Sunteți pe pagina 1din 70

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE
DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE
SPECIALIZAREA: GEOGRAFIE & GEOGRAFIA TURISMULUI

GEOGRAFIE REGIONALĂ
SUPORT DE CURS – SEMESTRUL I

1
I. TEMATICA ABORDATĂ

1. Noțiuni introductive. Principii și metode de cercetare


2. Delimitarea regiunilor. Tipuri de limite
3. Regiunea – entitate și funcții
4. Delimitarea regiunilor pe baza criteriului structural. Regiuni omogene, polarizate și
anizotrope
5. Teorii de creștere și dezvoltare regională
6. Disparități regionale (definire, tipologie, indicatori de analiză)
7. Zone și regiuni problemă în România
8. Elemente de planificare regională
9. Strategii și politici regionale de dezvoltare.
10. Etapele de elaborare a strategiilor de dezvoltare locală
11. Structura unui plan de amenajare teritorială

II. MODALITATEA DE EVALUARE:


 Examen scris – 50%.
Subiectele examenului scris vor fi alcătuite din:
- suportul de curs: grile cu o singură variantă de răspuns
- sinteză: analize și interpretări bazate pe studiile de caz prezentate în cadrul
prelegerilor de curs, care se regăsesc și în bibliografia recomandată.
 Punctaj din oficiu (10%)
 Lucrările realizate în cadrul lucrărilor practice – 30%.
 Implicarea activă în cadrul dezbaterilor tematice propuse la prelegerile de curs – 10%.

III. NOTĂ:
Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studenților din cadrul programului de
licență, specializările geografie și geografia turismului, în scop strict didactic și necomercial.
Materialul este alcătuit din extrase (texte și figuri) din publicațiile menționate în bibliografie.

2
CURS 1

GEOGRAFIA REGIONALĂ ȘI REGIUNEA GEOGRAFICĂ.


PRINCIPII ȘI METODE DE CERCETARE ÎN GEOGRAFIA REGIONALĂ

Punctul de vedere regional a pornit de la premisa că faptele fizice și umane relaționează


inseparabil într-un context teritorial dat astfel încât, influențele exercitate de către natură asupra
societății nu sunt, în principial, diferite de cele pe care omul le transmite naturii.
Ce este geografia regională și regiunea geografică
Știință a inteligenței spațiului (R Brunet, Les mots de la géographie, 1993) geografia regională
studiază un spațiu structurat pe diverse nivele de organizare. Privită din afară, geografia regională
este «disciplina mediului global, studiul pământului și al oamenilor, identificate în cercetarea
regională» (M. Grawitz, 1976).
Termenul de geografie regională s-a încetățenit la sfârșitul sec. al XIX-lea când se consideră că
avea drept scop studiul modului de structurare a peisajului (cu o bază naturală, dar antropizat
evident). Această orientare s-a manifestat în multitudinea de monografii regionale (inclusiv în
literatura românească de specialitate), expresie a dorinței de a găsi rațiunile relațiilor om-mediu (A.
Bailly, 1992). R. Brunet este de părere că atributul de regională, a servit mai ales afirmării caracterului
descriptiv al geografiei. În Marea Britanie și S.U.A. este frecvent studiată sub forma regional
planning, iar în Olanda s-a instaurat o cooperare fructuoasă între planificarea economică și
planificarea fizică (echipamentul regional).
Geografia regională a fost considerată drept forma cea mai reprezentativă a geografiei,
cuprinzând astfel sintezele realizate la o scară care permite înțelegerea și exprimarea tuturor
sistemelor de relații.
La început geografia regională a plecat de la noțiunea de regiune naturală, caracterizată
printr-o anumită unitate geologică, geomorfologică sau hidrografică ori climatică și biogeografică.
Inițial decupajul cel mai curent era acela al bazinului hidrografic. Dimensiunile regiunii naturale
sunt determinate de arhitectura continentelor și de diferențierile climatelor regionale. Articularea
acestora nu este evidentă totdeauna mai ales în acele vaste zone omogene sub aspect bio-climatic.
Regiunea naturală nu a fost suficientă pentru descrierea regională complexă, servind foarte rar
drept bază unei provincii sau unui stat. Este motivul pentru care în timp s-a impus ca decupaj
regional și regiunea istorică, mai omogenă de obicei sub aspect antropic, cel puțin din perspectivă
culturală. Utilizată îndeosebi în geografia umană această formă a regiunii pune accent pe identitatea
regională. Foarte multe regiuni geografice își pot datora originalitatea istoriei și caracteristicilor
populației (Normandia, Catalonia, Moldova etc.) beneficiind și de atributele unei regiuni economice,
concept intrat imediat în limbajul geografic, mai ales în rândul adepților planningului regional. Acest
tip de regiune poate fi rezultatul acțiunii centralizatoare, polarizatoare, a unui centru urban (Lyonnais
de ex.) sau preponderenței unor activități care-și pun amprenta asupra modului de viață (Ruhr de
ex.). De aici până la inventarea regiunilor de dezvoltare sau de planificare nu a fost decât un pas
impus de necesitățile economico-sociale contemporane, în primul rând de gestiunea fondurilor
destinate dezvoltării.
În consecință termenul de regiune geografică este utilizat în prezent pentru a desemna o
unitate de activitate și de populare omogenă, suprapusă unui cadru fizic (omogen sau eterogen)

3
căruia îi asigură coeziune și personalitate.
Denumirea sau delimitarea unei regiuni este relativ simplă când e vorba de regiuni bine
marcate de una sau mai multe caracteristici care o opun spațiilor vecine. Regiunile fără vitalitate, slab
organizate, suportă influențe diverse și contradictorii fiind mult mai dificil de delimitat.
Discuții aprinse sunt și pe marginea modalităților de delimitare a regiunilor geografice. În
toate cazurile limitele sunt artificiale consacrând o stare de fapt, în funcție de ritmurile de creștere și
dezvoltare. Aceasta este valabil atât pentru limitele inerente cadrului natural cât și pentru cele pe care
suntem tentați să le plasăm la zonele de contact a unităților naturale diferite.
Geografia regională are ca principală preocupare integrarea componentelor geografice,
ținând cont de modificările spațio-temporale care pot crea permanent noi regiuni.
Definirea conceptului “regiune”
Cu toată vechimea geografiei regionale al cărui obiect de studiu este identificarea spațiilor
caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală și antropică, există încă o serie de ambiguități în
jurul conceptului de regiune.
Regiunea, în calitate de concept științific, are o istorie îndelungată. Încă din sec. al XVIII-lea se
generalizase prezentarea descriptivă a unor arii geografice, pornind de la premiza unicității lor (de ex.
Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face
carieră geografică: bazinul fluvial și regiunea naturală. La sfârșitul sec. al XIX-lea, apar alte două
concepte esențiale pentru dezvoltarea curentului regional în geografie, respectiv pol, punct central
atractiv, punct de convergență și organism. În perioada interbelică, regiunea naturală este înlocuită
tot mai mult cu regiunea istorică (spațiu eterogen modelat de voința politică) și de regiunea
economică (spațiu organizat de relațiile productive și de schimb).
După 1950, se manifestă noi orientări legate de apariția unor noi concepte: spațiu polarizat
(spațiu construit de un câmp de forțe, în funcție de un pol sau de un centru dinamic, organizator al
structurilor spațiale), poli, rețele, ierarhie. Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare
structurată spațial de influența unei metropole regionale” (P. George, 1959). Se dezvoltă astfel
conceptul de regiune funcțională, spațiu definit de interacțiunile spațiale ale fluxurilor de diverse
origini, care relevă structura și modul de funcționare a societăților umane. Necesitățile moderne ale
planificării economice impun în plan practic, regiunea de amenajare (de dezvoltare), care combină
elemente specifice regiunilor naturale, istorice, funcționale sau economice.
Regiunea este un concept dinamic, legat de evoluția metodelor și mijloacelor științifice.
Regiunea este astfel concepută ca un sistem spațial deschis ale cărui structuri reflectă interacțiunea
unor energii endogene (interne) și exogene (externe): oameni, resurse, capitaluri, tehnologii,
informații, actori, mijloace, strategii etc. Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de
elemente invariabile (majoritatea fizice) peste care se suprapun elementele dinamice.
Elaborarea unei definiții a regiunii care să fie unanim acceptată este deosebit de dificilă,
datorită diversității perspectivelor din care această noțiune este abordată. Totuși, definițiile atribuite
regiunii conțin o serie de elemente comune. Acestea sunt în principal spațiul (cu limite mai mult sau
mai puțin prezente), colectivitatea umană care ocupă acel spațiu și care posedă caracteristici specifice
precum și o anumită unitate sau identitate și competențele atribuite regiunii.
Regiunile pot avea înțelesuri diverse: o regiune poate fi definită ca o zonă de teritoriu cu un
ansamblu de caracteristici interne, distincte și consistente, fie ele fizice sau umane, și care îi conferă o
anumită unitate semnificativă și care o disting pe de altă parte de alte zone învecinate. Numărul de
criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este nesfârșit: atribute fizice, caracteristici socio-

4
economice, de limbă etc. și tot nesfârșit poate fi numărul de tipuri de regiuni: regiuni aglomerate,
regiuni în declin, regiuni geografice, regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni de planificare, regiuni
subdezvoltate etc.
Regiunea cuprinde o parte dintr-un teritoriu (stat, continent, zonă geografică, etc.)
caracterizată prin anumite particularități și colectivitatea care trăiește în acest teritoriu. Termenul de
regiune are o arie de aplicabilitate foarte vastă. Exista trei categorii de regiuni:
- regiunile din interiorul statelor;
- regiunile care cuprind mai multe state dintr-o anumită zonă geografică (ex. Benelux, grupul
Visegrad, grupul țărilor din zona Mării Negre);
- regiunile transfrontaliere, care grupează zone geografice pe de o parte și de alta a frontierelor
de state, legate prin tradiție, limbă, religie, cultură etc.
În prezent Europa este alcătuită dintr-un veritabil mozaic de regiuni. Regiunile reprezintă
rezultatul diversității socio-economice și culturale a societății.

PRINCIPII ȘI METODE DE CERCETARE ÎN GEOGRAFIA REGIONALĂ

Așa cum rezultă și din schița alăturată, fenomenele specifice Geografiei Regionale sunt
guvernate de patru principii fundamentale și anume: spațialității, cauzalității, integrării și
istorismului, cărora li-i se asociază influența altora, de importanță secundară.
Principiile
1. Principiul spațialității este caracteristic Geografiei, în general, și Geografiei Regionale în
special. Fenomenele geografice nu numai că ocupă un spațiu, ci definesc însușirile acestuia,
particularizându-l. Anumite fenomene geografice relevă o răspândire teritorială particulară,
ca extensiune, densitate, asociere structurală etc., determinând căutarea unor explicații
cauzale, descifrarea factorilor determinanți și interferențele dintre ei, identificând în același
timp efectele pentru a formula prognozele asupra devenirii lor. In consecință, spațiul devine
un element cu rol de suport, dar și de conținut pentru fenomenele regionale.
2. Principiul cauzalității - domeniul analizat presupune, invariabil, relații și interrelații între
diversele sale componente sistemice, cauzalitatea este omniprezentă, fie pentru a susține
multitudinea de aspecte rezultate din acțiunea lor, fie pentru a justifica mozaicul efectelor
reflectate în peisajul geografic.
Reprezintă o acțiune de mare responsabilitate, deoarece orice omisiune sau eroare de estimare,
în sensul subevaluării sau supraestimării unor cauze, poate conduce la concluzii neconforme cu
realitatea faptică. Acest principiu își asumă, integral valabilitatea sau eșecul surprinderii proceselor și
fenomenelor ce definesc, funcțional, entitatea respectivă, inclusiv identitatea ei.
3. Principiul integrării – întărește faptul că fenomenele geografice regionale nu pot exista de sine
stătător, izolate, fără conexiuni reciproce, dar și cu fenomene din geosferele învecinate. Și în
cazul acestui principiu, domeniul analizat se constituie într-un câmp de acțiune ce se
detașează net, ca importanță și semnificație. Mulțimea subiecților (actorilor) și structura lor
extrem de variată conduce la necesitatea unei integrări la diverse nivele de specializare, de
complexitate.
Principiul integrării își manifestă influența decisivă în partea finală a acțiunii de investigație,
înaintea formulării concluziilor.

5
4. Principiul istorismului decurge din influența factorului-timp, a rolului îndeplinit de trecerea
acestuia în geneza și devenirea fenomenelor analizate. Pe lângă atributul general valabil, de
cadru (nematerializat) de desfășurare a proceselor geografice, timpul, prin derularea sa,
îndeplinește în Geografia Regională sarcini mai complexe, și, uneori, mai subtile. După
Marchand, P. (2001), „orice entitate regională este produsul unei dinamici, a unei evoluții
istorice”.
Astfel, timpul, înțeles ca durată, se constituie într-o condiție indispensabilă a materializării
unor elemente și procese (geneza solului ca interrelație între rocă, vegetație, climă), a apariției și
afirmării altora (cultura ca rezultat al evoluției materiale și spirituale a comunităților umane).
Prezența omului, ca principal factor modelator terestru, a diversificat impactul principiului istoric,
evoluția tehnologică și a mentalităților generând o mare diversitate a opțiunilor, reflectată în
metamorfoze regionale dintre cele mai profunde.
Principiile regionării turistice
1. Principiul obiectivității constă în existența și individualizarea reală, obiectivă, a unităților
teritoriale, pe baza dispunerii în teritoriu a elementelor geografico-turistice.
2. Principiul omogenității relative și a comunității teritoriale are în vedere desfășurarea
continuă într-un anumit spațiu geografic a unor asocieri specifice de resurse turistice și forme
de exploatare a acestora. Acest principiu se bazează pe existența unicității prin diversitate.
3. Principiul genetic stipulează modul unitar de formare și evoluție a unui spațiu geografic.
Modul de geneză și evoluție a diverselor teritorii explică densitatea în unitate a resurselor
turistice și a modalităților de valorificare ale acestora.
4. Principiul selectării elementelor directoare. Elementele directoare sunt acelea în jurul cărora
se grupează celelalte elemente și procese. Selectarea acestora se face pe baza analizei
cantitative și calitative, având în vedere o serie de indicatori sau aspecte. În privința resurselor
naturale și antropice se iau în considerare: arealul de manifestare, ponderea într-o anumită
unitate teritorială, perspectivele valorificării în timp.
5. Principiul funcționalității rezultă din acțiunea conexă, integrată, a tuturor componentelor
geografice. Funcționalitatea turistică a unui teritoriu presupune existența fluxurilor turistice
conexe, caracterizate printr-o anumită intensitate și distribuție spațială. Pompei Cocean (1996)
consideră că acest principiu este decisiv în individualizarea și delimitarea zonelor turistice.
Limitele acestora coincid cu apariția rupturilor funcționale (praguri), materializate în teritoriu
prin existența fâșiilor sau arealelor de discontinuitate sub aspectul activităților turistice.
6. Principiul complexității ia în considerare diferențierile grupărilor teritoriale ale tuturor
componentelor turistice: resurse atractive naturale, antropice, baza de cazare, de tratament, de
agrement, căile de comunicație, circulația turistică, formele și tipurile de turism.
7. Principiul unicității constă în nerepetarea identică ăn spațiu și timp a fenomenului turistic.
8. Principiul comparabilității unităților taxonomice ale regionării turistice se referă la
posibilitatea comparării diferitelor unități teritoriale din punct de vedere geografico-turistic.

Etapele cercetării regionale


Deși numeric și structural întâlnim aceleași etape ale investigației ca și în alte ramuri, generale
sau speciale (acumulativă, analitică, deliberativă) conținutul acestora se individualizează pregnant.
Astfel, pentru prima etapă, de acumulare a informației (numită de mulți geografi
„pregătitoare”) sunt definitorii următoarele repere:

6
 formularea precisă, clară, a obiectului cercetării;
 delimitarea (aproximativă) a teritoriului supus investigației. Pe măsura conturării
configurației sistemului regional se vor trasa limitele definitive ale acestuia;
 alegerea metodologiei optime;
 consultarea tuturor surselor bibliografice și cartografice existente (și accesibile) despre unitatea
aleasă;
 realizarea unor reprezentări cartografice primare cu rol de suport al localizării directe, în
teren, a fenomenelor nou descoperite;
 descinderea și obținerea informației în teren;
 realizarea experimentelor.
În etapa a II-a, a analizei, se desfășoară:
 stocarea și sistematizarea informației;
 prelucrarea complexă a datelor acumulate în etapa inițială;
 completarea bazei de date cu informații noi, obținute inclusiv prin revenirea în teren, date
reclamate de imperativele cunoașterii unor aspecte noi, apărute pe parcurs;
 elaborarea de modele matematice și cartografice.
Pentru etapa finală, deliberativă, cercetătorul vizează:
 relevarea structurii și funcțiilor sistemului regional;
 elaborarea concluziilor de ordin teoretic (legilor, teoriilor, conceptelor);
 formularea soluțiilor de intervenție practică;
 redactarea studiului (text, formule, cartograme);
 publicarea (brevetarea) rezultatelor.
Metode utilizate în Geografia Regională
Se folosesc metode comune și altor științe:
 inductivă
 deductivă
 observația
 analiza sinteza
Metode comune altor ramuri geografice:
 cartografică
 GIS
 metoda choremică
Metode specifice GR:
- metoda regională
Metode și mijloace de cercetare
I. Acumularea informației reprezintă etapa inițială, de debut a cercetării, care demarează
imediat ce investigatorul își formulează opțiunea pentru abordarea aspectului în cauză.
Observația, considerată de unii geografi un mijloc, un procedeu de cunoaștere inductivă a
realității (Florina Grecu, 2000), rămâne cea mai veche, mai utilizată și mai eficientă metodă de
investigație. Ea deschide seria de activități de cercetare și mijlocește întocmirea strategiei de abordare
a fiecărui fenomen sau proces în parte. Observația vizează o gamă extrem de largă de procese
derulate în câmpul regional, atât într-o manieră selectivă, specifică, pe componente sistemice, cât mai
ales la nivelul relațiilor de interacțiune dintre acestea.

