ORGANIZAREA SERVICIULUI CHIRURGICAL SI A BLOCULUI OPERATOR..........................................................

2
ASEPSIA. ANTISEPSIA........................................................................................................................................6
EXAMINAREA CLINICA A BOLNAVULUI CHIRURGICAL....................................................................................15
FOAIA DE OBSERVAȚIE CLINICĂ GENERALĂ....................................................................................................34
PREGĂTIREA PREOPERATORIE A PACIENTULUI..............................................................................................37
ÎNGRIJIREA POSTOPERATORIE A PACIENTULUI...............................................................................................45
INSTRUMENTARUL CHIRURGICAL...................................................................................................................52
INJECȚIILE.......................................................................................................................................................56
PANSAMENTELE SI INFASAREA.......................................................................................................................63
INCIZII.............................................................................................................................................................69
DRENAJE.........................................................................................................................................................74
Puncțiile..........................................................................................................................................................80
TUBAJE ȘI SPĂLĂTURI DIGESTIVE....................................................................................................................96
CLISME..........................................................................................................................................................102
SONDAJUL VEZICAL.......................................................................................................................................105
COLOSTOMIILE.............................................................................................................................................109
HEMOSTAZA.................................................................................................................................................110
CATETERISMUL VASCULAR...........................................................................................................................113
CURBE DE TEMPERATURĂ............................................................................................................................118

EXAMINAREA CLINICA A BOLNAVULUI CHIRURGICAL

• Examenul clinic reprezinta actul medical esential in precizarea diagnosticului unei boli .
• Examenul se poate face in 2 moduri :
• Examenul general pe aparate si sisteme , folosind toate metodele clinice de exminare
• In unele situatii (urgente) se incepe cu examenul local ,apoi cel general
• Bolnavul trebuie dezbracat complet si examinat in clinostatism si ortostatism .
• Instrumentele necesare : termometru , stetoscop ,tensiometru, manusi , ciocanel de reflexe ,
lumina buna , pat.
• Pozitia medicului trebuie sa fie in partea dreapta a pacientului.
Ca tehnica de examinare se incepe cu:
• examenul fetei , craniului si gatului
• Examinarea toracelui , abdomenului
• Extremitatilor
• Tuseu rectal
• Tuseu vaginal
• Folosim metodele clasice de examinare:
• Inspectia
• Palparea
• Percutia
• Auscultatia

• Inspecţia = examinarea vizuală a pacientului.

Este prima si cea mai simplă metodă obiectivă de investigaţie semiologică, dar de o mare valoare
diagnostică.
Pune in evidenta atitudinea normala sau vicioasa a bolnavului , starea sa de nutritie, modificari ale
tegumentelor, dilatatii ale retelelor venoase superficiale.
Starea generala poate fi
• Buna
• Mediocra
• Grava
Tipul constitutional (somatotipul)
Reprezinta constitutia morfologica a individului .
Fiecare tip constitutional are caracteristici functionale specifice ce constituie predispozitii pentru
anumite boli , dar valoarea lor clinica s-a dovedit a fi minima.
Somatotipul stenic, astenic şi hiperstenic:

Inaltimea
• Depinde de factori genetici , sex, varsta, factori socio-economici.
• Masurarea inaltimii se face cu stadiometrul gradat in cm
 • Gigantismul are 2 cauze principale:
1.Hipersecreţia de STH (adenom hipofizar >90% din cazuri) = gigantism hipofizar (dacă hipersecreţia
apare înainte de închiderea cartilajelor de creştere) sau acromegalie (dacă hipersecreţia apare la
adult).
2.Anomalia genetică sporadică (de multe ori o nouă mutaţie dominantă a genei NSD1 = Nuclear
Receptor-Binding Su-var, Enhancer of Zeste, and Trithorax Domain Protein 1, CRS 5q35) = gigantism
cerebral.
• Leonid Ivanovici Stadnik (n.1971, Ucraina), medic veterinar,cel mai înalt bărbat în viaţă
(2,53). Gigantismul a debutat la 14 ani

Acromegalie
Gigantismul cerebral (sindromul Sotos) aspectul clinic este similar, în timp, acromegaliei, de care se
deosebeşte prin nivelul normal al STH.

• Nanismul poate avea cauze multiple:

1.Endocrine: hipofuncţia hipofizară, tiroidiană
2.Anomalii cromozomiale: sindromul Down (trisomia 21), sindromulTurner (45,X0)
3.Malformaţii osoase

4.Nutriţionale şi metabolice: inaniţia, DZ al copilului (sindromul

Mauriac)

• Acondroplazia este o maladie genetică cu transmitere autozomal dominantă, adesea

chiar o mutaţie genetică spontană, care se exprimă fenotipic prin compromiterea
osteogenezei endocondrale.

Starea de nutritie
• Greutatea se masoara cu ajutorul cântarului, dimineaţa, înainte de micul dejun, după ce
pacientul a urinat şi defecat. Pacientul trebuie să fie cât mai sumar îmbrăcat (mereu la
fel) şi fără încălţăminte.
• Greutatea poate fi exprimată ca:
 • Indice al masei corporale (body mass index, BMI) sau indicele Quételet:
• BMI = G (kg) / β (m)

• 18,49 sau mai putinSubponderal

• intre 18,50 si 24,99Greutate normala
• intre 25,00 si 29,99Supraponderal
• intre 30,00 si 34,99Obezitate (gradul I)
• intre 35,00 si 39,99Obezitate (gradul II)
• 40,00 sau mai mult Obezitate morbida
Subponderalitatea
In domeniul subponderalităţii prezintă importanţă semiologică 2 concepte:
• Scăderea ponderală involuntară (SPIV)
• Caşexia
SPIV = scădere ponderală neintenţionată de cel puţin 5% din greutatea corporală obişnuită într-o
lună sau de cel puţin 10% în 6 luni.
Etiologia SPIV cuprinde un număr aproape nelimitat de boli, dar 2/3 din cazuri recunosc 3 mari cauze:
1.Cancerul (35% din cazuri), 50% cu localizare digestivă şi 50% extra-digestivă.
2.Bolile psihice (20% din cazuri) endogene (depresia, demenţele) sau exogene (addicţia de nicotină,
cocaină, opiacee, amfetamină etc)
3.Boli gastro-intestinale non-maligne (10% din cazuri) precum hepatopatiile cronice, pancreatita
cronică, ulcerul peptic, edentaţia, boala celiacă etc.
• Examenul clinic al pacientului cu SPIV trebuie să urmărească cele 7 semne de alarmă :
1.Indigestii frecvente / tulburări de deglutiţie
2.Modificarea habitudinilor colonice / urinare
3.Sângerări sau eliminări de materiale biologice neobişnuite
4.Răceala care nu se vindecă
5.Tuse / raluri bronşice persistente
6.Formaţiune palpabilă la nivelul sânilor / în alte arii ale corpului
7.Modificări evidente ale unui nev pigmentar / ale unei alte formaţiuni cutanate.
Caşexia (gr, Kakos = rău, exis = stare, condiţie) = pierderea excesivă în greutate, mai ales prin
pierderea masei musculare scheletice, în contextul unui reacţii inflamatorii cronice.
Caşexia ≠ inaniţie (care desemnează pierderea în greutate prin deprivare calorică).

Etiologie:
• Cancere cu diverse localizări
• SIDA
• Poliartrita reumatoidă
• Insuficienţa cardiacă congestivă
• BPOC
• Insuficienţa renală cronică (în asociere cu malnutriţia)
Supraponderalitatea
Riscul de a dezvolta diverse afecţini începe să crească încă din acest interval de greutate corporală
( riscul DZ este semnificativ crescut la BMI >25).
Cca 40% dintre români sunt supraponderali.
Obezitatea
 • Reprezinta acumularea tesutului adipos in exces determinand cresterea IMC>30
• Unul din mecanismele principale prin care genotipul afectează greutatea corporală este
reglarea cheltuielilor energetice
• În producerea obezităţii au fost implicate:
1.Tipul alimentelor
2.Cantitatea aportului alimentar
2.Orarul meselor
3.Sedentarismul
• Una dintre cele mai importante componente psihologice ale obezităţii este dependenţa.
Dispunerea ţesutului adipos:
1.Predominent la nivelul trunchiului şi abdomenului (obezitate de tip android, tip Falstaff, în măr) –
creşte riscul cardio-vascular, de diabet zaharat (DZ), sindrom de apnee de somn (SAS), litiază biliară,
gută şi mortalitatea generală. Se defineşte ca perimetru abdominal la nivelul ombilicului >94 cm B şi
>80 cm F.
2.Predominent la nivelul bazinului şi coapselor (obezitate de tip ginoid, în pară) – creşte riscul de
varice şi boală artrozică

• Atitudinea reprezinta postura corpului pacientului in ortostatism si clinostatism.

• Atitudinea pasivă (adinamică) = poziţie de decubit (lat, decumbere = a se întinde) flască,
caracteristică bolilor grave şi produsă de pierderea globală a tonusului muscular.
• Atitudinea forţată = poziţie nefirească a corpului adoptată fie (a) din cauza tulburărilor de tonus
muscular, fie (b) din necesitatea de a ameliora diverse simptome (durerea, dispneea)
• Atitudinea de statuie şi în semn de întrebare din sindromul extrapiramidal hiperton-hipokinetic
(Parkinson) se datorează predominenţei hipertoniei (contracturii) pe musculatura axială şi
rizomielică a staticii şi echilibrului (muşchii cefei, ai gutierelor vertebrale şi ai centurilor scapulară
şi pelvină). Hipertonia este globală (interesează aproape în mod egal şi flexorii şi extensorii) şi se
accentuează la schimbarea posturii (ex: ridicarea din poziţie şezândă, înclinarea corpului înainte
etc) = semnul contorului Froment
Opistotonusul = contractura generalizată a musculaturii scheletice, astfel încât corpul intră în extensie
forţată, sprijinit doar pe cap şi călcâie, descriind un arc de cerc. Opitototnusul poate fi observat în
• Tetanos
• Meningite
• Hemoragii subarahnoidiene
• Tumori de fosă posterioară
• Intoxicaţia cu stricnină
• Efect advers la metoclopramid
• Isterie.

• Postura hemiplegică din boala cerebro-vasculară (post AVC) = paralizia unei jumătăţi a
corpului, cu hipertonie pe flexorii membrului superior (care se află în flexie şi rotaţie internă)
şi pe extensorii membrului inferior. Pentru a păşi cu membrul paralizat, pacientul îl
circumduce, halucele păstrând în permanenţă contactul cu solul (mers cosit).
Posturi forţate antialgice:
• Poziţia în cocoş de puşcă = decubit lateral, cu capul în hiperextensie, gambele flectate pe
coapse şi acestea pe abdomen (colica renală, meningite).
• Decubitul ventral este adoptat de unii ulceroşi în criză.
• Decubitul dorsal cu coapsele şi gambele flectate, evitând orice mişcare,chiar cu limitarea
miscarilor respiratorii, este caracteristic peritonitei.
• Pacient agitat, nelinistit care se zvarcoleste fara sa reuseasca sa isi gaseasca o pozitie
antalgica : colica biliara/pancreatica/renala.
• Pacient transpirat ,anxios,de regula in decubit dorsal, cu dureri violente,socogene :infarct
enteromezenteric.
Poziţii forţate antidispneice:

• Ortopneea caracterizează afecţiunile cardiace cu insuficienţă

ventriculară stângă şi astmul bronşic în criză. Pacientul stă la marginea patului sau cu
căpătâiul ridicat, cu capul înclinat pe spate, sprijinit în braţe . În această poziţie hematoza se
ameliorează deoarece o parte a volumului circulant trece în părţile declive, uşurând munca
inimii, iar musculatura respiratorie accesorie poate intra în acţiune.

• Decubitul lateral este caracteristic unor afecţiuni pleuro-

pulmonare. Astfel, în pleurezii, la debutul bolii, când pleura este inflamată, pacientul va evita
decubitul lateral pe partea afectată datorită durerii; ulterior, pe măsură ce lichidul se acumulează
în cavitatea pleurală şi plămânul este compromis funcţional, pacientul va sta culcat pe partea
afectată pentru a permite plămânului funcţional expansiunea optimă. În supuraţiile
bronhopulmonare, bolnavii preferă decubitusul pe partea afectată, deorece astfel evită drenarea
secreţiilor bronşice purulente şi declanşarea crizelor de tuse
Faciesul reuneşte noţiunea de fizionomie = ansamblul structural al feţei
cu cea de mimică = expresia psihomotrică a feţei care reflectă starea şi reacţiile psihice ale persoanei.
 • Faciesul vultuos,
caracterizat prin congestia intensă a feţei, apare în bolile febrile şi mai ales în pneumonia
francă lobară. În aceasta din urmă, uneori, roşeaţa afectează numai pometele homolateral
congestiei şi se asociază cu herpes naso-labial de aceeaşi parte.

• Faciesul mitral, caracteristic stenozei mitrale, prezintă

cianoză cu nuanţă rozată a pomeţilor (prin dilataţie veno-capilară superficială), asociată cu
cianoza buzelor, nasului şi urechilor.

• Faciesul peritoneal (hipocratic) este palid, cu obrajii supţi, ochii înfundaţi

în orbite, încercănaţi, buzele şi urechile cianotice, nasul ascuţit, proeminent, buzele uscate şi
plesnite. Cea mai frecventă afecţiune în care se observă faciesul hipocratic este peritonita acută
prin perforaţia unui viscer cavitar (ulcer, apendicită), dar el poate surveni şi în gastroenteritele
grave sau toxiinfecţiile alimentare, deoarece la producerea sa participă trei factori comuni:
deshidratarea, febra şi starea toxico-septică.
• Faciesul cirotic, adesea emaciat (lat, macer = slab), are trăsături atone, cu pielea galben-brună,
buzele carminate, limba depapilată, lăcuită, de nuanţă zmeurie, părul uscat şi friabil

• Faciesul hepatic caracterizat prin teleangiectazii

pe pometii obrajilor, buze si limba carminate,icter sclerotegumentar

• Faciesul renal ,caracteristic insuficienţei renale cronice, este palid sau palid-
teros, umflat, buhăit, cu şanţul nazo-labial dispărut, fantele palpebrale micşorate, nasul
turtit. Aceste modificări conferă feţei un aspect copilăros şi inexpresiv.
 • Faciesul lupic este caracterizat prin placardul eritematos centrat pe
şeaua nasului şi extins pe ambele regiuni malare (de unde forma de fluture). Este cel mai
adesea condiţionat de expunerea la soare (fotosensibil

• Faciesul de icoană bizantină, caracteristic sclerodermiei,

este imobil, cu micşorarea orificiului bucal (ceea ce jenează alimentaţia şi vorbirea), buze
subţiate, limba atrofiată, indurată, cu frâul lingual scurtat. Pielea este dură, rigidă şi nu poate
fi plicaturată.
• Faciesul hipertiroidian (basedowian) este frapant prin expresia de spaimă imprimată de
protruzia globilor oculari (exoftalmie), ceea ce face să se vadă sclerele albe deasupra irisului.
Tegumentele sunt subţiate şi adesea acoperite de picături de sudoare, iar buzele pot
prezenta un tremor fin.

• Faciesul hipotiroidian (mixedematos)

este palid, cu pielea aspră şi îngroşată datorită depunerii de mucoid în ţesutul celular
subcutanat. Trăsăturile devin inexpresive, mongoloide, iar mimica este absentă. Părul este
aspru, friabil şi decolorat, iar cel din treimea externă a sprâncenelor lipseşte. Limba este
hipertrofiată şi prezintă amprente dentare pe margine.
• Faciesul cushingoid apare în hipersecreţia de glucocorticoizi (sindromul Cushing) şi în
supradozarea iatrogenă de corticoizi. Faţa este rotunjită, “în lună plină”, cu pomeţii
edemaţiaţi şi roşii dând un fals aspect de sănătate şi prosperitate. Uneori, la nivelul
pomeţilor apar varicozităţi şi acnee. La femei, buza superioară şi mentonul prezintă pilozitate
.
Modificari ale tegumentului
Leziunile cutanate elementare pot fi:

• Primare: apar pe pielea sănătoasă, fără a fi precedate de existenţa unor alte leziuni.
• Secundare: sunt precedate de existenţa altor leziuni cutanate.
 Macule vasculare
Macula vasomotorie (eritemul)
Eritemul) = roşeaţă a pielii (cu nuanţe variabile de la roşu aprins la roz palid), cu evoluţie pasageră /
persistentă, care dispare la vitropresiune.
Mecanism: vasodilataţia arteriolelor din plexul subpapilar.

Macule vasculare
Maculele purpurice (purpura)
Purpura = modificare de culoare a pielii, de obicei circumscrisă, datorată extravazării hematiilor în
derm prin
• inflamaţia peretelui vascular (vasculită)
• anomalie trombocitară (trombocitopenie, trombocitopatie).
Când leziunile cutanate sunt însoţite de hemoragii mucoase = purpură hemoragică
Modificări globale ale culorii tegumentelor
Paloarea
Icterul
Cianoza
Melanodermia
Paloarea reprezinta decolorarea tegumentelor si mucoaselor
Determinanții fiziologici ai culorii pielii sunt:
1.Melanina
2.Hemoglobina (Hb).
Paloarea poate fi produsă de:
• Scăderea/absenţa pigmentului melanic: albinism
• Scăderea cantităţii de Hb:
2.1. Sindromul anemic
2.2. Număr redus de capilare dermice: hipogonadism
2.2. Vasoconstricţie: şoc, criza hipertensivă.

Paloarea anemică poate fi apreciată cel mai uşor în zonele cu capilare superficiale:
• Conjunctiva bulbară
• Mucoasa linguală
• Patul ungheal
• Pliurile palmare
• Faciesul.
Sindromul anemic
Anemia = scăderea cantităţii totale a Hb
• <13g% B
• <12g% F
Sindromul anemic = ansamblul simptomelor şi semnelor hipoxiei tisulare datorate anemiei.
Simptomatologie:
• Cardio-respiratorie: dispnee de efort, polipnee, dureri anginoase, palpitaţii
• Neurologică: cefalee, ameţeli, tinitus, sincopă de efort, irascibilitate, incapacitate de
concentrare, insomnie

• Generală: fatigabilitate
Semne obiective:
• Paloarea (mucoasa conjunctivală şi bucală, patul ungveal, şanţurile palmare)
• Cardio-vasculare: tahicardie, sufluri sistolice funcţionale, puls săltăreţ, hipoTA ortostatică
• Generale: subfebrilitate, edeme
• Icterul reprezinta colorarea în galben a tegumentelor şi mucoaselor datorită acumulării
bilirubinei în ţesuturi.
• Bilirubina începe să se acumuleze în ţesuturi atunci când nivelul ei circulant > 2,5 mg%, iar
icterul devine clinic manifest la 2-3 zile după aceea.
Icterul prezintă nuanţe de galben cu valoare semiologică orientativă pentru natura sa:
• Flavinic = icterul asociază paloare datorată anemiei (hemoliză).
• Rubinic = icterul asociază nuanţa hiperemică dată de vasodilataţia produsă de febră
(afecţiuni hepatocelulare, obstacole litiazice).
• Verdinic = icter intens cu degradare oxidativă în ţesuturi la biliverdină (neoplazii).
• Melanic = icter foarte intens cu acumulare de biliverdină şi stimulare melanocitară
(neoplazii).
Icterul sclerotegumentar apare in :
• Hepatite acute
• Ciroze hepatice
• Metastaze hepatice
• Tumori hepatice primitive
• Neoplasm de cap de pancreas
• Afectiuni biliare cu obstructia caii biliare principale :
litiaza
angiocolita
neoplasm

Cianoza = coloraţie albastră vineţie a tegumentelor si

mucoaselor, care dispare la vitropresiune, determinata de culoarea “inchisă” a sangelui din capilarele
cutanate.

• CONDITII DE EXAMINARE:
Medicul examinează plasat în partea dreaptă a bolnavului.
Bolnavul : în decubit dorsal, cu trunchiul puţin ridicat pe pernă i genunchii flectaţi, pentru a relaxa
musculatura abdominală. Membrele superioare pe lângă trunchi.
TOPOGRAFIA ABDOMINALĂ:
Abdomenul poate fi împărţit în 4 cadrane (superior drept i stâng, inferior drept i stâng) trasând două
linii imaginare , una orizontală si una verticală, prin ombilic.
O altă împărţire topografică se obţine trasând 4 linii imaginare
- o linie orizontală ce uneşte marginile inferioare ale rebordurilor costale
- o linie orizontală ce uneşte spinele iliace antero-superioare
- două linii verticale la nivelul marginilor externe ale muşchilor drepţi abdominali.
Astfel se obţin 9 regiuni topografice: epigastrul, mezogastrul, hipogastrul, hipocondrul drept si stâng,
flancul drept si stâng, fosa iliacă dreaptă si stângă.

1.INSPECTIA:
Se urmăresc:
• modificările cutanate
• implantarea părului
• modificările de contur ale abdomenului
• participarea abdomenului la mişcările respiratorii
• mişcări anormale: peristaltica intensă, pulsaţii
MODIFICĂRILE CUTANATE
• erupţii peteşiale, echimoze (peri-ombilicală=semnul Cullen: pancreatita acută,
• pe flancuri = semnul Turner :infarct mezenteric sau pancreatită acută hemoragică)
• vergeturi albe-sidefii (după sarcină , în obezitate ) sau violacee (sd.Cushing)
• circulație venoasă superficială: sindrom de hipertensiune portală:
• Circulație colaterală de tip porto-cav :peri-ombilicală, în "cap de meduză"
• circulaie colaterală de tip cavo-cav : la nivelul țflancurilor
• cicatricea ombilicală: :înfundată sau proeminentă
• cicatrici post-operatorii
IMPLANTAREA PĂRULUI
• la bărbaţi: absenţa părului abdominal sau implantarea de tip feminin: în ciroza hepatică
• la femei: implantarea părului de tip masculin: în sindrom adreno-genital
MODIFICĂRI DE CONTUR ALE ABDOMENULUI:
1.Abdomenul plat: normal
2.Abdomen escavat (scafoid): cu concavitatea în sus- stări de denutriţie, caşexie
 3.Abdomen bombat: bombare globală sau localizată
• Bombare globală a abdomenului:
- predominent anterioară ("în desagă"):
- obezitate (panicul adipos abundent, ombilic înfundat)
- distensie gazoasă : timpanism exagerat
- cronică =meteorism:(aerofagie sau după alimente ce induc fermentaie), tranzit intestinal prezent;
- acută: ocluzia intestinală mecanică sau paralitică (tranzit intestinal oprit)
- ascita abundentă: ombilic proeminent, matitate la percuţie
- predominent laterală (abdomen de "batracian") bolnav cu ascită, în decubit dorsal
• Bombare localizată:
- a abdomenului inferior:
- relaxarea musculaturii abdominale la vârstnici
- glob vezical
- tumori ovariene sau uterine
- sarcina
- a abdomenului superior:
- hepatomegalie
- splenomegalie
- stomac cu stenoză pilorică
- tumori pancreatice
- la nivelul orificiilor inghinale sau cicatricilor post-operatorii
- hernia ombilicală
- hernia liniei albe abdominale
- diastaza muşchilor drepţi abdominali ( se evidenţiază pe linia mediană, la ridicarea din decubit
dorsal în poziţia şezând)
- eventraţii: la nivelul cicatricilor post-operatorii
MIŞCĂRILE ABDOMINALE:
• Normal: musculatura abdominală participă la mişcările respiratorii. Absenţa acestei
participări (abdomen "de lemn") este semn de iritaţie peritoneală.
• Mişcări abdominale anormale:
• mişcări peristaltice exagerate:
- stenoza pilorică (în epigastru)
- subocluzia intestinală (deasupra obstacolului)
- pulsaţii ale aortei abdominale ( în epigastru): se văd la persoanele slabe.

- pulsaţii ale ventriculului drept în epigastru

(semnul Harzer): la bolnavii cu insuficiență cardiacă dreaptă
2.PALPAREA
• Palparea se efectuează cu mâinile calde (pentru a nu provoca o reacţie de apărare față de
mâinile reci), cu toată palma aplicată, urmărind mimica bolnavului (durere). Regiunea
relatată de bolnav a fi dureroasă se examinează ultima.
• Palparea poate fi :superficială sau profundă, bimanuală sau mono-manuală.
PALPAREA SUPERFICIALĂ: deprimă cu cca 1 cm peretele abdominal .
Urmăreşte:
1.Sensibilitatea superficială: hiperestezia cutanată = semn de iritaţie peritoneală (abdomen acut)
- provoacă durere i contractura involuntară a muşchilor peretelui abdominal ="apărare
musculară", ce poate fi localizată (ex.:apendicita acută) sau generalizată (ex: ulcer
perforat cu peritonită)
- uneori durerea se exacerbează la decomprimarea bruscă a abdomenului = semnul
Blumberg (iritaţie peritoneală)
2.Mase tumorale superficiale: în peretele abdominal, fixate de el. Rămân palpabile când bolnavul
îşi contractă musculatura abdominală (ex: ridică capul de pe pernă): lipoame, hematoame în
teaca dreptului abdominal.
3.Examinarea orificiilor herniare (linia albă, ombilicul, regiunile inghinale): palpăm i invităm
bolnavul să tuşească.
Herniile sunt mase tumorale cu impuls de tuse, reductibile spontan sau prin palpare
Herniile nereductibile: sunt incarcerate în orificiul herniar.
Herniile strangulate (incarcerate i cu necroză ischemică): formaţiuni tumorale dureroase, cu
oprirea tranzitului gazos i pentru materiile fecale (abdomen acut chirurgical). Bolnavul acuză
dureri abdominale, vărsături.
PALPAREA PROFUNDĂ: se efectuează palparea simetrică a tuturor zonelor topografice ale
abdomenului, pentru decelarea de zone dureroase sau de formaţiuni viscerale palpabile.
- viscerele intraperitoneale (cu mezou): mobile faă de peretele abdominal posterior
- viscerele retroperitoneale: imobile
Tehnici de palpare profundă:
1.monomanuală
2.bimanuală: cu mâinile alăturate sau, dacă peretele abdominal este gros, aplicate una peste
cealaltă
3.prin acroşaj ("agăţare”): cu degetele flectate, încercând să pătrundă sub rebordul costal
4.prin balotaj (pentru organele retroperitoneale): o mână apasă viscerul prin intermediul
peretelui abdominal anterior, iar cealată mână, plasată în regiunea lombară, percepe apăsarea
transmisă de viscerul respectiv .
• Date oferite de palparea profundă:
1.mărimea viscerului
2.consistena (elastică, fermă, dură)
3.sensibilitatea (dureros sau nu la palpare)
4.suprafaa (regulată sau neregulată)
5.mobilitatea (la palpare sau cu mişcările respiratorii)
6.pulsaii transmise.
PALPAREA FICATULUI:
- în decubit dorsal
- se delimitează marginea inferioară prin palpare profundă i se apreciază la câţi cm sub rebordul
costal se află (normal: palpabilă la nivelul rebordului costal, pe linia medio-claviculară dreaptă)
- se apreciază marginea superioară prin percuţie pe linia medio-claviculară (LMC) dreaptă i se
măsoară diametrul hepatic pe această linie (normal=9-11 cm)
- se apreciază caracterele descrise la “informaii oferite de palparea profundă “.

PALPAREA COLECISTULUI:
- punctul cistic: la intersecţia dintre rebordul costal sau marginea inferioară hepatică i marginea
externă a dreptului abdominal. Este dureros în caz de: litiază biliară, colecistită.
- manevra Murphy: se palpează colecistul prin acroare sub rebordul costal, în inspir. Dacă este
sensibil: provocăm durere, cu inhibiţie antalgică a respiraiei.
PALPAREA SPLINEI:
- cu bolnavul în decubit dorsal: se delimitează polul inferior al splinei prin palpare profundă
bimanuală, prin balotare sau prin acroşaj sub rebordul costal, invitând bolnavul să inspire adânc.
- cu bolnavul în decubit lateral drept-manevra Chiray i Pavel :bolnav în decubit lateral drept, cu
genunchii flectaţi i braţul stâng deasupra capului
Normal: splina nu se palpează.
Dacă splina este palpabilă: se descriu caracterele ei.

