Analiză literară din perspectiva arhetipurilor culturale la nuvela

„Pescarul Amin” de Vasile Voiculescu

Titlul nuvelei „Pescarul Amin” este sugestiv şi înaintează opera ca să anunţe

receptorul că toate evenimentele ce urmează să fie citite nu vor decurge în cel mai
obişnuit mod şi că pescarul deobicei are menirea să pescuiasă, să obţină pentru ce a
venit şi pentru ce s-a umplut cu îndelungă răbdare. Dacă vom lua fiecare cuvînt
separat din titlu determinăm un raport şi totodată o discordanţă semantică, deodată
te întrebi: ce fel de nume acesta Amin şi ce legătură are pescarul cu cuvîntul
„amin”? Îl spunem foarte rar şi la fel este spus de foarte puţini oameni, doar de cei
ce au o relaţie curată şi strînsă cu Dumnezeu. În definitiv, putem intui că este un
pescar excepţie, care are meniri deosebite. Articolul hotărît „-l” de la cuvîntul
„pescarul” confirmă unicitatea lui şi din perspectiva interpretării semanantice a
cuvîntului „amin” care se explică prin „adevărat! Aşa să fie!”. Această afirmaţie de
mai sus ar fi însemnînd o binecuvîntare de la Dumnezeu, o hotărîre luate de ce-l ce
i-a dat numele, în cazul dat ne referim la autor.

Din perspectiva mitului arhitipal cultural cuvîntul „pescar” ne duce cu gîndul

la mitul acvatic, ideea evoluţionistă că oamenii au provenit din molecule din apă şi
că din perspectiva mitului – omul poate uşor să se întoarcă în apă.

În expoziţia nuvelei observăm intertextul biblic de creare a a pămîntului, a

omului. Textul implică brusc starea Dunării, acesta fiind specificul naţional,
manifestă lucrările ce se petrec de la natură în ea. Varietatea de peşti „ duiumuri de
peşti, te toate soiurile, de toate mărimile, de la somni şi caprii…” exprimă o
dezordine şi un rit nebun de viaţă. Toţi grăbiţi şi nimeni nu observă cît e de bogată
Dunărea sau nimeni nu înţelege ce bucurie are Dunărea să aibă atîta populaţie.
Tocmai în intriga nuvelei vălmăşeala e sfîrşit prin adverbul „ în sfîrşit”, acesta
denotă lepădarea de toate lucrurile ce sustrag atenţia şi concentrarea atenţiei asupra
problemei lui pescarul Amin. Naratorul atenţionează trecerea ireversibilă a
timpului prin enunţul : „ Două rînduri de bulmaci, bătuţi pieptiş de-a curmezişul
gîrlei, ţin calea apelor… stau neclintit acolo de zeci şi zeci de ani.” Autorul
valorifică timpul şi-l stabileşte în raport cu pescarul ce urmează sa fie prezentat.

Primii oameni sunt iniţiaţi în firul naraţiunii, generalizînd omenirea în căutare de

ceva nou: „ Aici traseră oamenii luntrile…” şi mai tîrziu recurge la individualizări.
Focarul întregii aventuri este un brigadier, pe care naratorul îl prezinta că „se
căznea grozav să facă pe deşteptul. Altfel, prost pe toate părţile şi în toate
felurile.” – este imaginea unui om profan. Opusul lui fiind „un pescar arătos se
desprinse din ceată…”, afirmăm că este un arhetip al originii, al creării a noului,
care se desprinde imediat din lumea profană. Naratorul îl pune deoparte pe pescar,
prin aceasta exprimînd sfinţenia lui. Pe parcursul textului se acumulează mai multe
trăsături ale pescarului Amin : este încredinţat în ceea ce face „ Nici o grijă,
încredinţează el…”, este curat spiritual „ gol intră încet lîngă mal…”, are darul
prorociei „ Azi nu; poimîine seara vă spui…” Din discuţiile cu alţi pescari acesta
vorbeşte foarte profund şi prin expresia „ Dedesubt stau puterile” observăm că
acesta conştientizează puterea apelor şi se apropie de adevăr, mai poate fi şi o
cădere în inconştient. Pentru măsurarea puterii originilor, manifestat ca arhetip
cultural, pescarul foloseşte tălpile „ măsurau, luau înştiinţări despre gîndurile
apelor de la fundul unde aleargă peştii.”

În jurul lui Amin autorul construieşte evenimente ce-l caracterizează şi anume

din modul său de comportament cu apa, determinăm că mijlocul principal de a
obţine puterea apelor şi de a fi liber în ea are nevoie de veghere „ca în fiecare an,
Amin rămîne să vegheză singur, săptămîni în şir…” de aici reiesă că Amin de mult
se ocupă se pescuit puterile apelor şi de a obţine darul de a le simţi. Aşteptarea este
al doilea principal principiu. Verbele „ aşteaptă”, „ simte”, „se umple”, „sare”,
„vede” sunt la timpul prezent indicativ, care au scopul de a-i captiva receptorului
atenţia, de-al pregăti şi a-l ţine în suspans.

Pe parcursul nuvelei pescarul Amin devine tot mai straniu, el simte că ceva se
întîmplă cu el, dar nu poate nominaliza. Soţia nuţl recunoaşte, se uimeşte de
dedicarea totală apei şi tainei ei. Pentru creionarea sacralităţii lui Amin contribuie
şi brigadierul ce vrea să facă orice pentru a obţine „dihania” ce nu-i lasă în pace
indiferenţa, doar pentru a-şi face nume şi faimă, însă pentru Amin poate că este
unica şansă de a fi fericit, de a-şi găsi rostul vieţii. În fine, fiecare primeşte după
răsplată, de fapt, după concepţia basmelor : personajul bun este rasplătit pentru
bunătate cu cel mai preţuos dar, iar cel negativ – nu obţine nimic.

Arhetipul cultural observat manifestîndu-se prin personajul Amin şi

circumstanţele redate pentru a stabili o relaţie între puterile originilor şi cu sine,
ceea ce înseamnă întoarcerea la origini – a sta de vorbă cu sine, coborîrea în
inconştient.