7
Observația se poate efectua în puncte deliberat alese (observația staționară) sau pe trasee
diverse (observația expediționară).
Contactul cu realitatea poate fi realizat și prin intermediul unor reprezentări grafice (hărți,
diagrame, schițe, desene) a fotografiilor sau aerofotogramelor. Avem de a face cu observarea
indirectă, bazată pe deducția logică, utilizată îndeosebi pentru studierea teritoriilor larg desfășurate, a
zonelor greu accesibile sau în lipsa mijloacelor de efectuare a unei observații directe. Ea are o serie de
inconveniente:
- receptarea unei imagini depășite a realității geografice (timpul scurs de la data observației directe,
pe baza căreia s-a realizat reprezentarea respectivă și data la care ea este utilizată),
- imperfecțiunile tehnologiei de redare grafică, subiectivismul autorilor care au realizat astfel de
materiale, dificultățile de redare a dinamicii fenomenelor etc. Din aceste considerente, observarea
indirectă trebuie să aibă o pondere minoră în ansamblul investigației regionale, „cercetarea de
cabinet” fiind, tocmai datorită aspectelor susmenționate, extrem de vulnerabilă.
Fac excepție, totuși, așa numitele hărți satelitare, realizate cu tehnologia spațială de ultimă oră,
a căror descompunere în straturi, poate oferi informații prețioase referitoare la relief, climă,
hidrografie, vegetație, infrastructura tehnică a teritoriului, așezări, agricultură. Dar și în acest ultim
caz, verificarea în teren este obligatorie.
Ca mijloc de redare a rezultatelor observației, cel mai vehiculat rămâne încă descrierea
geografică. În Geografia Regională descrierea trebuie să vizeze simultan două planuri diferite:
- cel al elementelor singularizate și
- cel al conglomeratului rezultat din permanenta lor asociere spațială.
Ancheta se constituie într-o metodă de mare eficiență în acumularea de informație primară
asupra unor diverse aspecte aparținând îndeosebi de componenta demografică și socială a Geografiei
Regionale. Numeroase elemente din sfera mentală, culturală sau comportamentală nu pot fi
percepute în adevărata lor semnificație decât prin introspecții la nivel de individ uman. Interviul,
chestionarul și sondajul devin procedee intens uzitate, atingerea scopului propus fiind dependentă de
o serie de condiționări precum: adresabilitate la grupurile sociale caracteristice („grupuri țintă”),
surprinderea tuturor categoriilor de vârstă, a tuturor comunităților etnice, intervievarea persoanelor
cu nivel educațional nuanțat, concizia și precizia întrebărilor formulate etc.
Dacă observarea este o metodă de cercetare ce poate fi susținută numai de specialiștii geografi,
ancheta poate fi realizată în teren și de alte persoane tangente domeniului (studenți la facultățile de
profil, tehnicieni, laboranți) cu condiția formulării chestionarului, respectiv a întrebărilor interviului,
de către cercetători veritabili.
Documentarea bibliografică este cea de-a treia metodă, indirectă, de acumulare a informației
despre anumite aspecte regionale. Ea precede adesea descinderea în teren, deci anterior observației și
anchetei, fără a avea însă importanța acestora. Documentarea are menirea principală de a fixa
reperele cunoașterii fenomenului până în momentul demarării noilor cercetări, pentru a elimina
lucrurile deja cunoscute sau eșecurile unor abordări neinspirate. Concomitent, ea prilejuiește
obținerea de informații utile ce vor fi folosite îndeosebi pentru a ilustra evoluția fenomenelor până la
data efectuării studiilor respective.
Informația obținută prin toate cele trei metode descrise anterior sunt utilizate în vederea
stocării și a constituirii bazei de date referitoare la unitatea teritorială studiată. Odată alcătuită, baza
de date devine o permanentă sursă de informații, care trebuie însă mereu actualizate. Ea va substitui,

8
pentru investigațiile viitoare, biblioteca sau arhiva, dar nu va putea substitui terenul, aflat într-o
continuă evoluție și schimbare.
II. Analiza succede metodele de obținere și acumulare a informațiilor (observația, ancheta,
documentarea bibliografică) cuantumul de date obținut, direct sau indirect, în teren sau în
bibliotecă/arhivă, intrând în prelucrare de profil. Analiza reprezintă cheia de descifrare a
cauzalităților, de conturare a imaginii sistemului funcțional. Pornind de la elementele cantitative,
menite a reflecta ponderea și frecvența fenomenului într-un teritoriu dat (dezvoltarea lui pe
orizontală), se ajunge la cele calitative ce au rolul de-a reliefa poziția și funcțiile sale în cadrul
arhitecturii de ansamblu a sistemului teritorial.
Analiza apelează la numeroase mijloace inductive și deductive. Experimentul geografic caută
să descifreze apariția și dinamica unor fenomene recompunând în laborator condițiile lor de
desfășurare în mediul natural.
Etapei analitice, de prelucrare a informației, îi aparține și procedeul datării cât mai exacte, a
estimării perioadei temporale când au apărut ori s-au afirmat anumite fenomene regionale. Dacă
pentru componentele fizico-geografice geograful apelează la metode stratigrafice, sedimentologice,
paleontologice, sporo-polinice, radioactive (analize cu C14) pentru aspectele demografice sau sociale
el recurge la informația istorică (arheologică). Reconstituirea riguroasă a unei traiectorii evolutive,
poate oferi argumente dintre cele mai solide pentru starea actuală și evolutia ulterioară a sistemului
regional.
Mijlocul cel mai eficient de operare al analizei este explicația. Ea oferă răspunsurile la toate de
întrebările legate de sistemul regional.
În Geografia Regională analiza se oprește la limita dintre general și particular. Dacă nevoile
practicii o impun, ea va aprofunda anumite aspecte cu ajutorul specialiștilor din alte domenii
geografice și nu cu specialiști sau informație de „împrumut”.
III. Sinteza deschide etapa a III-a, finală, a cercetării geografice, odată cu formularea
concluziilor și a soluțiilor formulate pentru regenerarea economico-socială.
Sinteza se bazează întru-totul pe rezultatele analizei pe care le valorifică în manieră creativă,
ca argumente pentru elaborarea ipotezelor și legităților. În această etapă se prefigurează imaginea
reală a sistemului teritorial regional, prin conturarea părților componente, a structurii și rolului
fiecărei părți, a relațiilor dintre ele. În funcție de extensiunea teritorială și de armonizarea relațiilor
interne și externe ale regiunii analizate sunt trasate limitele sistemului și este definită starea de
moment și tendința evolutivă în perspectivă.
Sinteza apelează, la rândul ei, la numeroase mijloace. Primul dintre ele este comparația cu
ajutorul căreia sistemul este individualizat în raportul cu regiunile vecine similare. Comparația
facilitează diferențierile între diversele regiuni geografice prin intermediul unor criterii cantitative:
dimensiuni, densități, ponderi, dar și calitative: funcții sau relații.
Comparația este strâns legată de clasificare pe care o precede. Aceasta din urmă are un rol
extrem de important în ordonarea și sistematizarea diversei și bogatei informații obținută în teren sau
prin alte mijloace. Criteriile clasificării sunt numeroase și vizează geneza, structura, forma și funcția
fenomenului respectiv în sistemul regional.
Ierarhizarea este o metodă, dar în același timp, și un produs al demersului științific. Continuă
acțiunea clasificării: o dată realizată gruparea în plan orizontal, se poate trece mai departe la
ordonarea lor pe un anumit palier ierarhic (în plan vertical). Această ordonare internă, verticală,
constituie esența ierarhizării. Asemeni clasificării, ea poate fi realizată prin evidențierea modului în

9
care fenomenul analizat răspunde unei game variate de criterii calitative și cantitative (valoare,
complexitate, dimensiune etc). Diferența între clasificare și ierarhizare constă în primul rând în planul
diferit al acțiunii lor, iar în al doilea rând in trăsăturile criteriilor: preponderent cantitative în cazul
clasificării, respectiv calitative în cel al ierarhizării.
Metoda regională constă în studiul selectiv și integrat al fenomenelor și proceselor geografice dintr-
un teritoriu dat. Originalitatea sa derivă din abordarea unei fenomenologii complexe, în scopul
determinării structurii, vectorilor și funcției sistemului astfel conturat.
Ea răspunde cel mai adesea unor aspecte de ordin economic, social sau strategic ceea ce îi
conferă o tentă de mare pragmatism și aplicabilitate practică. Are rolul de-a contribui la rezolvarea
unor probleme stringente ale vieții cum ar fi gestiunea optimă a resurselor, echilibrul raporturilor om-
mediu, organizarea și dezvoltarea durabilă a teritoriului și societății umane.
Metoda regională include mijloace precum observația exhaustivă asupra tuturor fenomenelor
cu potențial de implicare sistemică, analiza plurifactorială și sinteza corelativă.
Rezultatul concret al aplicării metodei regionale este sistematizarea (organizarea) teritoriului
aflat în studiu, respectiv delimitarea unor areale funcționale care, conform principiului avantajului
comparativ, urmează să se constituie nu numai în cea mai optimă formă de exploatare a bazei de
susținere locală, ci și în componente sistemice specifice, de mare viabilitate, însumarea lor organică va
conduce la conturarea unui anumit tip de sistem regional, cu anumiți vectori și o anumită finalitate
exprimată într-un feedback diferit de al sistemelor învecinate.
Sistematizarea nu are numai o conotație științifică, de ordonare a matricei sistemului după
punctele sale tari, ci mai ales o importanță economico-socială de prim ordin. În funcție de scara
abordărilor, actualmente în România sunt în curs de elaborare planurile de sistematizare-amenajare
naționale (PATN), regionale (PATR), zonale (PUZ) sau locale (PUG). Toate aceste planuri se
realizează pe baza unor analize complexe, analitice și sintetice, asupra tuturor aspectelor naturale,
demografice, economice sau sociale din unitățile menționate, urmând cu fidelitate conceptele
Geografiei Regionale.
Analizând în detaliu componenta naturală a bazei de susținere și structura sistemului regional
specialiștii geografi se implică în realizarea studiilor de sistematizare și amenajare a teritoriului
(pretabilitățile și riscurile geomorfologice, hidrologice, climatice, bio-pedogeografice; resursele
solului, subsolului și demografice; particularitățile structurale și dinamice ale mediului; scenariile
evoluției în perspectivă a sistemului teritorial în funcție de variabilele introduse prin amenajare).
Metodologia GIS reunește, la un nivel superior de eficiență și aplicabilitate, vechile mijloace
ale evidenței statistice și cuantificării. Sistemul informațional geografic presupune succesiunea a trei
etape și anume:
- constituirea bazei de date,
- prelucrarea lor (apelând la tehnici statistico-matematice) și
- interpretarea rezultatelor obținute, inclusiv reprezentarea lor cartografică.
Prima etapă constă în acumularea informației de profil în urma descinderii în teren sau din
varii surse bibliografice sau cartografice. După întocmire, ea trebuie mereu actualizată.
Unul din dezideratele aplicațiilor GIS este întocmirea programelor de derulare a
fenomenologiei teritoriale. Desigur, diversitatea și complexitatea acesteia ridică mari dificultăți,
simularea proceselor din geosferă nefiind deloc simplă și facil de realizat. Tehnologia GIS permite
înainte de orice altă metodă suprapunerea simultană a n planuri, ceea ce în studiul regional este o
cerință permanentă, dar și o dificultate maximă în calea aplicării metodelor clasice.

10
Metoda chorematică are la bază chorema, respectiv acel „alfabet al spațiului” propus de Roger
Brunet (1990) în Geographie universelle. Noțiunea (pornind de la rădăcina grecescului "khore" - loc,
spațiu clar delimitat) semnifică o grupare de forme elementare (punctul, linia, aria, fluxul, pasajul,
variația sau polarizarea, gradientul) prin intermediul cărora orice spațiu, simplu sau complex, local
sau planetar poate fi analizat și reprezentat.
Patru forme principale (punctul, linia, aria și rețeaua) posedă, fiecare în parte, 7 semne
elementare menite a ilustra: decupajul, cvadrilajul, gravitația, contactul, tropismul, dinamica
teritorială și ierarhia (Fig. 1).
Rezultă astfel 28 de semne chorematice (Fig. 2) prin intermediul cărora un spațiu poate fi
descompus la părțile sale componente ajungându-se la esența organizării sale. Din punct de vedere
metodologic, choremele nu sunt decât mijloace, riguros sistematizate, de reprezentare a fenomenelor
și proceselor dintr-un teritoriu dat.
Mult mai importantă este însă utilizarea practică a choremelor în planificarea teritorială. Ele se
constituie într-o matrice, sistemic conturată, a prezentului și devenirii unui spațiu geografic reliefând
liniile de forță, orientarea vectorilor și consecințele acțiunii lor în planul infrastructurilor, economiei
sau mediului.

Fig. 2
Fig. 1

Metodologia analizei turistice regionale


Analiza regională grupează ansamblul demersurilor utilizate pentru a identifica, a
caracteriza și a delimita regiunile geografice în interiorul unui stat sau a unui spațiu mai vast,
la baza specificităților și a relativei lor autonomii de funcționare sau de organizare.

11
Regionarea geografică se împarte din punct de vedere al complexului de elemente
luate în considerare în:
• regionare sintetică (are în vedere mediul geografic cu componenta fizico geografică și
antropică)
• regionare analitică (operează pe baza variației spațiale a unui singur element sau
elemente care aparțin aceleași ramuri de activitate: regionare turistică, regionare
agricolă, climatică, etc.)
• regionare sintetică parțială, plasată între cele două amintite (reprezentată prin regionarea
fizico-geografică, geografico-umană)
Cercetarea turistică regională este o variantă a regionării geografice și presupune mai
multe etape caracteristice oricărui studiu geografico-regional:
Etapa de documentare – constă în adunarea tuturor informațiilor posibile, pa baza
materialelor bibliografice, a datelor statistice, a materialului cartografic. Informațiile se referă
la:
- potențialul turistic natural și antropic,
- istoricul activității turistice,
- baza materială,
- circulația turistică,
- forme de turism.
Etapa de cercetare pe teren – continuă și aprofundează etape anterioară prin observații
directe.
Materialul adunat în cele două etape stă la baza evaluării conținutului fondului
turistic și activităților turistice, fiind esențial în procesul de analiză și regionare turistică.
Etapa de prelucrare a informațiilor, de sintetizare și generalizare – are ca rezultat
elaborarea trăsăturilor esențiale cu diferențieri specifice pe subdiviziuni teritoriale.
Elaborarea unui material cartografic exact cu un grad de generalizare adecvat scopului
contribuie la perceperea deosebirilor din spațiul analizat.
Etapa finală – delimitarea regiunilor turistice. Fiecare regiune turistică va fi
caracterizată prin anumite trăsături referitoare la resursele turistice, baza materială, circulația
turistică, formele și tipurile de turism practicate, gradul și posibilitățile de amenajare
turistică, relațiile dintre atractivitatea turistică și mediul înconjurător.