PALPAREA APENDICELUI CECAL: dureros în apendicita acută

- punctul Mc.Burney: la unirea 1/3 externe cu 2/3 interne ale liniei ce unete spina iliacă antero-
superioară cu ombilicul .
- punctul Lanz: la intersecţia marginii externe a dreptului abdominal cu orizontala ce uneşte
spinele iliace antero-superioare .
- Manevra Jaworski (apendice retrocecal): apare durere la palpare profundă în fosa iliacă
dreaptă, în timp ce este ridicat membrul inferior întins (contracia m. psoas).
- semnul Blumberg: durere în fosa iliacă dreaptă la decomprimare bruscă (semn de iritaie
peritoneală)
TUSEUL RECTAL:
- în poziţie de decubit lateral cu genunchii flectai sau în poziţie genu-pectorală
- se inspectează orificiul anal (fisuri, inflamaţii, hemoroizi)
- cu indexul mâinii drepte, înmănuat i lubrefiat cu vaselină, se pătrunde printr-o micare de
înurubare prin orificiul anal în rect.
- se palpează: pereţii rectului, fundul de sac peritoneal Douglas, prostata, respectiv uterul i
anexele
- se verifică materialul extras din rect: materii fecale, sânge, mucus sau puroi
Puncte dureroase abdominale
• Aprecierea durerii provocate – se face prin intermediul examinării punctelor dureroase
abdominale sau prin intermediul unor manevre de provocare a durerii.
• Punctele dureroase abdominale sunt: solar, epigastric, colecistic, piloric, apendiculare,
renoureterale şi sunt uneori semnificative în afectarea organelor respective.
• Punctul subxifoidian, situat imediat sub apendicele xifoid, sensibil în afecţiuni ale cardiei,
esofagului inferior, fornixului gastric;
• Punctul epigastric, în treimea superioară a acestei linii, sensibil în afecţiunile stomacului;
• Punctul solar este situat în treimea inferioară, pe lina mediană, xifo-ombilicală, sensibil în boli
gastrice dar şi în toate afecţiunile pelvine, fiind centrul nervos cel mai important din
abdomen;
• Punctul colecistic, pe linia medio-claviculară, la locul de intersecţie cu rebordul costal drept
sau la intersecţia coastei a 10-a cu marginea dreptului abdominal, sensibil în afecţiunile
hepatobiliare, unghiului hepatic al colonului, pleurei diafragmatice, pielocaliceal renal drept;
• Punctul piloric, pe bisectoarea care împarte triunghiul realizat între linia mediană cu linia
care uneşte ombilicul cu linia axilară anterioră, la 2 cm în sus; această zonă mai poartă
numele de zona pancreatico-coledociană, fiind locul de proiecţie al colecistului şi capului de
pancreas (frecvent locul de palpare al hidropsului vezicular sau al tumorii de cap de pancreas,
semnul lui Courvoisier);
• Punctele apendiculare sunt în număr de trei:
• punctul Mc Burney, localizat în treimea superioară pe linia care uneşte
ombilicul cu spina antero-superioară dreaptă;
• punctul Moriss, localizat în treimea inferioară a acestei linii şi punctul Lanz, în
treimea externă a liniei care uneşte cele două spine antero-superioare.
• prin unirea celor trei puncte rezultă un triunghi, triunghiul lui Iacobovici,
dureros în caz de afecţiuni apendiculare dar şi în afecţiuni anexiale
• Punctele mezenterice sau paraombilicale, situate la intersecţia liniei
ombilicale cu marginea drepţilor abdominali, sensibile în enterocolopatii,
afecţiuni ale mezenterului;
Manevrele de provocare
• Manevra Blumberg – mâna examinatorului efectuează o presiune din ce în ce mai puternică
în profunzime, după care este ridicată brusc (cu prevenirea pacientului în prealabil); în
momentul ridicării se produce o durere vie determinată de iritaţia peritoneală
• Manevra Rowsing – comprimă colonul descendent şi transvers în sens antiperistaltic
obţinând o durere vie la distensia cecului şi apendicelui – semn de apendicită acută
• Manevra ileopsoasului - constă în plasarea mâinii examinatorului în fosa iliacă dreaptă (zona
cecoapendiculară) pacientul fiind invitat să ridice membrul inferior drept întins la 90º faţă de
planul trunchiului; în momentul ridicării piciorului apare o durere vie la nivelul zonei
apendiculare
• Manevra Murphy – constă în plasarea mâinii examinatorului în zona colecistocoledociană sub
rebordul costal pe linia medioclaviculară; invitând bolnavul să inspire adânc, în momentul
împingerii colecistului în mâna examinatorului se provoacă o durere vie
3.PERCUŢIA
Normal: percuţia abdomenului relevă timpanism (conţinut gazos intestinal) i zone de matitate
fiziologică (matitate hepatică, uter gravid, vezică urinară plină)

Percuţia ficatului: se percută toracele anterior pe linia medio-claviculară dreaptă. Normal,

matitatea hepatică începe din spaţiul al V-lea intercostal drept i se întinde până la rebordul
costal .
Disparitia matităţii hepatice:
1. pneumoperitoneu (ulcer perforat)
2.   interpoziţie de colon (sd. Chilaiditi)
3.   situs inversus (matitate hepatică în stânga)
Percuţia stomacului: zonă de timpanism în spaiul Traube (bula cu aer gastrică): delimitat de:
rebordul costal stg, matitatea cardiacă , matitatea hepatică i matitatea splenică .
 Percuţia splinei :în decubit lateral drept, pe linia axilară
medie a hemitoracelui stâng. Se percută între coastele 9 i 11, până la rebordul costal .

Percuţia globului vezical sau uterului gravid :zonă de matitate în hipogastru, cu convexitatea în
sus

Percuţia ascitei:
- bolnavul în decubit dorsal: se percută radiar, în "evantai", pornind de la apendicele xifoid . Se
constată o zonă de matitate declivă, cu concavitatea în sus.
- bolnavul în decubit lateral: se constată că matitatea declivă este deplasabilă pe flancuri
- semnul "valului" : bolnavul în decubit dorsal, apasă cu marginea cubitală a unei mâini pe linia
albă abdominală. Medicul percută cu vârful degetelor mâinii drepte în flancul drept i percepe
undele de percuţie, transmise prin lichidul de ascită, cu palma mâinii stângi, plasată în flancul
stâng.

4.AUSCULTAŢIA
Normal: se aud zgomote hidroaerice (borborigme, garguimente), cu o frecvena de 5-30/minut,
datorate peristalticii intestinale.
Anomalii la auscultaie:
1.absena zgomotelor intestinale: ileus paralitic
2.garguimente lungi, asociate cu colici i oprirea tranzitului gazos i de materii fecale: ileus mecanic
3.Frecături peritoneale:
- în hipocondrul drept: perihepatită
- în hipocondrul stâng: perisplenită
4.Sufluri abdominale :
- în epigastru: aorta abdominală
- paraombilical: artere renale
- deasupra arcadei inghinale: arterele iliace
- murmur venos peri-ombilical :în ciroza hepatică

TACTUL RECTAL
• Constituie un gest obligatoriu in
examinarea chirurgicala  a unui pacient.  La femei poate fi un gest complementar tuseului
vaginal.
•   Pozitia pacientului  poate fi genu-pecturala (corect ar fi sa spunem genu-cubitala),
ginecologica, decubit lateral  cu membrul pelvin liber, usor flectat, sau in
ortostatism,cu  trunchiul  sprijinit  pe  o  masa.  Cea   mai  utilizata  este  cea genupectorala,
in care pacientul se sprijina pe genunchi si coate, cu coapsele flectate pe abdomen si pe
gambe.
TEHNICA
• pacientul este invitat sa nu contracte sfincterul anal si sa faca un efort de defecare, moment
in care indexul mainii drepte (mana imbracata in manusa sterila), lubrifiat cu sapun si apa sau
ulei de parafina, patrunde bland in rect.
• Se urmareste si se apreciaza tonicitatea sfincterului anal, prezenta eventualilor hemoroizi,
polipi, abcese perianale. Se urmareste de asemenea, existenta hemoroizilor interni, a fisurilor
anale, a tumorilor mucoasei anale, a tumorilor mucoasei rectale, supletea peretilor ampulei,
daca ampula este cu materii fecale sau este goala, daca sunt urme de scaun melenic sau de
sange proaspat.
• Tactul rectal nu permite explorarea rectului pe o distanta mai mare de 8 - 10cm. La barbat
tactul rectal trebuie sa aiba in vedere neaparat, examenul prostatei. Se exploreaza volumul
prostatei, forma lobilor prostatici, prezenta santului median, consistenta, sensibilitatea,
netezimea acestora.
• Hipertrofia lobilor, stergerea santului median, sunt semne ale adenomului de prostata. In
caz de inflamatie a veziculei seminale, sau ale glandelor Cowper, acestea pot fi palpate prin
tact rectal, introducand degetul dincolo de prostata.
• Tactul rectal poate permite si palparea punctului ureteral inferior, singurul loc unde ureterul
poate fi palpat direct. Cu indexul introdus profund si lateral in rect, se ajunge la nivelul
intrarii ureterului in vezica, momentul fiind marcat de o durere vie si senzatia imperioasa de
mictiune.
• Se poate simti un calcul inclavat in portiunea intramurala a ureterului sau chiar ureterul
inflamat, un cordon proeminent renitent.
• Tactul rectal se efectueaza cu blandete, cu un singur deget sau bimanual, prin palparea
simultana a peretelui abdominal anterior, cu mana stanga.
•   La femei, tactul rectal permite pe langa explorarea anorectala si explorarea organelor
genitale, gest efectuat curent mai ales la virgine.
FOAIA DE OBSERVAȚIE CLINICĂ GENERALĂ
Definiție: Foaia de observație clinică generală este un document medical, clinic, deoarece
centralizează datele clinice și paraclinice despre pacient, științific, fiind un document al cercetării
medicale și juridic (probă în justiție).
Cuprins
• Date personale pacient
• Date calendaristice: data internării, data externării etc.
• Diagnosticul – în diferite faze: de trimitere, la internare, anatomo-patologic etc.
• Motive internare, anamneza și istoricul bolii
• Examen obiectiv
• Examene de specialitate
• Examene paraclinice
• Susținerea diagnosticului și tratamentului
• Evoluţia bolii, regimul alimentar, tratamentul aplicat și eficienţa acestuia
Anexe:
• Materiale sanitare consumate pe perioada internării
• Acordul pacientului informat
• Obligațiile pacientilor

1. Date personale pacient- nume,prenume, data nașterii, domiciliu, ocupația, cetățenie, asigurare
etc.
2. Date calendaristice: data internării, data externării etc.
3. Diagnosticul – în diferite faze: de trimitere, la internare, anatomo-patologic etc.
Diagnosticele secundare (complicaţii/comorbidităţi) se înregistrează pentru celelalte afecţiuni,
concomitente cu diagnosticul principal, trecându-se exclusiv complicaţiile/comorbidităţile pentru
care pacientul a fost investigat şi tratat în timpul episodului respectiv de boală.
• Motive internare, anamneza și istoricul bolii
• Motive internare – totalitatea simptomelor ce determină bolnavul să se prezinte la medic; se
va încerca ierarhizarea simptomatologiei (după simptomul dominant), succesiunea şi evoluţia
acesteia (de ex.: pentru durere se va preciza sediul, iradierea, momentul apariţiei,
intensitatea, durata, periodicitatea, fenomene însoţitoare etc).
• Anamneza:
• Antecedente heredo- colaterale- se referă la bolile de care au suferit părinţii şi membri ai
familiei (rude de gradul 1).
• Antecendente personale fiziologice- se referă la datele de instalare şi modalităţile de evoluţie
ale unor funcţii normale.
La femeie cuprind: - menarha, regularitatea şi durata ciclului, durata şi abundenţa fluxului
menstrual, data ultimei menstruaţii, numărul de sarcini, numărul de naşteri, numărul de avorturi:
spontane, provocate, terapeutice; apariţia menopauzei: spontană sau indusă.
La bărbaţi cuprind: momentul şi modul instalării pubertăţii, viaţa sexuală, momentul şi modul
instalării andropauzei.
• Antecedentele personale patologice -se referă la principalele afecţiuni de care a suferit
pacientul, din copilărie până în momentul internării.
De exemplu: boli venerice, respiratorii, cardiovasculare, digestive, renale, endocrine,
neurologice ; Intervenţii chirurgicale etc.
c) Condiții de viața și muncă
Profesia actuală sau anterioară pensionării importantă pentru a aduce lămuriri privind:
- existenţa noxelor a gazelor
• condiţiilor improprii de lucru
• prezenţa stressului
• a poziţiilor vicioase în timpul muncii
 d) Comportamente (fumat, alcool etc.)
Se referă la consumul prezent dar și din trecut
Se urmăreşte tipul, cantitatea şi frecvența consumului.
• Medicaţie de fond administrată înaintea internării (inclusiv preparate hormonale şi
imunosupresoare)
Trebuie notată denumirea, doza, modul de administrare și frecvența utilizării.
Istoricul bolii: pentru realizarea corectă a unui istoric, trebuie precizate:
- debutul bolii (acut sau cronic)
- simptomele (generale sau locale)
- circumstanţele de apariţie, cronologia, succesiunea simptomelor, localizarea, intensitatea,
evoluţia, asocierea altor simptome
- atitudinea bolnavului faţă de afecţiunea sa (consultaţii, internări, tratamente ambulatorii,
investigaţii).
5. Examen obiectiv
Starea generală- poate fi: gravă, mediocră sau bună
Talie
Greutate
Starea de nutriţie- poate fi subponderal/ normoponderal/ supraponderal/ obez. Se determină prin
măsurarea indicelui de masă corporală.
Starea de conştienţă- poate fi cooperant/ somnolent/ obnubilat/ comatos.
Facies -reprezintă modificarea fizică a feţei ce apare ca urmare a unei boli.
- semnificaţie de mare valoare în semiologie şi în stabilirea diagnosticului.
Tegumente și mucoase- se vor analiza: culoarea, cicatricile postoperatorii/ postraumatice,
elasticitatea. Se noteaza tatuaje, peteșii, echimoze, escoriații etc.
Fanere
Ţesut conjunctiv-adipos- bine/ slab/ normal reprezentat.
Sistem ganglionar- se examinează ganglionii occipitali, submandibulari, mentonieri, latero-cervicali,
supraclaviculari, axilari, inghinali.
În cazul unei patologii se vor nota- numărul, localizarea, consistenţa, mobilitatea ganglionilor şi dacă
sunt sau nu dureroşi spontan sau la palpare. Interesează de asemenea momentul apariţiei şi
dezvoltarea lor (rapid sau lent).
Sistem muscular-se vor nota- tonusul, dezvoltarea musculaturii, participare grupelor musculare la
diferite mişcări etc.
Sistem osteo-articular- se vor urmări deformaţii osoase (post-rahitism,
fracturi), discontinuităţi ale reliefurilor osoase însoţite de dureri intense şi impotenţă funcţională a
segmentului afectat (fracturi).
Aparat respirator
Inspecţia v-a consemna eventualele sechele de rahitism (stern înfundat, în"carenă", mătănii costale
etc), forma toracelui, deformaţi (cifoză, scolioză, etc); se va aprecia amplitudinea mişcărilor
respiratorii.
Palparea v-a evidenţia frecvenţa respiraţiilor, expansiunea bazei toracelui, transmitere vibraţiilor
vocale (se cere bolnavului să rostească "33").
La percuţie se distinge: sonoritate pulmonară normală, timpanism, submatitate sau matitate
(pneumonie, pleurezie, hemotorace, etc).
Auscultaţia v-a preciza prezenţa ralurilor (crepitante, subcrepitante, sibilante, ronflante).
Aparat cardiovascular
Inspecţia v-a preciza culoarea tegumentelor şi mucoaselor.
Palparea v-a constata bătaia vârfului cordului - şocul apexian (normal spaţiul V intercostal stâng pe
linia medio-claviculară), pulsul periferic, freamăt sistolic.
Percuţia v-a preciza matitatea cardiacă.
Auscultaţia cordului se v-a face sistematic, pe focarele aortei, pulmonarei, mitrală, tricuspidă; se vor
observa tulburările de ritm, tahicardia, diferenţele între pulsul periferic şi cel central, suflurile
sistolice sau diastolice. Auscultaţia carotidelor, femuralelor şi aortei abdominale permite
evidenţierea unor leziuni stenotice.
Aparat digestiv
Se va preciza apetitul, scăderea ponderală, greţurile, vărsăturile, durerea şi caracteristicele ei (sediu,
durată, intensitate, iradiere, ritmicitate, periodicitate etc); tranzitul pentru gaze si materii fecale.
La inspecţie se va urmări: cavitatea bucală; abdomenul: participarea la mişcările respiratorii, prezenţa
cicatricilor (traumatice sau postoperatorii), prezenţa tuburilor de dren, a pansamentelor sau plăgilor.
Palparea poate fi superficială sau profundă (pentru evidenţierea limitelor ficatului, splinei sau a
formaţiunilor tumorale).
Percuţia evidenţiază matitatea hepatică, sonoritatea colică.
Auscultația evidențiază zgomotele intestinale
Ficat, căi biliare, splină
Palparea v-a evidenția forma și consistența. Și împreună cu percuția se vor evidenția dimensiunile.
Aparat uro-genital
La palpare se vor aprecia zonele şi punctele ureterale dureroase. Se va nota aspectul urinii, diureza,
micţiunile, precum şi conformaţia organelor genitale externe.
Sistem nervos,endocrine, organe de simț
Se va aprecia starea de conştientă a pacientului, orientarea temporo-spaţială, reflexele osteo-
tendinoase, cutanate abdominale, cutanat plantar), reflexul pupilar, reacţia la durere.
Examene de specialitate – neurologic, oncologic, oftalmologic etc.
Examene paraclinice:
• Examene de laborator
• Examene radiologice (rezultate)
• Examene ecografice (rezultate).
• Examene anatomo- patologice
Intervenții chirurgicale
4. Susținerea diagnosticului si tratamentului
Cuprinde rezumativ principalele etape ale spitalizării şi ale tratamentului acordat pe parcurs,
recomandările date celui externat, medicamentele prescrise, comportamentul indicat acestuia în
perioada următoare externării.
• Clinic.
• Paraclinic
• Epicriza- reprezintă sinteza cazului cu datele esenţiale din anamneză, examenul obiectiv,
investigaţiile concludente, tratamentul şi evoluţia în cursul spitalizării precum şi indicaţiile
oferite pacientului pentru continuarea tratamentului sau a investigaţiilor după externare.
5.Evoluţia bolii, regimul alimentar, tratamentul aplicat şi eficienţa acestuia
• Foaie de temperatură- cuprinde T.A., puls, temperatură, lichide ingerate, diureză, scaune,
dietă. Aceastea vor fi înregistrate zilnic pe durata spitalizării.
• Foaie de evolutie si tratament
• constă în notarea zilnică a stării generale, evoluţiei postoperatorii (aspectul plăgii, drenajul,
reluarea tranzitului intestinal, reluarea alimentaţiei etc.)
• Se va preciza, de asemeni, medicamentele administrate, doza, precum şi modul de
administrare (perfuzie intravenoasă, injecţii intravenoase, intramusculare, administrare
enterală, supozitoare etc.)
1.Materiale sanitare consumate pe perioada internării
2.Acordul pacientului informat- cuprinde: tabel cu personalul medical care îngrijește pacientul,
datele pacientului, informatii în legătură cu actul medical, semnătura pacientului,
consimțământul pacientului privind tratamente, investigații etc.
3.Obligațiile pacienților- cuprinde obligațiile pe care pacienții trebuie să le respecte pe durata
internării.
PREGĂTIREA PREOPERATORIE A PACIENTULUI
Cuprins
1. Caractere generale. Definiție. Clasificare.
2. Obiective specifice. Scop. Principii de îngrjire.
3. Pregătirea fizică și psihică a pacientului.
4. Pregătirea general.
4.1. Bilanț clinic.
4.1.1. Bilanț clinic general.
4.1.2. Culegerea de date privind antecedentele pacientului.
4.1.3. Urmărirea și măsurarea funcțiilor vitale și vegetative.
4.1.4. Examen clinic pe aparte.
4.2. Bilanț paraclinic.
4.2.1. Examen de rutină.
4.2.2. Examene complete.
4.2.3. Examene special.
5. Pregătirea pentru operație.
5.1. Pregătirea preoperatorie generală din ziua care precede operația.
5.2. Pregătirea preoperatorie din seara care precede operația.
5.3. Pregătirea preoperatorie din ziua operației. Măsuri generale. Administrarea premedicației.
Transportul pacientului la sala de operație.
5.4. Pregătirea operatorie specială. Obiective. Indicații.
6. Măsuri speciale legate de aparatul sua organul care urmează a fi operat.Măsuri speciale legate de
afecțiuni preexistente.
7. Pregătirea preoperatorie de urgență. Măsuri preoperatorii de urgență.
8. Rolul moral al doctorului.
9. Concluzii .

Pregătirea preoperatorie-Caractere generale

Definitie
Pregătirea preoperatorie generală şi specifică reprezintă primul pas al terapiei chirurgicale aplicată
bolnavului.
Pregătirea generală preoperatorie, constă în examenul clinic și paraclinic, pregătirea psihică, îngrijiri
igienice, urmărirea funcţională, vitală și vegetativă, precum și observarea schimbării în starea
bolnavului și regimul dietetic preoperator.
Clasificare
I. Pregătirea fizică și psihică a pacientului
II.Pregătirea generală -a.Bilanț clinic
-b.Bilanț paraclinic
III.Pregătirea pentru operație ( sau îngrijiri preoperatorii )
Obiective specifice-Scop
Pregătirea pacientului înaintea intervenției chirurgicale este un element major de prevenire a
infecțiilor postoperatorii. De ea depinde reușita operației și evoluția postoperatorie.
Pregătirea pacientului pentru operație prin :
Neutralizarea surselor de suprainfecţie care au originea: la nivelul pielii (incizie): la distanţă (naso-
faringian şi vezică urinară).
Reducerea posibilităţilor de contaminare a pielii, prin utilizarea de antiseptice.
Depistarea şi semnalarea unor leziuni cutanate, infecţii ORL sau urinare recente ori vindecate paraziţi
externi, posibilităţi de alergie.

 Pregătirea documentelor pacientului pentru operație prin:

