a salariaților la locul de muncă

Drepturile fundamentale ale omului au o rezonanţă absolută şi esenţială atât din

perspectiva normelor juridice din dreptul intern, cât şi internaţional. Din perspectivă
internaţională, drepturile omului, în cazul dat, dreptul la viaţă şi dreptul la viaţă privată, îşi
găsesc consacrarea în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Conform art12 din DUDO,
Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui
sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are
dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
La nivel european, fundamentul reglementărilor privind respectul vieţii private se găseşte
în art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar la nivelul UE – în Art. 7 - Respectarea
vieții private și de familie - Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a
domiciliului și a secretului comunicațiilor, și Art. 8 - Protecția datelor cu caracter personal, alin.
(1) Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc, alin. (2)
Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământui
persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are
dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea
acestora, alin. (3) Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente,
din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Art. 8 din Cartă extinde protecția vieții
private și asupra datelor cu caracter personal, instituind pe lîngă garantarea legală a dreptului la
protecția datelor cu caracter personal, și o garanție de nivel instituțional. Curtea Europeană a

8
Drepturilor Omului este o instituţie recunoscută de statele părţi şi care contribuie la garantarea
respectării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în vigoare din 3 septembrie 1953 obligă
statele părţi să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile
înscrise în acest act. Precedată de alte documente naţionale şi internaţionale referitoare la
drepturile omului şi libertăţile fundamentale, această convenţie este până în prezent cel mai
complex act în acest domeniu. Drepturile apărate de Convenţie sunt împărţite în drepturi
intangibile, deoarece nu comportă nicio derogare, şi drepturi condiţionale, acestea cunoscând
anumite limitări. Dreptul la viaţă privată şi libertatea presei, garantate de către Convenţie, fac
parte din cea de-a doua categorie.
Articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune, în primul rând, o
obligaţie negativă în sarcina autorităţilor statale de a nu aduce atingere exerciţiului acestui drept
de către titularii săi, fie ei persoane fizice sau persoane juridice de drept privat.
Conform prevederilor CEDO, în noţiunea de viaţă privată intră relaţiile cu privire la viaţa
sexuală a persoanei, la integritatea fizică sau morală, la protecţia datelor personale, la starea
civilă sau la nume8. Tot în această categorie intră şi relaţii cu caracter social, cum ar fi dreptul de
a locui într-un mediu înconjurător sănătos. Şi noţiunea de corespondenţă a fost extinsă, ea
nefiind limitată la corespondenţa scrisă clasică, ci ea include şi comunicările prin telefon, fax sau
e-mail. În cauza Petra contra României reclamantul s-a plâns că a trebuit să înmâneze
comandantului penitenciarului scrisorile pe care dorea să le adreseze organelor de la Strasbourg
şi că, prin urmare, aceste scrisori erau expediate cu foarte mare întârziere. În plus, corespondenţa
de la Strasbourg îi sosea deschisă şi cu întârziere de mai bine de o lună. În acest context, Curtea a
enunţat principiul conform căruia corespondenţa persoanelor deţinute se bucură de o protecţie
aparte. Curtea europeană a mai degajat, însă, în jurisprudenţa sa şi sarcina statelor de a se
conforma unor obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al acestor drepturi.
Aceste obligaţii pozitive implică şi necesitatea adoptării unor măsuri de protecţie a vieţii private
chiar şi în relaţiile dintre persoane private. Statele sunt, astfel, ţinute să se doteze cu un arsenal
juridic adecvat şi suficient care să permită îndeplinirea acestor obligaţii pozitive9.
Pentru Curtea europeană, noţiunea de viaţă privată este o noţiune largă, care nu este
susceptibilă de o definiţie exhaustivă. Curtea judecă şi emite hotărâri cu privire la încălcarea
vieţii private în temeiul art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, încheiat la Lisabona, încorporează, la art.
16, prevederi privind protecţia datelor personale, consacrând că orice persoană are dreptul la