12
CURS 2
DELIMITAREA REGIUNILOR. TIPURI DE LIMITE

„Regiunile compun, în maniera unui puzzle, spațiul geografic"


Wackermann, G. (2002)

Indiferent de criteriul utilizat în regionare și de scopul urmărit, orice unitate teritorială


necesită o delimitare, respectiv trebuie să i se fixeze limitele spațiale în interiorul cărora ea devine
relevantă. Operațiunea de regionare nu este deloc facilă, conceptele teoretice fiind îmbinate cu
mijloacele practice. Dacă în cazul regiunilor elementare, cu o singură trăsătură (single feature region -
Whitlesey, 1954), decupajul teritorial este relativ simplu de făcut, urmând fâșia unde fenomenul
analizat își diminuează prezența până la nesemnificație, în situația regiunilor complexe (multi feature
region), se urmărește linia unde personalitatea sistemului regional devine ambiguă; iar funcțiile sale se
reduc și se amestecă. Identificarea fâșiei respective este extrem de dificilă datorită neconcordanței
suprapunerii diverselor planuri structurale (extensiunea mai largă a unora și restricția răspândirii
altora) și a degradeului funcțional înregistrat spre periferie.
Urmează oare limita un prag? Un prag determină o discontinuitate, o schimbare, deoarece
pragul este locul unde stimulii ating minimul necesar pentru declanșarea unui răspuns, respectiv
nivelul de la care un fenomen nu mai produce un efect dat.
Este greu de stabilit o limită, deoarece atât elemente ale cadrului natural (climatul, vegetația,
etc. cu excepția structurilor geologice) se estompează discret, punctele de inflexiune fiind greu de
stabilit. În mod similar, aspectele de ordin economic și social se modifică gradual, adeseori pe
nesimțite. Caracterul convențional al limitelor apare mai ales în situația impunerii lor fortuite, ca
urmare a unor decizii politice sau administrative.
În procesul de stabilire a limitelor unei regiuni se deosebesc mai multe tipuri de limite:
instituționale, naturale, sociale, mixte, etc.
1. Limitele instituționale
Au un pronunțat caracter juridic și apar sub două ipostaze: politice sau administrative.
Stabilirea lor presupune o multitudine de aspecte de ordin istoric, etnic, economic, social, strategic.
a) Limitele politice sunt rezultatul impactului fenomenelor decizionale din sfera politicului și
sunt fixate adesea forțat și fortuit, în urma unor conflagrații sau tratative. Pe lângă o sumă
de elemente de susținere, specifice domeniului regional (fixarea lor pe marile fluvii, pe
cumpene de ape muntoase, la periferia unor teritorii populate de anumite etnii) apar
numeroase elemente de ordin subiectiv, impuse de interesele politice, economice sau
strategice ale actorilor participanți la evenimente (ex. atașarea sudului Basarabiei la
Ucraina, pentru a deschide acesteia calea spre gurile Dunării; păstrarea de către Rusia a
regiunii Königsberg ca enclavă strategică; destrămarea Iugoslaviei ca premisă a controlului
Balcanilor de către țările NATO, etc.).
Principala trăsătură a limitelor politice impuse este disfuncționalitatea lor. Ele devin, încă de la
trasare, praguri artificiale ce dereglează sistemele regionale conturate anterior și conduc la reorientări,
uneori masive, de energie, masă și interese. Astfel, separarea celor două Germanii, timp de peste
patru decenii, a destrămat practic un sistem regional central european de mare potențial,
segmentându-l în două entități supuse, la rândul lor, unor influențe externe determinante. Abia după
evenimentele din 1989, prin reunificare, el a fost reconstituit, dar funcționalitatea sa este departe de a

13
fi regenerată, la diversele nivele de implicare, în ciuda investițiilor masive efectuate (depășind 3.000
mld. de mărci în primii 10 ani după întregirea țării).
Regiunile delimitate politic țin seama rareori de organizarea naturală a teritoriului, de
sistemele funcționale existente, care prin segmentare, le perturbă. Tocmai aceste disfuncții generează
nevoia abordărilor transfrontaliere și a cooperării regionale interstatale, în cadrul cărora menținerea
vechilor, tendințe poate fi asigurată în beneficiul reciproc.
b) Limitele administrative sunt fixate, în majoritatea cazurilor, în interiorul unei structuri
politice, de către cei chemați să o gestioneze. Spre deosebire de limitele analizate anterior,
ele sunt consecința unei elaborări diferențiate, de mai mare sau mai redusă amploare și
profunzime. Acolo unde există responsabilitate și geografii sunt implicați în trasarea lor,
ele se vor suprapune cu limitele unor regiuni funcționale existente sau cu perspective
asigurate din acest punct de vedere. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă Franța,
unde marea majoritate a regiunilor administrative actuale se suprapun celor prefigurate de
Vidal de la Blache la începutul secolului al XX- lea. Dimpotrivă, la noi în țară, multe din
județele create în 1968 s-au dovedit creații artificiale, fiind lipsite de o bază de susținere
adecvată și având, deci, posibilități de afirmare reduse (Sălaj, Teleorman, Mehedinți,
Vrancea, etc.).
Delimitările de natură administrativă pornesc de la dezideratul centrului decizional de a
organiza și gestiona eficient provincia. În conturarea lor se apelează la un cumul de criterii diverse,
pornind de la cele naturale și continuând cu cele economice, sociale, etnografice, etc. Faptul că ele nu
includ întotdeauna in perimetrul lor regiuni-sistem, cu o funcționalitate asigurată, se datorează
intervenției unor factori de presiune locali, cât și tendinței de-a echilibra elemente cu o rezonanță
ulterioară mai redusă (suprafață relativ apropiată, formă regulată, număr de locuitori fără discrepanțe
majore etc.). În țările multietnice, apare drept criteriu fundamental în creionarea regiunilor autonome
răspândirea în teritoriu a etniilor in cauză (ex. Cecenia, Kosovo). Acestea din urmă sunt de altfel niște
entități ale căror limite apar ca un compromis între prerogativele administrative și cele politice.
Spre deosebire de limitele politice, a căror modificare este rezultatul unui impact adesea
fortuit, cele administrative pot fi schimbate mult mai facil, în contextul constatării rupturilor pe care
le produc în macrosistemul regional, respectiv a diminuării sau dispariției funcției inițiale a unităților
de acest tip (ex. comasarea unor comune ca urmare a depopulării satelor aparținătoare). Conceptul de
autonomie locală crește importanța limitelor administrative, comuna sau județul devenind arii
geografice ce se auto-organizează, în competiție constructivă cu ariile învecinate.
2. Limitele naturale
Se suprapun unor elemente ale peisajului cu rol de discontinuitate majoră, percepută în planul
raporturilor cu factorul uman. Stabilirea lor este dictată de răspândirea în teritoriu a unui element
pregnant al peisajului (asociație vegetală, formă de relief, structură geologică, element hidrografic) a
cărui disipare spațială și substituire cu elemente de altă factură determină nu doar modificări
fizionomice, ci și funcționale. Ca urmare, ele sunt expresia diferențierilor teritoriale induse de un
anumit tip de evoluție a mediului natural, lărgindu-și sau restrângându-și perimetrul în strânsă
corelație cu ritmurile și tendințele acesteia. Munții Apuseni, Podișul Transilvaniei, Câmpia Română
sunt regiuni delimitate morfologic; taigaua siberiană, Amazonia, Sahelul reprezintă exemple de
unități definite biogeografic; Podișul Karst o entitate conturată litologic etc.
Limitele naturale sunt mult mai stabile decât celelalte categorii datorită modificărilor relativ
lente pe care ele le suferă și a dificultăților de anihilare a condiționărilor generate după o persistență

14
îndelungată. Pe de altă parte, elementele de ordin natural se asociază, direct sau indirect celor
instituționale sau sociale în fixarea limitelor diviziunilor teritoriale.
Progresul tehnologic a condus la o permeabilitate pronunțată a limitelor naturale, ceea ce a
redus coeficientul lor de importanță în regionare și la creșterea implicării aspectelor convenționale.
Astfel, barierele muntoase sunt surmontate prin căi de acces rapide localizate în tuneluri, ca să nu
amintim de negarea lor totală de către transporturile aeriene.
3. Limitele sociale
Se stabilesc pe baza mai multor criterii, de la cele etnice sau etnografice, la cele economice,
culturale sau spirituale. De exemplu, delimitarea Țării Lăpușului ca regiune pornește, în primul rând,
de la trăsăturile etnografiei, cadrul natural (depresiunea omonimă) jucând doar rolul de suport fizic
al fenomenelor investigate. În mod similar se trasează limita între rural și urban, unde mentalitatea și
modul de viață diferă.
O categorie frecventă de limite sunt cele de nuanță economică, impuse de un anumit tip de
exploatare a resurselor solului sau subsolului. Regiunile agricole, forestiere, industriale, comerciale
folosesc integral astfel de delimitări. Ele intră în atenția organizatorului teritorial în contextul
existenței unei tradiții a exploatării economice de un anumit tip, a conturării spațiale a unor
concentrări expresive de elemente specifice. Ariile de practicare a monoculturilor se delimitează ele
însele în raport cu cele ale agriculturii mixte, regiunile păstoritului nomad de cele cu păstorit modern,
teritoriile industrializate de suprafețele lipsite de industrie etc.
Limitele sociale se caracterizează prin relativitatea lor. Orice modificare, pozitivă sau negativă,
în dinamica factorului determinant le va pune în discuție, în sensul lărgirii, restrângerii sau dispariției
lor. Creșterea gradului de polarizare într-un teritoriu dat conduce, invariabil, la necesitatea lărgirii
limitelor, la includerea în perimetrul lor a noilor arii ce gravitează spre centrul de atracție.
4. Limitele complexe
Sunt rezultatul aplicării simultane a mai multor criterii utilizate. Luarea în considerare a unor
însușiri de ordin natural sau social conduce la fixarea unei limite regionale de mai mare flexibilitate,
la conturarea unei entități reprezentative.
Trebuie însă subliniat faptul că în regionare nu există tabuuri, că la diferitele nivele ierarhice
ale fenomenului criteriile și mijloacele regionării pot fi altele.
5. Limitele funcționale
Sunt mai greu de trasat, deoarece nu pot fi percepute decât în momentul înțelegerii întregului
sistem teritorial, a conturării lui operaționale. Factorii economico-sociali devin primordiali, tendința
centripetă a vectorilor depășind adesea restrictivitățile naturale constituite în alt sistem de referință ca
veritabile limite (dezvoltarea turismului în Alpi a impus reunificarea domeniilor schiabile situate de-o
parte și alta a multor creste greu accesibile prin intermediul mijloacelor de transport pe cablu).
Delimitarea regiunilor turistice
În procesul de delimitare a regiunilor turistice ca regiuni omogene, se poate aplica metoda
descompunerii teritoriului analizat în arii elementare definite prin unul sau „n” caractere.
1. Regiuni turistice definite printr-un singur caracter
Dacă unitățile elemetare cu caracter turistic se grupează într-un ansamblu continuu,
regionarea este posibilă chiar facilă. Totuși există situații când apar zone de tranziție, în care
elementele caracterizate prin prezența caracterului turistic sunt răspândite neuniform, fiind
amestecate cu unități în care acesta e absent. Se procedează la subdivizarea în unități taxonomice de
rang inferior: zone, areale, etc.

15
2. Metoda ariilor elementare definită prin două caractere se aplică în cadrul fenomenului turistic care
se diferențiază pe două laturi: potențial turistic și activitate turistică.
Pe Glob există numeroase regiuni cu un potențial turistic natural ridicat dar slab valorificat și
regiuni dezvoltate cu potențial turistic modest, dar cu activitate turistică intensă. Regiunea turistică se
evidențiază clar atunci când cele două caractere sunt prezente în aceleași unități elementare.
La nivel macroteritorial apare uneori situația a trei regiuni omogene: una care cuprinde
unitățile elementare unde e răspândit caracterul 1 respectiv resursa turistică, o alta unde nu e prezent
nici un fel de caracter; și o a treia individualizată prin prezenșa caracterului 2 – atractivitatea turistică
și cu un potențial turistic redus.
3. Metoda ariilor elementare definită prin „n” caractere (până la 8-9 variabile).
Se pot considera variabile: 1- potențialul turistic al reliefului
2- potențialul turistic hidrologic
3- potențialul turistic climatic
4- potențialul turistic antropic
5- potențialul turistic peisagistic
6- baza de cazare și tratament
7- căile de comunicație și tratament
8- intensitatea fluxurilor turistice
9- specializarea turistică (dată de tipul predominant de turism)
Pentru fiecare variabilă se întocmește câte o hartă de distribuție la aceași scară, după care
hărțile respective se suprapun. În general, rezultă nuclee sau areale, cu suprafețe variate, în care sunt
prezente aproape toate caracterele (regiuni turistice propriu zise), iar în jurul lor se desfășoară arii în
care limitele date de extensiunea fiecărei variabile se succed sau se întretaie, ori conturează areale
restrânse, bine individualizate.
Fenomenul turistic înregistrează structuri și trăsături spațiale proprii, putându-se evidenția
diferențieri regionale date de răspândirea inegală a elementelor de potențial turistic natural și
antropic, de diferențierile calitative și cantitative care se înregistrează în teritoriu, de gradul și modul
de valorificare a potențialului existent sau de amenajarea turistică diferită. Toate acestea conduc la
departajarea unor zone sau regiuni turistice care să servească apoi în practica amenajării și organizării
turistice a spațiului geografic și, implicit, la trasarea obiectivelor de dezvoltare regională în sectorul
turistic.

Criterii de delimitare a regiunilor geografice

Reprezintă o temă îndelung abordată în geografia regională, ceea ce explică diversitatea


punctelor de vedere și a opiniilor exprimate. De exemplu, unor elemente (aspectele morfologice) li s-a
acordat o importanță majoră, care o lungă perioadă au primat în regionare, în dauna însușirilor
funcționale.
În acest context, se consideră că în conturarea regiunilor geografice pot fi luate în considerare
următoarele grupe de criterii și anume:
 peisagistic
 funcțional
 politico-administrativ
 mental

16
 structural
Criteriul peisagistic a fost utilizat pentru delimitarea regiunilor naturale clasice. Astfel,
Taigaua, Sahelul, deșerturile, deltele ca unități peisagistice clar delimitate, vor prezenta un tip de
umanizare specific, diferit de al regiunilor învecinate, ceea ce facilitează includerea lor în categoria
regiunilor propriu-zise. De observat că, în toate aceste cazuri, peisajul derivă din asocierea strânsă a
tuturor factorilor naturali de rezonanță (mai ales clima, vegetația și relieful) care vor genera în timp
anumite resurse și condiții habituale a căror exploatare va determina un anumit tip de umanizare etc.
Perturbările vin însă din apariția altor factori, cum ar fi descoperirea unor mari zăcăminte ale
subsolului (petrol, aur) care vor genera prin exploatarea lor o dinamică peisagistică, în latura
antropică, mult mai intensă decât în teritoriile lipsite de astfel de facilități. Aurul și petrolul din
Alaska au condus, prin exploatare intensă, la umanizarea peisajului, la diversificarea fizionomiei sale
în anumite areale polarizatoare; petrolul din Sahara sau deșerturile Arabiei a generat spații geografice
cu o dinamică total diferită de cea anterioară punerii lui în valoare. Apariția activităților antropice
modifică astfel peisajul deșertic sau cel subpolar alaskian, reducându-i atributele de factor principal
în regionare. Dimpotrivă, apare un nou tip de peisaj care va stimula delimitarea de areale funcționale
diferite de cele anterioare.
Implicarea peisajului natural în regionare, va atinge cotele cele mai reduse în teritoriile intens
urbanizate (gen megalopolis) unde este substituit de alți factori, între care cei care asigură funcțiile
sistemice primează. De altfel, în acest ultim caz latura naturală a peisajului este dominată net de cea
antropică care își impune astfel propria sa amprentă. Asistăm ca urmare, la un transfer de atribute
dinspre latura fizico-geografică a peisajului spre cea antropică. Așadar, regiunea naturală nu este cu
nimic diferită, ca mod de delimitare, de cea urbanizată, doar coordonatele și argumentele acțiunii
fiind altele.
In concluzie, peisajul rămâne un criteriu nelipsit în orice tentativă de delimitare a regiunilor
geografice, ponderea care i se acordă fiind însă extrem de variabilă, în funcție de consistența și
numărul altor factori luați în considerare.
Criteriul funcționării ca sistem dinamic echilibrat devine fundamental pentru orice regiune
geografică. Astfel, regiunea naturală, face loc regiunii funcționale, adică unui agregat spațial organic
structurat, cu o individualitate proprie, impusă de specificitatea părților componente, a raporturilor și
relațiilor dintre ele.
Funcționarea optimă a sistemului teritorial apare astfel ca un indicator relevant al noului model
de organizare spațială. Ea va include toate elementele polarizate de vectorii centripeți sistemului în
cauză. În acest fel nu ne va surprinde, dacă o regiune funcțională va include peisaje dintre cele mai
diferite, unități fizico-geografice variate (sectoare de câmpie și podiș, vegetație de stepă și forestieră,
soluri mozaicate), densități nuanțate ale habitatelor și populației etc. important rămâne însă direcția
liniilor de forță și orientarea vectorilor. Complementaritatea favorizează afirmarea și diversificarea
funcțiilor, oferind sistemului un număr mai mare de piloni de susținere precum și o elasticitatea
sporită în cazul nevoii de adaptare la noi aspecte economice sau sociale.
Sistemul teritorial îndeplinește anumite funcții care-i motivează și susțin existența. Cu cât
structura sa este mai bine articulată, cu atât gradul de fezabilitate crește, detașându-se în raport cu
unitățile învecinate.
Autoreglarea se realizează atât pe plan intern, între componentele proprii și cât pe plan extern,
cu sistemele învecinate. O disfuncție apărută în oricare din cele două planuri se reflectă în mod
negativ în ambele sisteme vecine.