·        revederea semnăturii consimțământului chirurgical.
·        completarea cu acuratețe a listei operatorii.
furnizarea, preoperator, de informații și instrucțiuni pacientului și familiei.
Principii de îngrijire
Operația este un eveniment important în viața pacientului, generator de stres fizic și psihic.
 Teama de spital, de anestezie, de operație, de suferința postoperatorie fac ca bolnavii să fie anxioși,
agitați, deprimați psihic.
 Incizia operatorie determină durere și predispune la infecții.
  Anestezicele si drogurile analgezice au efect depresiv asupra organismului diminuând durerea dar și
capacitatea de reacție a pacientului față de stimulii din mediul înconjurator.
I.Pregătirea fizică și psihică a pacientului
Pacienţilor ajunţi la secţia de chirurgie trebuie să li se asigure confort fizic şi psihic.
Pacienţii internaţi sunt agitaţi, speriaţi, inhibaţi de teama intervenţiei chirurgicale, de
diagnosticul imprevizibil , de anestezie, de durere, de moarte.
  Se recomandă tact și întelegere empatică în comunicarea cu pacientul pentru a reduce disconfortul
psihic creat de teama de operație, anestezie.
  Se recomandă selectarea pacienților pe saloane, evitându-se contactul celor nou internați cu cei
care au avut o evoluție postoperatorie dificilă, gravă sau cu muribunzii.
 Se liniștește pacientul cu privire la anestezie, durere și procedurile preoperatorii.
Se respectă opiniile pacientului legate de credințe si concepții.
Se oferă informații clare, accesibile legate de actul operator și de consecințele acestuia (limitări,
mutilări).
      Se obține consimțământul scris al pacientului conștient, adult sau al familiei în cazul minorilor sau
al pacienților inconștienți.
      Se stabilește data intervenției și se comunică bolnavului.
  Consimțământul informat în intervențiile chirurgicale este responsabilitatea medicului; nursa este
responsabilă din punct de vedere etic, nu legal, acționând ca un avocat al pacientului (verificând dacă
pacientul a înțeles informațiile primite și daca sunt respectați toți pașii în pregătirea preoperatorie).
      Formele de consimțământ trebuie semnate înainte ca pacientul să primească medicația sedativă,
preanestezică.
      Se administrează, la indicația medicului, sedative, hipnotice în seara dinaintea intervenției pentru
a asigura o odihnă adecvată in timpul nopții.
II.Pregătirea generală
• Bilanț clinic.
1.Bilanț clinic general
Se măsoară și se reprezintă grafic funcțiile vitale : temperatura, puls, T.A., respirație.
     Se cântărește bolnavul (greutatea sa-obezitatea şi caşexia), și se apreciază talia pentru dozarea
premedicației și anestezicelor. De asemenea ,se observă şi se consemneaza aspectul general al
pacientului şi vârsta aparentă şi reală.
      Se semnalează medicului eventualele modificări ale tegumentelor din zonele prevăzute pentru
intervenție cum ar fi semnele de inflamație sau de alergie. (ne ajută să cunoaştem starea de
hidratare sau deshidratare a organismului).
      Se notează și se raportează eventualele simptome de infecție a căilor respiratorii superioare,
precum și apariției menstruației la femei.
Se ia cunoştinţă de situaţia globală în care se află pacientul şi, într-o manieră selectivă, se remarcă
detaliile importante, schimbările care apar în evoluţia lui şi utile pentru explorarea preoperatorie.
Se culeg date din diverse surse: foaia de observaţie, foaia de temperatură, familia pacientului, ceilalţi
membri ai echipei de îngrijire, însă principala sursă rămâne pacientul. Culegerea datelor să se facă cu
mare atenţie şi minuţiozitate, pentru a nu scăpa problemele importante şi pentru a se face o
evaluare corectă a lor .
Toate datele privind starea generală a pacientului şi evoluţia bolii acestuia se notează permanent în
F.O. şi planul de îngrijire, pentru a obţine un tablou clinic exact, care va fi valorificat de echipa de
îngrijire.
2.Culegerea de date privind antecedentele pacientului
• familiale:
• dacă în familie au fost bolnavi cu: - neoplasme
- diabet
- H.T.A.
- cardiopatii
-tuberculoze
b. chirurgicale:
- dacă a mai suferit alte intervenţii.
- dacă au avut evoluţie bună.
- dacă au fost complicaţii.
c. patologice:
• se vor nota bolile care au influenţă asupra anesteziei şi intervenţiei.
• dacă a avut afecţiuni pulmonare şi dacă este fumător.
• afecţiuni cardiace, epilepsie,diabet.
3. Urmărirea şi măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative
Se va urmări, măsura şi nota:
• tensiunea arterială
- pulsul
• respiraţia
• temperatura
• diureza
• scaunul
4. Examenul clinic pe aparate
Este făcut de medic prin:
• inspecţie
• palpare
• percuţie
• auscultaţie
Este foarte importantă şi utilă cunoaşterea examenului clinic pe aparate, pentru completarea
bilanţului clinic preoperator .
• Bilanț paraclinic
• completează examenul clinic
• permite o apreciere exactă a stării viitorului operat
• rezultatele examenelor paraclinice depind de profesionalismul şi corectitudinea cu care s-a
făcut recoltarea produselor biologice şi patologice
Pentru o mai bună înţelegere a pregătirii preoperatorii, putem clasa examenele paraclinice în:
1.Examene de rutină
sunt examene obligatorii înaintea oricărei intervenţii chirurgicale, indiferent de timpul avut la
dispoziţie pentru pregătire şi indiferent de starea generală a pacientului: - timpii de sângerare
şi de coagulare
- determinarea grupei sanguine
- hematocrit
- glicemie
- uree sanguină.
2.Examene complete
hemoleucogramă completă,
• V.S.H.,
- echilibrul acido-bazic(E.A.B.),
• coagulograma completă,
• probe de disproteinemie,
• proteinemie,
 • transaminaze,
• examen de urină,
• electrocardiogramă,
radiografie sau radioscopie pulmonar
3.Examene speciale
Sunt în funcţie de aparatul sau organul pe care se intervine
• Explorarea aparatului respirator - radioscopia sau radiografia pulmonară
- bronhografia și bronhoscopia
- tomografia
- explorarea funcţiei pulmonare: spirometrie+ examenul sputei
b. Explorarea aparatului cardiovascular
- probe de efort
-oscilometrie, oscilografie
-electrocardiograma, fonocardiograma
-examenul fundului de ochi (la hipertensivi)
• examenele radiologice:
• arteriografie
• angiocardiografie
• flebografie
- explorări izotopice
- cateterism cardiac
- recoltare de sânge pentru:
• colesterol
• lipemie
c. Explorarea tubului digestiv
• examenul radiologic:
• cu substanţă de contrast: • esofag baritat
• tranzit baritat
• irigografie
• fără substanţă de contrast :• esofagoscopie
• gastroscopie
• duodenoscopie
• colonoscopie
• rectoscopie
• anuscopie
- chimismul gastric
- tubajul duodenal
-examenul materiilor fecale
- examenul cu izotopi radioactivi
- tomografia
d. Examenul functiei hepatice
• explorarea funcţiei excretoare biliare:
- tubaj duodenal
- recoltări de sânge pentru: bilirubina și colesterol
• explorarea funcţiei de coagulare:
- coagulograma completă
- fibrinogen
• explorarea funcţiei metabolice:
- electroforeza, dozare de proteine
-probe de disproteinemie
-lipide, colesterol - glicemie
• explorarea pancreasului:
-scintigrafie și pancreatografie
-arteriografie selectivă pancreatică
-duodenoscopie
- tubaj duodenal
e. Explorarea funcţiei renale
examenul de urină complet, urocultură, ADDIS
examenul de sânge: uree, acid uric, creatinina, ionograma, echilibrul acido-bazic (EAB)
examene endoscopice:
-cistoscopie
-cromocistoscopie
examene radiologice:
- urografie i.v.
• cistografie
• pielografie
examene izotopice:
- scintigrama renală
- renograma izotopică
III.Pregătirea pentru operație
Pregătirea preoperatorie generală din ziua care precede operația
REPAUS
Regimul alimentar trebuie să fie uşor digerabil şi cu consum de lichide pentru:
-menţinerea tensiunii arterial
- dezintoxicarea
-mărirea diurezei
-diminuarea setei
- acidozei postoperatorii.
Alte pregătiri pentru intervenţie:
-antibioterapice când se anticipează apariţia unei infecţii postoperatorii
-spălături vaginale repetate cu antiseptice pentru infecţii ginecologice.
-spălătura gastrică în intervenţii laborioase pe stomac
Pregătirea preoperatorie din seara care precede operația
Pregătirea tubului digestiv :
-clismă evacuatoare (cu excepţia intervenţiilor pe colon),iar după clismă se administreaza o
alimentaţie lejeră : supă de legume, băuturi dulci sau alcaline.
-nu se dau purgative
-se face duş
Pregătirea pielii:
Se depilează zona de intervenție prin raderea pilozităților cu un aparat de ras individual, pe o
suprafață largă (15 / 25cm) având grijă să nu se creeze soluții de continuitate.
Se interzice folosirea cremelor depilatoare care pot da reacții alergice și iritații ale mucoaselor din
zonele intime.
Nu se depilează sprâncenele în cazul intervențiilor la nivelul globului ocular.
Se dezinfectează zona rasă cu alcool medicinal sau betadină (se exclude riscul la alergie prin
anamneză)
  Se acoperă câmpul operator cu un câmp steril.
  În caz de urgență imediată, bolnavul va fi ras  la pat sau la UPU înainte de a fi transportat la blocul
operator. Se contraindică, temporar, actul operator in caz de leziuni cutanate în regiunea unde
urmează să se desfășoare intervenția.
Pregătirea preoperatorie din ziua operației
1.Măsuri generale
• Se supraveghează pacientul să ramână nemâncat și să nu fumeze.
•    Se masoară funcțiile vitale și vegetative: temperatura, puls, T.A..
 • Se apreciază starea generală și comportamentul.
• Se comunică medicului eventualele modificări patologice ale funcțiilor vitale, tusea, coriza,
diareea, apariția menstruației la femei și modificări din zona de intervenție.
• Se indepărtează bijuteriile, ceasul, peruca, protezele (dentare, membrele artificiale),
agrafele de păr, lentilele de contact și se cere pacientei să-și facă toaleta de dimineată fără
folosirea machiajului sau a lacului de unghii, a rujului, pentru o bună observare a
extremitaților.
• Se invită pacientul să-și golească calea urinară sau se montează aseptic o sondă, daca
medicul indică.
• Se strânge părul lung într-o bonetă, sau se împletește în coadă, iar pacientul îmbracă o
pijama curată, deschisă, iar femeile camasă de noapte.
2.Administrarea premedicației
    Se administrează medicația preanestezică (premedicația) cu 60 de minute înainte  de operație,
dacă administrarea este orală și cu 45 de minute înainte de operație – în administrarea parenterală.
   Se interzice pacientului să se mai ridice din pat după administrarea premedicației deoarece are
acțiune sedativă și deprimă circulația, determinând hipotensiunea arterială ortostatică.
    Se predau obiectele de valoare, bijuteriile bolnavului familiei sau nursei-sefe, insotite de procesul
verbal.
3.Transportul pacientului la sala de operație
      Se transportă bolnavul la sala de operație cu un mijloc adecvat stării sale – cu brancarda, patul
rulant, bine acoperit și însoțit de nursă.
      Se însoțește bolnavul de documentele administrative: F.O. cu rezultatele investigațiilor, cu
consimțământul scris.
      Se evită transportul prea devreme la sala de operație pentru a nu stresa bolnavul.
      Se verifică lista operatorie (data, ora, regiunea operatorie).
Se pregătește, între timp, salonul pentru primirea, în condiții optime, a operatului :
·        igiena salonului
·        aerisirea salonului
·        schimbarea lenjeriei de pat
·        asigurarea cu material de protecție a patului.
 Se verifică sursa de oxigen, de aspirație.
 Se pregătesc :
·        tensiometru și stetoscop biauricular
·        stativ
·        trusa de perfuzat
·        soluții perfuzabile și medicamente prescrise de medic pentru perioada postoperatorie
·        urinar
·        bazinet
·        taviță renală
·        alte materiale în funcție de tipul intervenției și de îngrijiri (borcan de drenaj, de aspirație, etc).
4.Pregătirea operatorie specială
Obiective
 Corectarea deficiențelor organismului.
 Restabilirea echilibrului fiziologic pentru a suporta actul operator.
 Evitarea complicațiilor grave în timpul sau imediat dupa operație
Indicații
  Pacienții cu risc operator crescut creat de aparatul sau organul pe care se va interveni.
  Pacienții cu afecțiuni preexistente : cardiovasculare, pulmonare, hepatice, renale, diabet zaharat.
Măsuri speciale legate de aparatul sau organul care urmează a fi operat
 În cazul intervențiilor pe aparatul respirator se practică:
·        aspirarea secrețiilor traheo-bronșice
·        medicație specifică: -fluidifiante ale secrețiilor
  -expectorante
- bronhodilatatoare
  - intubația cu sonde speciale - sonda CARLENS (prezintă două brațe, câte unul
pentru fiecare bronhie) când este necesară excluderea temporară a unui plămân sau pentru a
preveni  inundația bronșică cu secreții (ex. Chist hidatic)
      În cazul operațiilor pentru stenoză pilorică și a operațiilor pe stomac :
montarea unei sonde  naso-gastrice de aspirație a stazei gastrice, cu 3-4 zile înainte de operație
spălătura gastrică în seara dinaintea operației
     În caz de ocluzie intestinala:
·        aspirație naso-gastrică și reechilibrare hidro-electolitică i.v.
Măsuri specifice legate de afecțiuni preexistente
 Se recomandă obținerea avizului de la medicul specialist în domeniu (diabetolog, cardiolog,
gastroenterolog, neurolog, etc) cu specificarea riscului anestezico-chirurgical și eventual a măsurilor
terapeutice necesare atat pre-, cât și postoperatorii.
    Se vor evita intervențiile pentru afecțiuni cronice în primele 6-l2 luni după un infarct miocardic
acut.
    Se convertește medicația cardiacă și antihipertensivă sau de reglare a glicemiei pe cale orală în
terapie parenterală până la reluarea tranzitului și alimentației postoperator.
    Se face reechilibrarea hematologică parenterală (transfuzii) în cazul pacienților cu anemie severă,
preoperator.
  Se aplică măsuri specifice pentru pacienții hepatici :
·        dieta hipercalorică predominant glucidică
·        vitaminoterapie
·        reducerea aportului de proteine pentru a scădea riscul de apariție a encefalopatiei portale
  Se recomandă profilaxia riscurilor: infecțios, tromboembolic și al hemoragiilor digestive acute “de
stress”  la pacienții cu risc major.
Pregătirea preoperatorie de urgență
Definiție
      Pregătirea preoperatorie pentru intervenția chirurgicală efectuată în primele 2-3 ore de la
internare sau în primele 4-6 ore (in caz de semiurgență).
     Pregătirea preoperatorie pentru urgențele majore cu risc vital.
Obiective
      Salvarea vieții pacientului.
     Prevenirea complicațiilor intra, și postoperatorii imediate.
Măsuri preoperatorii de urgență
      toaleta sumară pe regiuni insistându-se pe aseptizarea regiunii pentru operație
      monitorizarea funcțiilor vitale și vegetative
      deșocarea bolnavului șocat
      recoltarea de urgență a sângelui pentru:
-HLG
-HT
-glicemie
-uree
-teste de coagulare
-grup sanguin
-factor Rh
      administrarea premedicației     

Rolul moral al doctorului

În general, pentru pacient nu există intervenţie chirurgicală „minoră", o operaţie fiind o experienţă
nouă, pe care o trăieşte bolnavul.
 Teama îi face pe unii pacienţi să refuze operaţia, sub pretextul că ar dori să mai încerce cu
tratament medicamentos, sau că doresc o amânare pentru rezolvarea unei probleme personale.
În acest sens, rolul doctorului este de a-l linişti pe pacient şi de a-i da încredere. Aceasta se realizează
prin:
•modul de a vorbi cu pacientul
•asigurarea că anestezia şi intervenţia sunt benigne
•exemple de reuşită a unui operat cu aceeaşi intervenţie
•menţinerea calmului, antrenând şi vecinii de salon

Concluzii
Rolul pregătirii preoperatorii a pacientului deţine un loc important în prevenirea infecţiilor
nosocomiale.
Este necesară punerea în practică a unui protocol precis şi detaliat al diferitelor etape din această
pregătire.
Fiecare secţie este responsabilă de numărul şi frecvenţa eventualelor infecţii, precum şi de
urmărirea, alături de asistentul de igienă, a executării corecte a modului de pregătire preoperatorie a
pacientului.
Sitografie
http://www.esanatos.com/ghid-medical/asistenta-medicala/Pregatirea-preoperatorie-si-
in63485.php
http://www.spitalbuhusi.ro/wp-content/uploads/2015/11/Protocol-de-ingrijiri-preoperatorii-
acordate-pacientilor..pdf
Bibliografie
Titircă Lucreția, Ghid de nursing cu tehnici de evaluare și îngrijiri corespunzătoare nevoilor
fundamentale, Bucuresți , Editura “Viața medicală româneasca”, 2008.

ÎNGRIJIREA POSTOPERATORIE A PACIENTULUI

Perioada postoperatorie
• Supravegherea postoperatorie a pacientului începe din momentul terminării intervenției
chirurgicale, deci înainte ca el să fie transportat în cameră.
• Din acest moment, pacientul devine obiectul unei atenții constante, până la părăsirea
spitalului.
• Prima grijă este ca pacientul să fie ținut în sala de urmărire postoperatorie a blocului
operator, până când sunt complet conștienți și au funcțiile vitale restabilite.
• De aici, bolnavii se împart în două categorii:
1
• Se întorc în salonul de pe secția de chirurgie.
• Pacienții operați pentru suferințe cronice, în stare de echilibru cardio-pulmonar,
hidroelectrolitic și nutritiv.
2
• Se internează în secția de terapie intensivă
• Pacienții vârstnici, tarați, cardio-pulmonari, suferinzi cronici, denutriți, cașectici,
canceroși și urgențele mari.
Transportul pacientului operat
• În general, pacientul este adus în cameră însoțit de medicul anestezist și de asistenta de
anestezie, care va urmări respirația, dar și modul în care este transportat și așezat în pat.
• Transportul este indicat a se face cu patul rulant sau căruciorul care vor fi manevrate cu
atenție.
• Pacientul va fi acoperit, pentru a fi ferit de curenți de aer sau de schimbări de temperatură.
Asistenta medicală se va asigura că pacientul stă comod, că este în siguranță și că eventuala
tubulatură(dren, sonde, perfuzii) nu este comprimată.
• Poziția de transport este de decubit dorsal, cu capul într-o parte, pentru a nu-și înghiți
eventualele vomitismente.
• În timpul transportului se urmărește:
• Aspectul feței
• Respirația
• Pulsul
• Perfuzia (și drenurile)
Instalarea operatului
• Se va face într-o cameră cu:

• Mobilier redus și ușor lavabil

• Curată, bine aerisită, liniștită
• În semiobscuritate
• Temperatura între 18-20°C
• Instalații de oxigen montate în perete
• Prize în stare de funcționare
• Aparatură pentru aspirație
• Patul:
• Accesibil din toate părțile
• Aparatele de încălzit ținute la distanță
• Prevăzut cu mușama și aleză bine întinsă
• Cu/fără pernă
• Dacă este cazul, saltea antiescară
Combaterea durerii
• Durerea postoperatorie este inerentă și rari sunt pacienții care sunt astfel pregătiți psihic ca
să nu recepționeze și care să nu se manifeste foarte zgomotos din cauza durerii.
• Durerea atinge maximum de intensitate în seara operației și diminuează progresiv în 48 h.
• Intensitatea cu care se recepționează durerea pentru acelasă tip de intervenție depinde în
mare măsură de elementul constituțional psihic al individului.
• Persoanele anxioase percep și reacționează la durere foarte zgomotos.
• Pentru combaterea durerii postoperatorii se folosesc 2 grupe de substanțe: analgetice
majore și minore.
• Analgetice minore utilizate în dureri suportabile: algocalmin iv sau im, piafen, acid
acetilsalicilic, paracetamol și ibuprofen per os.
• Printre analgeticele majore mai frecvent utilizate sunt mialginul administrat fracționat și la
intervale mari de timp, pentazocina, fortralul, dipidolor și tramadol.
• Opiaceele sunt analgetice puternice ameliorând mult durerea viscerală, dar chiar și în doze
mici pot produce deprimarea centrului respirator.
Mobilizarea bolnavului
• Trebuie să înceapă cât mai precoce.
• După ce bolnavul se trezește din narcoză și devine cooperant, va fi pus să respire adânc, să
facă mișcări de respirație folosind și brațele, destinzând abdomenul prin coborârea
diafragmului.
• Ori de câte ori se constată că are un arbore bronșic încărcat, va fi pus să tușească și să
expectoreze
• AVANTAJE:
• Realizarea profilaxiei tromboemboliei
• Crește încrederea pacientului în reușita operației
• Combate atelectazia pulmonară și preîntâmpină apariția infecțiilor
pulmonare
• Facilitează reluarea tranzitului intestinal
• Favorizează drenajul gastric
• Evită vărsăturile precoce postoperatorii
• Stimulează micțiunile spontane
• Stimuleză contracțiile musculare ale membrelor inferioare ->
propulsarea întoarcerii venoase
Prevenirea stazei venoase
• Accidentele trombozei venoase rămân complicația majoră în chirurgie.
• La bolnavii imobilizați la pat:
• Mișcări active și contracții musculare statice ale membrelor
inferioare cu perioade de repaus (10 contracții succesive-pauză)
• Flexia și extensia degetelor de la picioare, flexia și extensia
genunchilor, mișcări de pedalare în pat.
• În afara contraindicațiilor, toți operații se vor ridica din pat în seara intervenției sau a doua zi
dimineață
• Metodă simplă și benefică
• Favorizează:
• amplitudinea respiratorie,
• ventilația pulmonară
• Tusea și expectorația
• Accelerează reluarea tranzitului intestinal
• Influențează pozitiv psihicul bolnavului
• Înainte de a se ridica se verifică prezența edemelor membrelor inferioare și măsurăm
tensiunea arterială culcat.
• Ridicarea se va face treptat:
• - Întâi la marginea patului, balansează gambele
• - Gimnastică respiratorie
• NU va merge singur, ci sprijinit de asistenta medicală și nu trebuie să exagereze de prima
dată
• După ce nu mai dorește să meargă, pacientul trebuie să se așeze într-un fotoliu înainte de
întoarcerea în pat.
Vârsta pacientului, starea de nutriție sau starea generală a acestuia, natura sau complexitatea
operației, NU reprezintă o contraindicație!
Reluarea tranzitului intestinal
• Tranzitul intestinal postoperator se reia la 48-72 h.
• Dacă în ziua a 3a pacientul nu a avut scaun spontan, va prezenta neliniște abdominală și jenă
dureroasă. Resturile fecaloide și eventual sângele intestinal acumulat după operațiile pe
tubul digestiv, trebuie eliminate prin provocarea scaunului.
• Se va face prin supozitoare cu glicerină introduse în ampula rectală, fie prin clismă
evacuatoare cu apă călduță în care se introduce o spumă de săpun amestecată cu 20-30 mL
ulei de parafină.
• Pentru combaterea parezei intestinale se pot folosi injecții de miostin, ulei de ricin sau
parafină administrate per os sau pe sondă nazo-gastrică.
• Pacient operat pe colon
• Stimulare peristaltică din prima zi de la operație
• Ulei de ricin 15-20g în 2 reprize
• Dilatație anală realizată la sfârșitul intervvenției chirurgicale
• Pacient cu operații anale, hemoroizi, fistule, abcese
• Constipante pentru 4-5 zile
• Alimentare numai hidrică
• Seara zilei a 4a, 20 mL ulei de ricin
• Înainte de scaun, medicație care să calmeze durerea
Reluarea micțiunilor
• După 4-6 ore de la intervenția chirurgicală, pacientul urinează în mod spontan.
• Dacă nu are loc micțiunea spontană se formează glob vezical => sondaj vezical sau chiar
puncție vezicală.
Reluarea alimentației
• Pentru operațiile efectuate pe alte zone ale corpului decât pe abdomen și mai ales pe tubul
digestiv, reluarea alimentației postoperator nu ridică probleme deosebite.
• Dacă intervenția chirurgicală a constat în secționarea unor segmente gastrice sau intestinale
și efectuarea de suturi anastomotice care nu trebuie ”forțate”, nu încărcăm în primele zile
traiectul digestiv pentru că la nivelul suturilor, mișcările peristaltice sunt abolite sau încetinite
și în același timp, la acest nivel, se creează de multe ori un edem important ce îngustează
lumenul.
• Tubul digestiv se lasă în repaus 2-3 până la 5 zile.
• La pacienții la care putem începe alimentarea pe gură chiar din prima zi după o intervenție
abdominală:
• Numai lichide neîndulcite, ușor reci și în cantități mari
• În următoarele zi, alimente din ce în ce mai consistente
• În a 4a zi, dacă a avut scaun, dacă nu varsă, nu are meteorism abdominal, alimentația
va începe să fie normală, respectând regimul bolii sale.
• Pacienților cu drenaje gastrice, cu suturi intestinale:
• Nu le dăm să ingere în prima zi nici măcar lichide
• Bucăți mici de gheață pentru a le umezi gura și a le suprima senzația de uscăciune a
mucoasei bucale
Supravegherea evoluției plăgii operatorii și a drenajului
• De la sala de operație, bolnavul vine cu plaga acoperită de un pansament steril. Asistenta
medicală are obligația să examineze acest pansament și să observe dacă nu este îmbibat cu
sânge.
• Medicul va examina pansamentul în cazul prezenței sângerării și, la nevoie, va efectua o
reintervenție chirurgicală pentru a descoperi vasul care sângerează și a-l ligatura.
• Dacă în primele ore după operație se scurge o cantitate mare de puroi prin tuburile de dren,
aceasta nu reprezintă nimic alarmant.
• Dar dacă se evacuează o cantitate mare de sânge sau bilă, conținut gastric sau intestinal, se
va anunța medicul care va stabili dacă este vorba de evacuări normale sau este nevoie o
reintervenție de urgență, pentru o complicație postoperatorie.
• Plaga suturată neinflamată se tratează prin pansare sterilă.
• Se degresează tegumentului din jurul plăgii
• Se dezinfectează cu tinctură de iod, alcool iodat sau alcool pe o distanță de 6-7cm,
folosind la fiecare ștegere un alt tampon
• Plaga suturată se dezinfectează cu tamponul îmbibat în tinctură de iod sau alcool
iodat printr-o singură ștergere
• Se dezinfectează din nou tegumentul din jurul plăgii
• Se acoperă plaga cu compresă sterilă
• Plaga operatorie poate fi lăsată fără pansament după 48h dacă este productivă se acoperă cu
pansament steril, absorbant, și se schimbă la timp monitorizând pierderile
• În evoluția normală, firele de sutură se suprimă la aproximativ 7 zile în operațiile mici și la
aproximativ 10-12 zile la intervențiile chirurgicale mai mari.
Reechilibrarea hidroelectrolitică
• Dezechilibrul hidroelectrolitic se manifestă clinic:
• Deshidratare
• Hiperhidratare
• Deficit de Na+
• Retenția de Na +
• Deficit de K +
• Retenția de K +
• Acidoză metabolică
• Acidoză respiratorie
• Alcaloză metabolică
• Alcaloză respiratorie
• Reechilibrarea hidrică - deshidratare:
• Menținerea unei corecte balanțe hidrice prin calcul cât mai exact al pierderilor pe care le
prezintă cât și al intrărilor pe cale parenterală și perorală
• Administrarea se va face în funcție de examenul clinic amănunțit: starea generală,
tensiunea arterială, pulsul, diureza, numărul de respirații, eventual cântărirea
pacientului
• Evitarea hiperhidratărilor mai ales la pacienții hipoproteici, hipertensivi și cu afecțiuni
cardiace
• Ritmul de perfuzare să nu fie mai mare de 300-500mL/h pentru soluții izotonice(NaCl 9g
‰) și 200mL/h la cele hipertonice(soluția Ringer), pentru a evita supraîncărcarea patului
vascular
 • Reechilibrarea electrolitică – retenția de K + :
• În supradozaj terapeutic se utilizează:
• Calciu gluconic iv
• Perfuzii cu glucoză tamponată cu insulină care favorizează trecerea
K+ în spațiul intracelular
• În hiperpotasemia indusă de insuficiența renală acută:
• Rășini schimbătoare de ioni
• Dializă extrarenală, dializă peritoneală
• Corectarea acidozei metabolice:
• Tratament patogenic:
• corectarea diabetului,
• a insuficienței renale,
• a stărilor de șoc
• Tratament specific:
• soluții de bicarbonat de Na 8,4%
• soluție 0,3 molară de THAM
• Corectarea alcalozei metabolice:
• Tratament patogenic
• Asociată cu deficit de K în cazul pierderilor prin vărsătură, stază gastrică, dilatație
acută de stomac → soluție KCl
• În hiperaldosteronism primar → spironolactonă
• Insuficiență renală → hemodializă
Bibliografie
• Dașchievici, Silvian și Mihăilescu Mihai, Chirurgie – Specialități chirurgicale, editura Medicală,
București, 2012
• Popa, Florin și colab, Manual de chirugie și specialități înrudite, editura Carol Davila,
București, 2004
• Titircă, Lucreția, Ghid de Nursing vol I și II, editura Viața medicală românească, București,
2008
• Firescu, Dorel și colab, Chirurgia în semne și simptome, editura Didactică și Pedagogică,
București, 2008

INSTRUMENTARUL CHIRURGICAL
• Instrumentarul chirurgical reprezintă totalitatea ustensilelor ce se folosesc în scopul
examinărilor clinice şi de laborator şi în scopul tratamentului şi îngrijirii bolnavului.
In cadrul instrumentelor uzuale se poate vorbi de urmatoarele categorii:
• instrumente pentru secţionarea ţesuturilor
• instrumente pentru prehensiunea ţesuturilor
• instrumente de hemostază
• instrumente pentru depărtare a ţesuturilor
• instrumente pentru sutură
 • instrumente pentru fixat campurile
Instrumente pentru tăiere:
• Bisturie
• Foarfecele
• Chiureta
• Dalta
• Osteotomul
INSTRUMENTE PENTRU HEMOSTAZĂ
• Pensele autostatice sunt formate din două părţi articulate în cruce (ca şi foarfeca) și un
mecanism de blocare. Elementele pensei sunt:
• partea activă = brațele scurte, care prind ţesuturile
• drepte / curbe
• cu striuri transversale pe feţele interne
• terminate simplu sau cu gheare (dinți) care se întrepătrund
• articulaţia pensei
• braţele pensei = brațele lungi terminate cu inele pentru introducerea degetelor
• la locul în care încep inelele se găseşte sistemul de fixare a pensei, format din 2 lame
prevăzute cu dinţi care se întrapătrund prin apropierea braţelor.
•
• Pensa Pean
• Pensa Kocher
• Pensa Mosquito
• Pensa Overholt
• Pensa Satinsky
• Pensa Guyon

Instrumente de prindere și prezentare a țesuturilor

• pensa anatomică
• pensa chirurgicală
 Cum se utilizează pensa?
• Pensa anatomică sau chirurgicală se ţine cu degetele 1 şi 2, spre partea volară a
mâinii.Ţinerea pensei cu capătul în palmă trebuie evitată; poziţia este incomodă şi nu oferă
precizie.
• Trecerea pensei anatomice sau chirurgicale de la o persoană la alta se face prin aplicarea
instrumentului cu coada (nu cu vârful) în mâna primitorului
Instrumente pentru depărtare
Depărtătoare mobile:
• Farabeuf
• Langenbeck
• Doyen
• Volkman
• Deavers
• Kocher
• Desmares
Depărtătoare autostatice:
• Gosset
• Balfour
• Richard
• Weitlaner
• Finochietto
• Thompson
• se folosesc pentru a îndepărta țesuturile / organele astfel încât în câmpul vizual să rămână doar
organele / țesuturile asupra cărora se acționează la momentul respectiv.
• depărtătoarele mobile sunt instrumente a căror poziție e modificată în timpul operației. Sunt
manevrate de un ajutor; acest lucru este pe de o parte avantajos pentru că ajutorul va expune
exact acolo unde e nevoie, dar pe de altă parte e dezavantajos pentru că implică imobilizarea
acelui ajutor.
• depărtătoarele autostatice au un mecanism de blocare, care le menține în aceeași poziție o
perioadă îndelungată de timp.
Bibliografie
1.Dr.Silvian Daschievici, dr.Mihai Mihailescu- Chirurgie, specialitati chirurgicale. Manual pentru cadre
medii si scoli sanitare postliceale, Ed. Medicala Bucuresti, 2012.
2.Gica Rumina Chebac, Valeriu Ardeleanu-Elemente practice de chirurgie
3.http://chirurgiagenerala.ro/02.005_Instrumentele_chirurgicale.htm
4.http://www.esanatos.com/ghid-medical/chirurgie/Instrumentarul-chirurgical35353.php