8 CEDO, Grozescu c. României, hotărârea din 27 septembrie 2007, paragraf 21.

9 CEDO, Ignaccolo-Zenide c. României, hotărârea din 25 ianuarie 2000, pargraf 108.
9
protecţia datelor cu caracter personal care îl privesc şi că respectarea normelor în domeniul
protecţiei datelor se supune controlului unei autorităţi independente. Se oferă astfel posibilitatea
unui cadru autentic şi cuprinzător de protecţie a datelor.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, prin art.17 prevede că:
„Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa particulară, în familia, domiciliul sau
corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are
drept la protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni, sau atingeri”.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și politice arată că respectul vieţii intime
și private protejează un domeniu special al existenţei și autonomiei umane care nu se extinde
asupra sferei libertăţii și vieţii private ale altor persoane și aduce următoarele aspecte esețiale
pentru înţelegerea noţiunii de viaţă intimă și privată:
Identitatea – o sferă a existenţei individuale, care presupune protejarea vieţii, integrităţii
fizice și psihice, libertatea conștiinţei și gândirii și recunoașterea personalităţii juridice.
Protejarea vieţii private include și ocrotirea calităţilor individuale ale existenţei umane, felul în
care persoana se manifestă, identitatea ei (de exemplu, numele, îmbrăcămintea, stilul coafurii,
sexul, sentimentele și gândurile etc.).
Integritatea – protejarea contra tratamentelor inumane sau degradante. De exemplu,
percheziţia corporală neautorizată sau administrarea unui tratament medical contra voinţei
persoanei și în afara cadrului legal, deoarece integritatea este înţeleasă în sensul psihic și fizic.
Intimitatea – nedezvăluirea în faţa publicului a caracteristicilor, acţiunilor și datelor
personale. La determinarea gradului de caracter privat al informaţiei, o serie de factori urmează a
fi luaţi în consideraţie, inclusiv conduita specifică și sentimentele subiective trăite de persoană.
În sens îngust, intimitatea este asigurată prin respectul locuinţei și corespondenţei, la fel și de
protecţia datelor personale. În sens mai larg, intimitatea se manifestă și prin respectul tainei
mărturisirii și garanţia secretului – de exemplu, caracterul secret al votului individual.
Autonomia – domeniul în care fiinţele umane se străduiesc să se realizeze fără ingerinţă
în libertăţile altora.
Comunicarea – dreptul la intimitate cuprinde, de asemenea, într-o anumită măsură
dreptul de a stabili și întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, în special în domeniul emoţional,
pentru dezvoltarea și realizarea propriei personalităţi.
Identitatea sexuală – autonomia sexuală este un aspect cu o importanţă particulară.
Reglementarea relaţiilor care nu au loc în public constituie o formă de ingerinţă în viaţa
intimă și în cadrul limitelor specifice. De exemplu, ingerinţa este permisă doar atunci când este
absolut necesară pentru protecţia părţilor afectate, de exemplu, drepturile copilului, și nu este
admisibilă în cazurile în care o anumită practică sexuală este în conflict cu concepţiile generale.
10
În temeiul acestui raţionament, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat
criminalizarea homosexualităţii drept violare a Convenţiei, cu excepţia raporturilor sexuale cu
minorii, unde ingerinţa statului a fost considerate drept permisibilă.
Convenţia nr.108 pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor
cu caracter personal, Adoptarea Directivei 95/46 CE privind protecţia persoanelor fizice cu
privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestora a reprezentat,
însă, „momentul decisiv în conturarea cadrului legislativ european” în această materie.
Convenţia nr. 108/1981 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea
automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată de Consiliul Europei la Strasboug, se
bazează pe două principii fundamentale: libertatea utilizării datelor personale şi, precum şi
respectarea persoanelor la care se referă datele în cauză. Acest ultim aspect se realizează prin
supunerea activităţilor de colectare şi prelucrare a datelor unor reguli speciale de utilizare.
Domeniul de aplicare se referă în schimb la prelucrarea automată a datelor cu caracter personal,
fie de către persone private, fie de către instituţii publice. Principiul libertăţii de colectare şi
prelucrare cunoaşte şi excepţii, atunci când este vorba de „date sensibile”, cu obligaţia statelor
membre de a adopta măsuri de siguranţă adecvată. Sunt statuate principii privind exactitatea,
corectitudinea şi finalitatea utilizării datelor personale, ce vor fi reluate ulterior în reglementările
naţionale în domeniu.
La 24 octombrie 1995, Parlamentul European şi Consiliul au aprobat Directiva 95/46
privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera
circulaţie a acestor date. Considerată o directivă de principii, ce schiţează în mod exhaustiv,
condiţiile care reglementează utilizarea datelor cu caracter personal, lăsând statelor membre
competenţa de a particulariza în funcţie de specificul naţional anumite condiţii. Acest act
comunitar statuează reguli şi principii de bază referitoare la culegerea de date personale numai
pentru motive specifice, explicite şi legitime, păstrarea date actualizate şi numai atât timp cât
acestea sunt relevante pentru scopurile pentru care sunt destinate. Colectarea datelor personale ar
trebui să fie cât mai transparentă posibil, pentru a putea controla la sfârşit atât legalitatea cât şi
oportunitatea acţiunii în cauză. Persoanele trebuie să fie informate cu privire la organizaţiile ce
deţin şi elaborează informaţii, cu privire la scopul culegerii de date şi la modul în care pot să-şi
exercite dreptul de acces, de rectificare, dreptul de a se opune în cazul unor utilizări neconforme
ale datelor lor. Această directivă impune, de asemenea, ca fiecare stat să prevadă prezenţa unei
autorităţi naţionale de supraveghere independente.
Directiva 95/46 și-a propus protejarea persoanelor fizice în faţa riscurilor sporite de
intruziune în viaţa privată determinate de impactul imens al noilor tehnologii asupra schimbului
de informaţii. Directiva acoperă atât datele prelucrate prin mijloace automatizate, cât şi cele
11
incluse sau care urmează a fi incluse într-un sistem neautomatizat de evidenţă (evidenţa
tradiţională, pe hârtie). Directiva oferă un înţeles foarte larg noţiunii de „date cu caracter
personal” care sunt definite drept „orice informaţie referitoare la o persoană fizică identificată
sau identificabilă (persoana vizată).” Art. 6 din Directivă statuează „principiile referitoare la
calitatea datelor”, Art. 16 şi 17 consacră principiul confidenţialităţii şi principiul securităţii. Art.
10 şi 11 stabilesc dreptul persoanei vizate de a fi informată cu privire, cel puţin, la: a) scopul
colectării datelor , b) eventualii destinatari ai datelor, şi c) cu privire la propriul drept de acces,
iar Art. 12 prevede dreptul de acces al persoanei vizate la propriile date, precum şi dreptul de a le
actualiza sau rectifica în conformitate cu realitatea, sau de a solicita ştergerea lor atunci când ele
nu au fost prelucrate conform condiţiilor Directivei (principiul transparenţei).
Prin Avizul nr. 8/2001 privind prelucrarea datelor personale în contextual raportului de
muncă, Grupul de lucru consultativ instituit la nivel comunitar în baza Art. 29 din Directivă
aduce o serie de precizări şi explicaţii. În Aviz se arată că:
a) Directiva este deplin aplicabilă raporturilor de muncă, iar activităţile de monitorizare a
email-urilor sau a accesului/traficului pe Internet al angajaţilor, precum şi supravegherile
video intră sub incidenţa Directivei. Orice monitorizare trebuie să respecte principiul
proporţionalităţii în raport cu scopul legitim urmărit.
b) Salariatul nu renunţă în fiecare dimineaţă la dreptul său la viaţă privată, dar acest drept nu
este absolut, şi anumite intruziuni în viaţa privată a salariatului sunt fireşti în derularea
normală a raportului de muncă pentru realizarea interesului legitim al angajatorului de a-
şi dezvolta afacerea sau pentru îndeplinirea obligaţiilor sale legale. Scopul Directivei este
de a menţine acest echilibru şi a gestiona eventualele devieri şi abuzuri. În sensul acesta,
principiile consacrate de Directivă devin „vitale”, ele constituie esenţa protecţiei şi
trebuie respectate cumulativ.
c) În practica derulării raporturilor de muncă, de cele mai multe ori nu legalitatea prelucrării
este cea care ridică probleme, cât lipsa transparenţei.
d) În ce priveşte noţiunea de „consimţământ”, documentul atrage atenţia că în contextul
raporturilor de muncă sau al angajării, consimţământul nu trebuie să fie niciodată
determinant, întrucât probabilitatea de a fi dat din cauza riscului pierderii slujbei este
foarte mare. În plus, existenţa consimţământului, fie el şi liber exprimat, nu exonerează
angajatorul de obligaţia respectării principiilor de prelucrare a datelor.
e) Stocarea datelor trebuie să fie limitată. De ex., evaluările personale nu ar trebuie reţinute
în evidenţa angajatorului mai mult de 3 ani.
f) În ce priveşte situaţiile de supraveghere prin intermediul camerelor de luat vederi,
Grupul de lucru a emis Avizul 4/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal
12
 prin intermediul supravegherii video.194 Avizul are un caracter general şi nu se referă
exclusiv la raporturile de muncă, dar oferă în Art. 8 şi câteva indicaţii specifice privind
modul de aplicare a dispoziţiilor Directivei în cazul supravegherii video la locul de
muncă. În Aviz se precizează că legalitatea supravegherii video la locul de muncă
depinde în primul rând, de scopul prelucrării. Astfel, sistemele de supraveghere video pot
fi justficate de interesele legitime ale angajatorului, de ex.: siguranţa producţiei,
prevenirea furturilor, securitatea sediului etc. Uneori poate fi avut în vedere un interes
vital al persoanei vizate, de ex., siguranţa la locul de muncă. Diferitele interese care sunt
în joc trebuie luate în considerare de la caz la caz şi având în vedere contextele specifice.
În al doilea rând, utilizarea echipamentelor de supraveghere video trebuie să fie
proporţională cu obiectivele legitime urmărite şi cât mai puţin invazivă. În acest scop,
Avizul recomandă: a) lipsa echipamentelor de supraveghere video în băi, duşuri, vestiare
şi zone de recreere; b) informarea angajaţilor cu privire la locul amplasării camerelor,
identitatea operatorului şi scopul realizării supravegherii; c) limitarea duratei de păstrare
a materialelor video; d) supravegherea autorităţilor naţionale în materie de protecţie a
datelor.