17
Este cunoscut faptul că în spațiul regiunii au loc intrări diferite de materie, energie, bunuri și
interese, dar și ieșiri asemănătoare. Menținerea sistemului poate fi realizată numai în contextul
echilibrului celor doi vectori sau prin dominanța intrărilor în raport cu ieșirile, echilibru destul de
greu de realizat.
Deciziile politico-administrative reprezintă unul dintre criteriile regionării, dar în același
timp și un mijloc sau metodă de delimitare a regiunilor. Ele se materializează în decupaje teritoriale
realizate, la rândul lor, după anumite considerente de ordin peisagistic, funcțional, dar și etnic sau
cultural. În majoritatea cazurilor apare un conglomerat extrem de heterogen de factori între care își
fac loc subiectivismul inițiatorilor sau interesul unor grupuri influente. Entitățile astfel configurate
sunt departe de a funcționa optim, existând numeroase relații instaurate aleator care, pe termen lung,
își vor dovedi ineficiența (P. Cocean, Adnana Lăcău, 2002).
Ca exemple pot fi menționate constituirea enclavei rusești la Marea Baltică, Kaliningrad (fostul
Königsberg al Prusiei Orientale) unde modificarea integrală a structurii etnice și suprimarea
conexiunilor cu Germania a demolat vechiul suport cultural german, orientându-o decisiv spre
spațiul slav, sau Bucovina de nord (regiunea Cernăuți) unde presiunea politicului tinde spre
reorientarea întregului sistem spre Ucraina.
De observat că maniera de acțiune a politicului este extrem de nuanțată. O primă ipostază este
cea a delimitărilor rezultate în urma unor conflicte sau demersuri diplomatice internaționale. Ele
îmbracă o pronunțată coloratură etnică (apariția noilor state după destrămarea URSS, a fostei
Iugoslavii, Cehoslovaciei) care anihilează influența altor factori. Nu lipsesc nici decupajele motivate
de considerente istorice sau de interes geostrategic (anexarea la Ucraina de către Hrușciov a părții
sudice a Basarabiei pentru a mijlocii celei dintâi accesul la gurile Dunării; ocuparea de către fosta
URSS a unor insule din Arhipelagul Kurile aparținând de drept Japoniei; conservarea de către Marea
Britanie, prin detașare administrativă față de Spania, a zonei strategice Gibraltar etc.).
A doua ipostază este cea de constituire a regiunilor transfrontaliere. Euroregiunile, care
înglobează unități administrative din două sau mai multe țări (Carpatica, Mureș-Dunăre-Tisa, Prutul
superior, Prutul inferior etc.). Principiul care stă la baza formării lor este cel al optimizării
conexiunilor reciproce, a dezvoltării complementarismului economic și social. Un factor catalizator îl
constituie, adesea, populația de aceeași origine situată de-o parte și alta a frontierei fiecărei țări.
În ultimă fază, politicul poate intervenii în interiorul fiecărei țări, propunând caroiaje
teritoriale conforme cu propria sa strategie de dezvoltare economică și socială.
Criteriul mental, a apartenenței omului la un spațiu dat, a proiecției acestuia în construcțiile
sale spirituale. Omul a devenit, în timp factorul modelator principal al realității înconjurătoare iar
modul în care el prefigurează și susține realitatea în care trăiește depinde într-o mare măsură de
gradul său de apartenență la spațiul respectiv.
Datorită acestei conexiuni mentale dintre om și loc, regiunea devine un spațiu perceput
(l’espace perçu), respectiv un spațiu trăit (l'espace vécu), adjudecat fizic dar și spiritual de ființa umană.
Limita mentală a unei regiuni reconstituie, în majoritatea absolută a cazurilor, întregul său
proces de umanizare, cu toate condiționările lui pozitive sau negative, favorabile sau defavorabile.
Viabilitatea unei limite mentale este strâns corelată cu statornicia populației într-un teritoriu dat, cu
specificul culturii etnografice pe care a creat-o.
Pe lângă criteriile analizate, în conturarea sistemelor regionale se iau în considerare frecvent și
alți factori cum ar fi extensiunea spațială sau discontinuitățile. Suprafața unui teritoriu poate constitui

18
un criteriu al delimitării regionale prin prisma autogestiunii lui eficiente. Variabilele și diferențierile
sistemului regional se înmulțesc odată cu extensiunea lui.
Discontinuitățile intervin în majoritatea cazurilor sub forma unor praguri unde acțiunea
multor vectori se blochează sau devine dificil de exercitat. Ele pot fi cauzate de elemente ale cadrului
natural (bariere muntoase, mari întinderi de apă sau rețele hidrografice majore), dar și specificul
antropizării (nepopularea și neechiparea teritoriului, contraste economico-sociale puternice).
Un tip aparte de discontinuități sunt cele de natură politico-administrativă care impun
regionării anumite limite, departe de a fi cele optime. De exemplu, Maramureșul istoric, împărțit
actualmente între România și Ucraina, se constituie într-o regiune tipică, chiar și sub aspect etnic sau
cultural. Ea nu funcționează însă ca un sistem teritorial tocmai datorită fragmentării în două
compartimente. Constituirea regiunilor transfrontaliere urmărește în primul rând armonizarea unor
astfel de sisteme teritoriale fortuit dezmembrate.
Criteriile heteroclite (naturale, sociale, culturale, politice) își fac tot mai mult simțită prezența
în regionare datorită tendinței actorilor implicați de a surprinde într-un tot unitar un cumul de
însușiri pentru un teritoriu dat. O clasificare a regiunilor după astfel de criterii a fost făcută de Hettne
(1994) (citat după P. le Galeș, C. Lequesne, 1997) care deosebește:
 regiuni-unități naturale și ecologice, delimitate prin bariere fizico-geografice (ex.
subcontinentul indian);
 regiuni ca sisteme sociale mai mult sau mai puțin conflictuale sub aspect cultural, politic,
economic (ex. CSI);
 regiuni de cooperare organizate în domeniul cultural, economic, politic sau militar,
instituționalizate de organisme regionale multistatale (ex. NATO);
 regiuni ca societăți civile prin cultură, comunicație socială și convergență de valori (ex.
Commnowealth);
 regiuni construite istoric (ex. UE).
Regionarea turistică urmărește delimitarea unor spații geografice cu condiții favorabile
derulării fenomenului turistic, ținând cont de calitatea resurselor turistice, de profilul diferitelor
spații. Ea se sprijină pe cunoașterea complexă a teritoriului analizat și pe utilizarea unor criterii:
fondul turistic specific, gradul de valorificare a potențialului turistic prin circulația turistică, criteriul
factorului polarizant sau al structurii funcționale etc. În funcție de amplasarea și concentrarea spațială
a obiectivelor turistice, de valorificarea și funcționalitatea acestora, se utilizează mai multe categorii
taxonomice de unități teritoriale:
 punctul turistic asociat obiectivului de valoare turistică, este categoria taxonomică cea mai
mică;
 centrul turistic sau localitatea turistică rezultatul concentrării spațiale a mai multor resurse
atractive într-o așezare urbană sau rurală;
 complexul turistic se suprapune teritorial peste o suprafață restrânsă, care concentrează însă
un număr mai mare de obiective diferite, mai mult sau mai puțin izolate și chiar localități sau
centre turistice;
 zona turistică sau arealul turistic, un teritoriu mai extins, cuprinzând numeroase obiective și
complexe turistice, remarcându-se prin diversitatea potențialului turistic național, printr-o
oarecare omogenitate a dotărilor și definind un anumit tip de structură;

19
 regiunea sau provincia turistică, unitate funcțională de rang superior, cuprinzând în limitele
sale arii vaste la scara cărora fenomenul turistic se desfășoară în întreaga sa complexitate, se
suprapune, în general, marilor unități fizico-geografice.
În general, programele naționale sau internaționale care sprijină și finanțează proiectele din
sectorul turismului, sunt administrate și derulate la nivelul regiunilor de dezvoltare, de aceea, este
foarte importantă evaluarea regiunilor de dezvoltare sub aspectul resurselor turistice deținute, a
nivelului infrastructurii turistice și generale, pentru o alocare echitabilă a resurselor.
Regiunile sau zonele turistice și regiunile de dezvoltare reprezintă unități teritoriale formate și
delimitate după criterii diferite, de aceea nu sunt comparabile. Spațiul unei regiuni turistice poate fi
inclus uneori într-o regiune de dezvoltare, dar, de cele mai multe ori, se găsește la limita dintre două
sau chiar mai multe regiuni de dezvoltare. Totuși, se pot stabili legături funcționale între cele două
tipuri la niveluri taxonomice inferioare ale regiunilor turistice, în ceea ce privește, de exemplu,
finanțarea unor proiecte de turism dintr-un anumit centru turistic sau pentru un obiectiv turistic sau
zonă turistică cu o poziție administrativ-teritorială clar delimitată.

20
CURS 3
REGIUNEA – ENTITATE ȘI FUNCȚII

„Regiunea este un organism ce se naște, se dezvoltă și piere”


Dollfus, O. (1971)

Termenul de regiune și-a făcut cu dificultate loc în noțiunile geografice, echivalentul său fiind
în antichitate topicul latin de „pagi” sau cel galic „pays” prin care erau definite teritorii aparținând
diverselor triburi, cu toate caracteristicile lor naturale și antropice. Forma actuală provine din aceeași
limbă unde „regio, regionis” are semnificația de conducere, dirijare, ordonare a unor realități spațiale.
Neologismul „regionalism” este inclus, în premieră, de Litrre în dicționarul său editat la 1877 (după
Gravier, J. F. 1970). Pentru același autor, regiunea reprezintă o mare întindere de țări: „regiunea, în
raport cu țara, indică o serie de lucruri nedeterminate. Europa este o regiune și nu o țară. Franța este o
țară și nu o regiune”.
În continuare ne vom centra atenția asupra celor trei semnificații majore care au fost atribuite,
în timp, termenului de regiune și anume: teritoriu, entitate politico-administrativă, sistem.
1) Regiunea ca teritoriu
Este un concept vehiculat încă din antichitate, când descoperirea de noi tărâmuri și reașezarea
permanentă a matricei politice situează în centrul atenției suprafețe terestre, teritorii de mărimi
variabile și cu trăsături fizionomice și structurale dintre cele mai diverse. Cunoașterea precară explică
generalizările, decupajele teritoriale realizându-se după apartenența la structurile statale sau
însușirile de ansamblu ale peisajului natural (munți, câmpii, podișuri, văi).
Conform acestei viziuni, regiunea era constituită dintr-o suprafață terestră, preferabil de
uscat (fără a omite regiunile bazinelor marine - Mediterana sau oceanice - Atlanticul, Pacificul, la care
se făcea des referință), definită printr-o arhitectură proprie, dictată de principalele elemente fizico-
geografice percepute de cel care realiza delimitarea regiunii respective. Ea poseda o sumă de
resurse solice și subsolice exploatate sau nu de o populație aferentă, răspândită și structurată nuanțat.
Se observă insistența autorilor asupra câtorva dintre atributele recunoscute ale regiunii cum ar
fi omogenitatea, specificitatea, interacțiunea elementelor componente, deosebirile în raport cu
unitățile învecinate.
Probleme deosebite a ridicat fixarea limitelor acestor teritorii. Dacă în antichitate, primii
geografi realizau această operație pornind de la raportul dintre spațiile cunoscute și cele necunoscute,
ulterior criteriile s-au înmulțit și s-au diversificat.
Odată cu intensificarea abordărilor naturaliste, cercetătorii au observat existența unor teritorii
cu însușiri asemănătoare sau relativ apropiate, derivate fie din particularitățile structurii geologice
(unitate de platformă sau de orogen, prezența acelorași roci), din caracteristicile reliefului
(predominarea acelorași forme, precum în relieful de câmpie, munte, podiș), ale climatului (arid,
temperat, ecuatorial) sau vegetației (stepă, savană, pădure sempervirescentă, păduri cu frunze
căzătoare) etc. Drept urmare au apărut regiunile morfologice, climatice, biogeografice ale căror limite
coincideau cu fâșia unde fenomenul geografic vizat se disipa, se dizolva în structuri de alt tip.
Un alt criteriu de delimitare pornea de la prezența factorului antropic, și a impactului său
asupra mediului. Constituirea celor două tipuri de așezări a condus la individualizarea regiunilor
urbanizate sau rurale, iar dezvoltarea anumitor ramuri economice la regiunile agricole,
industrializate, de servicii. Primordială rămânea fixarea acelor perimetre care să circumscrie un

21
specific, cel al factorului de intervenție dominant și reflectarea în peisaj a consecințelor acesteia. De
remarcat faptul că astfel de regionări desființau adesea pecetea pusă în peisaj de anumiți factori
naturali, în sensul omogenității sau diversității elementelor proprii. Teritoriul devine o simplă bază
de susținere a unor activități economice sau sociale („Teritoriul este o construcție economică, socială
și instituțională, afișând un grad de coerență mai mult sau mai puțin puternic”, Marcelpoil, E.
2000). De această dată, tendința de uniformizare este indusă din afară, prin crearea unei noi
fizionomii peisagistice (monotonia belt-urilor americane, asemănarea exploatărilor carbonifere din
Ruhr, a zonelor litorale portuare). Mai mult, în vederea optimei funcționalități, elementele naturale
sunt supuse unei presiuni a omogenizării și restructurării, ajungându-se frecvent la substituirea lor cu
elementele unui cadru complet nou, artificializat, ponderea lor ca argumente ale delimitării regionale
diminuându-se proporțional.
2) Regiunea ca entitate politico-administrativă
Are o veche semnificație, ce s-a conservat și perpetuat până în zilele noastre. Ea slujea direct,
încă din antichitate, unor nevoi politice incluse conceptului de stat-națiune. Despovărată de atributele
naturale, regiunea devenea un instrument de lucru predilect al politicului, prin intermediul căruia
acesta organiza inițial un teritoriu, compartimentându-l în entități strict ierarhizate (țară, departament
comună). Pentru actorii politici din Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, Belgia, regiunea „este o
provincie istorică și/ sau o entitate cu o relativă omogenitate culturală, care posedă un grad de
autonomie certă”, în Franța ea devine „o regiune de program, o asamblare de departamente a căror
încărcare demografică, masă economică sau mărime variază mult” (Dumolard, P. 1980).
La fixarea limitelor acestora participau o varietate de criterii naturale, economice, sociale ce
vizau creionarea unor unități cu un grad cât mai ridicat de funcționalitate.
Pe de altă parte, regiunea ca expresie a realităților politico-administrative beneficia de
impunerea sa ca realitate faptică, ca teritoriu unde intervenția antropică primea coordonate specifice,
induse de sus în jos, prin reglementări ce tindeau, pe de o parte, să valorifice elementele de
favorabilitate, iar pe de altă parte să anihileze eventualele disfuncții apărute ca urmare a modului
particular de delimitare spațială.
Viziunea politico-administrativă se află la rădăcina conceptului de stranovedenie (Geografia
țărilor) propus de Zabelin, I.M. (1959) și susținut de Baranski, N.N. (1964) (citați de Donisă, I. 1977), ce
înglobează în semnificația sa o Geografie Regională complexă, a unor teritorii (mai ales ale statelor),
care să reliefeze totalitatea aspectelor fizionomice, structurale și funcționale ale acestora. În termenul
de stranovedenie se găsește o reflectare indirectă a rolului jucat de factorul politico-administrativ în
regionarea geografică.
Uniunea Europeană, CSI, CEFTA, NATO, Magrebul reprezintă regiuni suprastatale unde
componenta politică, economică, strategică sau etnică își extinde influența asupra altor condiționări.
Efectele globalizării sunt evidente, mărimea acestor regiuni fiind în continuă creștere (ex.
expansiunea spre est a Uniunii Europene sau NATO).
Un tip aparte de unități îl reprezintă regiunile transfrontaliere, prezente în zonele periferice
ale statelor, prin asocierea unor teritorii aflate de-o parte și de alta a granițelor naționale. Scopul
constituirii lor este cel de optimizare a fluxurilor economice și sociale, dar și de conservare a unor
aspecte de ordin etnic sau cultural.
3) Regiunea ca sistem
În contextul în care regiunile naturale reprezentau concepte depășite deja, iar cele politico-
administrative niște creații adesea artificiale, cercetătorii (aflați sub directa influență a teoriei generale