INJECȚIILE
Definiție: Introducerea unui medicament în țesuturi în scop diagnostic sau terapeutic prin utilizarea
unui instrumentar adecvat.
Avantaje:
• Dozare precisă a substanțelor
• Acțiune mai rapidă după administrare
• Absorbție completă
• Administrarea de substanțe ce pot fi distruse de sucurile digestive
• Calea orală inutilizabilă (stenoză pilorică, stenoze esofagiene, ocluzii intestinale)
• Administrarea la pacienți inconștienți sau necooperanți
• În scop explorator sau diagnostic
 Injecția intradermica
• Fața anterioară a antebrațului
• Aspect de “coajă de portocală”
Definitie : manopera prin care se introduce o cantitate mică de lichid (≤ 1ml) in grosimea
stratului dermic al pielii
• utilizată in scop diagnostic pentru testări imunologice (de ex. reacţia la tuberculină sau
testarea la diferiţi alergeni
• se folosesc ace subţiri (25-30 G) şi scurte (1-2 cm), seringi de volum mic (≤ 1 ml)
Tehnica
• badijonarea locului injectiei cu un tampon cu alcool
• cu mana non-dominanta se intinde pielea antebratului (se prinde in palma fata posterioara a
antebratului si se intinde pielea fetei anterioare intre degetele 2-5 de o parte si a policelui de
cealalta parte)
• tinand seringa cu mana dominanta se introduce acul cu bizoul in sus prin piele la un unghi de
cca 15 ͦ (aproape paralel cu planul cutanat); acul se introduce 1-2 mm astfel incat sa se vada
acul prin transparenta epidermului
• introducerea substantei medicamentoase prin impingerea lenta a pistonului
• prin introducerea substantei epidermul este ridicat, aparand o mica papula de 5-6 mm
diametru
• scoaterea acului; se aplica un tampon, dar nu se apasa
• acul si seringa folosite se pun imediat in containerul special pentru materiale ascutite,
contaminate
 • Definitie: manevra prin care medicaţia este introdusă cu ajutorul unui ac ataşat la seringă in
ţesutul adipos subcutanat
• preferată atunci cand se doreşte absorbţia lentă şi continuă a substanţei (de ex. pentru
administrarea insulinei sau heparinei)
• Fată laterală a braţului este favorabilă pentru acest tip de injecţie deoarece este puţin
dureroasă şi deoarece ţesutul adipos subcutanat nu conţine la acest nivel vase sanguine mari.
• Abdomenul (regiunea periombilicală) este preferată pentru administrarea heparinei deoarece
stratul adipos subcutanat este bine reprezentat la acest nivel.
• badijonarea locului injecţiei cu un tampon cu alcool
• cu mana non-dominantă se face un pliu din tegument şi adipozitatea subcutanată (pentru a
preveni introducerea sunstanţei in musculatura subiacentă)
• tinand seringa cu mana dominantă se introduce acul prin piele in pliul făcut anterior:
• intr-un unghi de 90 ͦ dacă acul este scurt şi stratul subcutanat este gros
• intr-un unghi de 45 ͦ dacă acul este lung şi stratul subcutanat este subţire
• verificarea poziţiei acului
• cu degetele care menţin pliul cutanat se palpează varful acului; dacă acesta se simte, poziţia
este corectă; dacă nu, ar putea fi prea profund
• nu e necesară aspirarea, deoarece este foarte improbabil să se inţepe un vas sanguin la
acest nivel
• introducerea substanţei medicamentoase prin impingerea lentă a pistonului
• scoaterea acului
• se aşteaptă 1-2 secunde pentru a preveni ieşirea substanţei
• se scoate acul
• se aplică un tampon; nu e nevoie de masaj local
• acul şi seringa folosite se pun imediat in containerul special pentru materiale ascuţite,
contaminate

Injecția subcutană – incidente

• Înțepare filet nervos - durere
• Înțepare vas sanguin – extragere de sânge
• Ruperea acului
• Abcese sau flegmoane postinjectionale
• Definitie: manevra terapeutica prin care substantele medicamentoase sunt introduse in
tesutul muscular striat
• asigura un efect sistemic rapid si absorbtia unui volum mare din medicatie (pana la 5 ml)
• datorita inervatiei senzoriale reduse a tesutului muscular injectia intramusculara permite
administrarea chiar si a unor substante iritante
• locul administrarii se alege in functie de starea generala a pacientului si scopul injectiei

• nu se administreaza in zonele inflamate, cu infectii

locale sau cicatrici
 • sunt contraindicate la pacientii cu tulburari de coagulare

• spalarea mainilor
• alegerea locului injectiei
• regiunea gluteala este de obicei folosita in cazul adultilor
• muschiul deltoid este potrivit pt. administrarea injectiilor cu volum min (= 2 ml)
• vastul lateral este zona preferata in cazul copiiilor
• schimbati de fiecare data locul injectiei in cazul n care pacientul are nevoie de injectii
intramusculare repetate
• badijonarea tegumentului cu alcool
• introducerea acului la 90
• se aspira prin miscarea pistonului inapoi pt. a verifica daca varful acului nu este intr-un vas de
sange
• se foloseste cealalta mana pentru actionarea pistonului, in timp ce mana dominanta e
folosita pentru mentinerea pozitiei seringii
• daca vine sange in seringa, se scoate imediat acul; injectia se va face apoi in alt loc, se
introduce medicamentul in masa musculara prin apasarea pistonului
• nu se forteaza injectarea medicamentului prin apasarea puternica a pistonului unele
medicamente provoaca durere la injectare; acestea provoaca o durere mai intensa daca
medicamentul e injectat rapid
• se scoate acul, se aplica un tampon si se apasa usor
• seringa si acul se arunca intr-un container pentru materiale ascutite

Injectia intramusculară – incidente

• Înțepare nerv sciatic
• Înțepare vas sanguin – hematom postinjectional
• Ruperea acului
• Flegmonul fesier
 • Injectia intravenoasa (I.V.)=administrarea pe vena a medicatiei ,prin acces percutan
• Scop: Explorator : administrare de substante de contrast in radiologie / Terapeutic
• Solutii administrate :
• · Izotone · Hipertone ( la copii numai pe venele centrale) · NU ! solutii uleioase
• Rezorbtia : instantanee
· Locul injectiei : in urgenta orice vena accesibila
Tehnica
• se alege locul punctiei ; pentru perfuzie se incepe cu venele distale (venele dorsale ale mainii
si cele ale antebratului ), pastrand venele de la plica cotului pentru prelevari sanguine
• se antiseptizeaza zona inainte de punctionare, venele trebuie bine evidentiate : se fac miscari
in sensul circulatiei de intoarcere cu partea cubitala a mainii , de exemplu pe fata anterioara
a antebratului; de asemenea se practica incalzire locala in caz de vasoconstrictie periferica;
• pentru evidentierea venelor la care nu se poate aplica garoul se face presiune digitala pe
traiectul venei deasupra locului de punctie , deci in sensul circulatiei venoase si se realizeaza
staza venoasa cu ajutorul garoului plasat la 7-8 cm , deasupra locului punctiei care trebuie sa
produca numai staza venoasa, fara comprimarea arterei al carei puls trebuie sa ramana
perceptibil
• se inchide si se deschide pumnul de cateva ori , se palpeaza vena ; la nevoie se tapoteaza
traiectul venos ,se fixeaza cordonul venos cu policele mainii stangi sub locul de injectare la
aproximativ 4-5 cm
• se patrunde in vena sub un unghi de 25 grade ,apoi se avanseaza tangential in traiectul venos
• se aspira si se controleaza daca acul este in vena
• se desface garoul
• se injecteaza substanta mentinand gradatiile seringii in sus pentru urmarirea exacta a
cantitatii administrate
• se retrage brusc acul dupa administrarea medicatiei si se aplica un pansament compresiv
steril imbibat cu alcool , cateva minute
• se supravegheaza in continuare starea bolnavului , ca de altfel pe toata durata administrarii
Injecții intravenoase – incidente
• Vena nu poate fi puncționată
• Administrare paravenoasă
• Durere la injectare
• Embolie gazoasa, uleioasa
• Tromboflebită
PANSAMENTELE SI INFASAREA
• Pansamentul este actul chirurgical prin care se realizeaza si se mentine asepsia unei plagi cu
scopul cicatricizarii ei.
• Realizarea scopului propus depinde de respectarea unor reguli fundamentale in efectuarea
pansamentului la care se adauga indeplinirea unor conditii,in functie de:caracterele plagii, de
lezarea tesuturilor subiacente, de agentul vulnerant, de momentul eolutiv al leziunilor.
Pentru a efectua un pansament sunt necesare:
• cunostinte de asepsie-antisepsie,
• cunostinte de mica chirurgie,
• cunostinte de biologie a plagii
Conditiile unui bun pansament:
• sa fie facut în conditii aseptice;
• sa fie absorbant;
• sa fie protector;
• sa nu fie dureros;
• sa fie schimbat la timp
Efectuarea pansamentului in conditii de asepsie perfecta
• tegumentele din jurul plagii rase si dezinfectate (evita riscul de contaminare a plagii)
• Plaga curatata si dezinfectata
• Mainile celui care efectueaza pansamentul trebuie sa fie protejate cu manusi sterile
• Materialele de protectie trebuie sa fie sterile
• Instrumentarul intrebuintat trebuie sa fie steril (nu se folosesc aceleasi instrumente la mai
multi bolnavi)
Pansamentul sa fie absorbant
• Cerinta necesara procesului de cicatrizare, mai ales in plagile secretante sau drenante
Pansamentul sa fie protector
• Sa nu se desprinda, sa nu alunece de pe rana, pana la schimbarea lui;
• Trebuie sa protejeze plaga de microtraumatisme sau de patrunderea germenilor din exterior
• Stratul superior trebuie sa il depaseasca pe cel inferior
Pansamentul sa nu fie dureros
• Manevrele de efectuare trebuie sa fie blande, fara sa declanseze dureri pacientului
• Unele manevre (evacuarea diverselor colectii, instalarea sau schimbarea tuburilor de dren,
explorarea unor traiecte) efectuate sub anestezie locala sau generala (pentru evitarea
producerii reflexelor dureroase)
Pansamentul sa fie schimbat la timp
• Schimbarea pansamentului se face in functie de evolutia plagii
• In plagile aseptice schimbarea se face rar (chiar la suprimarea firelor)
• In plagile cu muguri de cicatrizare si si pe cale de epitalizare schimbarea se face rar (ruperea
mugurilor la dezlipirea compreselor intarzie vindecarea plagii)
 • In plagile secretante schimbarea se face in functie de cantitatea secretiilor
• Prezenta durerilor la nivelul plagii sau a febrei necesita controlul plagii cu schimbarea
pansamentului
Imobilizarea regiunii
• Imobilizarea se face in pozitia de repaus a regiunii (plaga este mai putin dureroasa, produce
mai putine reflexe dureroase)
• Se folosesc atele
Materiale necesare:
1. Substante antiseptice (rol: sa realizeze curatirea si dezinfectia plagii si a tegumentelor din jur):
• - alcool
• - tinctura de iod
• - apa oxigenata
• - cloramina
• - betadina
• - acid boric
2. Materiale care realizeaza protectia plagii (proprietati generale: sa fie usoare, sa nu fie iritante
pentru tegumente, sa se poata steriliza, sa aiba putere absorbanta, sa se opuna patrunderii
germenilor din afara, sa realizeze o compresiune elastica a plagii):
• - comprese din tifon (pânza rara de bumbac): capacitate de absorbtie mai mica decât a vatei;
• - vata hidrofila (bumbac prelucrat si degresat)
3. Mijloace de fixare:
• - leucoplast (se aplica pe tegument ras si degresat; este impermeabil pentru aer);
• - bandaj (realizeaza "înfasarea" chirurgicala).
4. Instrumentar chirurgical.
5. Alte materiale
Tehnica efectuarii unui pansament → mai multi timpi:
• 1. pregatirea medicului pentru pansament (manusi sterile, servire de catre asistenta cu
instrumentele necesare);
• 2. dezlipirea vechiului pansament, îndepartarea vechiului pansament (cu blândete, eventual
dupa umezire cu alcool);
• 3. curatirea tegumentelor din jurul plagii, centrifug → tampon de vata sterila îmbibat cu
alcool (pentru degresare);
• 4. dezinfectarea pielii din jur cu alcool sau tinctura de iod;
• 5. tratamentul plagii → în functie de natura sa si momentul evolutiei:
- plagi operatorii cu evolutie aseptica: nu necesita tratament special, în afara de scoaterea
tuburilor de dren, a firelor sau agrafelor;
- plagi secretante: necesita curatire (spalare cu jet de solutie antiseptica, excizie a tesuturilor
mortificate),
- evacuare a colectiilor (seroame, hematoame): scoatere a 1-2 fire de ata, întepare a cicatricei
cu un stilet butonat;
- colectii purulente: deschidere larga, drenare cu tuburi;
- plagi accidentale: curatare de resturi vestimentare sau telurice, debridare, regularizare,
lavaj antiseptic, eventual suturare;
• 6. protectia plagii: stratul de comprese trebuie sa depaseasca marginile plagii, iar grosimea sa
nu fie mai mare de 1-2 comprese (pentru a realiza o buna capilaritate);
• 7. fixarea pansamentului: galifix, leucoplast, fesi.
• Pansamentele efectuate de urgenta, la locul accidentului, folosesc materialele necesare din
trusele speciale de urgenta. Bolnavul trebuie asezat in decubit dorsal. De modul in care se
efectueaza primul pansament depinde evolutia ulterioara a plagii.
• Curatarea tegumentelor din jurul plagilor accidentale prin spalare cu apa si sapun
• Se epileaza regiunea
• Dezinfectia tegumentelor cu solutii antiseptice
 • Plagile se curata de resturile vestimentare sau telurice, se debrideaza, se indeparteaza
tesuturile devitalizate, se spala cu solutii dezinfectante si se sutureaza daca este cazul
• Pansamentele efectuate bolnavilor internati se efectueaza in salile de pansamente (aseptice
sau septice) si numai bolnavii netransportabili (politraumatizati sau imobilizati) vor fi pansati
la pat (instrumentele si materialele necesare efectuarii pansamentului vor fi transportate la
patul bolnavului cu carucioare speciale acestui scop)
Tipuri de pansament
• Pansament protector: utilizat in plagile aseptice, nedrenate
• Pansament absorbant:utilizat in plagile septice, drenate
• Pansament compresiv:indicat in plagile sangerande (in scop hemostatic),pentru imobilizarea
unei regiuni, pentru reducerea unei cavitati superficiale, restante dupa evacuarea prin
punctie
• Pansamentul ocluziv:indicat in plagile cu leziuni osoase, se acopera plaga cu comprese si vata
peste care se aplica aparatul gipsat cu o fereastra in dreptul leziunilor care necesita ingrijiri
speciale
• Pansament umed (priessnitz alcoolizat, cloraminat)
BANDAJE
• Fasa = banda de tifon, pânza sau tesatura elastica, de latime si lungime diferita în functie de
regiunea pe care o acopera si întinderea pansamentului; în general, latimea unei fesi trebuie
sa fie aproximativ egala cu diametrul regiunii pe care o înfasa (5-20 cm).
• Indicatii:
- fixare a pansamentului în regiuni în care substantele adezive nu îsi ating scopul (extremitati,
regiune cefalica, plagi periarticulare);
- fixarea pansamentelor unor plagi usoare situate în regiuni supuse traumatismelor în timpul
activitatii (mâna, picior);
- efectuarea unui pansament compresiv;
-imobilizare temporara a unor traumatisme ale membrelor (entorse, luxatii, fracturi).

Materiale necesare infasarii chirurgicale

• FASA de tifon (moale, 28-32 de ochiuri/cm2), de panza (confectionate din orice fel de
tesatura, de forma-triunghi, patrat, dreptunghi si marime diferita) sau elastica (din fire de
bumbac), are lungime si latime diferita, in functie de intinderea pansamentului si de regiunea
pe care trebuie sa o acopere latimea fesei trebuie sa fie egala cu diametrul regiunii unde se
aplica (exceptie fac degetele unde se folosesc fese mai late decat diametrul lor); fesele se
prezinta sub forma de suluri cu lungime de 1-20m si 5-20 cm, variabile.
Tehnica infasarii chirurgicale
• Aplicarea fesei se face cu ambele maini
• Fasa se prinde cu mana dreapta, intre police si celelalte 4 degete
• Capatul initial se prinde cu mana stanga
• Primul tur de fasa se aplica circular, la distanta de leziune cu capatul intial oblic peste care se
trec urmatoarele ture
• Turele urmatoare aplicate astfel incat sa acopere jumatate din tura precedenta
• Turele de fasa aplicate fara tractiune pentru a nu produce compresiune in circulatie
• La terminare se trag 1-2 ture circulare
Tipurile de infasare pe regiuni
CALOTA CRANIANA
a)Infasarea recurenta
-2 fesi-cu una se fac ture circulare fronto-occipitale, de fixare si cu una se fac ture antero-posterioare
de acoperire
b)Capelina
-se efectueaza de 2 persoane
-se incepe de la protuberanta occipitala cu tura circulara deasupra urechii drepte, arcadelor
sprancenare, urechii stangi
-dupa 2-3 ture circulare ne oprim la nivelul fruntii unde se fixeaza cu policele
-se restrange antero-posterior, spre occiput, unde ajutorul o fixeaza
-rasfrangerile antero-posterioare in evantai acopera toata calota
-fixarea se face cu 3-4 ture circulare, cu capatul terminal fixat frontal
-fixarea se mai poate face cu 2-3 ture trecute peste calota si mandibula, preauricular.
c)Basmaua sau panza triunghiulara
-baza se fixeaza occipital
-coltul din mijloc fixat frontal, prin innodare cu celelalte doua
c)Monoclul
-acopera o regiune orbitala
-se trec 2-3 ture circulare fronto-occipitale
-fasa ajunsa la radacina nasului se trece peste orbita, pe sub ureche, protuberanta occipitala,
regiunea parieto-occipitala opusa, pana la orbita de unde se continua in acelasi mod
-fixarea se realizeaza cu ture circulare fronto-occipitale
d)Binoclul
-acopera ambele regiuni orbitale
-se executa in acelasi mod dar dupa trecerea peste orbita se face o tura circulara fronto-occipitala si
apoi se trece la cealalta orbita

TORACE
a)Spica sanului
-se incepe cu ture circulare la baza xifoidului
-se trece apoi fasa peste umarul opus si spate
-se ajunge a baza toracelui si se face iar o tura circulara care o depaseste pe prima cu jumatate de
latime
-se trece iar peste umar si spate, repetat pana se acopera tot pansamentul
-spica dubla se executa in acelasi mod acoperind ambii sani
b)Bandajul Desault
-indicatii: luxatiile umarului, fracturile subcapitale de humerus
-se incepe cu ture circulare pe torace
-se fixeaza bratul bolnav pe torace cu antebratul in unghi drept sprijinit pe epigastru
-se trec ture circulare pe brat si antebrat si ture verticale peste umar si cot
-se fixeaza cu ture circulare toracice
c)Basmaua cu 4 colturi sau triunghiulara
-indicatii:luxatiile umarului, fracturile subcapitale de humerus
-suspenda membrul superior ca intr-un hamac
-se fixeaza bratul bolnav pe torace cu antebratul in unghi drept sprijinit pe epigastru
-se innoada capetele in spatiul interscapular si la ceafa
d)Bandajul Velpeau
-aceleasi indicatii:luxatiile umarului, fracturile subcapitale de humerus
-diferenta fata de infasarea anterioara este data de pozitia membrului superior: antebratul indoit in
unghi ascutit cu mana fixata pe umarul opus.

UMARUL SI AXILA
a)Infasarea in spica
b)Infasarea in 8
c)Basmaua:
-se trece pe sub axila
-se incruciseaza peste umar
-se innoada sub axila opusa
DEGETELE
-se pot infasa separat sau mai multe
-se pot utiliza infasarea circulara, in spiarala, spica (pentru police, auricular, haluce)
REGIUNEA INGHINALA
-spica inghino-femuarala uni sau bilaterala
PICIORUL
-infasarea in 8
INCIZII
Cuprins:
• Inciziile-definitie și principii
• Reguli generale privind inciziile în scop explorator sau terapeutic.
• Reguli generale privind inciziile ca metodă de tratare a infecției locale
• Tipuri de incizii
• Elemente de mică chirurgie
• Tehnica chirurgicală de efectuare a inciziilor
• Materiale necesare efectuării unei incizii
• Principiile unei incizii corecte
• Tipuri de incizii în mica chirurgie
Inciziile reprezintă actul chirurgical prin care sunt secționate țesuturile și se execută fie pentru a
pătrunde în profunzime – în scop explorator și/sau terapeutic , fie pentru tratarea infecțiilor locale
ajunse în stadiul de colecție.
Principii:
• Cunoașterea anatomiei zonei respective ;
• Respectarea regulilor de asepsie și antisepsie ;
Respectarea planurilor , incizia făcându-se plan cu plan.
Reguli generale privind inciziile în scop terapeutic sau explorator:
• Se întinde bine tegumentul , fie între degetele operatorului , fie ajutat de un alt operator și se
incizează inițial tegumentul și țesutul celular subcutanat până la aponevroză . Incizia se face
dintr-o singură trăsătură de bisturiu.
• După practicarea inciziei tegumentare se regularizează unghiurile plăgii astfel ca planurile
secționate să se găsească la același nivel, evitându-se “efectul de pâlnie” .
• Urmează hemostaza superficială cu scopul de a se evita sângerarea intraoperatorie cât și
formarea unor hematoame subcutanate care reprezintă un factor favorizant pentru infecțiile
localizate și supurații.Hemostaza este preferabil să fie făcută prin electrocauterizare.
• În final urmează deschiderea aponevrozei iar în cazul chirugiei abdominale și deschiderea
cavității peritoneale.
Reguli generale privind inciziile ca metodă de tratare a infecției locale:
Infecțiile locale ajunse la stadiul de supurație impun evacuarea colecției diminuând astfel tensiunea
locală care este principalul factor generator al durerii locale și pe de altă parte asigurând o cale de
drenaj pentru secrețiile și produsele patologice rezultate în urma metabolismului bacterian.
Dupa efectuarea unei aspirații riguroase a tegumentului se practică anestezia locală.
Incizia colecțiilor trebuie să respecte unele reguli:
• Să evite suprafețele tegumentare sănatoase
• Să fie suicient de întinsă
• Să respecte liniile de forță ale pielii, în vedereavunei cicatrizări cât mai estetice.
• Să se execute în zona de maximă fluctuență
• Să fie executată decliv în vederea asigurării unui drenaj eficient
TIPURI DE INCIZII:
• a) Incizii abdominale
celiotomie=laparotomie
Inciziile parietale pentru celiotomie trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
• Să ofere o cale de acces ușoară,largă și directă asupra organului sau regiunii în care se
operează;
• Să necesite delabrări minime de țesuturi parietale;
• Să poată fi prelungită la nevoie în orice sens;
Să permită o refacere solidă, funcțională și rapidă a peretelui
Inciziile abdominale se clasifică în incizii:
-verticale
-orizontale
-oblice
-alte tipuri

Incizii vertical
• Sunt : a)mediane (cele mai folosite laparatomii)
b)paramediane
a) După sediul lor laparatomiile mediane pot fi:
-laparatomii supraombilicale(de la apendice xifoid la ombilic)
-laparatomii subombilicale(de la ombilic la simfiza pubiană)
-laparatomii supra- și subombilicale(de la apendice xifoid la simfiza pubiană, ocolind de obicei
ombilicul prin stânga pentru a evita secționarea coardei fibroase a venei ombilicale)
b) Incizii paramediane:
1.Incizia paramediană: efectuată pe marginea internă a mușchiului drept abdominal, la 2cm. de linia
mediană; risc scăzut de eventrație postoperatorie.
2.Incizia transrectală: efectuată pe marginea externă a mușchiului drept abdominal și disocierea
fibrelor musculare.
3.Incizia pararectală: efectuată pe marginea externă a mușchiului drept abdominal cu deschiderea
tecii fără disocierea fibrelor musculare.
Incizii orizontale

Sunt incizii transversale practicate de obieci

pe părțile laterale ale peretelui abdominal și care la nevoie se pot prelungi la nivelul mușhiului drept
abdominal. Se împart în:
1.Incizii transversale inferioare suprapubiene (au indicații în obstretică-ginecologie)
2.Incizii transversale supraombilicale ( care interesează teaca dreptului abdominal)
Tipurile de intervenții transversale:
• Incizia Sprengel
• Incizia Sanders
• Incizia Leclerc
• Incizia Ross
• Incizia Bastien
Incizii oblice
• Incizia subcostală de tip Kocher;
• Incizia McBurney;
• Incizia Roux;
• Incizia în fosa iliacă dreaptă sau stângă;
• Incizia Phocas;
• Incizia bi-subcostală Ross.
b) Incizii la nivelul regiunii cervicale:
• -incizia Kocher, se execută în regiunea anterioară cervicală, la circa 2cm deasupra furculi’ei
sternale, între cele două margini anterioare ale sternocleidomastoidienilor, până la fascia
cervicală superficială , după care se va inciza plan cu plan; este folosită pentru abordul
chirgical al tiroidei.
c) Incizii la nivelul glandei mamare:
• -Incizia hemiareolară;
• -Incizia periareolară;
• -Incizia transareolară;
• -Incizia radiară sau arciformă;
• -Incizia axilară;
• -Incizia submamară;
• -Incizii in chirurgia radicală a neoplasmului de sân.
d) Incizia vasculară , este indicată pentru vase de calibru mare; după izolarea vasului se aplică
niște pense Dieffenbach sau lasouri de cauciuc trecute de două ori în jurul vasului între linia de
incizie după care se execută incizia in sens longitudinal sau transversal.
e) Incizia viscerala diferă între organele parenchimatoase și organele cavitare:
• Incizia organelor parenchimatoase , au ca scop evacuarea unor colecții sau pentru
extragerea de calculi.
• Incizia organelor cavitare,se execută după golirea prealabilă a organului cavitar, în scop
explorator sau evacuator.
Elemente de mică chirurgie
• În mica chirurgie, incizia este metoda chirurgicală de tratament al infecției (folosită cand
procesul infecțios este în faza de supurație).
• Incizia colecțiilor purulente are urmatoarele efecte:
• Efect mecanic:
-evacuarea puroiului îndepărtează substanțele biologic active, enzimele și toxinele din colecție
diminuă tensiunea locală și înlătură factorul de excitație secundară asupra terminațiilor nervoase
din jurul colecției;
• Efect antiparabiotic:
-scurgerea lichidului de edem cu subtanțe biologic active,enzimele și toxinele din colecție înlătură
reflexele produse de germeni si de tensiunea mecanică care apar în țesuturi;
Materiale necesare efectuării unei incizii
• Bisturiu;
• Pense hemostatice;
• Foarfece;
• Drenuri;
• Seringi pentru recoltarea puroiului și pentru anestezie;
• Materiale pentru pansament;
• Dezinfectante;
• Mănuși sterile.
Principiile unei incizii corecte
• Asepsie riguroasă : dezinfecția regiunii și izolarea cu câmpuri sterile.
• Anestezia : se face în funcție de sediul și profunzimea colecției.
• Incizia: -să nu fie localizată pe fața funcțională a membrului;
-să fie suficient de largă
Tipuri de incizii În mica chirurgie
• Furunculul antracoid
-conglomerat de furuncule,cu aspect de fagure,constituind un placard ciuruit care dezvoltă în
profunzime un flegmon.
-incizia de preferat cu electrocauterul,în cruce cu excizia țesuturilor necrozate până în zona
sănătoasă.
• Panarițiile
-infecție localizată a degetelor;
-incizia se face lateral,la limita dintre tegumentul dorsal si palmar .
• Abcese mamare
-incizia radiară spre mamelon,incizia în șanțul submamar,incizia retropectorală și incizia
periareolară.
• Abcesul fesier
-incizie paralelă cu fibrele musculare ale mușhiului mare fesier; oblică de sus în jos și dinăuntru în
afară.
• Abcesul perianal
-incizie radiară spre anus
• Abcesul de fosă ischiorectală
 -incizie în afara anusului, în plin centru al abcesului.
Bibliografie
• Elemente de patologie chirurgicală-Vol I , Ed. Medicala București 2005
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Incizie_chirurgical%C4% HYPERLINK
"https://ro.wikipedia.org/wiki/Incizie_chirurgical%C4%83"83
• http://www.scritub.com/medicina/TIPURI-DE-ABORDURI-SI-INCIZII-1851720148.php

DRENAJE
Definiție clinică
Drenajul- reprezintă metoda chirurgicală prin care se realizează evacuarea la exterior a colecțiilor
lichidiene acumulate în condiții patologice în anumite cavități naturale sau neoformate ale
organismului, precum și în perioada postoperatorie.
Scurt istoric
- descris pentru prima dată pe vremea lui Hippocrate, în tratamentul empiemelor;
- folosit de Celsius în tratamentul ascitei;
- în 1859, Chassaignac introduce tubul de cauciuc;
- în 1882, Kehrer folosește pentru prima dată meșa de tifon;
- în 1898, Keaton instituie drenajul aspirativ;
- dezvoltări ulterioare: folosirea tuburilor de polietilenă, drenajul
Obiective
Drenajul chirurgical urmăreşte evacuarea lichidelor patogice sau prevenirea acumulării
acestora în anumite cavităţi sau interstiţii.
Conţinutul patologic se poate evacua la exterior:
• direct : punând în contact cavitatea cu exteriorul prin intermediul unui tub de dren
• indirect : folosind metode chirurgicale de evacuare a cavităţii patologice în altă cavitate care
comunică cu exteriorul (derivaţie)
Clasificare
a) După materialul folosit:
• tuburi de cauciuc sau polietilenă;
• meșe de tifon;
• lame de latex sau cauciuc, fire de setolină
b) După scopul urmărit:
• drenaj profilactic (postoperator): instituit ori de câte ori există riscul colectarii de produse
biologice (sânge, limfa, conținut intestinal, biliar, contaminare septică)
• drenaj curativ: evacuare a colecțiilor purulente, hematice, sau de altă natură, acumulate în
diferite țesuturi sau cavități ale organismului.
c) După principiul fizic conducător:
• drenaj pasiv (postural, gravitațional);
• drenaj activ (aspirativ).
Materiale necesare
• tuburi de cauciuc sau material plastic (polietilenă);
avantaj: permit drenaj eficient, de profunzime;
dezavantaje: permit contaminarea din afară, produc reacție de izolare din partea țesuturilor,
pot produce leziuni de decubit ale organelor vecine, sunt ușor compresibile, sunt iritante pentru
țesuturi;
• lame din cauciuc sau material plastic, netede sau ondulate;
• meșe din tifon; avantaje: asigură drenajul secrețiilor acumulate prin fenomen de capilaritate,
având în plus și rol hemostatic prin tamponament; dezavantaj major: pot funcționa ca un
dop, blocând evacuarea la exterior a colecției lichidiene, cu favorizare consecutivă a apariției
infecției;
• fire de setolină: utile în special în drenajul subcutanat;
• recipiente colectoare;
• tubulatură pentru interconectare;
• sistem aspirator (pompa de vid).