Referitor la garanțiile juridice interne a RM în domeniul protecției dreptului

la viață privată la locul de muncă, este de menționat că deşi recunoscut prin Constituţie, dreptul
la demnitate al cetăţeanului capătă valenţe diferite în sfera dreptului muncii, având în vedere
relaţia de subordonare dintre angajat şi angajator. Conform art. 28 din Constituția RM, Statul
respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată. În conținutul normei constituționale date,
legiuitorul, prin două verbe laconice, a așezat alături două obligaţii care privesc statul, și nu
persoanele care au dreptul la viaţa intimă, familială și privată. Formula constitutională sugerează
prezumţia că persoanele deja au aceste drepturi, că există o coabitare între aceste drepturi și
funcţiile statului și nu este nevoie de a face o constatare sau o declaraţie în acest sens. Intenţia
legiuitorului este de a pune limite la imixtiunile posibile ale statului și-l obligă să respecte, o
obligaţie pasivă, și să ocrotească, o obligaţie activă, viaţa intimă, familială și privată a
persoanelor.
Deşi, prin încheierea unui contract de muncă, angajatul se obligă să respecte
regulamentele impuse de angajator, prin viaţa profesională el nu renunţă la viaţa sa personală şi
implicit la dreptul la demnitate, astfel că recunoaşterea dreptului la demnitate al salariatului prin
chiar Codul muncii a devenit o necesitate în scopul evitării oricăror tendinţe de încălcare a
drepturilor omului printr-o interpretare greşită a relaţiei de subordonare dintre angajat şi
angajator. Conform art. 91 din Cod Muncii a RM, lit. (d) angajatorul nu este în drept să obţină şi
13
să prelucreze date referitoare la convingerile politice şi religioase ale salariatului, precum şi la
viaţa privată a acestuia. În cazurile prevăzute de lege, angajatorul poate cere şi prelucra date
despre viaţa privată a salariatului numai cu acordul scris al acestuia.
Jurisprudenţa la fel joacă un rol deosebit în ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată
contribuind la evoluţia şi modelarea dreptului pozitiv, la apariţia noilor reglementări în domeniu.
Ea este o sursă considerabilă, o sursă fundamentală a regulilor de drept, acest fapt fiind dovedit
prin inițiativele legislative ale statelor europene de a adapta legislația în domeniu la jurisprudența
CEDO în domeniul respectării dreptului la viață privată în general și a dreptului la viață privată
la locul de muncă în special.

3. Dreptul la viața privată la locul de muncă și conceptul de protectie a

datelor cu caracter personal;

Siguranţa în tratamentul datelor cu caracter personal şi protecţia acestora constituie

un subiect de mare actualitate, fapt datorat conexării acestei tematici la cea privind protecţia
libertăţilor şi principiilor democratice, pe care se bazează normele juridice europene. În
societatea actuală, denumită şi societate a comunicării, datele cu caracter personal au o valoare
determinantă.
Dezvoltarea de tehnologii care permit accesul la aceste informaţii, ori cu privire la
păstrarea sau transmiterea lor, în cantitate şi cu viteză tot mai sporită, impune necesitatea de a
proteja viaţa privată a persoanei şi dreptul său la intimitate. Pe de o parte, este necesar să se
permită utilizarea datelor cu caracter personal, pe de altă parte este însă oportun să se pună
interdicţii, atunci când este vorba de scopuri sau activităţi care se dovedesc a fi dăunătoare
pentru demnitatea persoanei. Într-un astfel de caz, dreptul la intimitate, la viaţă privată, este
definit ca dreptul de a-şi construi în mod liber şi de a-şi apăra propria sa sferă privată, precum şi
de a-şi alege propriul său stil de viaţă, fără interferenţe şi ingerinţe din partea terţilor.
Protejarea vieţii private înseamnă, deci, a i se permite individului să decidă el însuşi
cadrul în care datele sale cu caracter personal, care dezvăluie identitatea şi sfera sa intimă, pot fi
aduse la cunoştinţa terţilor şi să controleze dacă modul în care sunt tratate asemenea date
respectă cerinţele societăţii în care trăieşte.Viața privată şi conceptul de viață privată sunt
termeni de uz comun. Adoptarea unui act normativ contrastul dintre ceea ce este public şi
ceea ce este privat nu a fost perceput în toate epocile. Sectorul private ste înţeles ca loc de
reculegere, de odihnă, în care fiecare îşi poate abandona armele sale de aparare, la loc sigur faţă
de ingerinţele externe, care sunt însă specific spaţiului public. Spaţiul privat este considerat drept
ceea ce avem mai de preţ şi care ne aparţine în exclusivitate numai nouă.
14
 Dreptul la protecţia datelor presupune o profundă legătură între libertate, egalitate,
democraţie, demnitate şi viața privată, fapt care duce la depăşirea în plan istoric a concepţiei de
viață privată, ca drept, cum am mai reiterat anterior, de a fi lăsat în pace. S-a trecut, astfel, la
dreptul de a controla propriile date şi s-au impus reguli comportamentale tuturor acelora ce
operează cu date personale, fapt ce a permis o aplicare concretă a principiilor de egalitate şi
demnitate socială.
În societatea modernă, pericolele legate de concentrarea unor informaţii într-un cerc
restrîns de subiecţi publici şi privaţi, difuzarea lor la scară mondială ori schimbarea prospectivei
drepturilor personalităţilor fac să evolueze conceptul de viață privată care, pe de oparte
depăşeşte conotaţia individualistă în folosul celei sociale şi pe de altă parte devine un concept
complex în care alături de dreptul la intimitate se află identitatea personală şi dreptul la protecţia
datelor. Acesta din urmă, ca drept la autodeterminare informativă îşi găseşte substanţa în dreptul
individului de a alege ceea ce este dispus să dezvăluie altora.
Conceptul de protecţie a datelor cu caracter personal reprezintă dreptul persoanei fizice
de a-i fi apărate acele caracteristici care conduc la identificarea sa şi obligaţia corelativă a
statului de a adopta măsuri adecvate pentru a asigura o protecţie eficientă. Prin date cu caracter
personal se înţeleg acele informaţii care pot fi puse direct sau indirect în legătură cu o persoană
fizică identificată sau identificabilă, cum ar fi, cu titlu de exemplu, numele, prenumele, cod
numeric personal, adresa, telefon, imaginea, vocea, situaţia economico-financiară, profesia.
Având în vedere necesitatea de a apăra şi respecta dreptul fundamental la viaţă intimă şi privată,
protecţia datelor cu caracter personal constituie un domeniu deosebit de important.
La nivel international, definiția legală a datelor cu caracter personal se regăsește într-un
șir de acte legislative cu arie de acoperire regională sau universală.
Convenţia pentru protecţia persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu
caracter personal de la Strasbourg din 28 ianuarie 1981, definește datele cu caracter personal ca
orice informaţie referitoare la o persoană fizică, identificată sau identificabilă (“persoana
respectivă”). Însuși scopul acestei convenții este de a garanta, pe teritoriul fiecărei Părţi, tuturor
persoanelor fizice indiferent de naţionalitate sau reşedinţă, respectarea drepturilor şi libertăţilor
lor fundamentale, şi în mod special a dreptului la viaţa privată, în legătură cu prelucrarea
automatizată a datelor cu caracter personal (protecţia datelor).
Conform art.2 din Directiva 95/46/CE Parlamentului European și Consiliului din 24
octombrie 1995, privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu
caracter personal și libera circulație a acestor date definește noțiunea de date cu caracter personal
ca orice informație cu referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă (persoana
vizată); o persoană identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în
15
special prin referire la un număr de identificare sau la unul sau mai multe elemente specifice,
proprii identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale;
Definiția legală, la nivelul legislației naționale a RM, a termenului de date cu caracter
personal o găsim în art. 3 a Legii RM nr. 133 din 08.07.2011 privind protecţia datelor cu
caracter personal. Conform articolului menționat, prin date cu caracter personal se înțelege orice
informaţie referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă (subiect al datelor cu
caracter personal). Persoana identificabilă este persoana care poate fi identificată, direct sau
indirect, prin referire la un număr de identificare sau la unul ori mai multe elemente specifice
identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale. Astfel observăm că
definiția legală a datelor cu caracter personal din legislația internă a RM, este similară definiției
statuate la nivel comunitar European, acesta fapt fiind unul binevenit în procesul de armonizare a
legislației RM la standartele UE. Pe lîngă definirea noțiunii de date cu caracter personal, norma
legală internă menționată mai sus, prevede și categoriile de date cu caracter personal, acestea
fiind – datele care dezvăluie originea rasială sau etnică a persoanei, convingerile ei politice,
religioase sau filozofice, apartenenţa socială, datele privind starea de sănătate sau viaţa sexuală,
precum şi cele referitoare la condamnările penale, măsurile procesuale de constrîngere sau
sancţiunile contravenţionale. Fiecare dintre aceste categorii de date ar putea fi aflate de către
angajator fie la momentul încadrării în muncă a salariatului, fie în procesul de muncă, și astfel,
pe cale de consecință, legea trebuie să intervină cu o serie de norme juridice care să asigure
prelucrarea corectă a datelor care cad sub grifa – cu caracter personal.
Odată ce am stabilit noțiunea și categoriile de date cu caracter personal este necesar de a
cerceta procedura în care aceste date sunt prelucrate, Astfel:
conform art. 3 a Legii RM nr. 133 din 08.07.2011 privind protecţia datelor cu caracter
personal, prin prelucrarea datelor cu caracter personal înțelegem orice operaţiune sau serie de
operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal prin mijloace automatizate sau
neautomatizate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, păstrarea, restabilirea,
adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea prin transmitere,
diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ştergerea sau distrugerea.
Protecția datelor cu caracter personal urmează a fi privită ca un set de operaţiuni tehnico-
juridice îndreptate în vederea preîntîmpinării prejudicierii intimității și intereselor persoanei prin
asigurarea menţinerii calităţii datelor cu caracter personal a acesteia, şi anume: menţinerea
integrităţii, confidenţialităţii şi disponibilităţii subiectului asupra datelor cu caracter personal.
Referitor la condițiile privind procedura de prelucrare a datelor cu caracter personal,
Legea RM, nr. 133 din 08.07.2011, privind protecția datelor cu caracter personal, acestea pot fi
divizate îm mai multe categorii.
16
 Astfel, art. 4) din prezenta lege se referă la condițiile pe care trebuie să le întrunească
datele cu caracter personal pentru a fi obiect al prelucrării, și anume:
a) să fie prelucrate în mod corect şi conform prevederilor legii;
b) să fie colectate în scopuri determinate, explicite şi legitime, iar ulterior să nu fie
prelucrate într-un mod incompatibil cu aceste scopuri. Prelucrarea ulterioară a datelor cu caracter
personal în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică nu este considerată
incompatibilă cu scopul colectării dacă se efectuează cu respectarea prevederilor prezentei legi,
inclusiv privind notificarea către Centrul Naţional pentru Protecţia Datelor cu Caracter Personal,
şi cu respectarea garanţiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute de
normele ce reglementează activitatea statistică, cercetarea istorică şi cea ştiinţifică;
c) să fie adecvate, pertinente şi neexcesive în ceea ce priveşte scopul pentru care sânt
colectate şi/sau prelucrate ulterior;
d) să fie exacte şi, dacă este necesar, actualizate. Datele inexacte sau incomplete din
punctul de vedere al scopului pentru care sânt colectate şi ulterior prelucrate se şterg sau se
rectifică;
e) să fie stocate într-o formă care să permită identificarea subiecţilor datelor cu caracter
personal pe o perioadă care nu va depăşi durata necesară atingerii scopurilor pentru care sânt
colectate şi ulterior prelucrate. Stocarea datelor cu caracter personal pe o perioadă mai mare, în
scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, se va face cu respectarea garanţiilor privind
prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute de normele ce reglementează aceste domenii,
şi numai pentru perioada necesară realizării acestor scopuri.