22
a sistemelor) au prefigurat imaginea unui teritoriu funcțional, guvernat de relații de tip feed-back.
Ca urmare, regiunea, ca sistem deschis, întreține relații de intrare și ieșire cu mediul înconjurător,
cu ansamblul de factori funcționali și spațiali care exercită o acțiune asupra sa. Sistemul regional
este ilustrat în timp printr-o matrice (model) unde sunt dispuse pe linii, spațiile (comunele), iar pe
coloane, atributele funcționale. Intervine și a treia dimensiune, timpul, ce generează o hipermatrice.
Regiunea sistem este definită de o serie de proprietăți:
- externe: echilibrul dinamic, stabilitatea și adaptarea
- interne
- temporale înmagazinate, în primul rând, în persistența caracteristicilor menționate în timp. O
calitate care persistă este o invariabilă. O regiune are caracteristici invariabile funcționale și
spațiale, caracterizate printr-o mare relativitate. Primele sunt mai puțin durabile în
comparație cu cele din urmă. Invariabilele cele mai durabile sunt și cele mai ireversibile.
Autoreglarea este o altă trăsătură manifestată în timp și ea este foarte activă în toate sistemele.
O trăsătură identificată recent este reziliența sistemelor regionale (Cocean, P, 2004) definită
prin prisma capacității acestora de a se adapta și persista în spațiu și timp, la concurență cu alte
fenomene și procese dar și cu entitățile funcționale similare.
Principalii factori la care sistemul regional trebuie să se adapteze sunt:
a. Schimbările climei. Dintre toți factorii naturali ce alcătuiesc baza de susținere a regiunii
geografice, impactul cel mai acut, mai divers perceput, îl exercită clima. Ea induce, prin
modificarea parametrilor de manifestare a elementelor meteorologice, nu numai
transformări ale celorlalți factori naturali (vegetație, faună, soluri, modelarea reliefului) ci
și la nivelul populației, habitatului, economiei sau comportamentului uman. Deșertificarea
în expansiune din zonele subtropicale, El Nino, fenomenele climatice extreme tot mai
frecvente, sunt forme de manifestare ce atestă schimbarea climatului actual. Pentru a se
menține, sistemele regionale au o singură alternativă: adaptarea.
b. Adaptarea la rigorile bazei de susținere. Baza de producție a unei regiuni este constituită
din resurse autohtone și alohtone, la care, în faza inițială, sistemul a avut un anumit acces.
Restricțiile ivite în gestionarea resurselor (prin epuizarea sau deprecierea lor, prin
creșterea prețurilor sau măsuri prohibitive) va deregla funcționarea anumitor verigi
sistemice. În acest caz adaptarea înseamnă accesarea unor resurse neexploatate dar mai
ales substituirea și reconversia ramurilor productive afectate. Un exemplu revelator este
adaptarea multor regiuni industriale la șocul petrolului din anii ’70 ai secolului trecut prin
dezvoltarea exploatărilor off shore, revenirea la utilizarea cărbunilor dar și multiplicarea
investițiilor în sursele alternative de energie (atomică, geotermică, solară etc). În mod
similar este reconversia post-siderurgică a altor regiuni cunoscute prin metalurgia lor
(Noua Anglie, centrul Marii Britanii, Ruhr etc).
c. Adaptarea la presiunea antropică. Se știe că orice sistem regional suportă o presiune
antropică în creștere pe măsură ce el este mai eficient și mai productiv. El se constituie într-
un centru atractor pentru populația din teritoriile mai apropiate sau mai depărtate
geografic generând veritabile exoduri orientate univoc spre nucleul său funcțional. Cazul
marilor metropole este ilustrativ în acest sens. Dar și regiunile dezvoltate economic din
Europa sau America de Nord sunt vizate de către fluxuri sporite de imigranți din țările
lumii a treia. Rezultă o presiune antropică superioară ca intensitate ritmului de adaptare al
sistemului generatoare de mari disfuncții sociale, în primul rând. Lipsa locuințelor, a

23
locurilor de muncă, creșterea infracționalității și a poluării însoțesc acest fenomen.
Adaptarea ar însemna, în circumstanțele date, fie înlăturarea disparităților care generează
exodul (proces amplu, independent de factorii de decizie de la nivel regional, de lungă
durată), fie reglarea fluxurilor prin pârghii de natură administrativă, economică sau
socială.
d. Adaptarea la competitivitatea interregională. Este o necesitate absolută, în lipsa ei
persistența regiunii fiind periclitată. Ca modalități de realizare menționăm valorificarea
propriilor atuuri, consolidarea specificității, conservarea unor raporturi de interrelaționare
optime cu regiunile învecinate, reconversiile rapide ale sectoarelor în declin, tendința
permanentă de-a se situa în pol-position-ul dezvoltării macroregionale. În acest caz
adaptarea este sinonimă, parțial, inovării, proces menit a menține sistemul regional în
ecartul dezvoltării de anvergură.
e. Adaptarea la schimbările strategiilor de dezvoltare este un proces derulat spasmodic,
dependent, adesea, de evoluțiile în plan politic sau social. Schimbarea regimurilor politice,
a orientărilor din cadrul aceluiași regim (social-democrația cu liberalismul, stânga cu
dreapta politică – în țările democratice) racordarea la strategii de dezvoltare formulate
autohton sau alohton reprezintă astfel de evenimente resimțite pregnant de orice sistem
regional.
f. Adaptarea la rigorile globalizării reprezintă un fenomen de actualitate generat de
evoluția vizibilă spre mondializare, generalizare, a majorității activităților umane. Este
evident că orice sistem terestru, indiferent din care domeniu, nu poate face abstracție de
acest proces ce înmagazinează energii, tendințe și interese cu o capacitate de influențare
decisivă. Dacă dihotomia globalizare-regionare este rezolvată prin acceptarea coexistenței
ambelor sintagme, cu întregul lor conținut de semnificații, prezența și afirmarea în
continuare a regiunii ca realitate vie impune o adaptare riguroasă și subtilă la noile
evoluții economice, sociale, politice, strategice dar mai ales de mentalitate. Ca urmare, în
epoca globalizării se vor afirma acele regiuni care vor mijloci, prin funcțiile lor,
perfecționarea, optimizarea și eficientizarea unor raporturi teritoriale cât mai largi și mai
complexe.
Conceptul de regiune a cunoscut patru etape distincte de evoluție:
 regiunea naturală (bazin hidrografic, structură geologică) afirmată între 1750-1900;
 regiunea umanizată, delimitată cultural, în vogă între 1900-1950;
 regiunea funcțională, conturată gravitațional, dominantă între 1950-1980;
 regiunea sistem, suprapusă unui ecosistem, după 1980.
Trebuie subliniat faptul că această diferențiere în timp a semnificației termenului de regiune
nu a fost și nu este strictă, limitele temporale fiind pur orientative. Astfel, actualmente, cele două
ipostaze ale regiunii, cea funcțională și cea sistemică, se întrepătrund, ajungându-se la dezideratul
sistemului funcțional, a cărui delimitare ecologică este pusă de acord cu vectorii de gravitație
centripetă.

24
CURS 4

TIPURI ȘI EXEMPLE DE REGIUNI GEOGRAFICE CONTURATE PE BAZA


CRITERIULUI STRUCTURAL: REGIUNI OMOGENE, POLARIZATE, ANIZOTROPE

Tipologizarea este o acțiune dificilă datorită numărului mare de factori luați în considerare.
1. Factorii naturali au constituit o lungă perioadă un element indispensabil oricărei acțiuni de
divizare a suprafeței terestre. Relieful, climatul, vegetația, în primul rând, devin elemente definitorii
ale peisajului, ce sunt implicate direct în operațiunea regionării (regiunile polare și subpolare,
deșerturile tropicale ale Asiei, Africii și Australiei, regiunile muntoase ale Eurasiei sau Americii). În
țara noastră o astfel de regiune poate fi Delta Dunării.
2. Factorii economici s-au impus treptat, odată cu tendința de antropizare a peisajului, cu
edificarea unei infrastructuri ce modifică fizionomia sau arhitectura acestuia (belturile nord-
americane, culturile de citrice din țările mediteraneene au condus la identificarea unor regiuni
agricole bine conturate. Dezvoltarea industriei a avut ca urmare geneza unui peisaj de mare
originalitate, cu o concentrare masivă a populației, activităților și dotărilor tehnice ale teritoriului -
Boswash, Tokio-Osaka-Kobe ce se delimitează adesea de la sine față de regiunile învecinate, Regiunea
Munteniei centrale).
3. Factorii sociali (standardul de civilizație al populației, particularitățile culturale și etnice,
moștenirea spirituală a colectivităților, aspectele comportamentale). Exemple: "Nordul" dezvoltat și
"Sudul" aflat la un standard inferior de afirmare, excepție Africa cu centrul slab dezvoltat; câmpiile
indo-gangetică sau chineză (ca vetre ale unor vechi civilizații) în raport cu Siberia recent populată.
Factorii naturali au individualizat „regiuni naturale”, cei economici și sociali „regiuni umanizate”.
4. Factorii tehnologici se materializează în spațiu prin modificări fizionomice, funcționale,
structurale. Căile de comunicație, urbanizarea, industrializarea intensă își aduc un aport însemnat la
delimitarea spațiului terestru în unități funcționale de diverse ordine.
5. Factorii geopolitici acționează uneori brusc și violent, trasând limite adesea arbitrare din
punct de vedere al funcționalității sistemice (divizarea Germaniei după al doilea război mondial).
Acești factori pot interveni însă și în sensul armonizării unor situații critice (întregirea României după
primul război mondial, unificarea Germaniei în 1989, destrămarea imperiului sovietic).
Criteriile de clasificare a regiunilor geografice sunt extrem de diverse și corespund mai multor
viziuni de abordare ce au dominat gândirea geografică în diferite etape. Regiunile pot fi clasificate
conform necesităților la care răspund aceste operații și pot fi în funcție de: scopul demersului
științific, structură, trăsături evolutive, mărime, nivel de organizare, relațiile om-mediu, gradul de
complexitate și gradul de vulnerabilitate.
Pe baza criteriilor mai sus menționate se pun în evidență următoarele tipuri de regiuni
geografice:
1. Scopul demersului științific (presupune divizarea suprafeței terestre în concordanță cu
dezideratul pe care și-1 propune cercetătorul geograf la începutul investigației sale): morfologice,
climatice, pedogeografice, biogeografice, rurale, urbane, agricole, industriale, turistice, politico-
administrative, ecologice, mixte.
2. Structură (regiunile rezultate răspund complet oricărei analize structuraliste, integrând în
cadrul lor toate fenomenele geografice): omogene, polarizate, anizotrope.

25
3. Trăsături evolutive (această grupare corespunde unor anumite faze ale dezvoltării
Geografiei Regionale): naturale, umanizate, funcționale, sistem.
4. Mărime (ordinele de mărime sunt impuse de amploarea și gradul de aprofundare a
introspecțiilor, de scopul demersului științific, de capacitatea intuitivă și interpretativă a
investigatorului): macroregiuni (Amazonia, Sahara), regiuni de ordinul I (Carpații), II (Carpații
Orientali), III (grupa de nord a Carpaților Orientali), microregiuni.
5. Nivel de organizare: active, echilibrate, informatizate, autofinalizante
6. Relație om-mediu: înrădăcinate, fluide, explozive
7. Gradul de complexitate: elementare, complexe
8. Gradul de vulnerabilitate (este un rezultat al orientării studiilor actuale înspre domeniile
riscurilor și hazardelor, ca fenomene de maxim impact asupra omului): stabile, critice, defavorizate.
Dintre regiunile menționate, de-a lungul timpului, cele mai numeroase și aprinse dezbateri științifice
și ideologice au fost cele aparținând criteriilor structural și evolutiv. Toate însă fac apel nemijlocit la
noțiunea fundamentală de spațiul geografic. Trăsăturile fundamentale ale spațiului sunt:
a. localizarea (orice spațiu geografic, pentru a putea fi încadrat în conceptul de regiune de
geografică, trebuie să prezinte limite clare);
b. diferențierea (trăsături bine individualizate prin care se diferențiază de entitățile vecine);
c. interacțiunea (între elementele sale componente există interrelații funcționale consistente);
d. auto-corelarea spațială (trebuie să funcționeze ca un sistem deschis având permanente
interrelații cu sistemele din vecinătate).

A. Regiunile omogene
Definiție: „spațiu definit de răspândirea uniformă a masei, energiei și intereselor”.
Omogenitatea spațială are mai multe înțelesuri în funcție de unghiul de analiză:
 trăsături uniforme de peisaj (relief, climă, vegetație);
 unitate și coeziune teritorială prin tipul și modul de organizare a activităților umane ce se
desfășoară ca răspuns la condițiile de mediu omogene în teritoriu (regiuni agricole cu
monocultură, regiuni forestiere cu dominanță a activităților de prelucrare primară a
lemnului).
Sunt definite patru forme ale omogenității spațiale:
 omogenitatea globală - rezultă prin suprapunerea activităților umane unificatoare peste un
spațiu fizic omogen;
 omogenitatea relativă - rezultă prin dominanța în organizarea spațiului a unui singur
element, care umbrește celelalte trăsături geografice;
 omogenitatea recurentă - realizată prin alăturarea unor unități elementare de spațiu cu
trăsături similare.
 omogenitatea relațională (în bazinul Amazonului există o omogenitate a relațiilor între
climat, soluri și formațiunile vegetale).
Omogenitatea spațiului geografic este o noțiune relativă, depinzând de scara de referință. In
esență există două tipuri de regiuni omogene:
- de origine naturală unde un factor de origine naturală (climat, formațiune biogeografică, relief,
etc.) îi domină în mod clar pe toți ceilalți factori, impunându-se în peisaj (ex: cazul marilor
ansambluri naturale de tipul Amazoniei, taigalelor canadiană și siberiana).

26
- regiuni omogene edificate antropic unde activitățile antropice dintr-un anumit spațiu pot avea
un caracter uniform, pornind de cele mai multe ori de la o uniformitate a condițiilor naturale
(ex: marile regiuni agricole de monocultură (cotlon belt-ul și corn-belt-ul nord-american sau
„campos-urile" braziliene cu creșterea extensivă a bovinelor), regiuni turistice, regiuni
industriale, etc. De cele mai multe ori nu se poate vorbi despre regiuni omogene tipice, create
de către om.

B. Regiunile polarizate
Caracteristici generale
Definire:
- „spațiu de gravitație al unei structuri teritoriale de rang superior” (VALLEGA, A, 1995).
- „entitate teritorială ai cărei vectori converg spre unul sau mai multe puncte de gravitație, aflate, la
rândul lor în relații de conexiune (dependență) reciprocă” (COCEAN, P., 2005).
Modele de reprezentare a fenomenului de polarizare
Dintre cele mai reprezentative modele geografice (geografico-economice și chiar geografico-
fizice) se remarcă:
 Modelul lui J. H. von Thunen (1826) - este un model utopic (ideal) care pleacă de la ideea
omogenității totale a spațiului geografic;
 Modelul lui Walter Christaller (1933) - pleacă de la rolul gravitațional al unui oraș (centru de
putere) și arată faptul că liniile de forță ale teritoriului se aranjează holarhic, de la nivelul
superior la cel mai puțin important;
Concepte privitoare la fenomenul de polarizare
Principalele concepte legate de regiunea polarizată se pot grupa în 2 categorii principale:
a) Conceptele polarizării economice - au ca idee centrală polul de creștere (PERROUX, F., 1955),
funcția de creștere fiind asigurată de industriile motrice, ale căror caracteristici esențiale sunt
producția și productivitatea ridicată și o poziție dominantă în circuitul economic al spațiului
respectiv (DAUPHINE, A., 1979).
b) Conceptele polarizării spațiale - se bazează pe noțiunile de dominanță spațială și cea de centru
de atracție. Între polul de creștere și cel de atracție există diferențieri. Astfel, în cazul polului
de creștere există o relație direct proporțională între centru și spațiul său înconjurător, în timp
ce pentru un pol de atracție, spațiul său periferic are o acțiune negativă.
Modele de evidențiere a regiunii polarizate
Aceste modele se pot grupa în trei clase principale:
- teoretice (modelele gravitaționale)
- empirice - în această categorie sunt incluse modelele rezultate în urma unor tehnici empirice
de analiză a spațiului regional, cum este, de exemplu, tehnica chestionarului.
- matematice - conferă fiecărui punct dintr-un câmp regional o valoare scalară sau vectorială.
Rezultatele acestor modele sunt reprezentări cartografice ale intensității, concentrării spațiale
sau formei (morfologiei) câmpurilor regionale.
Operând cu date certe (cuantificate sub formă de cifre, procente) sau cu elemente
necuantificabile (atașamentul mental față de un anumit loc), precum și cu combinații diverse ale
acestor două categorii de elemente, modelele pot evidenția fidel fenomenul de polarizare.