Indicațiile drenajului
a) Indicaţii profilactice – constau în prevenirea formării sau infectării colecţiilor în diverse plăgi
sau cavităţi 
• plăgi contuze, delabrante, contaminate. Aceste plăgi trebuie considerate de la început ca
fiind infectate;
• zone care au necesitat decolări intinse unde se produc scurgeri seroase abundente (lojă
renală, zonele retroperitoneale, pelvis);
• suturi sau anastomoze intraperitoneale;
• favorizarea obliterării unor cavităţi cu pereţi supli care se alipesc mai repede.
b) Indicaţii terapeutice – urmărește evacuarea unor colecții patologice din țesuturi și organe
• Infecții sau colecții a parților moi (abcese, flegmoane)
• Colecții supurate în diverse cavități seroase (pleura, pericard, peritoneu)
• abcese dezvoltate în organe parenhimatoase (ficat, pancreas, plămân)
• perforarea unor organe cavitare cu revărsate (bila, suc gastric, conținut intestinal)
• Intervenții pe organe cu procese inflamatorii, purulente (apendicite acute, colecistite acute,
piosalpinx)
• revărsate pleurale, pneumotorax, intervenții pe organe intratoracice 
Principiile drenajului
Un drenaj corect trebuie să fie:
• decliv (poziționare a capătului intern al tubului în punctul de colectare al secrețiilor sub
acțiune gravitațională)
•  direct (traiect scurt al tubului pâna la tegument)
• eficient (tub cu lumen corespunzător naturii secrețiilor și volumului acestora)
• plasat la o oarecare distanță față de formațiuni vasculare, trunchiuri nervoase sau diverse
organe, pentru a nu produce ulcerații, hemoragii, fistule sau nevralgii;
• fixat în siguranță la tegument (pentru a putea fi menținut pe o perioada de timp suficient de
lungă pentru atingerea scopului său).
 • suprimat după 48 ore de la dispariția secrețiilor sau când ele au căpătat un aspect seros.
Pentru plăgile adânci, drenajul va fi suprimat progresiv prin scurtare cu 1-2 cm la 2-3 zile,
dirijand astfel procesul de granulare către suprafață.
Pregătirea fizică și psihică a pacientului
a) Pregătirea psihică a pacientului :
• se explică necesitatea îngrijirii sau schimbării tubului de dren
• se obţine consimţământul pacientului
• se explică modul de desfăşurare al procedurii
b) Pregătirea fizică a pacientului:
• se poziţionează pacientul în funcţie de segmentul care trebuie îngrijit, pentru a-i fi cât mai
comod.
• se studiază cu atenție tubul de dren și conținutul acestuia se golește conținutul pungii de
dren sau se înlocuiește punga
• se curăţă tegumentul din jurul plăgii de urmele de leucoplast
• cu substanţe degresante se îndepărtează din  jurul plăgii eventualele secreţii prin tamponare
cu comprese sterile uscate şi se aruncă fiecare compresă utilizată în tăviţă
• se toarnă in jurul plagii apa oxigenată, având rol dezinfectant, 
hemostatic şi de îndepărtare a impurităţilor şi secreţiilor (prin efervescenţa produsă)
• se curăţă marginile plăgii periferic și tubul de dren, de câteva ori, la fiecare ştergere se
folosește un alt tampon steril, se şterg marginile plăgii cu un tampon uscat, se
dezinfectează tegumentele sănătoase din jurul plăgii cu alcool iodat 1%; tinctură de iod sau
alcool de 70 grade, se acoperă plaga cu 2-3 comprese sterile care să
depăşească marginile plăgii cu cel puţin 1-2 cm, sau îmbibate cu soluţii antiseptice indicate
• se fixează pansamentul cu leucoplast sau prin bandajare cu o faşă în funcţie de regiune.
Tehnici de drenaj
a) Drenajul cavităților superficiale
b) Drenajul cavității toracice
c) Drenajul cavității abdominale
a) Drenajul cavităților superficiale
Se pot folosi:
• tuburi
• meşe de tifon
• lamele din cauciuc
• fire de setolină sau nylon
În cazul zonelor cu decolări întinse se poate folosi drenajul aspirativ
Tehnica:
• Se aşează în profunzimea cavităţii în aşa fel încât tubul să ajungă în partea cea mai declivă a
ei.
• Scoaterea tuburilor de dren se face prin contraincizie la câţiva centimetri de marginea plăgii.
Se face o mică incizie cu bisturiul şi cu o pensă Kocher curbă se pătrunde în cavitate,
scoţându-se tuburile care se taie oblic.
Se poziţionează decliv tubul de dren şi se fixează cu fir de nylon la tegument. Tuburile tip Redon sunt
prevăzute cu ac în grosimea tubului, care se scoate prin ințeparea tegumentului şi se fixează la
aspiraţie. Meşele se aşează în cavitate (au şi rol hemostatic) cu o pensă şi se exteriorizează prin plagă
sau contraincizie.
b) Drenajul cavității toracice
Se folosesc :
• tuburi de dren cu diametrul într 0,6–1 cm din material plastic
• sonda Petzer
• tuburi siliconate
• borcane colectoare unice sau multiple în sistem închis
• sistem aspirator
Obiective :
• evacuarea colecţiilor lichidiene (seroase, sanguinolente, purulente) din pleură
• eliminarea aerului din pleură şi desfiinţarea spaţiului aerian dintre pleură şi plămân, care să
permită reexpansionarea acestuia şi menţinerea reexpansionării
• realizarea unui echilibru mediastinal normal (după rezecţii pulmonare)
• aprecierea cantităţii şi controlul pierderilor sanguinolente postoperatorii
Indicaţii : 
• revărsate pleurale: aeriene, hemoragice, chiloase sau purulente
• după orice traumatism toracic care are drept rezultat pneumotoraxul
• colecţii pulmonare (abcese, chisturi hidatice) care se evacuează operator
• segmentectomii, lobectomii, pneumonectomii
• decorticări pleuropulmonare
Tehnică :
• se face obligatoriu radiografie toracică pentru diagnosticul de colecţie lichidiană pleurală (sau
aerică) şi aprecierea cantităţii
• locul de elecţie este în spaţiul III – IV intercostal pe linia axilară posterioară.
• anestezia – locală cu xilină 1%
• incizie cu bisturiul cca 1 cm
• cu o pensă se decolează muşchii intercostali razant cu marginea superioară a coastei
• se introduce cu pensa tubul de dren, pensat în prealabil
• se racordeaza tubul de dren la sistemul de drenaj inchis (baterie, borcan tip Beclere) şi se
trece un fir de aşteptare (va închide breşa tegumentară la scoaterea tubului)

Suprimarea tubului de dren se face după obținerea reexpansiunii pulmonare și dispariția cavității
pleurale, respectând un protocol :
• dezinfecția cu tinctura de iod a regiunii din jurul tubului de dren
• secționarea firului de fixare la firul de așteptare
 • se face un nod de așteptare
• se cere pacientului să expire forțat
• se extrage rapid tubul de dren, în timp ce ajutorul innoadă firul de așteptare
• pansament steril
În cazul pneumotoraxului, tubul de dren se suprimă cand plămânul este expansionat și nu există
pierderi aeriene, iar pentru hemotorax sau empiem, tubul de dren se va extrage când nu se mai
elimină sânge sau puroi și nu există pierderi aeriene.
• Pentru pneumotorax, se mai poate folosi ca metoda de aspirație și drenajul pleural valvular
cu valvă de tip Heimlich - care exclude astfel folosirea trusei de drenaj aspiratic și
imobilizarea la pat a pacientului. Valva de tip Heimlich realizează un drenaj unidirecțional al
aerului din cavitatea pleurală spre exterior, în vederea obținerii reexpansiunii pulmonare.
• La finalul intervențiilor chirurgicale majore ( rezecții pulmonare, decorticări, chist hidatic,
vidări de cheag ), obligatoriu cavitatea toracică se drenează cu două tuburi, unul dispus
anterior și celalalt posterior, care se vor cupla la un sistem de aspirație activă. După
pneumonectomie, cavitatea pleurală se va drena cu un singur tub de dren, care se va
conecta la un sistem de aspirație pasivă, tip Beclere.
c) Drenajul cavității abdominale
• Se face după unele intervenţii chirurgicale în scop profilactic sau terapeutic.  
 Tehnică:
Plasarea drenului se face în funcţie de natura intervenţiei şi topografia organului operat.
Astfel, drenul se plasează:
• subhepatic – în intervenţii pe stomac, duoden,vezicula biliară, căi biliare, ficat
• în loja splenică – după splenectomie 
• în fundul de sac Douglas în intervenţii în etajul abdominal submezocolic, pelvis
• parietocolic – în afecţiuni şi intervenţii pe colon
 Traiectul tubului trebuie să fie cât mai scurt, să nu treacă prin zone ce pot fi contaminate.
Deosebim :
• drenajul simplu – se drenează cavitatea respectivă
• drenajul spălătură – folosit în special în peritonitele difuze. Pe un tub se introduc substanţe
antiseptice care spală cavitatea peritoneală şi pe alte tuburi se drenează cavitatea.

Drenaj biliar
Drenajul Kehr 
• constă în aplicarea tubului în T imaginat de Kehr în 1897 (braţul scurt al T-ului se introduce în
canalul biliar principal, iar piciorul T-ului se exteriorizează prin peretele abdominal)
• constituie o „supapă de siguranţă” în perioada postoperatorie când sfincterul Oddi e închis,
protejând sutura canalului biliar principal şi împiedicând cicatrizarea stenozantă a acesteia.
• se menţine 9-14 zile, timp în care sutura coledociană se cicatrizează;
 • în ultimele zile tubul poate fi pensat progresiv pentru a testa permeabilitatea papilară, în
penultima zi se face colangiografie de control pe Kehr ,dacă nu se descoperă calculi reziduali
urmează extragerea tubului după 24 ore prin simpla tracţiune (datorită elasticităţii sale tubul
iese din coledoc transformându-se din T în Y, iar orificiul restant ca şi traiectul tubului se vor
închide spontan).

Îngrijiri postoperatorii
• verificare zilnică a funcționalității drenului, cu aprecierea aspectului și cantității drenajului;
asigurarea permeabilității tubului de dren, prin aspirare sau spălare de finețe
• suprimarea drenului în momentul diminuării marcate a drenajului, eventual după "scurtare"
a sa în zile succesive cu 1-2 cm spre exterior (drenul poate întreține prin poziția sa un drenaj
generat de reacția de corp străin sau iritarea / lezarea prin decubit a țesuturilor învecinate).
Complicații
• risc crescut de infecţie;
• scoaterea accidentală a tubului de dren;
• hemoragia – sângerare;
• nevralgia traumatică – durere vie , continuă şi intermitentă în interiorul plăgii sau la distanţă.
Este datorată interceptării unor terminaţii nervoase de excitaţiile mecanice din plagă ;
• edemul traumatic – este determinat de acţiunea directă a agentului traumatic;
• embolia şi tromboza venoasă post traumatică;
• supuraţia plăgii;
Incidente și accidente ale drenajului chirurgical
• dren nefuncțional, prin viciu de poziționare, izolare de către organele înconjurătoare,
obstruare prin cheag ; necesită repoziționare sau dezobstrucție prin spălare cu seringa Guyon
(seringă cu volum mare, de circa 100-250 ml);
• ieșirea drenului din cavitate (viciu de fixare sau smulgere de către pacient); necesită
repoziționare, uneori posibilă prin împingere de la exterior pe același traiect;
• compresii sau leziuni ale unor vase sau nervi de vecinatate; necesită recunoaștere a lor și
corectare promptă;
• intrare a drenului în cavitate (prin viciu de fixare sau necunoaștere a tehnicii de extragere).
Bibliografie
 • Coman, C. G., Coman, B.C.C.C.- Urgențe medico-chirurgicale toracice, Editura Medicală,
București, 1989.
• Horvat T.- Elemente de patologie chirurgicală – Note de curs pentru studenții Facultății de
Medicină, Ed.Inedit, București, 1999.
• Light R- Chest tubes - in Pleural Diseases, Third Edition, 1995, .327-337
• Miller, A.C., Harvey,J.E.- Guidelines for the management ofspontaneous pneumothorax –
BMj, 1993, 307: 114-6.
• Heimlich, H.J.: Valve drainage of the pleural cavity. Chest, 1968; 53:282.

PUNCȚIILE
Punctia venoasa

Prin punctie venoasa se intelege recoltarea de sange din

lumenul unei vene cu ajutorul unui ac.
Scopul:
• explorator:
• recoltarea sangelui pentru examene de laborator: biochimice, hematologice, serologice si
bacteriologice
• terapeutic:
• administrarea unor medicamente sub forma injectiei si perfuziei intravenoase
• recoltarea sangelui in vederea transfuzarii sale
• executarea transfuziei sangelui sau derivate ale sangelui
• sangerare de 300-500 ml in EPA, HTA
Locul punctiei
Se examineaza calitatea si starea venelor:
• vena de la plica cotului (bazilica si cefalica), unde se formeaza un “M” venos prin
anastomozarea lor
• venele antebratului
• venele de pe fata dorsala a mainii
• venele subclaviculare
• venele femurale
• venele maleolare interne
• venele jugulare si epicraniene
Pentru evidentierea venelor:
• se fac miscari in sensul circulatiei de intoarcere cu partea cubitala a mainii pe fata anterioara
a antebratului
• se introduce mana si antebratul in apa calda
• pentru evidentierea venelor la care nu se poate aplica garoul se face o presiune digitala pe
traiectul venei deasupra locului punctiei (in sensul circulatiei venoase)
Materiale necesare
• De protectie:
• perna elastica pentru sprijinirea bratului
• Musama
• Aleza
• Pentru dezinfectia tegumentului:
• tampon
• alcool
• Instrumentar si materiale sterile:
• ace de 25-30 mm, diametrul 6/10, 7/10, 10/10 mm
• seringi de capacitate
• pense
• manusi chirurgicale
• tampoane
• Alte materiale:
• garou sau banda Esmarch
• Eprubete uscate si etichetate
• cilindru gradat
• fiole cu solutii medicamentoase
• solutii perfuzabile
• tavita renala
Pregatirea pacientului:
• Pregatirea psihica: se informeaza asupra scopului punctiei
• Pregatirea fizica: pentru punctia la venele bratului, antebratului:
• se aseaza intr-o pozitie comoda atat pentru pacient, cat si pentru persoana care executa
punctia (decubit dorsal)
• se examineaza calitatea si starea venelor
• se aseaza bratul pe pernita si musama in abductie si extensie maxima
• se dezinfecteaza tegumentele
• se aplica garoul la o distanta de 7-8 cm deasupra locului punctiei strangandu-l astfel incat sa
opreasca circulatia venoasa fara a comprima artera
• se recomanda pacientului sa deschida pumnul venele devenind astfel turgescente
Tehnica
Asistenta imbraca manusile sterile si se aseaza vizavi de bolnav:
• se fixeaza vena cu policele mainii stangi, la 4-5 cm sub locul puncţiei, exercitand o uşoară
compresiune şi tracţiune in jos asupra ţesuturilor vecine
• se fixeaza seringa, gradatiile fiind in sus, acul atasat cu bizoul in sus, in mana dreapta, intre
police si restul degetelor
 • se patrunde cu acul traversand, in ordine, tegumentul- in
directie oblica (unghi de 30 de grade), apoi peretele venos- invingandu-se o rezistenta
elastica, pana cand acul inainteaza in gol
• se schimba directia acului 1-2 cm in lumenul venei
• se controleaza patrunderea acului in vena prin aspiratie cu seringa
• se continua tehnica in functie de scopul punctiei venoase: injectarea medicamentelor,
recoltarea sangelui, perfuzie
• in caz de sangerare, se prelungeste acul de punctie cu un tub de polietilena care se introduce
in vasul colector, garoul ramanand legat pe brat
• se indeparteaza staza venoasa dupa executarea tehnicii prin desfacerea garoului si a
pumnului
• se aplica tamponul imbibat in solutie dezinfectanta la locul de patrundere a acului si se
retrage brusc acul
• se comprima locul punctiei 1-3 min, bratul fiind in pozitie verticala

De evitat:
• punctionarea venei din lateral
• punctionarea venei cu acul avand bizoul in jos
• manevrarea incorecta a materialului steril
• atingerea produsului recoltat (punctia creand o legătură directă intre mediul exterior şi
sistemul vascular pot intra şi ieşi germeni patogeni)
• flectarea antebratului pe brat cu tamponul la plica cotului, deoarece impiedica inchiderea
plagii venoase, favorizand revarsarea sangelui
Locul punctiei
• daca lichidul este in stare libera, punctia se face in spatiul VII-VIII intercostal pe linia axilara
posterioara
• daca lichidul este inchistat, punctia se face in plina matitate, zona stabilita prin examen clinic
• colectiile purulente si tuberculoase se punctioneaza cat mai aproape de nivelul lor superior
pentru a preintampina fistulizarea lor
• punctia se face deasupra marginii superioare a coastei inferioare, indiferent de locul punctiei
Pregatirea punctiei
Materiale necesare:
• de protectie a patului
• alcool, tinctura de iod, vata, tampoane, tifon steril, emplastru
• instrumente si materiale sterile: 2-3 ace de 10 cm lungime, cu diametru de 1mm, 2-3 seringi
de 20-50 ml, seringa de 5 ml si ace pentru anestezie, pense, manusi, camp chirurgical,
comprese
• 2-3 eprubete sterile, etichetate si inchise cu dop de vata, lampa de spirt, aparate
aspiratoare, tavita renala
• medicamente: atropina, morfina, anestezice
• seringa de 1-2 ml, cu ace subcutanate pentru anestezie locala
• materiale pentru Reactia Rivalta: pahar conic de 200 ml, 50 ml apa distilata, solutie de acid
acetic glacial, pipete
Pregătirea psihică a pacientului
• se informeaza pacientul cu privire la scopul punctiei si al pozitia in care va sta in timpul
punctiei
Pregatirea fizica a pacientului
• se administreaza cu 30 min inaintea punctiei o fiola de atropina
• se aseaza in pozitie sezand la margina patului, cu mana de partea bolnava ridicata peste cap
pana la urechea opusa sau cu trunchiul usor aplecat in fata, cu antebratele flectate pe brate,
cu mainile la ceafa, coatele inainte
• pacientii cu stare buna se aseaza calare pe un scaun cu spatar, antebratele fiind sprijinite pe
spatarul scaunului
• pacientii in stare grava se aseaza in decubit lateral, pe partea sanatoasa, la marginea patului
Execuția puncției
• Se face de catre medic ajutat de doua asistente medicale
• Asistenta 1 pregateste radiografia pacientului
 • spalatul si dezinfectatul mainilor de catre medic si asistente
• Asistenta 2: administreaza o fiola de atropina cu 30 min inaintea punctiei
• aseaza musamaua si aleza pe masa de punctie
• dezbraca toracele pacientului
• Medicul stabileste locul punctiei
• Asistenta 2 aseaza pacientul in pozitia corespunzatoare locului ales
• Asistenta 1 pregateste locul punctiei, dezinfectie
• serveste seringa cu anestezic
• Medicul efectueaza anestezia si asteapta efectul anesteziei
• Asistenta 1 serveste manusile chirurgicale, apoi campul chirurgical
• Asistenta 2 mentine pacientul, il supravegheaza
• Medicul aseaza campul chirurgical in jurul toracelui, su locul punctiei
• Asistenta 1 serveste acul de punctie adaptat la seringa
• dezinfecteaza locul punctiei
• Medicul executa punctia si aspira lichidul
• Asistenta 1 preia seringa cu lichid si il introduce in eprubete
• serveste aparatul aspirator
• Asistenta 2 mentine pacientul, il indruma sa-si retina tusea, observa culoarea fetei si
respiratia
• Asistenta 1 serveste seringa cu solutie medicamentoasa in functie de scopul punctiei
• Medicul introduce solutiile medicamentoase
• Asistenta 2 mentine pacientul, observa culoarea fetei si respiratia
• Medicul retrage acul de punctie
• Asistenta 1 dezinfecteaza locul si il comprima cu un tampon steril
• aplica pansament uscat, fixat cu romplast
• Asistentele ajuta pacientul cu miscari blande sa se aseze in pat
• Indicatii
• Boli inflamatorii sau tumori pulmonare, insuficienta cardiaca insotita de colectii
lichidiene in cavitatea pleurala (>1,5l)
• Contraindicatii
• Tulburari de coagulare a sangelui- hemofilie
• Tratament cu anticoagulante
Lichidul poate fi:
• seros sau serocitrin: limpede, galben deschis, avand cauze inflamatoare sau o tulburare
circulatorie
• tulbure: purulent sau chilos cu aspect albicios lactescent
• hemoragic sau serohemoragic: este roz sau rosu intens in hemoragiile pleurale si pleurezia
hemoragica
Paracenteza
Punctia abdominala sau paracenteza consta in traversarea peretelui abdominal cu ajutorul unui
trocar in diferite scopuri.
Ascita poate avea drept cauza:
-obstacole in circulatia portala, ceea ce determina hipertensiune in ramurile venei porte (in circulatia
hepatica, insuficienta cardiaca, tumorile peritoneale)
-inflamatia (peritonita tuberculoasa)

Locul punctiei
• Pe linia Monroe-Richter – in fosa iliaca stanga, la punctul de unire a 1/3 medii cu cea mijlocie
a liniei ce uneste ombilicul cu spina iliaca antero-superioara stanga
• Pe linia ombilico-pubiana la mijlocul ei
Pregatirea punctiei:
• Materiale necesare:
• seringa de 2-5 ml, uscata si sterila, novocaina 1% pentru anestezia locala
• alcool, tinctura de iod
• o musama si o traversa sub bolnav
• un cearsaf impaturit in trei in lungime, asezat sub regiunea lombara pentru bandajarea
abdomenului
• un vas de 10 kg
• o tavita renala
• substante analeptice si tonicardice, seringi sterile de marimi adecvate
• materiale necesare pentru pansament local si agrafe sterile
• cilindru gradat de 100-200 ml, densimetru, 2 eprubete sterile astupate si etichetate
• manusi sterile, bisturiu, substante necesare pentru reactia Rivalta
• un trocar gros cu diametrul de 3-4 mm, cu mandren ascutit si unul bont de rezerva

Pacientul
Pregatirea psihica:
 • Se informeaza asupra necesitatii punctiei, i se asigura intimitatea
Pregatirea fizica:
• se invita sa urineze, se dezbraca regiunea abdominala
• se aseaza pacientul in pozitie decubit dorsal in pat, peste cearsaful impaturit in lung, cu
flancul stang la marginea patului si trunchiul usor ridicat, se masoara circumferinta
abdominala
Executia punctiei
• Se face de catre medic ajutat de 2 asistente, in sala de tratamente
• Personalul isi spala mainile, le dezinfecteaza
• Medicul alege locul punctiei
• Asistenta 2 pregateste patul cu musama, aleza, cearsaf, aseaza pacientul in pozitie
corespunzatoare locului ales
• Asistenta 1 pregateste locul punctiei, dezinfectie, serveste seringa cu anestezic
• Medicul face anestezie locala, protejeaza locul punctiei cu camp steril
• Asistenta 1 serveste bisturiul sau direct trocarul
• Medicul executa incizia sau direct punctia cu trocarul, scoate mandrinul
• Asistenta 2 supravegheaza faciesul, respiratia, starea bolnavului
• Asistenta 1 recolteaza in eprubete lichidul de ascita, serveste tubul prelungitor al canulei
trocarului ( pentru evacuare)
• Medicul adapteaza tubul prelungitor
• Asistenta 1 schimba pozitia pacientului daca se intrerupe scurgerea lichidului
• Medicul retrage trocarul, aplica agrafa Michel daca a folosit bisturiul pentru incizie
• Asistentele dezinfecteaza locul punctiei, aplica pansament uscat compresiv, strang cearsaful
in jurul abdomenului pacientului, fixandu-l cu ace de siguranta
• La prima paracenteza se poate evacua o cantitate de maxim 4-5 l.
• Viteza de scurgere a lichidului este de 1l la 15 min.
• Se noteaza circumferinta abdominala inainte si dupa evacuarea lichidului.
Accidente:
• Colaps vascular prin deprimarea brusca a cavitatii abdominale
• Hemoragie digestiva manifestata prin hematemeza si melena
• Perforarea intestinului determina peritonita
• Persistenta orificiului de punctie prin care se scurge lichid
Indicații:
• Boli inflamatorii ale SNC(meningita, encefalita)
• Tumori cerebrale
• Interventii chirurgicale-cu scop anestezic
• Hemoragie subarahnoidiana
• Scleroza multipla