O importanță primordial și o condiție de bază în procesul prelucrării datelor cu caracter

personal este consimțământul persoanei, cu excepțiile prevăzute de lege. Articolul 5 din Legea
nr. 133 se referă deacum la conțiile de procedură ce țin de consimțământul subiectului de drept, a
cărui date sunt supuse prelucrării. Este necesar de a menționa apriori că prin consimţământul
subiectului datelor cu caracter personal înțelegem orice manifestare de voinţă liberă, expresă şi
necondiţionată, în formă scrisă sau electronică, conform cerinţelor documentului electronic, prin
care subiectul datelor cu caracter personal acceptă să fie prelucrate datele care îl privesc.
1. Prelucrarea datelor cu caracter personal se efectuează cu consimțământ subiectului
datelor cu caracter personal.
2. Consimțământ privind prelucrarea datelor cu caracter personal poate fi retras în orice
moment de către subiectul datelor cu caracter personal. Retragerea consimțământui nu
poate avea efect retroactiv.

17
 3. În cazul incapacităţii de exerciţu sau al capacităţii de exerciţiu limitate a subiectului
datelor cu caracter personal, consimțământ privind prelucrarea datelor cu caracter personal
se acordă, în formă scrisă, de către reprezentantul lui legal.
4. În cazul decesului subiectului datelor cu caracter personal, consimțământ privind
prelucrarea datelor sale se acordă, în formă scrisă, de către succesorii acestuia, dacă un
astfel de consimţămînt nu a fost dat de subiectul datelor cu caracter personal în timpul
vieţii.
5. Consimțământ subiectului datelor cu caracter personal nu este cerut în cazurile în care
prelucrarea este necesară pentru:
a) executarea unui contract la care subiectul datelor cu caracter personal este parte sau
pentru luarea unor măsuri înaintea încheierii contractului, la cererea acestuia;
b) îndeplinirea unei obligaţii care îi revine operatorului conform legii;
c) protejarea vieţii, integrităţii fizice sau a sănătăţii subiectului datelor cu caracter
personal;
d) executarea sarcinilor de interes public sau care rezultă din exercitarea prerogativelor de
autoritate publică cu care este învestit operatorul sau terţul căruia îi sânt dezvăluite datele
cu caracter personal;
e) realizarea unui interes legitim al operatorului sau al terţului căruia îi sânt dezvăluite
datele cu caracter personal, cu condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesele sau
drepturile şi libertăţile fundamentale ale subiectului datelor cu caracter personal;
f) scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, cu condiţia ca datele cu caracter
personal să rămînă anonime pe toată durata prelucrării.
Pe lîngă date cu caracter personal, de ordin general, legea prevede și date cu caracter
personal pe categorii special, impunînd condiții special în ceea ce se referă la prelucrarea acestor
categorii de date.
Astfel în art. 6), alin. (1) din Legea nr. 133, este prevăzut că prelucrarea categoriilor
speciale de date cu caracter personal este interzisă, cu unele excepții, cazuri exhaustiv enumerate
de lege.
Referitor la anumite categorii de date speciale cu caracter personal, Legea nr. 133,
prevede condiții speciale, și anume: pentru datele cu caracter personal privind starea de
sănătate - Art.7 Legii nr. 133 din 08.07.2011; datele cu caracter personal referitoare la
condamnări penale, măsuri procesuale de constrîngere sau sancţiuni contravenţionale prevăzută
de art.8 al Legii nr.133 privind potecția datelor cu caracter personal- prelucrarea poate fi
efectuată numai de către sau sub controlul autorităţilor publice (Ministerul Afacerilor Interne), în