C. Regiunile anizotrope

27
Noțiunea de regiune anizotropă a fost introdusă pentru prima dată de către DAUPHINE A.,
(1979), fiind înțeleasă ca „anomalie teritorială a regiunilor omogene și polarizate". COCEAN, P.,
(2005) definește aceste regiuni ca „entități spațiale de formă alungită (fâșie, axă, culoar), ce se remarcă
prin existența unor centre polarizatoare succesive, în serie".
Trăsătura esențială a regiunilor anizotrope este asimetria (structurală și funcțională).
Elementul central al regiunii anizotrope este axa de dezvoltare, care constituie dimensiunea în
jurul căreia se structurează întregul ansamblu regional.
Modelul structural al unei regiuni anizotrope
Fiecare din elementele și fenomenele geografice esențiale care fac ca o anumită entitate
teritorială să fie definită ca regiune anizotropă, trebuie, obligatoriu să se regăsească în structura
acesteia. Dacă oricare din rigorile trăsăturilor caracteristice obligatorii, enumerate mai jos, nu se
regăsesc în structura unei regiuni aceasta nu poate fi definită ca fiind o regiune anizotropă.
a. structurarea de-a lungul unei axe majore, care este pusă în evidență prin fluxuri energetice,
materiale și informaționale complexe, suprapuse;
b. nu sunt polarizate total de către un centru; în cadrul lor se găsesc mici centre polarizatoare, cu
influență parțială la nivelul întregii regiuni;
c. fluxurile de masă, energie și informație sunt întotdeauna asimetrice (asimetrie funcțională),
fiind la originea inegalităților funcționale, a apariției ierarhiilor și disparităților funcționale;
d. fluxurile energetice, materiale și informaționale sunt generate atât în regiunea în cauză,
precum și în exteriorul ei, de către marile centre polarizatoare situate la o anumită distanță în
prelungirea axei;
e. astfel de regiune îmbină atât însușiri specifice regiunilor omogene cât și a celor polarizate,
orientarea predominant longitudinală fiind dominantă;
f. în cadrul ei pot apare subsisteme polarizate de către centre de ordinul II sau III.
Regiuni și spații cu caracter anizotrop în România
Caracteristicile fizico-geografice ale teritoriului României sunt deosebit de favorabile pentru
creionarea unor entități geografice regionale de tip anizotrop. Prezența în arc a lanțului carpatic1,
distribuția în trepte a celorlalte unități de relief2, prin discontinuitățile pe care le impun, contactul
tranșant al formelor de relief majore3, culoarele de vale care sunt inserate în lungul acestor
discontinuități și care și-au atașat aproape în totalitate cel puțin câte o cale de comunicație4, prezența
litoralului românesc5, constituie tot atâtea premise favorabile în generarea, sub aspect structural, a
regiunilor anizotrope.
Pe teritoriul României pot fi identificate atât regiuni anizotrope, cât și spații cu caracter
anizotrop. Diferența dintre aceste două entități constă în gradul lor de evoluție. Un spațiu anizotrop
nu înseamnă altceva, decât o regiune anizotropă în devenire. Intr-un asemenea spațiu, caracterul
limitelor, a intensității și conținuturilor fluxurilor energetico-materiale prezintă încă un caracter
ambiguu, care prin cristalizarea definitivă a lor, poate determina includerea spațiului respectiv în
categoria regiunilor anizotrope. Cu alte cuvinte, regiunea anizotropă este forma evoluată a unui
spațiu cu caracter anizotrop, elementele și fenomenele geografice din interiorul ei având puse
definitiv bazele pentru a putea exista în coordonatele unui sistem regional funcțional. Problematica
într-o astfel de regiune poate fi una foarte dinamică, în sensul că unitatea evoluează ascendent sau
poate regresa, sub impactul unor forțe centrifuge, existând riscul de a trece în categoria spațiilor cu
caracter anizotrop, sau de a se fragmenta definitiv prin atașarea părților sale la alte sisteme teritoriale.

28
La nivelul României, până în prezent, se pot pune în evidență următoarele regiuni și spații cu caracter
anizotrop:
1) Regiunea anizotropă dunăreană
2) Regiunea anizotropă sud-dobrogeană (litoralul românesc)
3) Regiunea anizotropă Prahova Superioară
4) Regiunea anizotropă Țara Făgărașului
5) Regiunea anizotropă Culoarul Siretului
6) Regiunea anizotropă Târnava Mare
7) Regiunea anizotropă Culoarul Arieș-Mureșul Mijlociu
8) Regiunea anizotropă Someșul Mare
9) Spațiul anizotrop al Culoarului Timiș-Cerna
10) Spațiul anizotrop al Canalului Dunăre-Marea Neagră
Cu privire la regiunile anizotrope de pe teritoriul României, se poate face mențiunea, că ele
prezintă o anumită specificitate, legată de realitatea că, în cazul unora apare fenomenul de bifurcație
anizotropică, fenomen a cărui menire principală este aceea de a disipa o parte a fluxurilor energetico-
materiale.

29
CURS 5
TEORII DE CREȘTERE ȘI DEZVOLTARE REGIONALĂ

Dezvoltarea regională poate fi explicată prin funcția: dezvoltare regională = f (resurse naturale,
forță de muncă, investiții, comunicații, tehnologie, spirit antreprenorial, mărime, piață internă și
externă, autonomie, eficiență administrativă etc.)
Toți acești factori sunt importanți, iar analiza fiecăruia dintre ei formează baza teoriilor
dezvoltării și a acțiunilor întreprinse la nivelul economiei regionale. Este recunoscut faptul că într-o
țară, potențialul dezvoltării poate varia de la o regiune la alta, atât din punctul de vedere al resurselor
naturale cât și al celor umane și tehnologice, al nivelului de viață, al infrastructurii sociale și
materiale. Aceste elemente contribuie la condiționarea modului de dezvoltare. În literatura științelor
regionale găsim teorii conform cărora dezvoltarea trebuie să se bazeze pe elemente externe, după o
dinamică exogenă, și altele, care sunt de fapt continuarea primelor, conform cărora regiunea trebuie
să-și mobilizeze factorii interni și să stimuleze energiile locale, după o dinamică endogenă.
Teoriile formulate care privesc dezvoltarea regională sunt grupate în două categorii:
1. teoriile dezvoltării exogene
2. teoriile dezvoltării endogene

1. Teoriile dezvoltării exogene

Plan economic
naţional

Proiect naţional şi Cerere externă


politici teritoriale
ale statului

Creştere

Acumulare de Acumulare de
capital capital uman

Acumulare
tehnologică

În domeniul dezvoltării și mai ales în cel al dezvoltării regionale, nu există o teorie general
valabilă în explicarea proceselor economice. Explicația dezvoltării regionale se face după mai multe
teorii, care de multe ori se întâmplă să fie contradictorii.
Printre cele mai cunoscute teorii de dezvoltare regională care implică factorii exogeni de
condiționare a creșterii economice sunt:
 Teoria neo-clasică a dezvoltării regionale în care economia politică urmărește egalizarea
economică a teritoriului prin forțele pieței. Dacă la început unele regiuni au niveluri diferite
de venit, migrația factorilor de producție va duce la egalizarea acestora. În acest model,
procesul creșterii economice se realizează doar prin acumulare de capital, care nu poate
continua la infinit. Dacă investițiile nu mai sunt suficiente pentru înnoirea stocului productiv,
procesul se oprește și nu poate fi reînceput decât în prezența unor factori exogeni.

30
Creșterea economică se datorează următorilor factori:
- creșterii cantității de mână de lucru prin creșterea populației;
- ameliorării calității mâinii de lucru prin educație și formare;
- acumulării capitalului și ameliorării tehnologiei.
Pentru ca mecanismele teoriei neo-clasice să funcționeze, trebuie ca anumite condiții de bază
să fie îndeplinite și anume:
- concurența de pe piață să fie perfectă, adică echilibrul între cerere și ofertă să se facă fără ca unul
dintre agenții economici să poată influența condițiile de pe piață;
- prețurile de pe diversele piețe să fie flexibile și să reflecte în mod real condițiile de producție și de
schimb;
- informația de pe piață trebuie să fie pertinentă și disponibilă tuturor, la un preț egal.

Fig. 5 - Modelul de creștere neo-clasic


Sursa: W. Andreff, Economie Internationale et Industries

Prin aplicarea strategiilor de dezvoltare neo-clasice, rolul politicilor regionale s-ar limita la
corectarea imperfecțiunilor pieței. între aceste acțiuni, putem aminti eliminarea monopolurilor sau
oligopolurilor, asigurarea mobilității factorilor de producție, asigurarea infrastructurii necesare și a
transferului informațiilor. Această strategie a fost practicată in SUA și Marea Britanie fără prea mult
succes în anii 1980.
 Teoria bazei exportatoare în care dezvoltarea regională sau urbană este în mare parte
condiționată de dezvoltarea activităților exportatoare. Ideea ce stă la baza acestei teorii este că
doar marile națiuni sunt stăpâne pe dezvoltarea lor și că un spațiu restrâns depinde, vrând ne-
vrând, de exterior.
Teoria bazei exportatoare a fost dezvoltată în special pentru un context urban.
Acest model se bazează pe teoriile comerțului internațional a lui Andrews (1953), Duesenberry
(1950) și North (1955) și pleacă de la ideea că posibilitățile de creștere ale unei regiuni sunt
determinate de capacitatea acesteia de a exporta bunuri și servicii, și sunt în consecință dependente
de cererea externă. Economia regională va fi astfel împărțită în două domenii: sectorul bazic, care
produce pentru export și sectorul non-bazic care satisface cererea internă.
Exportul este singura determinantă a dezvoltării în acest model, iar impulsul pentru creștere
vine exclusiv din afară, motiv pentru care regiunea trebuie să reacționeze prompt la schimbările
cererii externe.

31
Fig. 6 - Evoluția economică regională în timp în funcție de creșterea cererii externe

Sursa: modificat după G. Maier, F. Todtling, M. Trippl, Regional- und Stadtokonomik 2: Regionalentwicklung und Regionalpolitik, Ed.
Springer Verlag, Wien, 2006, p. 38

 Teoriile dezvoltării inegale unde sunt cuprinse o serie de teorii care încearcă să analizeze
determinismul dezvoltării dar și al non-dezvoltării:
- teoria cauzalității circulare și cumulative care analizează relațiile dintre spații cu grade diferite
de dezvoltare și ajunge, în opoziție cu teoria neoclasică, la concluzia că mobilitatea
factorilor de producție nu este reechilibrantă. Mai întâi, factorul forță de muncă suferă o
pierdere din cauza mobilității în țările subdezvoltate, specialiștii și tinerii dinamici
găsindu-și locul altundeva. Libertatea pieței muncii și mișcarea capitalurilor vor contribui
la agravarea problemelor regionale care vor conduce la adâncirea disparităților regionale.
- teoria centru-periferie pune în evidență, structura ierarhizată a spațiilor economice în plan
internațional, dar și în plan interregional.
Unii autorii susțin ideea că relația centru-periferie poate reprezenta motorul dezvoltării,
devenind în acest fel doar o etapă în procesul de dezvoltare, înainte de dispersia
activităților în zonele periferice. În timp, această evoluție va da naștere unei dezvoltări
egalitare și unei structuri mai integrate. Cei mai numeroși economiști însă, susțin
contrariu, afirmând că această relație este suport de inegalitate. Ei au dezvoltat teoria
dependenței periferiei de centru și aceasta deoarece centrul se distinge de periferie prin
mai multe caracteristici:
- dotare în factori diferiți;
- activități de vârf care se concentrează în centru;
- un mediu cultural mai favorabil centrului;
- centrul continuă să profite de randamente crescătoare;
- ocaziile de profit nu sunt suficient utilizate în periferie;
- cererea pentru exporturile centrului este crescătoare;
- periferia se adaptează mai greu datorită emigrației factorilor de producție.
În aceste condiții doar centrele ar avea putere asupra propriei dezvoltări, periferiile trebuind
să se supună deciziilor centrului.
Centrul și periferia pot exista la diferite nivele. Ele pot fi parte a unei regiuni, a unei țări, a
unui continent sau pot fi centre globale. În același timp, zone care la un anumit nivel îndeplinesc
funcția de centru pot, la un alt nivel, să fie periferii. De exemplu, orașul Cluj este centrul regiunii de
Nord-Vest, dar la nivel național nu este decât o periferie. La nivel național, centrele sunt metropolele,
care pot fi naționale sau regionale. La nivel internațional centrul sunt țările din Nord. La nivelul
Europei, centrul este zona numită „banana albastră", care își are conul superior în Londra, acoperă

32
țările Benelux, regiunea Ruhr, Rheinland Pfalz, Hessen, Saar, Baden-Württemberg, Elveția și
Lombardia. Un nou centru, mai mic, se prefigurează, de asemenea, în zona Viena-Praga-Bratislava.
- diviziunea spațială a muncii este o teorie care o continuă pe cea centru-periferie.
- teoria polilor de dezvoltare a fost vreme îndelungată considerată ca procesul privilegiat al
dezvoltării regionale, fiind denumită în general, de autorii francezi, și „dezvoltare
polarizată”, pentru a desemna mai bine procesul de propagare în spațiu al dezvoltării
inițiate de către polii de dezvoltare. Acești poli corespund unor aglomerații de
întreprinderi dinamice a căror activitate are efecte mobilizatoare asupra întregii economii
regionale. La baza acestei teorii se găsește deci ideea că viața economică nu rezultă din
acțiunea unor agenți izolați în situație de concurență, ci din acțiunea unor unități
economice care prin poziția și acțiunea lor pot juca un rol dominant.
F. Perroux a pus bazele acestei teorii la începutul anilor ’50 și a pus în evidență faptul că
dezvoltarea nu este omogenă și nu se propagă la fel în toate sectoarele. De asemenea,
creșterea economică se concentrează în jurul unor puncte sau poli de creștere și se propagă
cu intensități variabile înspre celelalte sectoare economice.
Pot exista poli naturali de creștere, determinați de prezența surselor de energie, de materii
prime, de existență a unor noduri de comunicații, de concentrarea unor industrii, sau a
unor organisme financiare, dar că majoritatea regiunilor nu dispun de așa ceva și trebuie
să caute „poli compensatori”, adică să încurajeze crearea unor avantaje competitive.
Dintre toate aceste teorii ale dezvoltării regionale după o dinamică exogenă, nici una nu pare
completă și adaptată noilor concepții ale dezvoltării: teoria bazei exportatoare nu este de fapt o teorie
a dezvoltării regionale, chiar dacă orientarea înspre cerere este schimbată cu o orientare înspre ofertă,
iar teoriile dezvoltării inegale sunt mai degrabă modele explicative ale determinismului prosperității
zonelor centrale în raport cu cele periferice. Singura teorie care se situează parțial pe axa utilizării
resurselor interne pentru dezvoltare este teoria dezvoltării polilor de creștere. Ea se situează între o
dinamică exogenă și una endogenă, însă se bazează pe industrializare, ceea ce o face inutilizabilă
regiunilor subdezvoltate. Este însă important de reținut ideea conform căreia teritoriul este format
dintr-o mulțime de poli de rang echivalent, care posedă fiecare o arie de influență în jurul său.
Aceasta poate servi modelului de dezvoltare descentralizat și endogen.

2. Teoria dezvoltării endogene


Această teorie derivă din cele ale dezvoltării adaptate regiunilor și este mai mult o teorie a
dezvoltării teritoriale decât una a creșterii economice.
Ea are trei caractere esențiale: este teritorială, comunitară și democratică. Comunitatea decide
de utilizarea resurselor, iar eficiența este maximă deoarece fiecare membru al comunității profită de
efortul depus.
În teoria dezvoltării endogene elementul important este spațiul. Dezvoltarea endogenă dă
naștere în acest fel unei dezvoltări integrate, adică a controlului local asupra economiei, integrate la
rândul ei în viața culturală, tehnică, socială și politică. Acest tip de dezvoltare nu se bazează pe
întreprinderile mari, ci pe cele mai mici.
 Modelul creșterii endogene
Modelele de creștere endogenă fondează pe de o parte creșterea economică pe alegerea făcută
de agenții economici, alegere relativă acumulării de factori ce pot stimula câștigul de productivitate și
pe de altă parte, pe inexistența scăderii productivității datorită luării în considerare a externalităților.