Materiale necesare:
• Alcool, tinctura de iod
• Instrumente si materiale sterile, ace lungi cu diametrul 1-1,5 mm cu mandren, seringi, ace si
seringa pentru anestezie, campuri chirurgicale, comprese si tampoane, manusi de cauciuc,
pense hemostatice, anatomice
 • Eprubete, lampa de spirt, tavita renala, manometrul Claude
• Medicamente- anestezice locale, pentru rahianestezie, antibiotice, citostatice, seruri imune,
preparate cortizonice
Pregatirea fizica a pacientului
• pacientul este a jeun
• pozitia este data in functie de locul punctiei si starea lui
• pozitia decubit lateral in pat cu spatele la marginea patului, coapsele flectate pe abdomen,
barbia atinge pieptul (pozitia spate de pisica)
• Pozitie sezand pe masa de operatie sau de tratament cu mainile pe coapse, capul in
hiperflexie
Executia punctiei
• se face de catre medic, ajutat de 2 asistente medicale
• Personalul isi spala mainile, le dezinfecteaza
• Asistenta 2 dezbraca pacientul, protejeaza patul sau masa de punctie cu musama si aleza
• Medicul stabileste locul punctiei
• Asistenta 2 aseaza pacientul in pozitie corespunzatoare, in functie de starea lui si locul
punctiei
• Asistenta 1 pregateste locul punctiei, dezinfectie, serveste seringa cu anestezic
• Medicul face anestezia locala
• Asistenta 1 serveste manusile chirurgicale, campul steril, medicul aseaza campul sub locul
punctiei
• Asistenta 2 mentine pacientul in pozitia recomandata, sustinandu-i ceafa cu o mana, iar cu
cealalta impingand usor regiunea epigastrica
• Asistenta 1 dezinfecteaza locul punctiei, serveste acul de punctie cu mandrin
• Medicul executa punctia, scoate mandrinul
• Asistenta 1 mentine eprubetele pentru recoltarea lichidului, serveste manometrul Claude
• Medicul masoara tensiunea LCR
• Asistenta 1 serveste seringa cu solutiile medicamentoase pregatite
• Medicul retrage acul de punctie
• Asistenta 1 dezinfecteaza locul punctiei, comprima cu o compresa sterila locul punctiei,
aplica pansamentul uscat fixat cu romplast si aseaza pacientul in pat in pozitie decubit dorsal,
fara perna.
Pregatirea produsului pentru examinare
• examinarea macroscopica se face imediat, apreciindu-se culoarea, aspectul, presiunea
lichidului (normal lichidul este limpede, clar ca apa de stanca, se scurge picatura cu picatura)
• in stari patologice, LCR poate fi hemoragic, purulent, xantocrom, iar viteza de scurgere poate
creste
• pentru examenul citologic, biochimic, bacteriologic, lichidul este trimis la laborator

Materiale necesare:
• 2-4 ace sterile de punctie, cu o lungime de 8-10 cm si de grosime 0,5-2 mm
 • acele vor fi ascutite si taioase dar cu varful taiat scurt, vor fi sterilizate intr-o cutie metalica,
impreuna cu o pensa
• seringa de 20 ml etansa, sterila, uscata
• alte seringi pentru introducerea medicamentelor
• medicamentele prescrise
• seringa de 2 ml, sterila, cu ace subcutanate, novocaina 1% pentru anestezie
• substante dezinfectante
• o musama si o traversa sub articulatia punctionata
• 2-3 campuri sterile
• medii de cultura
• 2-3 eprubete sterile, uscate si etichetate
• un recipient de 200 ml
• manusi de cauciuc sterile
• tifon, vata, fasa
Locul punctiei
• Medicul alege locul punctiei
• Punctia se face la nivelul regiunii unde se simte fluctuatia maxima si cavitatea articulara este
mai usor accesibila, fara pericolul lezarii pachetului vasculo-nervos
• Pozitia bolnavului, respectiv a articulatiei, pentru punctie va fi astfel aleasa, ca ea sa fie cat
mai relaxata, iar exsudatul intraarticular sa bombeze cat mai mult

Executia punctiei
• Se face de catre medic ajutat de 2 asistente
• Personalul isi spala mainile, le dezinfecteaza
• Asistenta 2 protejeaza patul sub articulatia punctionala
• Medicul alege locul punctiei (zona de maxima fluctuenta)
• Asistenta 2 mentine pacientul in pozitia adecvata
• Asistenta 1 pregateste locul punctiei, dezinfectie, serveste seringa cu anestezic
• Medicul efectueaza anestezia locala
• Asistenta 1 serveste manusile sterile, campul protector
• Medicul aseaza campul sub locul punctiei
• Asistenta 1 dezinfecteaza locul punctiei , serveste seringa cu acul de punctie
• Medicul executa punctia, aspira lichidul
• Asistenta 1 colecteaza lichidul in vasul gradat, recolteaza in eprubete
• Medicul retrage acul de punctie
• Asistenta 1 dezinfecteaza locul si comprima cu un tampon steril, fixeaza cu fasa pansamentul,
aplica atele pentru imobilizarea articulatiei punctionate
Ingrijirea ulterioara a bolnavului:
• se asigura repausul regiunii
• se supravegheaza starea generala si semnele vitale
• se supravegheaza aspectul pansamentului
• se mentine pansamentul compresiv si imobilizarea in atele 2-3 zile
Locul punctiei
La nivelul oaselor superficiale, usor accesibile, cum ar fi:
• spina iliaca postero-superioara
• creasta iliaca
• sternul- manubriul sau corpul
• maleolele tibiale
• calcaneul
• apofizele spinoase ale ultimelor vertebre dorsalesi primelor vertebre lombare
Materiale necesare
• materiale pentru protectia patului
• materiale pentru dezinfectie (apa, sapun, aparat de ras, tampoane sterile cu dezinfectant,
manusi sterile)
• Instrumentar si materiale sterile:
• ace de punctie Rohr, Rosegger, Klima( de 5 cm lungime,
rezistente, cu diametrul 1-2 mm, varful scurt, ascutit, cu mandrin
• seringi de 10-20 ml
• ace si seringa pentru anestezia locala
• pense, tampoane, comprese
• camp chirurgical
• manusi
• mediu de cultura
Alte materiale:
• sticla de ceas
• lame de microscop
Medicamente:
• anestezice
• ser fiziologic
• solutii perfuzabile
• medicamente prescrise in cazul punctiei terapeutice
Pozitia pacientului
Se controleaza in preziua punctiei, timpul de sangerare, timpul de coagulare, timpul Quick
Se aseaza in pozitia adecvata:
• decubit dorsal cu toracele usor ridicat, pe un plan dur, pentru punctia sternala
• decubit ventral pe un plan dur sau decubit lateral cu genunchii flectati pentru punctia in
creasta iliaca
• Se rade pilozitatea
Executia punctiei
• Se face de catre medic, ajutat de 2 asistente
• Personalul isi spala mainile, le dezinfecteaza
• Asistenta 2 protejeaza patul
• Medicul stabileste locul punctiei
• Asistenta 2 dezbraca regiunea, aseaza pacientul in pozitie corespunzatoare locului ales
• Asistenta 1 pregateste locul punctiei, serveste seringa incarcata cu anestezic
• Medicul face anestezia
• Asistenta 1 serveste manusile chirurgicale, campul chirurgical
• Medicul aseaza campul chirurgical

Punctiile biopsice: hepatica, splenica, renala, ganglionara

• Def. Prin punctie biopsica se intelege scoaterea unui fragment dintr-un organ parenchimatos,
cu ajutorul unui ac de punctie.
• Scop: explorator
• fragmentul de tesut extras este supus examenului histopatologic pentru stabilirea
diagnosticului
Indicatii:
 • imbolnaviri ale organelor mai sus mentionate, se face pentru confirmarea diagnosticului sau
pentru precizarea stadiului imbolnavirilor
• punctia splinei se utilizeaza in sindroamele hematologice, care evolueaza cu splenomegalie
• punctia hepatica se practica pentru diferentierea hepatitelor acute virale de hepatitele
cronice
• punctia ganglionara se utilizeaza in cazul adenopatiilor etiologic nediagnosticabile prin
mijloace clinice si hematologice
• punctia tumorilor: diferentierea celor benigne de cele maligne
Contraindicatii:
• diateze hemoragice
• rinichi unic- pentru punctia renala
Locul punctiei:
• Punctia hepatica:
• fata anterioara sau laterala a ficatului pe linia mediana imediat sub rebordul costal sau in
plina matitate
• de-a lungul liniei axilare posterioare in spatiul IX sau X intercostal drept
• Punctia splenica:
• spatiul VIII sau IX intercostal stang, pe linia axilara anterioara si cea medie, in afara rebordului
costal
• Punctia renala:
• regiunea lombara, in dreptul discului intervertebral L1-L2 la 8 cm de linia mediana
• se prefera punctia rinichiul drept fata de cel stang, pentru a evita lezarea splinei sau a unor
vase mari
• Punctia ganglionara sau a tumorilor solide:
• locul se alege in functie de masa ganglionara sau tumorala selectionata pentru examenul
histopatologic

Materiale necesare:
• de protectie a mesei de operatie
• pentru dezinfectia tegumentului
• Instrumente si materiale sterile:
• 2-3 ace Vim- Silverman, Menghini (pentru punctia hepatica)
• ace lungi de 10 cm, cu bizoul alungit (pentru punctia splenica)
• ace cu diametrul 1-2 mm si lungimi diferite (pentru punctia ganglionara)
• seringi de 5-10 ml, ace pentru anestezie
• campuri chirurgicale, manusi
• comprese, tampoane
• trusa perfuzie
• pense hemostatice
• Alte materiale:
 • lame de microscop
• hartie de filtru
• tavita renala
• Vas cu 50 ml ser fiziologic
• Medicamente:
• tonice cardiace
• hemostatice
• sange izogrup, izoRh
Pozitia pacientului in timpul punctiei

• pentru punctia hepatica – decubit

dorsal cu trunchiul usor ridicat sau decubit lateral stang cu mana dreapta sub cap
• pentru punctia splenica – decubit dorsal cu membrele superioare pe langa corp,
necontractate, sau decubit lateral drept cu mana stanga sub cap
• pentru punctia renala – decubit ventral cu un saculet de nisip asezat sub abdomen
• pentru punctia tumorilor si ganglionilor - pozitia in functie de localizarea si marimea lor

Executia punctiei
• E facuta de catre medic ajutat de 2 asistente
• Personalul isi spala mainile, le dezinfecteaza
• Medicul alege locul punctiei
• Asistenta 2 aseaza pacientul in pozitie corespunzatoare locului punctiei
• Asistenta 1 pregateste locul punctiei, dezinfecteaza locul, serveste medicului seringa cu acul
pentru anestezie, medicul face anestezie locala
• Asistenta 1 serveste campul chirurgical, manusile sterile
• Medicul protejeaza locul punctiei cu campul chirurgical steril
Ingrijirea ulterioara a pacientului
• pacientul ramane la pat 1-2 zile in decubit lateral drept, pentru punctia hepatica si in decubit
dorsal, dupa punctia splenica si renala
• se supravegheaza pulsul, tensiunea arteriala, pansamentul timp de 24 ore
• la locul punctiei se aplica gheata
• se administreaza calmante ale tusei daca este cazul
• se controleaza urina 3-4 zile dupa punctia renala pentru a depista aparitia hematuriei
Accidente
• Hemoragie care se combate prin administrarea medicatiei hemostatice
• Tuse instantanee sau hemotorax moderat determinat de atingerea pleurala
• Soc pleural
PUNCTIA ABDOMINALA (PARACENTEZA)
INDICATIILE PARACENTEZEI
• analiza unui revarsat peritoneal diagnosticat clinic
• depistarea unui hemoperitoneu la pacientii politraumatizati la care se suspecteaza leziuni ale
organelor interne
• evacuarea unui revarsat lichidian peritoneal în vederea ameliorarii functiei respiratorii si
circulatorii
• ascita în tensiune (în cadrul unei insuficiente cardiace, ciroze hepatice sau sindrom nefrotic)
• ascitã la pacienti decompensati (febrili, cu distensie abdominalã dureroasã, iritatie
peritonealã, hipotensiune, encefalopatie)
• evidentiere a colectiilor pelvine, la femei (sarcina extrauterina rupta, chist de ovar,
hidrosalpinx, piosalpinx), prin punctionarea fundului de sac Douglas
• suspiciune de ascitã neoplazicã
• pacienti cu dializã peritonealã care acuzã dureri abdominale, febrã sau alte semne si
simptome de sepsis
CONTRAINDICATIILE PARACENTEZEI
• colectii închistate (peritonita tuberculoasa, ascita închistata)
• prezenta de aderente peritoneale (zone cicatriciale posttraumatice sau postoperatorii
• diateze hemoragice (necorectate)
• pacienti cu meteorism abdominal
• infectii tegumentare (celulitã) la locul punctiei
TEHNICA PARACENTEZEI
Materiale necesare:
• antiseptic (tinctura de iod), câmpuri sterile, pansament steril, ac/trocar/cateter special din
plastic siliconat, tub de drenaj, recipient colector, materiale pentru fixare la perete, manusi
sterile.
Pozitia pacientului:
• pentru punctia peritoneala cu abord în fosa iliaca stânga pacientul este asezat în decubit
dorsal, usor înclinat spre stânga (sau chiar în decubit lateral stâng), la marginea patului.
• pentru punctia fundului de sac Douglas pacientul este asezat pe masa ginecologica, în
pozitie anti-Trendelenburg
Locul punctiei:
• se practica de obicei în fosa iliaca stânga (colonul descendent fiindsituat într-un plan
posterior, spre deosebire de cec, care este foarte aproape de peretele abdominal anterior în
fosa iliaca dreapta), pe linia spino-ombilicala, la unirea 1/3 distale cu 2/3 proximale
(corespondentul punctului McBurney pe stânga) sau la jumatatea distantei dintre cele 2
repere (punctul Monro).
• acul se introduce în plina matitate percutorie, evitând vasele superficiale (paracenteza se
efectueaza des la pacienti cirotici, cu hipertensiune portala, la care desenul venos este
adesea accentuat)
•  poate realiza si sub ghidaj ecografic, pentru mai multa siguranta si pentrudepistarea
colectiilor localizate
Descrierea tehnicii propriu-zise:
• se dezinfecteaza zona cu tinctura de iod si se izoleaza cu câmpuri sterile
• se poate practica anestezie locala cu xilina 1%, strat cu strat (tegument,strat muscular,
peritoneu parietal)
• se ataseaza trocarul la mandren sau acul la o seringa
 • se introduce acul/trocarul perpendicular pe peretele abdominal (3-4 cm);depasirea
peritoneului este semnalata printr-o senzatie de "scapare în gol"
• la scoaterea mandrenului sau aspirarea cu seringa apare lichid peritoneal
• initial se recolteaza eventualele probe pentru analiza lichidului peritoneal(biochimica,
citologica, bacteriologica)
• daca punctia este evacuatorie, se ataseaza tubul de dren laac/trocar/cateter si se permite
scurgerea lichidului în recipientul colector; nu se vor evacua mai mult de 5-6 litri/sedinta si
nu se va depasi un debit de 1litru/5 minute (dacã se tenteazã evacuarea a mai mult de 5 litri,
pacientul va primi simultan lichide în perfuzie intravenoasã).
• daca punctia este terapeutica, dupa evacuarea colectiilor septice/neoplazice se introduc
antibiotice/citostatice
• dupa evacuarea cantitatii de lichid stabilite, se extrage brusc acul/trocarul,apoi se maseaza
zona pentru stricarea paralelismului planurilor si se panseaza.
INCIDENTELE si COMPLICATIILE PARACENTEZEI
• imposibilitatea patrunderii trocarului (se incizeaza tegumentul cu vârful bisturiului )
• punctie negativa, prin obstructia acului cu fragmente tisulare (se introduce xilina sau ser
fiziologic pentru dezobstruare sau se repeta punctia în alt loc)
• oprirea scugerii lichidului peritoneal denota obstructia acului cu un franjur epiploic sau cu
membrane fibrinoase (se va încerca minima mobilizare a acului sau repetarea punctiei
• sincopa (reflexul vagal sincopal poate aparea datorita înteparii peritoneului sau evacuarii
prea rapide a unei cantitati mari de lichid): se va practica resuscitarea cardiorespiratorie.
• hemoragii digestive sau intraperitoneale (apar datorita decompresiunii brustea cavitatii
peritoneale, în special la persoanele cu risc hemoragic - cirotici,ulcerosi, malnutriti)
• hematoame (prin lezarea vaselor parietale)
• lezarea splinei (la pacientii cu splenomegalie importanta) – necesita hemostaza chirurgicala
• lezarea ficatului (la pacientii cu hepatomegalie importanta, când punctia sepractica în fosa
iliaca dreapta)
• lezarea viscerelor cavitare (anse intestinale, vezica urinara)
• fistule parietale la locul punctiei
• supuratii locale (aparute ca urmare a nerespectarii masurilor de asepsie si antisepsie)
• dupã paracentezã, pacientul trebuie monitorizat sub aspectul tensiunii arteriale, frecventei
cardiace, temperaturii si frecventei respiratorii

• lezarea ficatului (la pacientii cu hepatomegalie importanta, când punctia sepractica în fosa
iliaca dreapta)
• lezarea viscerelor cavitare (anse intestinale, vezica urinara)
• fistule parietale la locul punctiei
• supuratii locale (aparute ca urmare a nerespectarii masurilor de asepsie si antisepsie)
• dupã paracentezã, pacientul trebuie monitorizat sub aspectul tensiunii arteriale, frecventei
cardiace, temperaturii si frecventei respiratorii

TUBAJE ȘI SPĂLĂTURI DIGESTIVE

TUBAJUL ŞI SPĂLĂTURA GASTRICĂ
• Prin tubaj gastric se înţelege introducerea unei sonde de cauciuc sau material plastic în
cavitatea stomacului.
• Scopul tubajului gastric este: • explorator
• terapeutic
 Nu se efectuează această la bolnavii cardiovasculari, cu insuficienţe
respiratorii decompensate, la bolnavi cu varice esofagiene deoarece provoacă hemoragii prin ruptură
de vase esofagiene, precum si la pacientii cu traumatisme faciale severe.
• Tubajul în scop explorator se efectuează pentru recoltarea sucului gastric, investigarea
funcţiei evacuatorii a stomacului şi pentru determinarea chimismului gastric.
• După ce s-a extras conţinutul stomacal se fac diferite investigaţii:
• examenul citologic al conţinutului gastric
• examenul macroscopic al conţinutului gastric
• examenul microscopic
•aspectul conţinutului gastric, miros, culoare, cantitate, conţinutul ingerat de bolnav.
• Tubajul gastric cu scop terapeutic se însoţeşte întotdeauna de spălătura gastrică. După ce s-a
extras conţinutul stomacal se curăţă mucoasa gastrică de substanţele străine, exudate, etc.
Aceasta se face în intoxicaţiile cu substanţe toxice, alimentare, în procese fermentative
intrastomacale din staza gastrică şi în pregătirea pentru intervenţii chirurgicale sau
fibroscopie.
Materiale necesare:
• Sonda Faucher: este confecţionată din cauciuc semirigid cu dimensiuni 1,5m şi grosime 10-
12mm. Marcajul de 40- 50 este distanţa medie dintre centrul stomacului şi arcada dentară.
• Sonda Leube este o sondă de cauciuc mai moale, de 75 cm cu lărgime de 8mm.
• Sonde din material plastic sunt sondele Levin, Ventral, Salem etc. Ele au calitatea că sunt
transparent, moi şi sunt de unică folosinţă.
• Sonda Einhorn – este cea ma folosită sondă şi este confecţionată din material plastic.
Materiale adjuvante:
• muşama
• o tăviţă renală
• recipiente pentru colectarea conţinutului stomacal
• două şorţuri de cauciuc lungi
• un scaun rotativ
• o pâlnie de sticlă (cu D =20-25cm)
• o cană cu apă
• o găleată pentru golirea lichidului evacuat
• mănuşi de cauciuc
• medicaţie specifică (antihistaminice, antiemetice, anestezice locale, sedative, O2 , etc.)
Pregătirea bolnavului
Manopera se execută în sala de tratament sau la patul bolnavului dacă starea lui este mai precară.
Poziţia bolnavului este şezând sau dacă este inconştient se aşază în decubit lateral stâng cu capul
flectat pe spate.
Se face pregătirea psihică a bolnavului explicându-i cum decurge manopera şi rugându-l să ajute
la manoperă prin respectarea indicaţiilor care se dau.
Se acoperă bolnavul cu şorţul de cauciuc sau un material plastic, i se dă în mâini o tăviţă renală
pentru a scuipa saliva şi pe care o va ţine sub bărbie (se va îndepărta proteza dacă o are).
Tehnica sondajului
 • identificarea pacientului;
• explicarea manoperei (pt. pacient)
• imbracarea manusilor
• pacientul este asezat in pozitie semisezanda
• examinarea narinelor pentru a aprecia care este potrivita pentru introducerea tubului
• se solicita pacientului sa ocluzioneze cate o narina si sa respire pe cealalta
• se alege nara prin care aerul trece mai usor
• masurarea lungimii potrivite pentru introducerea tubului (capatul tubului se tine la varful
nasului si tubul se aplica pe lobul urechii homolaterale apoi se masoara distanta de la lobul
urechii la varful apendicelui xifoid la locul stabilit se aplica un semn (cu o banda de leucoplast
sau cu un marker)
• se lubrifiaza varful sondei (4-5 cm) cu pacientul avand gatul extins
• se introduce tubul in nara aleasa si se directioneaza tubul inferior si posterior;
• cand sonda ajunge in faringe pacientul poate avea o senzatie de sufocare sau de greata se
solicita pacientului sa coboare barbia in piept si sa inghita (apa cu paiul)
• cu fiecare deglutitie se avanseaza tubul cu cativa cm;
• nu se avanseaza cand pacientul inspira;
• nu se introduce tubul fortat;
• daca e nevoie se poate roti tubul daca pacientul se sufoca sau tuseste persistent
• se verifica pozitia sondei apasand limba cu o spatula si inspectand faringele
• se avanseaza sonda pana la marcaj
• se scoate tubul daca statusul respirator al pacientului se altereaza sau daca tubul a trecut in
gura si se rasuceste aici
• verificarea pozitiei sondei (se ataseaza o seringa la sonda si se aspira, se observa aspectul
aspiratului de asemenea se poate introduce cu seringa aer pe sonda si concomitent se face
auscultatia regiunii epigastrice cu stetoscopul; borborismele care se aud confirma pozitia
corecta a sondei testarea aspiratului cu o banda de pH arata aciditatea (pH < 6) )
• fixarea sondei cu leucoplast lipit pe aripile nazale
• atasarea pungii colectoare
• asigurati-va ca starea pacientului e buna
Tehnica propriu-zisa
Se umezeşte sonda gastrică sau se lubrefiază cu un ulei, se face anestezia locală a faringelui cu un
spray anestezic cu cocaină.
Asistentul medical sau medicul care efectuează manopera îşi îmbracă şorţul de cauciuc,
mănuşile de cauciuc şi se aşează în partea dreaptă a bolnavului.
Fixează capul bolnavului cu mâna stângă şi îl ţine între mâna stângă şi torace. Cu mâna dreaptă
ia sonda gastrică. Bolnavul este invitat să-şi deschidă larg gura, să respire adânc. Sonda gastrică se
poate introduce atât pe gură cât şi pe o nară a nasului.
După ce se introduce capătul rotunjit până la peretele posterior al faringelui, cât mai aproape
de rădăcina limbii i se spune bolnavului să înghită. Cu ajutorul deglutiţiei sonda va aluneca pe calea
naturală spre esofag. Dacă apare greaţa se invită bolnavul să inspire profund pentru a inhiba centrul
vomei din bulb.
• Când sonda ajunge în stomac dispare rezistenţa înaintării sondei şi apare uneori un zgomot
şuierător de aer care iese din stomac, apoi apare conţinutul stomacal. Conţinutul se
colectează într-un balon Erlenmeyer . În cazul când conţinutul stomacal întârzâie să apară şi
suntem siguri că sonda gastrică este în stomac se aspiră conţinutul gastric cu o seringă de 20-
30 ml. Extragerea sondei se face cu aceeaşi mână cu care s-a introdus printr-o manevră
rapidă şi prin pensarea capătului distal.
• Dacă s-a introdus o sondă Faucher în scop de spălătură gastrică la capătul distal se adaptează
o pâlnie. Pe pâlnie se introduce apă sterilă. Înainte ca pâlnia să se golească complet este
lăsată în jos cu 30-40cm sub nivelul epigastrului în poziţie verticală. După ce pâlnia s-a
umplut se goleşte conţinutul ei prin răsturnare în găleată sau lighean. Procesul se repetă de
 5-6 ori. În caz de intoxicaţii, spălătura se face de câteva ori, bolnavul fiind aşezat în poziţie
decubit dorsal.
Tubajul gastric cu sonde Einhorn
• Se face în scop de a menţine sonda în stomac un timp mai îndelungat (ore sau zile). Este
confecţionată dintr-un tub de cauciuc elastic lung de 1,5m şi 4-5mm grosime, prevăzut la o
extremitate cu o olivă metalică care prezintă orificii.
• Există sondă Einhorn confecţionată din material plastic dar care nu are la capăt această olivă.
Este sonda care este tolerată cel mai bine de bolnavi şi poate fi păstrată în stomac o perioadă
de timp mai îndelungată. Pe sonda de cauciuc este marcată lungimea sondei din 5 în 5 cm
distanţă pentru cunoaşterea profunzimii ei în stomac.
Materiale necesare
• Aceleaşi ca şi pentru celelalte sondaje, iar în plus mai este nevoie de:
• două seringi de 20ml
• o pensă hemostatică pentru închiderea sondei
• un cilindru gradat
• un stativ cu 10 eprubete
• vată hidrofilă
• dejunul de probă.
• Pregătirea bolnavului se face la fel ca şi pentru celelalte sonde.
Tehnica de execuţie
• Se introduce sonda la fel ca şi celelalte sonde pe gură sau pe orificiul nazal. Prezenţa sondei
în stomac o arată existenţa sucului gastric pe capătul distal al sondei. După verificarea sondei
care a pătruns în stomac se vor injecta 20 ml lichid în stomac, pe sondă care se aspiră înapoi.
Se introduc apoi pe sondă stimulente ale secreţiei gastrice. Se extrag apoi fracţiuni de suc
gastric care se introduce în eprubete.
Incidente şi accidente
• greaţă
• vărsătură
• intoleranţă gastrică
• colaps
• strănut
• încolăcirea sondei
• introducerea sondei în căile respiratorii
• tuse
• tulburări de respiraţie
• obstruarea sondei cu secreţii vâscoase
Tubajul duodenal
Reprezintă introducerea unei sonde Einhorn în duoden dincolo de pilor cu diferite scopuri:
• explorator
• terapeutic
• alimentar
◘ În scop explorator din duoden se extrag:
• o parte din sucul gastric
• suc pancreatic
• bilă
• suc duodenal
Tubajul duodenal oferă relaţii despre funcţia căilor biliare, puterea de concentrare a veziculei.
◘ În scop terapeutic:
• pentru introducerea unor medicamente locale în duoden
• drenarea căilor biliare
◘ În scopul alimentaţiei artificiale:
 • se introduc lichide şi alimente pasirate după intervenţii chirurgicale pe stomac la bolnavii
inconştienţi şi la cei cu afecţiuni gastrice
◘ În scopul aspiraţiei continue:
• în ocluziile intestinale
Materiale necesare
• sondă duodenală Einhorn
• un stativ cu 10 eprubete
• două seringi de 20 ml
• o tăviţă renală
• o pernă cilindrică
• soluţie sulfat de Mg 33%
• ulei de măsline
• medii de cultură
• plus celelalte materiale necesare tubajului gastric
Pregătirea bolnavului
• Se face pregătirea psihică.
• Tubajul se execută în patul bolnavului sau în sala de tratamente. Bolnavul este izolat de ceilalţi
bolnavi prin paravane, în cazul efectuării tubajului duodenal sau gastric în salon
• Cu 24 ore înaintea tubajului duodenal bolnavul nu mănâncă alimente solide numai lichide, apoi
în ziua tubajului el rămâne nemâncat
• Se face la ora dejunului
Execuţia tehnicii la bolnavul conştient
• Se aşează bolnavul pe muşama la marginea patului după care i se pune un şorţ de cauciuc şi i
se dă o tăviţă renală care şi-o ţine sub bărbie.
• Se introduce sonda ca şi la tubajul gastric, apoi se aşează bolnavul în decubit lateral drept cu
capul şi trunchiul uşor aplecate în jos, coapsele flectate pe bazin. El este aşezat cu
hipocondrul drept pe o pernă rotundă, pentru ca sonda Einhorn să se adapteze curburii mici
a stomacului şi pentru a putea înaintea spre pilor. Sonda se introduce în 2-3 minute. La
dimensiunea 6T în dreptul arcadei dentare sonda este în faţa pilorului, iar la dimensiunea 7T
în dreptul arcadei dentare, oliva sondei este în D2.
• După ce sonda a ajuns în duoden prin ea curge în câteva minute sucul duodenal format din
suc duodenal şi bilă galben aurie.
• Pentru a verifica existenţa sondei în duoden se practică: • insuflarea cu aer cu o seringă de
20ml. Când sonda este în stomac bolnavul simte aerul în stomac
• injectarea cu lapte: se introduce 10 ml lapte pe sondă. Dacă sonda este în stomac se
poate extrage înapoi în seringă laptele, dacă este în duoden nu se poate extrage
• controlul radiologic: se vizualizează oliva bulbară pe ecranul radiologic (în cazul în care
tubajul duodenal se face cu sonda Einhorn cu olivă)