18
limitele competenţelor acordate şi în condiţiile stabilite prin legile ce reglementează aceste
domenii.
Prelucrarea datelor cu caracter personal avînd funcţie de identificare este prevăzută de
Art. 9 a Legii nr.133 privind potecția datelor cu caracter personal, poate fi efectuată în
următoarele condiţii:
a) subiectul datelor cu caracter personal şi-a dat consimțământ;
b) prelucrarea este prevăzută în mod expres de legislaţie.
În cuprinsul art. 10 din legea nr.133, este reglementată o situație simbiotică dintre dreptul
la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libertatea de exprimare, dreptul publicului de acces
la informația, și anume:
Prevederile art. 5, 6 şi 8 din legea nr.133, nu se aplică în situaţia în care prelucrarea
datelor cu caracter personal se face exclusiv în scopuri jurnalistice, artistice sau literare, dacă
aceasta se referă la date care au fost făcute publice în mod voluntar şi manifest de către subiectul
datelor cu caracter personal sau la date care sânt strîns legate de calitatea de persoană publică a
subiectului datelor cu caracter personal sau de caracterul public al faptelor în care acesta este
implicat, în condiţiile Legii cu privire la libertatea de exprimare.
Astfel, angajatorul, avînd calitatea de operator - persoana fizică sau persoana juridică de
drept public sau de drept privat, inclusiv autoritatea publică, orice altă instituţie ori organizaţie
care, în mod individual sau împreună cu altele, stabileşte scopurile şi mijloacele de prelucrare a
datelor cu caracter personal prevăzute în mod expres de legislaţia în vigoare, este obligat ca în
procesul de prelucrare a datelor cu caracter personal ale salariatului să stabilească categoria și
măsurile necesare prelucrării și protecției informației, în dependență de categoria informației.
Regulile de confidențialitate și securitate a prelucrării datelor cu caracter personal care
pot fi impuse angajatorului în calitatea sa de operator, se regăsesc în Capitolul VI a legii nr.
133. Astfel, conform art. 29 operatorii şi terţii care au acces la datele cu caracter personal sânt
obligaţi să asigure confidenţialitatea acestor date, cu excepţia cazurilor în care prelucrarea se
referă la date făcute publice în mod voluntar şi manifest de către subiectul datelor cu caracter
personal, precum și datele cu caracter personal au fost depersonalizate.
Alin. (2), orice persoană care acţionează în numele, pe seama sau în alt mod sub
autoritatea operatorului poate prelucra date cu caracter personal doar pe baza instrucţiunilor
operatorului, cu excepţia cazului în care acţionează în temeiul unei obligaţii prevăzute de lege.
Art 30 a legii nr. 133 din 08.07.2011, reglementează regulile privind politica de
securitate a prelucrării datelor cu caracter personal unde sunt reglementate 2 situații, referitoare
la 2 subiecți cu atribuții de prelucrare a datelor cu character personal, și anume a operatorului și a
persoanei împuternicite de operator.
19
 Referitor la persoana împuternicită de operator, aceasta este persoana fizică sau persoana
juridică de drept public ori de drept privat, inclusiv autoritatea publică şi subdiviziunile ei
teritoriale, care prelucrează date cu caracter personal în numele şi pe seama operatorului, pe baza
instrucţiunilor primite de la operator;
Referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către operator direct, alin. (1), al
art. 30) prevede că, la prelucrarea datelor cu caracter personal, operatorul este obligat să ia
măsurile organizatorice şi tehnice necesare pentru protecţia datelor cu caracter personal
împotriva distrugerii, modificării, blocării, copierii, răspîndirii, precum şi împotriva altor acţiuni
ilicite, măsuri menite să asigure un nivel de securitate adecvat în ceea ce priveşte riscurile
prezentate de prelucrare şi caracterul datelor prelucrate.
Referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către persoana împuternicită de
către operator, alin. (2), al art. 30) prevede că, în cazul în care prelucrarea datelor cu caracter
personal este efectuată pe seama şi în numele operatorului, acesta va împuternici o persoană care
va asigura respectarea garanţiilor referitoare la măsurile adecvate de securitate tehnică şi de
organizare privind prelucrarea ce urmează să fie efectuată.
La fel este de menționat că prelucrarea datelor cu caracter personal prin persoana
împuternicită de către operator trebuie reglementată printr-un contract sau un alt act juridic care
să asigure în special faptul că: a) persoana împuternicită acţionează numai pe baza instrucţiunilor
operatorului; b) obligaţiile prevăzute la alin. (1) îi revin şi persoanei împuternicite.
Alin. (4), cerinţele faţă de asigurarea securităţii datelor cu caracter personal la prelucrarea
acestora în cadrul sistemelor informaţionale de date cu caracter personal se stabilesc de Guvern.
O procedură suplimentară de securizare a datelor salariatului în procesul prelucrării
dateor sale cu caracter personal, este prevăzută la art. 31, din legea 133, și anume
depersonalizarea datelor cu caracter personal.
Protecția datelor cu caracter personal a salariatului este prevăzută și în Capitolul VI al
Codului Muncii al RM. Articolul 91 prevede cerinţele generale privind prelucrarea datelor
personale ale salariatului şi garanţiile referitoare la protecţia lor. Articolul 92 Codului Muncii al
RM reglementează circuitul, regulele de transmitere a datelor personale ale salariatului, Articolul
93 reglementează o garanție suplimentară pentru salariat sub aspectul protecției datelor sale cu
caracter personal, și anume drepturile salariatului privind asigurarea protecţiei datelor sale
personale care se păstrează la angajator.
În caz de încălcarea normelor privind obţinerea, păstrarea, prelucrarea şi protecţia datelor
personale ale salariatului, persoanele vinovate (fie operatorul cu datele cu caracter personal, fie
persoana împuternicită de operator) poartă răspundere conform legislaţiei în vigoare.