33
Aceste două părți ale creșterii, acumulare și schimbare, se traduc, prima prin caracterul cantitativ al
acumulării de factori de producție, iar a doua prin caracterul calitativ al procesului de creștere ce
trece prin ameliorarea eficacității combinației productive. Aceasta înseamnă de fapt analiza
mecanismelor care creează un proces de creștere auto-întreținut, ținând cont în același timp de
caracteristicile spațiale ale procesului.
 Surse de creștere endogenă
Modelele de creștere endogenă iau în general în considerare efectele unui singur factor de
creștere, distingându-se astfel mai multe modele, care se bazează pe:
- capitalul fizic
- inovația tehnologică
- capitalul uman
- capitalul public. Printre factorii publici care pot duce la creșterea randamentelor private se găsesc
infrastructurile publice, cheltuielile de sănătate, educație și cercetare.
 Spațializarea modelului de creștere endogenă
Interacțiunile între agenți sunt deseori impulsionate de apropierea geografică a agenților sau
de concentrarea unor activități. Astfel, externalitățile care influențează dinamica industrială explică
coincidența între apropierea geografică și performanțele întreprinderilor. Acumularea capitalului
uman este atât sursa creșterii economice cât și consecința acesteia, deoarece aglomerațiile au un efect
stimulator asupra acestui factor. Polii de creștere atrag o forță de muncă specializată și diversificată,
ceea ce are efect de atracție pentru întreprinderi, aglomerația fiind susceptibilă să realizeze mai bine
echilibrul între cerere și ofertă. Aceste mecanisme duc la un nou concept, cel de economie de
aglomerație, împărțit în două categorii:
- economiile de localizare, care sunt economii externe pentru firmă, dar interne pentru industria
localizată într-o aglomerație. Ele pot fi economii legate de diferențierea activităților și de specializarea
intra-industrială, de existenta forței de muncă adecvată sau a facilității transferului inovațiilor.
- economiile de urbanizare, care sunt economii externe atât firmei cât și ramurii industriale din care face
parte. Aceste economii rezultă din talia aglomerației legată de concentrarea populației, a prezenței
infrastructurii, a serviciilor etc.
 Strategii ale dezvoltării endogene
Numeroase cercetări în științele regionale și spațiale au ca obiect cuplul teritoriu - dezvoltarea
activităților economice și raporturile complexe dintre componentele lor. În funcție de referințele lor
teoretice șt direcțiile în care se îndreaptă, ele pot fi regrupate pe trei axe:
- districtele industriale - noțiunea de district industrial este legată de numele lui A. Marshall
(1842-1924). Acesta a conceput organizarea industrială în funcție de două posibilități: în prima,
organizarea și diviziunea muncii este asigurată printr-o direcție unică și are loc într-o întreprindere
de talie mare; în a doua, este vorba de districtul industrial. În acest ultim caz, diviziunea muncii este
dezintegrată în întreprinderi de talie mică ce se specializează pe un segment sau un proces al
producției industriale.
- mediul inovator – inovația fiind un proces de integrare a elementelor ce favorizează schimbarea
și transformarea dinamică a sistemului productiv localizat. Elementele inovatoare pot proveni din
interior sau din exterior.
- rețelele – legăturile intraregionale dețin un rol deosebit de important pentru capacitatea
concurențială și pentru stabilitatea structurilor economice. Diferitele forme de cooperare la diferite
niveluri caracterizează rețelele, care sunt o formă de organizare alternativă ierarhiei sau pieței.

34
Rețelele caracterizează legăturile de cooperare pe orizontală sau pe verticală între firme, actori
politici, centre de cercetare și instituții.
Rețelele există în interiorul tuturor domeniilor de activitate din societate și între actorii din
diferite domenii. Pentru studiul regional sunt însă esențiale rețelele ce se stabilesc la nivel regional,
pentru care un rol important îl reprezintă proximitatea spațială. Rețelele regionale au capacitatea de a
genera avantaje competitive regiunilor. Apropierea culturală, geografică și instituțională duce la
relații mai apropiate, la incitații pentru inovație și productivitate, care altfel sunt greu de realizat de la
depărtare” (M. Porter). Acesta descrie acele aglomerații de tip „cluster”1 ca pe o „aglomerare a
ramurilor concurențiale ale unei țări”. El remarcă faptul că aceste industrii se vor concentra într-un
loc și nicidecum nu se vor răsfira în teritoriu.
Conceptele de district industrial, mediu inovator, cluster sau rețele regionale sunt de fapt
legate între ele și de aceea destul de greu de diferențiat. Ele sunt utilizate în literatura de specialitate
deseori ca sinonime sau pentru a desemna concepte diferite. De fapt nu există o delimitare exactă a
lor și de aceea este important de reținut faptul că la baza acestora stau legăturile intraregionale, care
influențează pozitiv capacitatea concurențială și stabilitatea structurilor economice regionale.

1Traducerea literală a cuvântului cluster in engleză înseamnă „ciorchine” conceptul fiind o generalizare a celui
de district industrial. Aceste clustere se pot constitui spontan sau pot fi construite. Parcurile industriale, zonele
de comerţ liber, sau incubatoarele de afaceri sunt exemple de cluster, cel mai cunoscut fiind Silicon Valley din
California, o aglomeraţie de firme high-tech apărută spontan.
35
CURS 6

DISPARITĂȚI REGIONALE. DEFINIRE, TIPOLOGIE, INDICATORI DE ANALIZĂ

Disparitățile au existat dintotdeauna. In mod tradițional, studiul spațiului eterogen avea ca


obiectiv delimitarea porțiunilor omogene.
În ciuda marii diversități a domeniilor vizate de știința regională principalele teme vizate de
studiul disparităților fac referire la:
- localizarea activităților economice
- organizarea și structurarea economică a spațiului
- interacțiunile spațiale
- sistemele urbane
- dezvoltarea regională (teoria economică a dezvoltării, disparitățile spațiale, creșterea
economică, structura economică, planificarea, amenajarea teritoriului, politica regională).
Conceptele care materializează aceste preocupări sunt: disparitate economică regională,
disparitate socială regională, dezvoltare inegală, dezvoltare regională, planificare, amenajarea
teritoriului, descentralizare, regionalism etc.
Definirea noțiunii de disparitate
Disparitatea numește o inegalitate, deosebire, lipsa de asemănare, de armonie. În accepțiune
geografică, însă, nu este vorba de o inegalitate oarecare, ci de o inegalitate „resimțită, percepută și
trăită ca o nedreptate” (Brunet, Ferras, Thery, 1992, p 150). Această inegalitate poate corespunde la o
diferență de nivel în diferite domenii (economic, social, cultural etc.). Se vorbește de disparități dacă
diferențierile ating valori mari, dacă ele pot avea un impact (cantitativ sau calitativ, pozitiv sau
negativ) asupra funcționării teritoriului și asupra dezvoltării economiei (George, 1980).
Delimitarea disparităților regionale
Regiunea/ teritoriul include o componentă fizică, una existențială și una fenomenologică, sau
componente, procese și structură. În interiorul teritoriului privit ca sistem, cuantificarea diferențelor
de performanță a subsistemelor și raportarea lor la media de performanță a sistemului teritorial
înseamnă evidențierea disparităților teritoriale.
Evaluarea/cuantificarea sintetică a calității componentelor regiunii și raportarea lor la norma
pe care o reprezintă media la nivelul sistemului regional permite relevarea disparităților elementare
sau funcționale.
După identificarea disparităților teritoriale trebuie identificate condițiile de apariție a lor și
stabilirea efectelor.
În general, disparitățile, resimțite ca inegalități, derivă din: izolare (dificultatea de a accede la
diferite echipamente, chiar și la cele esențiale), dintr-un context social defavorabil (intervenind aici
inegalitatea șanselor), o anumită ambianță locală (obișnuințe, stare de spirit a grupului, cultura locală
produsă în condiții specifice) (Brunet, 1990).
Disparitățile teritoriale pot fi explicate prin teoriile dezvoltării inegale, explicațiile științei
regionale privind dezvoltarea inegală vizând:
- independența evoluțiilor spațiale (fiecărui spațiu i-ar fi caracteristic un anumit nivel de
dezvoltare);
- convergența nivelului de dezvoltare regională (ecartul este tranzitoriu și provine doar din
viteza diferită a proceselor de ajustare);

36
- divergența și ierarhizarea spațiilor (natura relațiilor dintre regiuni creează decalaje de
dezvoltare).
Efectele structurale și funcționale ale disparităților teritoriale
În ce privește efectele disparităților teritoriale, acestea sunt direct vizibile în structura
sistemului teritorial.
Modelul centru-periferie a devenit o modalitate banală de a exprima diferențierea spațiului.
Orice teritoriu, indiferent de scară, se subdivide în subansambluri între care există inegalități de
dezvoltare. Opoziția centru-periferie este subliniată de cantitatea, calitatea, disimetria fluxurilor
dintre subansamblurile teritoriale.
La scara regiunii, centrul poate fi polul de dezvoltare, polul de creștere, definit printr-o
anumită talie demografică, o anumită capacitate productivă, nivel de trai, vechimea dezvoltării
industriale, privită dintr-un punct de vedere relativ, raportat, deci, la subansamblurile teritoriale
învecinate. Mai mult, însă, noțiunea de centru presupune o capacitate de inovare (spirit de inițiativă,
creativitate științifică și culturală) și o capacitate de atracție favorizând perpetuarea concentrării
activităților (polarizarea).
Periferia este definită negativ față de centru. Unul din principalele handicapuri îl reprezintă
absența de autonomie în materie decizională.
Pe lângă centre și periferii există spații izolate, relativ populate și bine structurate, dar care
mențin puține relații cu teritoriile vecine, datorită mentalităților, de cele mai multe ori.
Există situații în care periferiile pe baza forțele proprii au reușit să devină independente față
de centru, datorită spiritului de inițiativă și autonomiei decizionale. Aici industria are deseori un rol
important în dezvoltare, se caracterizează prin flexibilitatea structurilor și deschiderea față de piața
mondială; reușita se bazează pe credite, adesea contractate în centru.
Detalierea scării de analiză in studiul disparităților teritoriale depinde de obiectivele studiului.
Dacă se cercetează sistemul teritorial în ansamblu, e necesară o scară mică, generalizatoare, care să
permită reținerea esențialului. Dacă, dimpotrivă, se dorește pătrunderea la nivelul subsistemelor,
cum e și cazul studierii disparităților teritoriale, atunci se impune o scară mai mare, detaliată.
Localitatea este nivelul de detaliu la care se pot identifica actori, acțiuni, relații, deci cel mai de detaliu
subsistem teritorial.
În relație cu timpul, disparitățile teritoriale pot fi privite ca rezultat al evoluțiilor sistemului
teritorial, ca invariante, ca elemente de potențiale schimbări.
Studierea disparităților impune însă luarea în considerare și a altor categorii de timp: timpul
transformațional (Wallerstein, 1998), timpul discontinuu (Brunet, 2000), timpul de tranziție (Nir,
1990) care aduc în atenție starea de schimbare a sistemului teritorial, iar diaparitățile teritoriale pot fi
rezultatul unor astfel de schimbări în funcționarea sistemului.
Implicațiile disparităților teritoriale în dezvoltarea regională
Considerate uneori chiar necesare, disparitățile sunt în general - în contextul actual al
promovării conceptelor de echitate, egalitate, dreptate spațială, drepturile omului - motiv de
îngrijorare și obiect al unor analize ce premerg politicilor ce au și o componentă spațială.
Deoarece s-a dovedit că procesele economice și sociale nu au un sistem de corectare automată
pentru a depăși dezechilibrele, acestea, dimpotrivă, agravându-se, intervenția umană este absolut
necesară. Intervenția asupra teritoriului este cunoscută sub diverse denumiri:
- amenajarea teritoriului se referă la politicile privind organizarea spațiului (infrastructură,
transport, urbanism).

37
- planificarea regională reunește acțiunile care intervin asupra dezvoltării economice,
modernizării, restructurării, este, cu alte cuvinte, partea voluntaristă a științei regionale (Bailly
et al., 1995).
- dezvoltarea regională - conceptul cu cel mai mare grad de generalitate.
Principala preocupare este de a găsi factorul cheie care ajută sau împiedică dezvoltarea.
Perpetuarea si chiar accentuarea disparităților din ultimele decenii - fapt confirmat de
continua preocupare pentru dezvoltarea regională - a dovedit că modelele utilizate au fost limitate.
De fapt, nu se poate vorbi de model pentru eliminarea disparităților, numeroasele teorii, metode,
ideologii trebuie să fie adaptate cazului concret reprezentat de fiecare entitate teritorială în parte.
Reprezentând mai mult un mod de abordare, decât un model, dezvoltarea locală are ca atu
important recuperarea dimensiunii teritoriale a dezvoltării. Teritoriul asta considerat un factor al
dezvoltării, considerându-se că acumularea factorilor istorici, sociali și culturali în arii locale
generează procese diferite de dezvoltare. Dezvoltarea locală poate permite obținerea convergenței
economice și sociale, menținând în același timp diversitatea naturală, peisagistică, patrimonială și
culturală, ceea ce reprezintă una din mizele dezvoltării regionale.
Criterii și metode pentru individualizarea disparităților
Multă vreme disparitățile au fost descrise și nu măsurate. Primele cuantificări, făcute sub
influența studiilor de economie, s-au concentrat asupra productivității. Indicatorul preferat a fost
produsul regional brut/ locuitor2.

Sisteme, concepte și indicatori teritoriali folosiți în analiza disparităților regionale – Tabelul 1


(identificați după Cunha 1987)
Sisteme Concepte Indicatori teritoriali
Uman Presiune antropică Numărul populației
Densitate
Structură demografică pe grupe de vârstă și sexe
Nivel de trai Venit/ locuitor
Caracteristici ale spațiilor rezidențiale
Rata șomajului
Economic Potențial endogen Număr de locuri de muncă
Specializare
Număr de sedii de firme de producție
TVA realizat în regiunea studiată
Calificarea forței de muncă Structura populației active pe domenii de activitate
Produsul regional brut pe locuitor
Spațial Productivitate loc central Centralitate
Descentralizare Dispersie
Indicatori ai calității infrastructurii de transport
Natura Calitatea mediului Indicatori de mediu

2 Ca indicator al prosperităţii unui teritoriu, produsul regional a generat unele critici, fiind calculat ca media
aritmetică a repartiţiei bogăţiei într-un teritoriu, ignorând disparităţile la nivel de microscară, iar prezenţa câtorva centre
industriale sau a unei materii prime denaturează rezultatul. PNB nu ia în considerare economia tradiţională/ de subzistenţă
a teritoriului analizat. Este un indicator care se îşi concentrează atenţia asupra puterii economice; nu ţine cont de transferul
organizat de puterile publice (prin diferite ajutoare sociale) şi nici de separarea frecventă dintre locul de muncă şi cel de
rezidenţă. O regiune poate avea un produs regional mic/ locuitor, dar un venit disponibil ridicat – este cazul zonelor
rezidenţiale de lux, sau invers, produs mare/ locuitor, dar venit disponibil mic, în zonele centrale ale aglomeraţiilor.
38
Indicatori economici și ai bogăției pentru evaluarea stării de dezvoltare a teritoriului – Tabel 2
(identificați după Aydalot, 1985)
Indicatori economici Indicatori ai bogăției
 indicatori de bază:  indicatori socio-economici:
putere economică (număr de sedii de întreprinderi); venit mediu, costul vieții, rata șomajului, rata presiunii
număr de unități de cercetare-dezvoltare; fiscale, volumul vânzărilor, comerțul;
dinamica generală, mobilitatea, structura populației
(pe grupe de vârstă și sexe)
 indicatori de venit:  indicatori de mediu:
producție economică/ persoană activă, producție densitatea populației, utilizarea terenurilor, densitatea
economică/ locuitor, salariu mediu al populației active fiziologică (locuitori/ hectare teren agricol), calitatea
pe ramuri ale economiei naționale, contribuții fiscale mediului natural, grad de industrializare, grad de
medii; poluare;
 indicatori de echipare:  indicatori ai calității infrastructurii:
nivel de dotare cu aparatură electrocasnică, calitatea sistemului de transport, indicatori culturali,
automobile, telefoane, deservirea medicală, speranța indicatori ai nivelului de educație, indicatori ai calității
de viață la naștere, structura școlară. nivelului sanitar;

Studiile care se concentrează asupra disparităților, nu doar în manieră descriptivă și


explicativă, ci și una prospectivă au ca obiectiv să evidențieze potențialul de dezvoltare, important în
contextul competitivități interregionale.

39
CURS 7

ZONE ȘI REGIUNI PROBLEMĂ DIN ROMÂNIA.