Incidente şi accidente:
• încolăcirea sondei în stomac
• spasmul pilorului. În acest caz se introduce 20-30 ml bicarbonat de sodiu 10% sau lapte
• obstacol anatomic pe căile extrahepatice
 • spasmul sfincterului Oddi
• coagularea bilei
• lipsa secreţiei biliare (hepatite)
Proba Meltzer-Lyon
Urmăreşte separarea bilei veziculara de cea hepatică din sucul duodenal pentru a putea vedea unde
sunt localizate procesele patologice. Dimineaţa pe nemâncate se introduce sonda Einhorn în duoden.
În câteva minute se scurge pe sondă bila A care este un lichid clar galben auriu (bilă coledociană). Se
injectează pe sondă 40 ml soluţie călduţă de MgSO4 33% şi se închide capătul distal al sondei. După
15-20 minute se deschide sonda şi pe ea se scurge bilă din vezicula biliară de culoare castanie, este
vâscoasă (30-40 ml) şi se numeşte bila B. Apoi urmează după evacuarea bilei B, o bilă cu aspect clar,
transparent, galben aurie care este bila C sau hepatică. Toate aceste bile se depistează separate una
de alta şi se trimit la laborator.
Tubajul pentru alimentare
La sonda Einhorn se adaptează la capătul distal un rezervor care conţine alimentul lichid, iar pe tubul
de legătură se montează un picurător Martin şi o clemă Hoffman. Spălăturile duodenale se fac pe
aceeaşi sondă cu ser fiziologic 9‰, apă minerală, bicarbonat de sodiu.
Tubajul intestinal
Reprezintă introducerea unei sonde de cauciuc sau material plastic dincolo de duoden în scop de
alimentaţie în unele afecţiuni gastrice sau în scop de aspiraţie continuă (ocluzie intestinală). Capătul
distal al sondei se racordează la un aspirator în cazul aspiraţiei continue. Este un tratament eficace în
ileusul paralitic. Această aspiraţie se practică întotdeauna sub reechilibrare hidroelectrolitică a
bolnavului.
SPĂLĂTURA GASTRICĂ
• Definiţie
Spălătura gastrică → evacuarea conţinutului stomacal şi curăţirea mucoasei exsudate de substanţe
străine depuse. Spălarea gastrică este o măsură terapeutică care trebuie aplicată înainte, mai ales în
primele 4 ore de la indigestia alimentului.
• Scop
• Terapeutic.
• Evacuator.
• Contraindicaţii:
• Perioada dureroasă a ulcerului gastric.
• Cancer gastric.
• Intoxicaţii cu substanţe caustice (risc de perforatie)
• Ciroza hepatica decompensata
• Materiale necesare:
• 2 şorţuri de cauciuc sau material plastic
• sondă gastrică Faucher
• sticlă cu diametru de 20-25 cm
• cană metal sau sticlă de 5L, cu apă la temperatura 25-26°C
• recipient pentru captarea lichidului evacuat.
• pâlnie
• prosoape
• Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului
• Se anunţă bolnavul şi se explică necesitatea efectuării tehnicii.
• Bolnavul este rugat să coopereze, să urmeze întocmai instrucţiunile primite.
• Se aşează bolnavul pe un scaun cu spetează, cu spatele cât mai drept.
• Se îmbracă bolnavul cu unul din şorţuri pentru protejarea hainelor.
• Dacă bolnavul prezintă proteză dentară mobilă, aceasta se îndepărtează.
• Se aşează tăviţa renală sub bărbia bolnavului pentru a capta saliva, solicitându-l s-o menţină în
această poziţie.
Tehnica spălăturii gastrice
• Spălarea pe mâini cu apă şi săpun.
• Asistenta va îmbrăca celălalt şorţ şi îşi va pune mănuşile.
• Sonda se umezeşte pentru favorizarea alunecării prin faringe şi esofag.
• Asistenta se aşează în dreapta bolnavului fixându-i capul cu mâna stângă, ţinându-l între mână şi
torace.
• Cu mâna dreaptă, se apucă extremitatea rotunjită a sondei întocmai ca pe un creion. • Se cere
bolnavului să deschidă gura larg, să respire adânc şi se introduce capătul sondei cât mai aproape de
rădăcina limbii, invitând bolnavul să înghită.

• Pentru a ne asigura că sonda a ajuns în stomac (şi nu în

trahee), introducem capătul liber al acesteia într-un pahar cu apă: apariţia bulelor de aer confirmă
pătrunderea în căile respiratorii şi se îndepărtează sonda.
Odată ajunsă în stomac , se adaptează la capătul sondei o seringă Guyon, plină cu apă potabilă. Apa
se introduce în stomac şi apoi se va aspira conţinutul gastric (pentru determinări toxicologice de
laborator).
• Se coate seringa şi se adaptează o pâlnie prin care se toarnă apă călduţă (la care se poate adăuga o
lingură de sare şi o suspensie de cărbune medicinal 4-6 linguri la un litru de apă).
• Se introduce odată 300-500ml şi se provoacă vărsătura prin mişcarea tubului în sus şi în jos. Se
repetă administrarea unei noi cantităţi de lichid, urmată de extragerea acestuia, până se ajunge la o
cantitate de 3-5 litri, iar lichidul de spalatura este limpede. •
Se extrage sonda printr-o mişcare hotărâtă, dar cu precauţie.
• Îngrijirea bolnavului după tehnică
• Clătirea gurii cu un pahar apă călduţă.
• Se şterg mucozităţile de pe faţă şi de pe bărbie.
• Se îndepărtează tăviţa renală şi şorţul de cauciuc.
• Se aşează bolnavul comod în pat.
• Reorganizarea locului de muncă
• Se spală instrumentele folosite, se dezinfectează şi se dau la sterilizare.
• Accidente şi incidente
• Când apare senzaţia de vomă şi greaţă se înlătură sonda indicând respiraţie profundă.
• Sonda poate pătrunde în laringe – apare tusea, faciesul bolnavului se cianozează – se îndepărtează
imediat sonda.
• Sonda se înfundă cu resturi alimentare – desfundarea se face prin insuflare de aer. Se pot produce
bronhopneumonii de aspiraţie.
Bibliografie selectivă:
• Ghid de nursing cu tehnici de evaluare și îngrijire corespunzătoare a nevoilor fundamentale-
Lucreția Titircă
• Îngrijiri speciale acordate pacienților de către asistenți medicali-Lucreția Titircă
• Elemente practice de chirurgie-Gica Rumina Chebac, Valeriu Ardeleanu
• https:// HYPERLINK "https://sanitaracraiova.spiruharet.ro/images/scoala-
sanitara/rc_8b.pdf"sanitaracraiova.spiruharet.ro/images/scoala-sanitara/rc_8b.pdf
 • http:// HYPERLINK
"http://cursuriamg.blogspot.ro/2012/07/sondajespalaturiclisme.html"cursuriamg.blogspot.r
o/2012/07/sondajespalaturiclisme.html
• https://1bmedical.wordpress.com/2013/03/02/sondajul-duodenal HYPERLINK
"https://1bmedical.wordpress.com/2013/03/02/sondajul-duodenal/"/

CLISME
• Definiție: Clisma reprezinta introducerea prin anus in rect si in colon a unor lichide pentru
indepartarea materiilor fecale sau efectuarea unor tratamente.
• Scop
EVACUATOR
• Evacuarea continutului intestinului gros
• Pregatirea pacientului pentru examinari (rectoscopie, irigografie)
• Pregatirea pacientului pentru interventii chirurgicale
TERAPEUTIC
• Introducerea de medicamente
• Alimentarea sau hidratarea pacientului
CLASIFICAREA DUPA EFECT
CLISME EVACUATOARE:
• SIMPLE
• INALTE
• PRIN SIFONAJ
• ULEIOASE
• PURGATIVE
CLISME TERAPEUTICE :
• MEDICAMENTOASE CU EFECT LOCAL
• ANESTEZICE
CLISME DIAGNOSTICE:
• CLISME BARITATE
• CU SCOP EXPLORATOR
Materiale necesare :
• Irigator Esdmarch cu un tub de cauciuc cu calibrul de 10 mm si 1,5-2 cm lungime, prevazut cu
robinet sau pensa Mohr
• Canula rectala din ebonit sterilizata
• Tavita renala
• Bazinet
• Musama si traversa
• cearceaf pentru acoperirea bolnavului
• substanta lubrifianta(vaselina boricata)
• casoleta cu comprese sterile
• stativ pentru irigator
• apa calda 35-37 grade C(500-1000ml pentru adulti, 250ml pentru adolescenti, 150 ml pentru
copii, 50-60 ml pentru sugari)
• sare( o lingurita la un litru de apa) sau ulei(4 linguri la 1 l) sau glicerina(40g la 500 ml),
sapun(1 lingurita rasa la un litru)
Pregătire pacient
PSHIC
• Se anunţă şi i se explică tehnica
• Se respectă pudoarea
FIZIC
• Se izolează patul cu paravanul si se protejează cu muşamaua si aleza
• Se asează pacientul în funcţie de starea generală , în poziţie :
• Decubit dorsal , cu membrele inferioare uşor flectate
• Decubit lateral stâng cu membrul inferior stâng întins şi dreptul flectat
• Genupectorală
• Se aşează bazinetul sub regiunea sacrală şi se înveleşte pacientul cu învelitoarea
CLISME EVACUATOARE
CLISMA EVACUATOARE SIMPLĂ
• Se fixează canula la tubul irigatorului şi se închide robinetul
• Se verifică temperatura apei sau a soluţie medicamentoase
• Se umple irigatorul
• Se evacuează aerul si prima coloană de apă
• Se lubrifiază canula cu o compresă de tifon
• Se fixează irigatorul pe stativ
• Asistenta se spală pe mâini si se dezinfectează
• Indepartează fesele pacientului cu mâna stângă
• Introduce canula prin anus în rect, cu mâna dreaptă, perpendicular pe suprafaţa subiacentă,
cu vârful îndreptat înainte în directia vezicii urinare
• După ce vârful canulei a trecut prin sfinter se ridică extremitatea externă şi se îndreaptă
vârful în axa ampulei rectale
• Se introduce canula 10-12 cm
• Se deschide robinetul sau pensa şi se reglează viteza de scurgere a apei prin ridicarea
irigatorului la aproximativ 50 cm deasupra patului pacientului
• Pacientul este rugat să respire adânc, să-şi relaxeze musculatura abdominală , să reţină
soluţia 10-15 minute
• Se închide robinetul înainte ca nivelul apei să se apropie de nivelul tubului de scurgere
• Se îndreaptă canula şi se aşează în tăviţa renală
• Pacientul este adus în poziţie de decubit lateral drept, apoi decubit dorsal pentru a uşura
pătrunderea apei la o adâncime mai mare
• Se captează scaunul la pat sau la toaletă
CLISMA ÎNALTĂ
• Se procedează la fel ca la clisma evacuatoare simplă
• Se introduce o canulă flexibilă la 30 -40 cm in colon
• Se ridică irigatorul la 1,5 m pentru a realiza o presiune mai mare a apei
• Temperatura apei va fi mai scăzută 15-16 grade
CLISMA PRIN SIFONAJ
• Se practică pentru îndepărtarea mucozităţilor, puroiul, exudatelor sau toxinelor microbiene
de pe suprafaţa mucoaselor
• In parezele intestinale , ocluzia intestinală
• Se foloseşte o canulă rectală de 35-40 cm lungime si 1,5 cm diametru, din cauciuc semirigid şi
prevăzută cu orificii largi
• Se adaptează la tubul irigatorului o pâlnie de 1,5 l , în loc de rezevor
• Se umple pâlnia cu apă caldă la 35 de grade şi se deschide robinetul sau pensa lăsănd să iasă
aerul
• Se lubrifiază canula şi se introduce până în colonul sigmoid
• Se ridică pâlnia la înalţimea de 1 metru şi se dă drumul apei
• Inainte ca aceasta să se golească, se coboară sub nivelul colonului , apa se va reîntoarce în
pâlnie
• Se goleşte pâlnia într-un recipient
• Se repetă operaţia de 5-6 ori până ce prin tub se evacuează apă curată
EFECTUAREA CLISMEI CU TRUSA DE UNICĂ FOLOSINŢĂ
AVANTAJE
• Pacientul îşi poate face clisma singur , la domiciliu
PREGATIREA PACIENTULUI
• Informarea lui asupra scopului clismei şi a pozţiei pe care trebuie să o adapote în timpul
administrării
CLISMA ULEIOASĂ
• Se folosesc uleiuri vegetale , încalzite la 38 de grade în baie de apa
• Intoducerea în rect se face cu ajutorul unui irigator la care rezervorul este inlocuit cu o palnie
sau cu ajutorul unei seringi
• Se introduce la presiune joasa
• Aproximativ 200 ml de ulei se introduc în 15-20 min
• Se mentine în rect 6-12 ore
Se indica în constipaţii cronice, fecaloma
CLISMA PURGATIVĂ
• Evacueaza colonul prin actiunea purgativa ( nu mecanica )
• Se utilizeaza soluţie concentrata de sulfat de magneziu , care prin mecanism osmotic produce
o transsudatie de lichid prin pereţii intestinali în lumen , formand un scaun lichid abundent
• Se mai poate folosi bila de bou ( un varf de cuţit de bila pulbere la 250 ml apa ) care are
actiune stimulanta asupra peristaltismului intestinal
PREGĂTIREA MATERIALELOR
• Flaconul cu soluţie, flaconul este confecţionat din material plastic flexibil , care constituie
para şi o prelungire lubrefiată ce constituie canula , care este protejată cu un capişon
• Flaconul conţine soluţia pentru administrare :
ex. Narmacol –Lavement
ex. Rowasa
EFECTUAREA
• Se detaşează capişonul
• Se introduce canula prin orificiul anal
• Se comprimă uşor , ritmic , corpul flaconului
• Se retrage canula
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
• Aceeasi ca şi în celelalte cazuri
MICROCLISME
Substanţă medicamentoasă se dizolvă în 10-15 ml apă, ser fiziologic sau soluţie izotonă de
glucoză şi se introduce cu ajutorul unei seringi adaptate la canula rectală
CLISMA PICĂTURĂ CU PICĂTURĂ
• Se pot introduce în organism 1-2 l soluţie medicamentoasă în 24 h
• Pentru menţinerea constantă a temperaturii soluţiei , se vor folosi rezevoare termostat sau
se înveleşte irigatorul într-un material moale , vată ,pernă electrică
• Se foloseşte şi în scop anestezic ,eterul poate fi administrat sub form unei clisme picătură cu
picătură
• Pentru efectul local se utilizează clismele cu bicarbonat de sodiu , infuzie cu muşeţel ,
cortizon , vitamina A , decoct de usuroi
ÎNGRIJIREA ULTERIOARĂ A PACIENTULUI
• Se efectuează toaleta regiunii anale pe un bazinet curat
• Se îndepărtează materialele de protecţie
• Se aşează pacientul comod , se înveleşte
• Se aeriseşte salonul
INCIDENTE SI ACCIDENTE
• Canula intampina rezistenta - in acest caz se retrage cativa cm sau se va da drumul la apa din
irigator pentru ca aceasta sa permita inaintarea canulei in continuare, prin intinderea si
largirea rectului precum si prin dizolvarea si dislocarea materiilor fecale
 • Daca in fata canulei se aseaza schibale care ingreuneaza trecerea apei se va ridica irigatorul
care va mari presiunea de scurgere, restabiland curentul normal.
• Dureri, crampe intestinale - in acest caz se opreste curentul de apa pentru cateva minute
pana ce se linisteste musculatura colonului
• Iritatia mucoasei anorectale
• Perforatia peretelui rectal- exceptional, in neoplasmul rectal
• Clisma este contraindicata in apendicita acuta – risc de perforatie si peritonita!

SONDAJUL VEZICAL
Definitie Sondajul vezical reprezinta introducerea unei sonde sau cateter prin uretra in vezica
urinara realizand astfel o comunicare intre interiorul vezicii si mediul extern.
Indicatii :
explorator – cand se efectueaza pentru recoltarea unei cantitati de urina in vederea examenelor
de laborator sau cand se efectueaza pentru depistarea unor modificari patologice ale uretrei si
vezicii urinare ;
terapeutic – cand se efectueaza pentru evacuarea continutului vezicii in situatia cand aceasta nu
se face spontan (retentie acuta de urina) sau pentru executarea unor procedee terapeutice prin
sonda; in cazul operatiilor pe micul bazin.
Contraindicatii :
• Infectii ale uretrei (risc de insamantare )
• Stricturi uretrale stranse (cistostomie temporara)
• Ruptura traumatica a uretrei (creare de cai false)
Principii :
• Respectarea regulilor de asepsie si antisepsie ;
• selectarea tipului de sonda şi a grosimii ei in functie de uretra ce trebuie cateterizata;
• manevra blanda de introducere a sondei;
• golire lenta a vezicii, cu pensare a sondei pentru 1-2 minute dupa evacuarea a 150- 200 ml
urina (risc de hemoragie „ex vaquo”);
• fixare a sondei a demeure (umflarea balonaşului sondei Foley).
Materiale Necesare :
Sonde uretrale sterile de diverse tipuri şi dimensiuni (Nélaton, Foley, Thieman);
Sonda :
-tub din cauciuc , metal sau plastic;
-prevazut cu un varf de forma clindrica tronconica , in continuarea corpului sondei sau usor indoit
, cu unul sau mai multe orificii laterale ;
- Pavilion in form de palnie , mai gros decat corpul , avand inscris pe el numarul sondei .
- manuşi sterile pentru cel care sondeaza, pensa porttampon,pean ;
- comprese sterile, solutii antiseptice (betadina,cloramina,etc.) pentru dezinfectia glandului şi a
vulvei ;
- ulei de parafina sau glicerina sterile (lubrefiere a sondei);
- seringa şi apa distilata pentru controlul permeabilitatii sondei, aspirarea microcheagurilor din
vezica şi pentru umplerea balonetului sondei Foley ;
- vase sterile pentru colectarea urinii (tavite renale, urinare, pungi din plastic);
- camp steril decupat ptr. regiunea organelor genitale ;
- musama si aleza , bazinet .
Tehnica Sondajului Vezical
A. La Barbat
1. Pregatirea psihica si fizica a bolnavului :
Se anunta bolnavul si i se explica necesitatea tehnicii .
Cand se efectueaza in salon, se izoleaza patul bolnavului cu un paravan.
 Se asaza musamaua si aleza.
Se asaza bolnavul in decubit dorsal, cu picioarele intinse si usor indepartate .
Se indeparteaza perna de sub capul bolnavului, iar patura se ruleaza la picioare.
Se acopera bolnavul lasand accesibila numai regiunea genitala .
Se asaza tavita renala intre coapsele bolnavului.

Se efectueaza toaleta regiunii genitale cu apa si sapun.

• 2. Efectuarea Tehnicii :
- se imbraca manusile de cauciuc sterile;
- plasarea campului steril ;
- se alege sonda cu care efectueaza sondajul folosind o pensa anatomica sterila;
- sonda este lubrifiata;
- se dezinfecteaza meatul  urinar cu ser fiziologic steril si oxicianura de mercur;
- intre degetele inelar si mic ale mainii drepte se prinde extremitatea libera a sondei si cu
ajutorul unei pense sterile tinuta in aceiasi mana se apuca sonda in imediata vecinatate a
varfului;

-se introduce varful sondei in meatul urinar si se

impinge usor cu pensa in timp ce cu mana stanga se intinde penisul cat mai bine pentru ca sa
dispara cutele transversale ale mucoasei uretrale care ar putea impiedica patrunderea sondei in
vezica;
- daca pe parcursul inaintarii sondei aceasta intalneste obstacole anatomice sau functionale sau
daca se produc spasme, se retrage sonda si se pregateste o alta de calibru mai mic (sonda
Thieman);
-patrunderea sondei in vezica se semnaleaza prin scurgerea urinei prin sonda;
sonda se fixeaza cu leucoplast pana se evacueaza urina;
 - urina se recolteaza in eprubetele sau recipientele pregatite in functie de examenele de
laborator  ce se vor efectua;
- restul urinei se capteaza in tavita renala sau intr-un alt recipient;
- indepartarea sondei se va face cu ajutorul unei pense anatomice dupa ce extremitatea libera a
fost inchisa prin comprimare.

3. Ingrijirea ulterioara a pacientului :

-dupa indepartarea sondei se efectueaza toaleta organelor genitale externe;
- pacientul este ajutat sa se imbrace si se schimba lenjeria de pat daca este nevoie;
- tehnica se noteaza in F.O. a bolnavului mentionand cantitatea de urina recoltata, aspectul
macroscopic, numele persoanei care a efectuat-o si eventualele accidente sau incidente.
B. La Femeie :
1. Pregatitea fizica si psihica a pacientului :
- se anunta bolnava, i se explica necesitata tehnicii;
- se izoleaza patul cu un paravan, se protejeaza cu musama si aleza;
- pacienta este asezata in decubit dorsal cu genunchii departati (pozitie ginecologica);
- se indeparteaza perna si patura;
- se acopera pacienta lasand libera regiunea genitala;
- se aseaza bazinetul si se efectueaza toaleta organelor genitale externe;
- se indeparteaza bazinetul si se aseaza intre coapsele pacientei, tavita renala.
• 2. Efectuarea tehnicii :
– sondajul se efectueaza in conditii de asepsie perfecta atat pentru pacienta cat si pentru
mainile celui ce-l efectueaza si pentru instrumentar;
– se imbraca manusile de cauciuc sterile;
– se evidentiaza meatul urinar (locul pe unde iese urina);
– se dezinfecteaza cu oxicianura de mercur orificiul uretral, de sus in jos in directia anusului;

– se scoate sonda cu o pensa anatomica sterila

si o prinde intre degetul mediu si inelar ale mainii drepte;
– se  lubrifiaza sonda cu ulei steril;
– sonda va fi orientata cu varful in sus si se introduce in uretra 4-5 cm;
 – paralel cu inaintare sondei, extremitatea libera a acesteia va fi coborata printr-o miscare in
forma de arc pentru a-i usura trecerea/inaintarea ei prin vezica;
– primele picaturi de urina se lase sa se scurga in tavita renala apoi urina se colecteaza in
recipientele pregatite in functie de scop sau intr-un recipient de colectare ;
– dupa ce urina a fost recoltata, capatul liber il pensam cu o pensa hemostatica iar extragerea
sondei se va face cu aceleasi miscari in  sens invers.
3. Ingrijirea ulterioara a pacientei :
– se efectueaza toaleta regiunii vulvare ;
– pacienta este ajutata sa se imbrace si sa se instaleze comod in pat;
– va fi supravegheata in continuare;
– tehnica se noteaza in F.O. a bolnavului precizand: numele celui care a efectuat-o, cantitatea
de urina recoltata si aspectul macroscopic al urinei .
Incidente si Accidente :
I.- lipsa de progresie a sondei (strictura uretrala, creare de cale falsa) → retragere a sodei, reluare
a manevrei cu alta sonda, punctie suprapubiana

II.- absenta scurgerii urinare dupa

intrarea in vezica (cheaguri care au astupat orificiile sondei) → spalare – aspirare cu seringa
Guyon
III.- sangerare uretrala (creare de cale falsa), hemoragie ex vaquo

COLOSTOMIILE
• actul chirurgical prin care se realizeaza derivatia catre exterior a continutului colic.
Topografic, se descriu trei tipuri de colostomii:
• cecostomia, parasita in ultimul timp;
• colostomia transversa, care ridica unele probleme de tratament ulterior;
• colostomia iliaca stanga
Indicatiile se refera la:
• leziunile obstructive maligne ale colonului distal, rectului si anusului, inextirpabile (in care
colostomia este singura solutie) sau extirpabile, in care se practica operatia Hartmann sau
 amputatia abdomino-perineala, cazurile grave care reclama un anus temporar, urmat ulterior
de operatie radicala, stenozele rectale sau anorectale, inflamatorii, posttraumatice sau
radice;
• leziuni care necesita punerea in repaus a tubului digestiv distal (rectite, fistule recto-vaginale
sau recto-vezicale, plagi rectale, dezunirea unor anastomoze colo-rectale) sau interventii pe
segmentele colorectale in care anusul iliac reprezinta un anus de protectie situat deasupra
anastomozei.
• Indicatiile mai rare : leziuni traumatice rectale din cadrul unor politraumatisme, plagi rectale
neglijate care nu permit un tratament ideal, la pacientii cu stare generala alterata, ca solutie
de prudenta, ca metoda operatorie temporara sau preliminara unei colectomii ulterioare,
cancere genitale depasite cu invazia rectului
• Contraindicatiile sunt foarte rare si se refera la situatiile in care se pot practica interventii de
amploare.
Complicatiile precoce sunt:
• retractia sau reintegrarea colonului sau a ansei exteriorizate in abdomen; retractia bontului
inferior la un anus cu pinten este relativ frecventa; retractia poate fi timpurie sau tardiva;
cand se produce imediat denota o eliberare incompleta, cu o fixare sub tractiune a
intestinului; obezitatea poate favoriza aceasta complicatie; de obicei, retractia se face
progresiv, anusul fiind ingropat in peretele abdominal, fapt ce duce la dificultati de evacuare
a materiilor fecale; se impune reinterventia, cu deschiderea cavitatii peritoneale, eliberarea
ansei colice si confectionarea unui nou anus in conditii confortabile;
• necroza ansei, abcesul si fistula peristomala, evisceratia parastomala trebuie recunoscute si
operate in urgenta;
• ocluzia mecanica a intestinului subtire prin strangulare intr-o bresa coloparietala; impune un
diagnostic precoce si interventie imediata.
Anusul iliac stang poate fi de doua feluri:
• anus temporar, cand leziunea este extirpabila si continuitatea digestiva se poate restabili
ulterior, dupa rezectie;
• anus definitiv, realizat ca o operatie paleativa pentru o leziune inextirpabila sau ca timp
operator dupa operatia Hartmann sau dupa amputatie.
Principiile dupa care se realizeaza corect un anus sunt:
• sa asigure o derivare efectiva a materiilor fecale la exterior;
• sa fie pe cat posibil continent;
• sa fie usor de inchis.
Primele doua principii sunt valabile pentru anusul permanent, iar al treilea pentru anusul temporar.
Anusul se poate realiza:
• in continuitatea colonului, exteriorizand ansa sub care se creeaza o sicana;
• prin intreruperea continuitatii colonului, derivatia devenind terminala.
Complicatiile tardive sunt: mecanice (stenoza, prolapsul stomal, eventratia) si infectioase.