20
 Printre instrumente internationale care reglementează protecția datelor cu caracter
personal, se enumeră:
1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 8).
2. Convenţia nr. 108 din 28 ianuarie 1981, pentru protecţia persoanelor referitor la
prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal.
Convenţia nr. 108, se axează pe următoarele direcții:
a) interzice prelucrarea datelor „sensibile” în absenţa unor garanţii juridice adecvate;
b) consacră dreptul unei persoane fizice de a fi informată cu privire la stocarea informaţiilor
sale cu caracter personal;
c) impune unele restricţii asupra fluxurilor de date către statele în care reglementările
juridice nu prevăd o protecţie echivalentă;
d) impune desemnarea unei sau mai multor autorităţi la nivel de stat, care să protejeze
persoanele fizice împotriva prelucrării ilegale a datelor cu caracter personal.
3. Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995
privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter
personal şi libera circulaţie a acestor date (Directiva privind protecţia datelor).

Dacă să facem o generalizare a instrumentelor naţionale care reglementează protecția

datelor cu caracter personal a persoanei în general și ale salariatului în special, acestea sunt
sunt:
1. Constituţia Republicii Moldova (art. 28).
2. Legea nr. 133 din 08.07.2011, privind protecţia datelor cu caracter personal.
3. Legea nr. 182-XVI din 10.07.2008, cu privire la aprobarea Regulamentului Centrului
Naţional cu Caracter Personal, structurii, personalului-limită şi a modului de finanţare a
Centrului Naţional cu Caracter Personal.
4. Legea nr. 271 din 07.11.2013, privind formularea unor declaraţii ale Republicii Moldova
la Convenţia pentru protecţia persoanelor referitor la prelucrare automatizată a datelor cu
caracter personal.
5. Hotărîrea Guvernului nr. 1123 din 14.12.2010, privind aprobarea Cerinţelor faţă de
asigurarea securităţii datelor cu caracter personal la prelucrarea acestora în cadrul
sistemelor de date cu caracter personal.

4. Mecanisme de intervenție a statului asupra datelor cu caracter

personal prin prinsma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor
21
Omului;

Art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a
domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea
economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a
moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.
"Simpla înregistrare a datelor referitoare la viața privată a unui individ constituie o
ingerință în sensul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Utilizarea ulterioară a
informațiilor stocate nu are niciun impact asupra acestei constatări [...]. Cu toate acestea, pentru a
stabili dacă informațiile personale reținute de autorități implică orice [aspect] [...] al vieții private
[...], Curtea va ține seama în mod corespunzător de contextul specific în care informațiile în
litigiu au fost înregistrate și reținute, natura înregistrărilor, modul în care sunt utilizate și
prelucrate respectivele înregistrări și rezultatele care pot fi obținute [...]."[S. și Marper împotriva
Regatului Unit, hotărâre (Marea Cameră) din 4 decembrie 2008, pct. 67]
Sistematizând hotărârile CEDO în materia colectării datelor cu caracter personal, aș vrea
să fac referire la următoarele cauze:
Date GPS: cauza Uzun împotriva Germaniei 2 septembrie 2010:
Reclamantul, suspectat de implicare în atacuri cu bombă comise de o mișcare extremistă
de stânga, s-a plâns, în special, că supravegherea sa prin GPS și utilizarea datelor astfel obținute
în procesul penal împotriva sa i-au încălcat dreptul la respectarea vieții private.
Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenție. Supravegherea GPS și
prelucrarea și utilizarea datelor astfel obținute au reprezentat într-adevăr o ingerință în dreptul
reclamantului la respectarea vieții sale private. Cu toate acestea, a observat Curtea, a urmărit
scopurile legitime de a proteja securitatea națională, siguranța publică și drepturilor victimelor, și
de a preveni săvârșirea de fapte penale. A fost, de asemenea, proporțională: supravegherea prin
GPS a fost dispusă numai după ce metode de anchetă mai puțin invazive s-au dovedit
insuficiente, s-a desfășurat pe o perioadă relativ scurtă (de aproximativ trei luni) și l-a afectat pe
reclamant numai atunci când acesta călătorea în autoturismul complicelui său. Reclamantul nu
putea așadar afirma că a făcut obiectul unei supravegheri totale și exhaustive. Dat fiind faptul că

22
ancheta privea infracțiuni foarte grave, supravegherea prin GPS a reclamantului a fost astfel
necesară într-o societate democratică.
Interceptarea comunicațiilor, interceptarea convorbirilor telefonice și supravegherea
secretă:
Cauza Klass și alții împotriva Germaniei 6 septembrie 1978
În această cauză, reclamanții, cinci avocați germani, s-au plâns în special de legislația din
Germania care autoriza autoritățile să le monitorizeze corespondența și comunicațiile telefonice
fără a obliga autoritățile să-i informeze ulterior despre măsurile luate împotriva lor.
Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenție, constatând că era justificat
ca legiuitorul german să considere ingerința rezultată din legislația contestată în exercitarea
dreptului garantat de art. 8 § 1 ca fiind necesară într-o societate democratică în interesul
securității naționale și pentru a preveni dezordinea sau faptele penale (art. 8 § 2). Curtea a
observat, în special, că aceste competențe de a supraveghea în secret cetățenii, caracteristice unui
stat polițienesc, sunt tolerabile în temeiul Convenției numai în măsura strict necesară pentru
protejarea instituțiilor democratice. Constatând însă că, în prezent, societățile democratice sunt
amenințate de forme extrem de sofisticate de spionaj și de terorism, ceea ce impune ca statul să
fie capabil în mod efectiv, pentru a contracara efectiv astfel de amenințări, să supravegheze în
secret elementele subversive care operează în jurisdicția sa, Curtea a considerat că existența unei
anumite legislații care acordă competența de a supraveghea în secret corespondența,
comunicările prin poștă și telecomunicațiile este, în condiții excepționale, necesară într-o
societate democratică, în interesul securității naționale și/sau pentru a preveni dezordinea sau
faptele penale.

23
 4. Competența examinării cauzelor de către Tribunalul UE

Competențele Tribunalului sunt prevăzute de articolul 256 din TFUE.

Deoarece Curtea de Justiție are competență judiciară exclusivă să judece acțiunile dintre
instituții și acțiunile formulate de un stat membru împotriva Parlamentului European și/sau
împotriva Consiliului, Tribunalul este competent să judece în primă instanță toate celelalte
acțiuni de acest tip, în special acțiunile formulate de persoane și acțiunile formulate de un stat
membru împotriva Comisiei.

TFUE dispune că Tribunalul este competent să judece, în primă instanță, acțiunile

menționate la articolele 263, 265, 268, 270 și 272 din TFUE, îndeosebi în domeniile enumerate
mai jos, cu excepția cazului în care acțiunile sunt formulate de statele membre, de instituții ale
UE sau de Banca Centrală Europeană, unde acțiunile sunt de competența exclusivă a Curții de
Justiție (articolul 51 din Statutul Curții de Justiție a UE):

Tribunalul are competența de a judeca:

 acțiuni în anularea actelor instituțiilor, organismelor, oficiilor sau agențiilor UE sau în

constatarea abținerii de a acționa, formulate împotriva instituțiilor de către persoane
fizice sau juridice (articolele 263 și 265 din TFUE);
 acțiuni formulate de statele membre împotriva Comisiei;
 acțiuni în repararea prejudiciilor cauzate de instituții sau organisme, oficii sau agenții ale
UE sau de personalul acestora (articolul 268 din TFUE);
24
  litigii legate de contracte încheiate de Uniune sau în numele acesteia, care prevăd în mod
explicit competența judiciară a Tribunalului (articolul 272 din TFUE);
 acțiuni în materie de proprietate intelectuală formulate împotriva Oficiului Uniunii
Europene pentru Proprietate Intelectuală și împotriva Oficiului Comunitar pentru Soiuri
de Plante;
 litigiile dintre Uniune și agenții săi, inclusiv cele dintre oricare dintre instituții,
organisme, birouri sau agenții, pe de o parte, și agenții lor, pe de altă parte;
 acțiuni formulate împotriva Deciziilor Agenției Europene pentru Produse Chimice.

Statutul poate extinde competența Tribunalului la alte domenii.

În general, hotărârile pronunțate de Tribunal în primă instanță pot fi atacate la Curtea de Justiție,
însă numai pe motive de drept.

5. Procedura în fața Tribunalului UE

Procedura în fața Tribunalului este precizată și completată, în măsura necesară, de

regulamentul său de procedură. Deci Tribunalul dispune de propriul său regulament de
procedură. În principiu, procedura cuprinde o fază scrisă și o fază orală. O cerere introductivă
redactată de un avocat sau de un agent adresată grefei declanșează procedura. Aspectele
principale ale acţiunii sunt publicate într-o comunicare, în toate limbile oficiale, în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene. Cererea introductivă este comunicată de către grefier părţii adverse,
care dispune de un termen de două luni pentru a depune un memoriu în apărare. În acțiunile
directe, reclamantul are posibilitatea, în principiu, de a prezenta o replică într-un termen
determinat la care pârâtul poate răspunde printr-o duplică.
Orice persoană care justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul
Tribunalului, precum și statele membre și instituţiile Uniunii pot interveni în procedură.
Intervenientul depune un memoriu, prin care urmărește admiterea sau respingerea concluziilor
uneia dintre părţi, la care părţile pot ulterior să răspundă.
Cu ocazia unei eventuale faze orale a procedurii are loc o ședinţă publică. În cadrul
acesteia, judecătorii pot adresa întrebări reprezentanţilor părţilor. Judecătorul raportor rezumă
într-un raport de ședinţă sumar starea de fapt expusă, argumentele fiecărei părţi și, dacă este
cazul, argumentele intervenienţilor. Acest document este pus la dispoziţia publicului în limba de
procedură.
Ulterior, judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de către
judecătorul raportor, iar hotărârea se pronunţă în ședinţă publică.
Procedura în fața Tribunalului este scutită de taxe. În schimb, onorariul avocatului, care
are dreptul să își exercite profesia în faţa unei instanţe a unui stat membru și care trebuie să
reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului. Cu toate acestea, orice persoană poate solicita
să beneficieze de asistenţă judiciară în cazul în care se află în imposibilitate de a face faţă
cheltuielilor de judecată.
Regimul lingvistic
Limba în care este redactată acțiunea, care poate fi una dintre cele 23 de limbi oficiale ale
Uniunii Europene, va fi limba în care se va desfașura procedura în cadrul cauzei respective.

25
Dezbaterile care au loc cu ocazia fazei orale a procedurii sunt traduse simultan, după necesități,
în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene. Judecătorii deliberează fără interpret într-o limbă
comună care, prin tradiție, este franceza. 

Procedura măsurilor provizorii

Introducerea unei acţiuni la Tribunal nu are ca efect suspendarea executării actului atacat.
Cu toate acestea, Tribunalul poate să dispună suspendarea executării acestuia sau să prescrie alte
măsuri provizorii. Președintele sau, dacă este cazul, vicepreședintele Tribunalului se pronunţă
asupra unei astfel de cereri prin ordonanţă motivată.
Măsurile provizorii sunt acordate numai dacă sunt întrunite trei condiții:

1. acţiunea principală nu trebuie să pară, la prima vedere, neîntemeiată;

2. solicitantul trebuie să dovedească împrejurările care determină urgența măsurilor,
în lipsa cărora ar suporta un prejudiciu grav și ireparabil,
3. măsurile provizorii trebuie să țină seama de punerea în balanță a intereselor
părților și a interesului general.
Ordonanţa are doar un caracter provizoriu și nu prejudecă fondul asupra căruia Tribunalul
se pronunţă în acţiunea principală. De asemenea, aceasta poate fi atacată cu recurs la
vicepreședintele Curţii de Justiţie.

Procedura accelerată
Această procedură permite Tribunalului să se pronunţe cu celeritate asupra fondului unui
litigiu în cauze considerate ca prezentând o urgenţă deosebită. Procedura accelerată poate fi
solicitată de reclamant sau de pârât. De asemenea, Tribunalul poate să decidă din oficiu
judecarea cauzei potrivit procedurii accelerate.
Cu referire la procedura în fața Tribunalului UE avem o listă întreagă de documente

Texte privind procedura

Tratatul privind Uniunea Europeană (versiune consolidată)
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (versiune consolidată)
Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene  (1-5-2019)
Regulamentul de procedură al Tribunalului (1-12-2018)
Dispoziții practice de punere în aplicare a Regulamentului de procedură al Tribunalului  (1-12-
2018)
Decizia (UE) 2016/2387 a Tribunalului din 14 septembrie 2016 privind normele de securitate
aplicabile informațiilor sau înscrisurilor ori mijloacelor materiale de probă prezentate în temeiul
articolului 105 alineatul (1) sau alineatul (2) din Regulamentul de procedură
Decizia Tribunalului din 11 iulie 2018 referitoare la depunerea și la comunicarea de acte de
procedură prin intermediul aplicației e-Curia
Condițiile de utilizare a aplicației e-Curia (1-12-2018)

26
 6. Concluziii

Orice persoană fizică sau juridică, care a suferit în urma unei acţiuni sau a unei lipse de
acţiune din partea instituţiilor Uniunii ori a funcţionarilor acesteia, poate intenta o acţiune pentru
plata unor despăgubiri în faţa Tribunalului.

Tribunalul este compus din cel puţin câte un judecător din partea fiecărui stat membru.
Judecătorii sunt numiţi, de comun acord, de către guvernele statelor membre pentru un mandat
de şase ani care poate fi reînnoit. Judecătorii îl aleg, dintre ei, pe preşedintele Tribunalului pentru
o perioadă de trei ani. Aceştia numesc un grefier pentru o perioadă de şase ani. Judecătorii îşi
exercită funcţiile în deplină imparţialitate şi independenţă. Spre deosebire de Curtea de Justiţie a
UE, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali permanenţi. În mod excepţional, această funcţie
poate fi încredinţată unui judecător. Cauzele, cu care este sesizat Tribunalul, se judecă de camere
compuse din cinci sau din trei judecători sau, în anumite situaţii, de un judecător unic. De
asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (13 judecători) sau în şedinţă
plenară atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică această
măsură. Mai mult de 80% dintre cauzele cu care este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere
compuse din trei judecători.

Procedura care urmează are loc în două etape: în scris şi apoi sub formă verbală. În prima
etapă, toate părţile implicate prezintă declaraţii scrise şi judecătorul, numit pentru cazul
respectiv, întocmeşte un raport unde rezumă aceste declaraţii şi temeiul legal al cazului. Etapa a
doua reprezintă audierea publică. În funcţie de importanţa şi complexitatea cazului, audierea
poate avea loc în faţa unui complet alcătuit din trei, cinci sau 13 judecători sau în faţa Marii
Camere. La audiere, avocaţii părţilor îşi prezintă cazul în faţa judecătorilor, după care judecătorii
deliberează şi pronunţă hotărârea. Hotărârile Tribunalului UE se adoptă cu majoritate şi se
pronunţă în cadrul unei audieri publice. Deciziile sunt publicate în ziua pronunţării lor.