HEMOSTAZA
Hemostaza spontană
-este hemostaza realizată de organism fără intervenție din afară;
-este prezentă și posibilă la nivelul vaselor mici și mai ales la nivelul venulelor;
-cuprinde mai multe etape ce se succed după instalarea leziunilor vasculare:
• Vasoconstrictia capetelor lezate
• Vasodilatatia vaselor colaterale printr-un reflex local”de axon” indus de durere determină:
*scăderea volumului sangvin care circulă prin vasul afectat
*scăderea volumului de sânge pierdut
*reduce diametrul defectului de reparat
Realizarea trombosului alb trombocitar
*celulele din peretele vasului lezat:eliberează colagen,se edematizeaza
*edemul scade și mai mult lumenul vascular
*colagenul aglutinează trombocitele realizând un dop alb trombocitar
Realizarea cheagului roșu
*trombocitele și țesutul lezat secretă un factor tromboplastic care transformă protrombină din
sânge în trombină
*la rândul ei trombina transformă fibrinogenul în fibrină=>o rețea în ochiurile căreia se prin
hematiile
Retracția cheagului
*rezultă coagulul roșu care astupă definitiv defectul vascular
*organizarea fibroasă a coagulului se produce în 7-10 zile

Hemostaza provizorie
-reprezintă măsurile luate în regim de urgență în scopul opririi temporare a hemoragiei, până la
crearea condițiilor materiale și anatomice pentru realizarea hemostaziei definitive;
-se face de regulă prin compresiune locală sau distant;
-local se poate face tamponament și pansament compresiv(mai ales la nivelul extremităților), cu
acțiune directă asupra capetelor vasului sau vaselor lezate;
-la distanță de leziune hemostaza se poate face prin compresiune digitală sau ligatura cu garoul
-compresiunea digitală este obositoare și se adresează mai ales următoarelor vase:
*carotida primitivă-la nivelul marginii anterioare a SCM, pe apofiza vertebrei C6
*artera subclavie –in fosa supraclaviculară, apăsând pe diafiza humerală
*artera axilară-în axial pe capul humeral
*artera brahială-pe fața internă a brațului, apăsând pe diafiza humerală
 *artera femurală-în triunghiul lui Scarpa
-compresiunea cu garoul este aplicabilă la nivelul membrelor și garoul se aplică:
*pentru leziunile arteriale în amonte de leziune
*pentru cele venoase în aval
-pe timpul transportului garoul va fi însoțit de un bilețel pe care se notează ziua și ora la care a fost
montat
-un garou nu trebuie să fie lăsat mai mult de 2 h timp în care din 20 în 20 de minute se slăbește 1-2
min, pentru a iriga membrul ischemiat

Hemostaza definitivă
-este hemostază chirurgicală
-se realizează de regulă într-o sală de operație sau într-o sală de pansamente
-utilizează următoarele mijloace: *electocauterizare
*ligature
*forcipresură
*tampinament compresiv
*capitonajul
-obliterarea prin corpi străini(cearamburete resorbabil)-folosite în chirurgia ortopedică și
neurochirurgie
-tratamentul leziunilor asociate presupune tratamentul:plăgilor,al fracturilor,al peritonitei,etc
-compresarea pierderilor se face prin transfuzii,perfuzii,etc
Hemostaza medical-farmaceutică
Hemostaza medical-farmaceutică se realizează prin mai multe metode:
• Administrarea de hemostatice precum: adrenostazin, fitomenadiona, etamsilat de sodiu,
calciu,vitamina C
• Antisecretorii gastrice precum blocanții receptorilor H2 sau inhibitorii pompei de
protoni(omeprazol)
• Aplicarea unor hemostatici local, la locul unei hemoragii, agenți care au ca substata activă
gelatina(Gelapson, TachoComb, TachiSil, Surgigel), agenți care pot fi aplicați incluziv
intraoperator
• Transfuzii de sânge, plasmă integrală, trombocite sau adminstrarea de factori de coagulare .
Îngrijirea pacientului cu sindroame hemoragice sau cu stări produse de tulburarea hemostazei
Culegerea datelor
Circumstanțe de apariție
• persoane cu antecedente heredocolaterale de hemofilie
• prezența hemoragiilot la traumatisme mici
• nou născuți cu întârzierea hemostazei după tăierea cordonului ombilical
Manifestări de dependență (semne și simptome)
 • hemoragii abundente la traumatisme mici, situate la nivelul tegumentelor
,mucoaselor,articulațiilor
• amețeli
• astenie
• prezența hemartrozelor
Probleme
• intoleranță la activitate fizică
• tulburări de mobilitate, cauzate de hemartroze(mâini, genunchi, coate)
• deficit de cunoștințe pentru prevenirea complicațiilor
• risc de complicații prin compresiuni produse de hematoame( paralizii, gangrene necroze)
Obiective
• Pacientul să fie ferit de traumatisme, hemoragii
• Să se prevină complicațiile invalidante, determinate de compresiunea hematoamelor
• Pacientul să fie conștientizat cu privire la modul sau de viață, să știe să se autoingrijeasca în
caz de hemoragii
Intervenții în bolile hematologice
Asistenta asigură repausul la pat al pacientului în saloane liniștite, luminoase, călduroase: repausul la
pat este obligatoriu pentru pacientul febril, dispneic, adinamic
• prin condițiile de salon, trebuie să se asigure prevenirea infecțiilor
intercurente,intraspitalicești, având în vedere rezistența scăzută la infecții a pacienților cu
boli hematologice
În caz de hemartroză, articulația să fie relaxată
Asigură igiena tegumenteleor și a mucoaselor
• asigură prevenirea escarelor de decubit, în cazul pacienților gravi, prin mijloacele cunoscute
• asigură alimentația pacientului în funcție de nevoile sale cantitative și calitative, modificate
de boală
• monitorizează temperatura, pulsul tensiunea arterială, respirația, la intervale de timp în
funcție de gravitatea cazului, consemnnand datele în foaia de temperatură
• sesizează apariția elementelor hemoragice pe tegumente și mucoase: petesi, echimoze,
hematoame și informează medicul
• aplică comprese reci pe articulație, în cazul hemartrozei
Administrează tratamentul prescris:
• -transfuzia de sânge ibtegral sau a derivatelor lui
• -sesizează apariția accidentelor transuziei
• -tratamentul antihemoragic -vitamine C, K și tratamentul hormonal prescris
Bibliografie
Dorel Firescu, Elemente de patologie chirurgicală vol I, Editura Medicală, București, 2005
Gica-Rumina Chebac, Valeriu Ardeleanu, Elemente practice de chirurgie
Lucreția Titirica, Îngrijiri speciale acordate pacienților de către asistenți medicali, Editura Viața
medicală românească, București, 2006

CATETERISMUL VASCULAR
Definitie
• cateterismul venos se defineste ca totalitatea modalităţilor prin care se asigură acces direct,
disponibil în permanenţă şi de durată, la sistemul vascular al unui pacient.
Obiective
• presupun instalarea unui tub de plastic în lumenul venos, percutan sau prin denudare
venoasă.
• Vena cateterizată poate aparţine sistemului venos periferic (superficial sau profund) sau
poate fi reprezentată de una din venele cave - cateterism venos central.
Indicaţii
• prelevarea repetată de sânge de la bolnav pe parcursul unei perioade mai lungi
• administrarea rapidă sau prelungită de perfuzii şi/sau transfuzii
• alimentaţie parenterală
• terapie intravenoasă prelungită
• măsurarea presiunii venoase centrale şi monitorizare hemodinamică cu cateterul Swan –
Ganz
• stimularea cardiacă temporară sau permanentă - hemodializă şi alte tehnici de epurare
extrarenală (hemofiltrare, hemoperfuzie)
Cateterizarea venei jugulare externe
• Locul de elecţie este la jumătatea distanţei dintre unghiul mandibulei şi claviculă
• Poziţia bolnavului în decubit dorsal, în Trendelenburg (15 - 20°) cu capul rotit în partea opusă
• Anestezie locală cu xilină 1%
• Se stabilizează şi comprimă vena cu indexul şi policele mâinii stângi
• Cu mâna dreaptă se inseră canula de teflon prin tegument şi venă, ca la orice puncţie
venoasă, şi se introduce cateterul care se adaptează la trusa de perfuzie.
Cateterizarea venei subclaviculare 
• Locul de elecţie variaza functie de tipul de abord – infraclavicular sau supraclavicular
• Poziţia bolnavului în decubit dorsal, cu umerii relaxaţi şi braţele întinse pe lângă corp, capul
flectat în direcţie opusă
• Anestezie locală cu xilină 1%
• Abordul supraclavicular – puncţia se face la vârful unghiului format de faţa superioară a
claviculei cu limita laterală a inserţiei muşchiului sternocleidomastoidian sub un unghi de 45°
• Abord infraclavicular – la unirea 1/3 interne cu cea mijlocie a claviculei
• Acul de puncţie adaptat la seringă se introduce sub un unghi de 15° medial şi ascendent între
claviculă şi prima coastă
• se aspiră uşor, în permanenţă. Când se pătrunde în venă, va veni sânge abundant.
• se introduce cateterul şi se adaptează la trusa de perfuzie
Cateterizarea venei jugulare interne
• Locul de elecţie – se poate utiliza abordul medial sau lateral
• Poziţia bolnavului în decubit dorsal, în uşor Trendelenburg (20°) cu capul flectat posterior şi
rotit spre partea opusă
• Anestezie locală cu xilină 1%
• abordul median – se identifică triunghiul format de cele două inserţii ale muşchiului
sternocleidomastoidian şi claviculă. Vena se găseşte posterior faţă de marginea medială a
fascicului clavicular. Artera este situată medial de venă.
• Acul se introduce în jos şi lateral în direcţia mameleonului de aceaşi parte sub un unghi de
45°. Cu celalată mână se palpează şi protejează artera carotidă.
• Abordul lateral – acul se introduce la marginea laterală a muşchiului sternocleidomastoidian,
la 5 cm deasupra claviculei sub un unghi de 30 - 40° faţă de tegument, de sus în jos şi din
afară spre înăuntru, traversând muşchiul sternocleidomastoidian.
Cateterizarea venei femurale
• Locul de elecţie – se reperează pulsaţiile arterei femurale sub ligamentul inghinal. Vena
femurală se găseşte medial de artera femurală
• Poziţia bolnavului în decubit dorsal
• Anestezie locală cu xilină 1%
• acul se introduce la 1 – 2 cm sub arcada crurală şi la 1 cm medial fată de artera femurală
protejată cu indexul mâinii stângi, orientat oblic ascendent sub un unghi de 45° faţă de
tegument.
Cateterul venos central
• Cateterul venos central sau dispozitivul pentru acces vascular este un tub lung, subtire si
flexibil, folosit pentru administrarea substantelor medicamentoase, lichidelor, substantelor
nutritive sau produselor din sange pentru perioade indelungate, in general cateva saptamani
sau mai mult.
De ce aveţi nevoie de un CVC?
• Dacă vasele de sânge ale unui pacient sunt deteriorate sau foarte fragile, nu se poate crea o
fistulă. CVC-urile sunt utilizate pentru tratamente de urgenţă deoarece accesul vascular este
în acest caz foarte rapid. Dacă un cateter central venos este cea mai bună variantă pentru
hemodializă, medicul sau chirurgul îl va introduce într-o venă centrală - o venă jugulară
(aflată la gât), o venă subclavă (piept) sau o venă femurală (zona inghinală).
Pentru ce se foloseste cateterismul venos central?
• administrarea pe termen lung a tratamentelor pentru durere,
infectie, cancer sau suplimentelor alimentare;
• administrarea medicamentelor cu actiune cardiaca, mai ales daca se doreste un efect rapid;
• pentru masurarea presiunii la nivelul venei cave superioare, care ajuta la diagnosticarea
anumitor afectiuni cardiace.
Tipuri de catetere venoase centrale
• Un PICC (un cateter central cu insertie periferica) este un cateter venos central inserat intr-o
vena a bratului fata de alte tipuri ce se insera intr-o vena a gatului sau toracelui.
• Un cateter tunelizant este inserat chirurgical intr-o vena a gatului sau toracelui si este fixat
subcutanat. Numai capatul cateterului este adus la suprafata pielii, in vederea administrarii
medicatiei. Trecerea cateterului sub piele faciliteaza fixarea mai buna a lui, il face mai putin
restrictiv si mai putin vizibil.
• Un implant cu orificiu este asemanator cateterului tunelizant dar este dispus in totalitate sub
piele. Substantele medicamentoase sunt administrate prin piele in cateter. Unele implante
includ un rezervor mic care poate fi umplut in acelasi mod. Odata incarcat, rezervorul
elibereaza lent substantele in circulatia sanguina. Un implant cu orificiu este mai putin vizibil
si cere mai putina ingrijire decat un cateter tunelizant. Influenteaza mai putin activitatea unei
persoane decat un PICC sau un cateter tunelizant.

Complicatii
• sangerare, cauzata de inserarea cateterului in vena 
colaps pulmonar (alipire a peretilor alveolari provocata de turtirea plamanilor
prin pneumotorax), Riscul de colaps pulmonar depinde de abilitatile persoanei care insera
cateterul si de regiunea anatomica unde este plasat; este mai frecvent in cazul inserarii la
nivelul toracelui, desi riscul este totusi mic.
• infectie care necesita tratament cu antibiotice sau scoaterea cateterului 
• infundarea sau rasucirea (torsiunea) cateterului; irigarea regulata a cateterului previne
instalarea blocajului, iar in cazului torsiunii este necesara repozitionarea cateterului 
• durere la nivelui locului de insertie in vena a cateterului 
• deplasarea cateterului, un cateter care s-a deplasat poate fi repozitionat uneori, daca nu este
posibil se va inlocui cu altul.
Îngrijirea CVC
• Îngrijirea CVC este de obicei făcută de asistente. Locul de ieşire al cateterului trebuie curăţat
după fiecare dializă. Asistenta medicală trebuie să poarte echipament de protecţie personală.
Pacientul trebuie să poarte o mască în timpul schimbării pansamentului şi la fiecare
deschidere a cateterului, cum ar fi în timpul procedurilor de conectare şi deconectare.
Suturile pentru cateterele non-tunelate trebuie lăsate la locul lor atâta timp cât cateterul
este introdus. Dacă aveţi un cateter tunelat, suturile trebuie îndepărtate după ce manşeta
cateterului s-a vindecat.
• Cateterul venos central, un tip special de cateter intravenos (tub) este indispensabil în
centrele de dializă de astăzi. Anumiţi pacienţi încep hemodializa fără un acces vascular
permanent - cel mai adesea au un cateter venos central (CVC).
Hemodializa
• Hemodializa este una din cele mai eficiente metode pentru tratamentul insuficientei
renale avansate.
• Boala renala cronica si insuficienta renala acuta sunt afectiuni care reduc capacitatea
rinichilor de a-si indeplini in mod corespunzator functiile in organism, in principal cele de
metabolizare si excretie a unor substante cu potential toxic.
• Daca aceste substante sau metabolitii lor nu sunt eliminati prin urina, se pot acumula in
interiorul organismului si pot influenta nefavorabil alte organe si sisteme. 

• Hemodializa este un proces care foloseste o membrana artificiala (facuta de om) pentru a:
• Elimina din organism produsi metabolici; 
• Restabili echilibrul electrolitic in sange; 
• Elimina fluidele in exces din organism. 
• Printre tipurile de cai de acces vascular pentru hemodializa se numara si:
Cateterul venos:
• El poate fi folosit temporar, mai ales daca nu este suficient timp pentru a se obtine un alt tip
de acces (un acces permanent). Cateterul este plasat de obicei intr-o vena din regiunea
cefalica, toracica sau inghinala.
 • Are de obicei doua lumenuri (sau se pot pune
doua catetere separate) si se introduce intr-o vena de calibru mare, ceea ce permite filtrarea
unor cantitati crescute de sange. Sangele iese printr-un lumen, ajunge in dializor si prin al
doilea lumen se reintoarce in corp. 

Deoarece cateterul se poate infecta sau se poate obstrua, el nu este considerat intotdeauna
o cale eficienta de acces pentru dializa si este folosita doar rar.
• Daca insa pacientul are indicatie imediata de dializa, cateterul poate fi o optiune, cel putin
pana cand se realizeaza o cale permanenta de acces. In cazul insuficientei renale acute,
hemodializa se poate realiza pana cand functia renala revine la parametri normali.

Cateterul venos periferic

• Cateterul venos periferic, denumit uzual si branula sau canula intravenoasa, este folosit
pentru mentinerea unei linii venoase pentru o perioada cuprinsa intre 24 si 96 de ore si
permite administrarea facila de fluide si medicamente intravenoase.
• CVP este utilizat în tot sistemul de îngrijire al sănătăţii pentru multiple terapii intravenoase.
Acestea pot include infuzia de fluide, electroliţi, sânge şi produşi de sânge, antibiotice/agenţi
anti-infecţioşi, analgetice, anestezice, citostatice. Pacienţii cu CVP pot dezvolta complicaţii ca
rezultat al locului de inserţie, mărimea cateterului comparativ cu cea a venei şi cu starea
vasului, ca şi tipul fluidelor şi medicamentelor de infuzat.
Tehnica
• Pentru puncţionarea venelor periferice se alege de obicei sistemul venos cav superior,
începând cu venele dosului mâinii, venele antebraţului şi doar în ultimul rând cele de la plica
cotului. Plasarea vârfului cateterului altundeva decât în vena cavă este considerat abord
periferic. Venele sistemului cav inferior sunt mai predispuse la tromboze şi mobilitatea
bolnavului este mult redusă, fapt pentru care sunt utilizate în cazuri extreme. Puncţionarea
venei se face în decubit dorsal, cu membrul superior în abducţie, antebraţul fixat pe un stativ,
astfel:
• Se alege o venă palpabilă şi vizibilă.
• Se aplică un garou în jurul braţului şi se cere pacientului să strângă pumnul.
 • Dezinfecţia şi degresarea tegumentului cu alcool 70%, betadina, clorhexidina sau tinctură de
iod 2%.
• Se infiltrează aria de puncţie cu anestezic local sau se foloseşte o cremă cu anestezic (EMLA),
mai ales la copii.
• Se inseră acul/canula prin tegument în venă; apariţia sângelui în ambou indică faptul că vena
a fost puncţionată.
• Se scoate acul în timp ce canula este avansată.
• Se conectează la trusa de perfuzie.
• Se aplică pansament steril.

Puncţia venelor periferice în afecţiuni ale tegumentului, eczeme, infecţii extinse, arsuri, traumatisme,
paralizia membrului, epuizarea capitalului venos prin flebite chimice se va face doar în cazul în care
nu există altă alternativă.
Complicatii asociate cvp:
• CVP este de ales când terapia nu durează peste 5 zile. Complicaţiile apar când terapia
periferică se extinde de la zile la săptămâni. Locul de inserţie se rotează la 48-72 de ore. Când
acest lucru este ignorat, apar complicaţii. Conform ghidurilor de prevenire a infecţiilor legate
de dispozitive intravasculare, factorii asociaţi cu riscul de flebite cauzate de CVP sunt:
• materialul CVP;

• mărimea cateterului;
• locul de inserţie;
• experienţa personalului;
• durata cateterizării;
• compoziţia infuzatului;
• frecvenţa schimbării pansamentului;
• infecţia legată de CVP;
• pregătirea tegumentului;
• factori legaţi de pacient;
• puncţia venei în urgenţă
• Alte complicaţii asociate abordului periferic includ leziuni de nervi, puncţie arterială,
infiltrare, embolie, extravazare. Acest tip de cateter este rar asociat cu infecţii majore.
Eventual, locul de inserţie se poate irita, iar cu durata folosirii, manipularea, contaminarea
pielii, medicaţia administrată, se irită vena şi riscul de infecţie creşte.

CURBE DE TEMPERATURĂ
Definiție
• o reprezentare grafică a fluctuațiilor de temperatură în măsurarea zilnică. Curbele de
temperatură dau o reprezentare vizuală a naturii febrei; au adesea o semnificație de
diagnostic și prognostic.
Clasificarea curbelor febrile
• Tipurile de curbe ne permit să distingem următoarele tipuri de febră:
1. Febra continua (febris continua)
• temperatura corpului este de obicei ridicată, în limitele a 39 °, păstrată timp de câteva zile
sau săptămâni, cu fluctuații de 1 °. Se întâmplă în bolile infecțioase acute: tifos , pneumonie,
erizipel etc.(Fig.1)

2. Febra relaxantă sau remitentă (febris remitent)

• se caracterizează prin fluctuații semnificative zilnice ale temperaturii corpului (până la 2 ° și
mai mult), iar limita inferioara are valori mai mici decat cele normale ale temperaturii - are
loc cu boli purulente, supuratii, septicemii, tuberculoza, bronho-pneumonie (figura 2).

3.Febră intermitentă(febria intermitenta)

 • se caracterizează printr-o creștere accentuată a temperaturii corpului la 39-40 ° și mai mult și
o scădere într-un timp scurt până la cifre normale și chiar subnormale; După 1-2-3 zile,
aceeași creștere și cădere se repetă. Caracteristic pentru malarie, angiocolite, cancere
digestive, infectii urinare (Figura 3).
4. Febră hectica (febris hectica)
• se caracterizează prin fluctuații zilnice mari ale temperaturii corporale (peste 3 ° C) și o
scădere bruscă a temperaturii sale până la cifre normale și subnormale, cu fluctuații de
temperatură mai mari decât cu febră remitentă; se observă în septicemii și forme severe de
tuberculoză (Figura 4).
5. Febră recurentă (febris recurrens)
• Temperatura corpului se ridică imediat la cifre mari, se menține la aceste valori timp de
câteva zile, apoi scade la normal. După un timp, febra se întoarce și din nou dă drumul la
remisiune (există mai multe atacuri febrile, până la 4-5). Acest tip de febră este caracteristic
pentru unele spirochetoze ( tifos recurent , etc.) (Figura 5).
6. Febră ondulată (febris undulans)
• Perioade febrile alternante cu afebrile de-a lungul unor intervale largi. Apare la bruceloză,
boala Hodgkin, endocardite (Figura 6).
7. Febră pervertită (febra inversa)
• Temperatura de dimineața este mai mare decât seara - are loc cu tuberculoza cavitara; semn
de prognostic nefavorabil.
8. Febra neregulată
• curba nu poate fi sistematizată – supuratii, septicemie.

Evoluția
• Cresterea temperaturii urmează 3 etape:
1. Perioada inițială (de debut) sau stadiul creșterii temperaturii (stadiul incrementi). În funcție de
natura bolii, această perioadă poate fi foarte scurtă și măsurată în ore, de obicei însoțită de frisoane
(de exemplu, cu malarie sau pneumonie) sau întinsă pe o perioadă lungă de până la câteva zile (de
exemplu, febră tifoidă).
2. Perioada de stare (fastigium). Aceasta durează de la câteva ore până la multe zile; in aceasta etapa
curba termica atinge apogeul (acmee).
3. Perioada de declin - de reducere a temperaturii (stadium decrementi). O scădere rapidă a
temperaturii se numește o criză (malarie, pneumonie cronică, tifos, figura 8); o scădere treptată se
numește liza ( febră tifoidă , etc., Fig. 9).

Figurile 1-9. Diferite tipuri de curbe de temperatură.

Figura 1-7 Febră: Fig. 1 este o constantă; Fig. 2 - indulgent; Fig. 3- alternante; Fig. 4. - hectar; Fig. 5 -
returnabil; - fig.6; Fig. 7 - incorect. Fig. 8. Criza. Fig. 9. Liza

Curba principală de temperatură

• este determinarea zilnică în dimineața după trezire a temperaturii rectale. In timpul ciclului
menstrual, în prima jumătate, temperatura fluctuează în jurul valorilor scăzute (normale). În
mijlocul ciclului, crește cu 0,6-0,8 ° datorită ovulației, apoi se menține la un nivel relativ
ridicat și scade brusc cu 1-2 zile înainte de apariția menstruației.
Manifestări clinice de insotire
• 1. Frisonul = senzatia de frig - se caracterizează prin:contractia musculaturii cu degajare de
energie, vasoconstrictie care diminuează pierderea de energie, cresterea bruscă a
temperaturii; este frecvent întâlnit în boli infectioase.
• 2. Transpiratia = accelerarea termolizei - se caracterizează prin cresterea vasodilatatiei care
duce la intensificarea sudoratiei.
• 3. Starea de rău general = curbatura - este manifestare generală care apare în febra în care
bolnavul afirmă "parca as fi bătut". In această situatie, febra creează o suferintă inflamatorie
a musculaturii, apar dureri musculare, osoase si cefalee cu caracter pulsatil.
• 4) Alte manifestări care apar frecvent în febra:
→ oboseala
→ insomnie
→ iritabilitate
→ scăderea capacitatii de concentrare
→ scăderea apetitului
→ greată
→ vărsăturile
• 5. Manifestări severe clinice care pot însoti febra:
→ alterări psihice: stări confuzionale, delir, halucinatii
→ miscări involuntare generalizate = convulsii (sunt foarte asemănătoare cu cele din epilepsie). La
copiii al căror sistem nervos este sensibil, la febră apar convulsii febrile, ceea ce constituie motiv de
îngrijorare ani de zile pentru părinti, care se tem ca acestia să nu devina epileptici. La temperaturi
mai mari de 39°C există această posibilitate.
→ reactivarea unor infectii virale lente: herpes, sub formă de vezicule la nivelul buzelor si nasului, se
numeste herpes nazo-labial si apare la temperaturi mari.
Manifestări de laborator
• Apar modificări legate de reactantii de faza acută în stadiul de inflamatie din sindromul
febril :
→ proteina C reactivă
→ creste concentratia de fibrinogen
→ leucocitoză
→ creste VSH
Etiologia febrei mari
• 1 Cauze infectioase:
→ cauze virale cu rezolvare spontană în timp sau boli infectioase cronice care durează mult
timp si duc la scaderea imunitătii.
→ abcese, flegmoane
→ TBC
→ bruceloza
 → HIV (SIDA)
→ malarie
• 2.Boli autoimune si neoplazice
- pentru adulti acestea reprezinta a doua si a treia cauza a febrei ca frecventa
Boli neoplazice: → hematologice: → leucemie
→ limfom
→ cancere solide ale structurilor viscerale (rinichi, pancreas, etc.)
• 3. Inflamatii ale vaselor si consecintele acestora împreuna cu trombozele vasculare.
- pentru adulti reprezinta de asemenea o cauza frecventa. (Ex: tromboflebita, tromboze
arteriale ,tromboza coronariana care duce la infarct miocardic acut)
• 4. Boli endocrine si metabolice (porfirii)
- apar sub formă de criză, disfunctii severe ale diferitelor glande
• 5. Febra medicamentoasă
• 6. Febra de cauza neuropsihică, inclusiv febra falsă
- apare în boli neurologice, inclusiv tumori ale structurilor nervoase
- apare în tulburări psihice (inclusiv febra falsă) : pacientul pretinde ca are febră si încearcă sa
dovedească acest lucru (frecarea termometrului pentru a indica mai mult)
Clasificarea febrelor
In functie de gradul cresterii temperaturii se deosebesc 2 stări:
• -starea subfebrilă – intre 37 si 38 grade
• -starea febrilă :
• moderată – intre 38 si 39 grade
• ridicată – intre 39 si 41 grade
• hipertermie – intre 41 si 42 grade
In functie de durată, febra este:
• → de scurta durată: - 1-3 săptămâni
• → prelungită: - tine mai mult de 3 săptămâni
In functie de efectul pe care il are asupra organismului, febra mai poate fi:
• Utilă
- prin cresterea temperaturii centrale (febra), se intensifică mecanismele de apărare ale
organismului (fenomen folosit pentru tratarea unor boli)
- în trecut se obisnuia sa se producă infectia cu alte organisme, ce duce la cresterea
temperaturii (tipuri de malarie)
• Dăunătoare
- febra prea mare si prelungită determină productia mare de citokine, care determină la
rândul lor accidente acute, convulsii, delir si consecinte generale metabolice (scăderea în greutate
prin cresterea metabolismului, actiuni toxice directe)