Tribunalul are competenţa de a judeca:

1) acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii Europene, precum şi împotriva actelor normative, dacă
îi privesc direct, sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii, organe,
oficii sau agenţii;

2) acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei Europene;

3) acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în

domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială şi la actele prin care Consiliul
exercită competenţa de executare;

4) acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de
instituţiile UE sau de funcţionarii acestora;

5) acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie, în mod
expres, Tribunalului competenţa de judecare;

27
6) acţiuni în materia mărcilor comunitare;

7) recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene.

Deciziile pronunţate de Tribunal pot fi atacate la Curtea de Justiţie a UE, în termen de

două luni cu recurs, limitat la chestiuni de drept.

Deci, dacă e să recapitulăm, Tribunalul UE poate fi asemănat unei instanțe naționale

deoarece, precum o judecătorie de primă instanță este inființată în scopul apărării și realizării
drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau altfel spus, o instanță de judecată este
locul unde o persoană se adresează pentru apărarea drepturilor sale. La fel și Tribunalul UE a
fost înființat cu scopul de a consolida garanțiile judiciare acordate persoanelor fizice prin
instaurarea unui al doilea nivel al autorității judiciare, având rolul de a judeca în primă instanță
litigiile în care reclamațiile sunt persoanele fizice și functionarii comunitari.

Dacă ne referim la structura acestei instituții, la fel ca și o instanță națională este

prezidată de un președinte al tribunalului, cauzele aflate în competența sa de examinare, sunt
precăutate de către camere compuse din trei sau din cinci judecători sau, în anumite situaţii, de
un judecător unic. De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (15
judecători). Pe când într-o primă instanță națională cauzele sunt examinate de către complete de
judecători la fel care pot fi formate dintr-un judecător, sau trei judecători care sunt asistați de
către un grefier, care la rândul său este responsabilă de păstrarea dosarelor cauzelor și de ținerea
registrului Tribunalului în care sunt înregistrate toate actele de procedură. Grefa este însărcinată
cu primirea, cu transmiterea și cu păstrarea tuturor înscrisurilor, precum și cu efectuarea
notificărilor actelor de procedură către reprezentanții părților și către solicitanții de asistență
judiciară, la fel precum și într-o instanță națională.

Ceea ce ar constitui o diferență de o primă instanță națională este faptul că Tribunalul

este dependent organic de Curte, el neavand servicii proprii, în afara de grefă, pe când instanță
națională este absolut autonomă din acest punct de vedere al funcționării.

Dacă e să vorbim despre limba de procedură a Tribunalului UE, acestă instituție

jurisdicțională multilingvă, trebuie să fie în măsură să trateze o cauză oricare ar fi limba oficială
a Uniunii în care a fost introdusă, iar ulterior să asigure difuzarea jurisprudenței sale în toate
aceste limbi.

Procedura în fața Tribunalului la fel ca și procedura în fața unei instanțe naționale

cuprinde două faze cea scrisă și cea orală, deliberările în ambele cazuri sunt secrete iar citirea
hotărârii are loc public. Hotărârile pronunțate de Tribunal, limitate la chestiuni de drept, pot fi
atacate în termen de două luni la Curtea de Justiție, la fel precum și hotărârile unei instanțe
naționale pot fi atacate la Curtea de Apel, fiind doar o altă ierarhie jurisdicțională.
Deci vorbind despre Tribunanlul UE, ne referim la el ca fiind nu o instituție aparte,
autonomă, de fapt este o verigă a unui mecanism integru care vizează și asigură legalitatea
actelor Uniunii și asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia în raport cu
cetățenii Uniunii, cu statele memebre și terții, numită Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Pentru a construi Europa, anumite state (astăzi în număr de 28) au încheiat tratate de
instituire a Comunităţilor Europene, ulterior a Uniunii Europene, dotate cu instituţii care adoptă
norme de drept în domenii determinate.

28
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii și a
Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din două instanţe:
Curtea de Justiţie și Tribunalul, a căror principală misiune este examinarea legalității actelor
Uniunii şi asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia.
Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia
administraţiilor şi a instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor
de competenţă şi de a proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a
dreptului Uniunii), fără a aplica însă orice dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie aceasta
anterioară sau ulterioară normei Uniunii (supremaţia dreptului Uniunii asupra dreptului naţional).
Evoluţia jurisprudenţei sale ilustrează contribuţia Curţii la crearea unui spaţiu juridic care
îi priveşte pe cetăţeni, fiind menit să le protejeze drepturile conferite acestora de legislaţia
Uniunii în diverse domenii ale vieţii lor cotidiene.
"Acum 100 de ani, Europa ieșea devastată dintr-un conflict deosebit de sângeros. Astăzi,
peste 500 de milioane de cetățeni de diferite generații sunt martorii unui parcurs istoric fără
precedent care a dat naștere progresiv unei Uniuni Europene purtătoare de valori fundamentale
comune statelor sale membre și garant, prin intermediul instituțiilor sale, al păcii, libertății,
democrației, statului de drept și respectării drepturilor omului.
Trebuie să reținem formidabilele succese ale construcției europene, mai ales în vremuri în
care Europa trebuie să gestioneze incertitudinile cu privire la ieșirea din Uniune a Regatului
Unit, dramatica criză a migrației și tensiunile dintre statele membre referitoare la respectarea, de
către unele, a statului de drept.
În acest climat, Curtea de Justiție a Uniunii Europene rămâne un pilon stabil și solid al
proiectului european, lucrând neîncetat la păstrarea și consolidarea valorilor fundamentale
inerente unei Uniuni de drept, care nu pot face obiectul niciunei forme de concesii sau de
compromis. Curtea se străduiește să contribuie, printr-o justiție de calitate, clară, eficace și
transparentă, la restabilirea încrederii în construcția europeană a tuturor cetățenilor, indiferent că
sunt lucrători, consumatori, antreprenori, decidenți politici sau administratori publici. " –
Koen Lenaerts, Președintele Curții de Justiție a Uniunii Europene.
 

29
 BIBLIOGRAFIE :

1. „Documente de baza ale comunitatii si Uniunii

Europene” , Editura Polirom 1999;
2. „Drept comunitar” , Ion Tutuianu, Editura Pim Iasi
2009;
3. Stefănescu Beatrice, Albescu Cristina, Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene vs Ombudsmanul European, Edit. Studii
europene, 2014;
4. D. Vătăman, Instituţiile Uniunii Europene, Edit.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
5. https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7033/ro/ - accesat la
05.01.2020;
6. https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/12/compe
tentele-curtii-de-justitie-a-uniunii-europene - accesat la 05.01.2020;
7. https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2019-
06/20190650_ra_pan_ro_2019-06-06_09-48-22_637.pdf – accesat la 05.01.2020;
8. https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2016-
08/tra-doc-ro-div-c-0000-2016-201606984-05_00.pdf - accesat la 05.01.2020.

30