TIPURI DE REGIUNI FUNCȚIONALE

Definirea și delimitarea unor spații sau regiuni cu probleme specifice, ca aglomerările urbane
(regiuni metropolitane, conurbații, spații de aglomerare urbană sau alte forme urbane caracterizate
prin densitate ridicată a construcțiilor și a locuitorilor), spațiile rurale periferice, regiunile speciale
(regiuni transfrontaliere, regiuni cu probleme complexe, etc.), reprezintă o operațiune deosebit de
importantă, prin care obiectivele de amenajare formulate la nivel de stat își găsesc o exprimare
regional-teritorială, în funcție de setul de probleme concrete din anumite unități spațiale.
Regiuni industriale vechi și regiuni inovatoare
Regiunile industriale vechi (clasice) au constituit în primele faze ale industrializării din
secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, precum și în prima parte a secolului al XX-lea, regiunile cele mai
dinamice sub aspectul dezvoltării, dar în a doua parte a secolului al XX-lea nu au reușit să se
adapteze la noua situație economică, ajungând într-o criză economică și socială profundă. Ele
constituie, de regulă, obiective ale politicii regionale din UE, fiind delimitate pe baza unor indicatori
economici: rata șomajului, ponderea persoanelor active din industrie, rata scăderii persoanelor active
(toate raportate la media UE). La acestea se adaugă și alte caracteristici structurale, care nu constituie
criterii de încadrare în politica regională a UE, dar constituie realități ale acestor unități, de aceea
trebuie amintite (după Schätzl, 1993):
 densitate ridicată a populației;
 densitate industrială ridicată (numărul persoanelor ocupate în industrie, raportat la o mie de
locuitori);
 profil economic bazat pe industrie, aceasta din urmă caracterizându-se prin rate de profit
scăzute din cauza unor dezavantaje comparative (costuri de producție ridicate, tehnologii
învechite, etc.);
 dominarea unor întreprinderi industriale mari, care realizează produse aflate în ultima fază a
evoluției lor;
 monospecializare economică, adică dominarea unei singure sau a două industriale, aflate în
declin;
 mediu natural puternic antropizat, uzat și poluat;
 capacități interne reduse pentru schimbare și adaptare.
În România, în această categorie se încadrează ariile industriale în declin (Galați, Hunedoara-
Călan, Reșița-Bocșa, Baia Mare, Brașov) precum și majoritatea regiunilor carbonifere (Petroșani,
Motru-Rovinari).
În ceea ce privește cauzele insuccesului înregistrat de aceste regiuni, trebuie menționați o serie
de factori:
 scăderea-costurilor de transport și a dependenței localizărilor industriale de sursele de materii
prime, pe de o parte, și, pe de altă parte, creșterea costurilor de producție (materii: prime,
energie, salarii) au condus la reorganizarea spațială a producției, proces care a afectat negativ
o serie de regiuni industriale din Europa;
 schimbarea structurii cererii, orientată spre produse îmbunătățite din punct de vedere
tehnologic, anumite regiuni nefiind capabile de aceste inovații tehnologice. Marile concerne

40
specializate în trecut în ramuri de criză, ca mineritul, siderurgia și-au diversificat activitatea,
investind în ramuri de creștere, cu aplicarea unor tehnologii înalte, dar această diversificare,
de regulă, nu a avut loc în cadrul regiunii industriale tradiționale, orientându-se spre regiuni
economice noi;
 politica regională și sectorială a statului, sub forma subvenționării unor ramuri aflate în criză
ceea ce creează o situație de dependență și întârzie restructurarea regiunilor susținute. Un caz
clasic, în acest sens, este oferit de industria siderurgică sau exploatarea cărbunelui din mai
multe țări UE (Marea Britanie, Franța, Germania etc.), subvenționată și protejată o perioadă
lungă prin restricții de import din afara UE. În ultimele două decenii, ca urmare a politicilor
neoliberale de deregulare, aceste subvenții au fost reduse sau au dispărut.
 existența unor suprafețe extinse utilizate de marile întreprinderi din regiunile industriale
vechi, în mare parte intens poluate, necesitând investiții importante în vederea sanării.
Investițiile noi au nevoie de suprafețe amenajate și sanate, activitate organizată de obicei de
instituțiile de amenajare a teritoriului;
 infrastructură socială și de servicii slab dezvoltată sau învechită, care are ca și consecință
scăderea atractivității regiunii pentru investitori și forță de muncă;
 atitudinea conservatoare a actorilor principali din regiune: întreprinzători, sindicate și
administrație;
 schimbări internaționale în organizarea producției și noua diviziune internațională a muncii,
cu efecte regionale puternice manifestate îndeosebi prin separarea spațială a funcțiilor de
control, de cercetare-dezvoltare, concentrate în regiuni urbane, de cele de producție,
concentrate în regiuni periferice. Astfel, fluxurile de capital, orientate spre localizări și ramuri
care oferă noi posibilități de profit, exploatează diferențele regionale ale factorilor de localizare
în vederea obținerii unor avantaje competitive;
 inexistența sau slaba dezvoltare a activității de cercetare-dezvoltare, a infrastructurii și a
cunoașterii necesare dezvoltării unor firme noi.
Regiunile industriale vechi sunt asociate și cu un mod aparte de dezvoltare a structurilor de
producție industrială, caracterizate prin relații ierarhice rigide între întreprinderi, producție
standardizată, în masă, mărime mare a întreprinderilor (concerne multinaționale sau întreprinderi
subordonate acestora), care au tendință de extindere prin cumpărări și fuzionări, fiind obligate, totuși,
să ia măsuri de deregulare a condițiilor de lucru (timpul de lucru, de exemplu), sub presiunea
sindicatelor sau a normelor juridice. Trebuie reținute două aspecte care nuanțează prezentarea
generală a acestor regiuni:
- pe de o parte, câteva regiuni industriale vechi au reușit să-și modifice structura regională prin
introducerea unor industrii noi, cu rate ridicate ale profiturilor și prin terțializare (ca, de
exemplu, Ruhr sau Nord-Pas-de-Calais);
- pe de altă parte, prezența regională a ramurilor industriale prezentate ca și caracteristice
regiunilor industriale vechi nu induce în mod cauzal și obligatoriu un proces de criză
regională. Cel mai bun exemplu în acest sens este oferit de regiunea Emilia-Romagna, care
constituie una dintre cele mai prospere regiuni industriale din Italia, cu toate că industria
textilă (considerată ramură de criză) este una dintre ramurile de bază ale economiei regionale.
Regiunile inovatoare nu constituie regiuni-problemă, ele sunt vitale pentru amenajarea
teritoriului și politica regională din două motive: constituie prototipul spațial al succesului economic,
căile de dezvoltare prin care s-a ajuns la acest statut fiind prezentate în cadrul amenajării teritoriale ca

41
și modele de urmat. Această extindere a sferei de aplicare a politicilor regionale a fost impulsionată
de una dintre ideile de bază din teoria clusterelor și anume că competitivitatea globală a unui stat se
reduce la competitivitatea globală ridicată a unor regiuni sub-naționale, acestea din urmă bazându-se,
la rândul lor, pe existența și funcționarea unor clustere de producție regionale sau locale.
Economia regiunilor inovatoare se bazează pe existența unui sector industrial care utilizează
tehnologii înalte și a unui sector terțiar dezvoltat și diversificat, constituind expresia spațială a
mediului inovativ. Este deosebit de important să precizăm că regiunile inovatoare constituie
rezultatul unui proces istoric, a unor acumulări și schimbări care au avut loc de-a lungul istoriei, ceea
ce conferă demersului analitic regional-geografic un pronunțat caracter istoric, pe lângă cel cultural și
economic.
O altă precizare importantă este legată de existența unor întreprinderi mici și mijlocii cu profil
diferit, între care se stabilesc relații intense de colaborare, alcătuind adevărate rețele de producție, ca
și condiție indispensabilă pentru formarea și existența unei regiuni inovatoare, spre deosebire de
regiunile economice tradiționale, dominate fie din exterior prin concerne multinaționale, fie din
interior printr-un număr redus (una sau două) de întreprinderi mari, fiind, așadar, monostructurate
ca și profil economic.
În concluzie trebuie să reținem că influentele spațiale ale acestor noi concepte sau strategii
sunt importante, creând noi modele de distribuție spațială a industriei și serviciilor, și influențând în
mod direct ascensiunea sau declinul regiunilor.
Tipologia regiunilor problemă din România
În România, Charta Dezvoltării Regionale din 1997 delimitează pentru prima oară în practica
amenajării teritoriului câteva arii (regiuni) cu probleme specifice, care reflectă o parte importantă a
disfuncționalităților teritoriale. Ele sunt utile pentru amenajarea teritoriului, care le poate integra în
prioritățile sale legate de dezvoltarea regională și structurarea sectorial-regională a unor obiective
generale.
În documentul menționat au fost stabilite următoarele categorii de arii prioritare:
a. Regiunile rurale foarte sărace sunt reprezentate de spațiile rurale din partea estică a Moldovei
(județele Botoșani, Iași și Vaslui), Câmpia Română (județele Teleorman, Giurgiu, Călărași,
Ialomița și Brăila), Câmpia Olteniei, respectiv aproape întregul rural al județelor Sălaj și
Bistrița-Năsăud.
Primele trei regiuni au cunoscut o depopulare mai accentuată (îndeosebi Câmpia Română,
prin emigrarea masivă a populației rurale spre București), în timp ce regiunile din Ardeal sunt
mai stabile din acest punct de vedere (exceptând Depresiunile Almaș-Agrij, Dealurile
Gârboului și Câmpia Transilvaniei). Alte probleme de dezvoltare sunt legate de infrastructura
slab dezvoltată, de caracterul subzistențial al agriculturii, de nivelul redus al veniturilor
populației și de declinul centrelor urbane polarizatore dezvoltate în mod artificial în perioada
comunistă (Zalău, Bistrița, Botoșani, Vaslui, Alexandria, etc.).
b. Regiunile industriale în declin sunt regiuni industriale monostructurate caracterizate prin
prezența unor ramuri industriale aflate într-un declin mai accentuat: siderurgie („Sidex”
Galați, „Siderurgica” Hunedoara, „COS” Târgoviște, „Industria Sârmei” Câmpia Turzii,
„Siderca” Călărași, „Socomet” Oțelu Roșu, „Sidermet” Călan), metalurgie neferoasă
(„Apellum” Zlatna, „Ferom” Tulcea, „Alor” Oradea, „Romplumb” Baia Mare), construcții de
mașini („Tractorul” Brașov, „Autocamioane Roman” Brașov, „IAR” Ghimbav, „Promex”
Brăila), industria chimică („Chimcomplex” Borzești, „Turnu” Turnu Măgurele, „Rafo” Onești,

42
„Nitramonia” Făgăraș, „Amonil” Slobozia, „Doljchim” Craiova, „Azochim” Săvinești,
„Upsom” Ocna Mureș). Acest declin se datorează acțiunii cumulate a mai multor factori, între
care amintim:
 cererea scăzută sau în scădere datorită pierderii piețelor est-europene neadaptării sau
adaptării reduse la cerințele și exigențele de calitate ale noilor piețe din Europa de Vest și a
reducerii cererii interne, ca urmare a crizei economice generale. Aceste întreprinderi dispun de
o cantitate mare de produse pe stoc;
 blocajele financiare, datoriile mari față de furnizorii de energie, datorate în bună parte
majorării progresive a prețului la energia electrică, ceea ce a dus la majorarea costurilor de
producție și scăderea competitivității produselor;
 sistemul energetic neperformant, dominat de marile unități de utilitate publică;
 menținerea unor prețuri de referință, stabilite de stat, pentru energia electrică, care se situează
sub nivelul costurilor de producție, ceea ce face ca unitățile producătoare de energie electrică
să acumuleze datorii mari, prin împrumuturi garantate de Guvern;
 ineficienta structurilor economice, productivitatea scăzută;
 investiții nefinalizate, moștenite din perioada comunistă;
 capacități de producție supradimensionate, utilizate numai în parte, ceea ce a determinat
întârzierea privatizării datorită necesității aplicării unor programe de restructurare;
 forță de muncă supradimensionată;
 tehnologiile învechite utilizate în procesul de producție;
 reacțiile în lanț declanșate de închiderea unor întreprinderi, existența unor lanțuri de
producție cu grad ridicat de interdependență;
 ocuparea unor terenuri extinse de către activele închise operațional ale unor mari întreprinderi
care, cu toate că au localizări favorabile, rămân scoase din utilizare pe o perioadă mai
îndelungată datorită costurilor de dezmembrare și de ecologizare ridicate (demolarea
construcțiilor, evacuarea solului contaminat până la baza fundațiilor și umplere cu sol
necontaminat). În aceste condiții, o soluție viabilă ar constitui concesionarea spațiilor din
halele de producție pentru posibili utilizatori industriali, dată fiind dotarea infrastructurală
completă a acestor perimetre (energie, apă, gaz, canalizare, linii de comunicații și transport).
c. Regiunile miniere (bazinul Petroșani, bazinul Motru, bazinul Barcău, etc.) sunt, ca și categoria
anterioară, monostructurate din punct de vedere economic, mineritul constituind, în
majoritatea acestor regiuni, singura activitate economică. Diferențele față, de ariile industriale
sunt legate de specificul economic care, în acest caz, este determinat de industria minieră,
afectată de cererea de energie electrică în scădere din industria de prelucrătoare, de scăderea
productivității muncii precum și de creșterea costurilor de producție (situație generală în UE),
ceea ce a dus și în România la disponibilizări masive de forță de muncă.
Având în vedere structura economică a regiunilor miniere majoritatea acestora înregistrează o
rată ridicată a șomajului, fiind încadrate în categoria zonelor defavorizate. Structura regională a
acestor arii prezintă serioase disfuncții: nivel redus de dezvoltare a infrastructurii de transporturi și
comunicații, a infrastructurii publice, potențial agricol scăzut și afectat de poluarea mediului, în
aceste condiții, aceste arii având o atractivitate redusă pentru investiții. La aceasta se adaugă situația
nefavorabilă a familiilor de mineri: majoritatea minerilor disponibilizați nu și-au găsit un loc de
muncă, în consecință înregistrează venituri reduse.

43
d. Regiunile intens poluate, cele mai afectate fiind regiunile urbane specializate în prelucrarea
minereurilor neferoase: Baia Mare („Allied Deals”, până la privatizarea din 1998; „Phoenix” -
cupru, ,,Romplumb” - plumb), Zlatna (cupru), Copșa Mică (întreprinderea metalurgică
„Sometra” - zinc, plumb, cadmiu, bismut, „Carbosin” - negru de fum, lichidată în 1995).
În aceste regiuni declinul industriei din ultimul deceniu determină externalități pozitive
asupra mediului, dar nu poate compensa efectele ecologice devastatoare ale activităților extractive și
industriale intense din perioada socialismului, prin care au fost afectate pe arii extinse toate
componentele mediului, precum și starea de sănătate a populației. Alternativa trecerii la tehnologii
mai puțin poluante sau cea a restructurării spre alte ramuri economice este îngreunată de costurile
financiare mari ale acestei acțiuni, în timp ce lichidarea acestor activități ar însemna declinul
economic definitiv al acestor regiuni.
Trebuie să mai menționăm că există și alte localități cu mediu intens poluat, ca o serie de orașe
mari: Arad, Brașov, Iași (pulberi în suspensie), centre industriale de talie mijlocie ca Mediaș (cadmiu,
plumb și compuși), Câmpulung Muscel, Curtea de Argeș, Târgoviște, Miercurea Ciuc, Bârlad (pulberi
în suspensie sau pulberi sedimentabile) sau localități rurale cu activități industriale poluante:
Cuciulata (jud. Brașov, pulberi sedimentabile datorate întreprinderii de producție a cimentului).
Efectele de durată ale poluării se manifestă negativ asupra dezvoltării regiunilor intens
afectate. Astfel, acestea dispun, în general, de un mediu de afaceri puțin atractiv, ceea ce va împiedica
realizarea unor investiții însemnate în alte sectoare decât cele care determină poluarea intensă a
mediului. Aceasta determină o evoluție a economiilor locale într-un cerc vicios, evoluție influențată în
mare măsură de declinul ramurilor economice de bază ale acestora: industria extractivă și industria
metalurgică. Declinul este mai pronunțat în centrele urbane mici ca și Copșa Mică, Cavnic, Baia Sprie,
Borșa. Orașele mai mari, ca Baia Mare, dispun de o economie mai diversificată: sectorul terțiar
concentrează mai bine de jumătate dintre activi, aici problemele principale fiind legate de
concentrarea activilor din industrie în întreprinderi de talie mare, puțin flexibile, precum și de
productivitatea și competitivitatea scăzută a acestora.
e. Regiuni intens afectate de procese de degradare a terenurilor. În această categorie sunt incluse,
practic, toate zonele deluroase precum și ariile montane din zona flișului carpatic din
România afectate de: procese de deplasare în masă (alunecări, prăbușiri, curgeri),
pluviodenudare și eroziune de suprafață și procese de ravenare. Aceste procese sunt deosebit
de intense în zonele cu despăduriri masive, cu creștere extensivă a animalelor, cu mișcări
neotectonice pozitive, cu o litologie specifică (argile, mame, sare, gipsuri), cu un relief
caracterizat prin pante accentuate, sau cu amenajări de diferite tipuri (hidrografice, căi de
transport și comunicație, intravilanul așezărilor, etc.) din Podișul Moldovei, zonele
subcarpatice, Podișul Getic, Podișul Transilvaniei (îndeosebi în Câmpia Transilvaniei și
Podișul Târnavelor), Obcinele Bucovinei, Carpații Moldovei și Carpații Curburii (Surdeanu,
1998). La acestea se adaugă zonele de câmpie afectate de procesele de tasare și sufoziune,
precum și de cele de deflație, cele mai afectate fiind zonele joase din estul țării. Cu toate că
extensiunea exactă a terenurilor afectate de diferite procese de degradare nu a fost stabilită, se
poate concluziona că acestea exercită efecte negative pentru societate, ca reducerea calității
terenurilor agricole, periclitarea unor construcții, a unor elemente de infrastructură (drumuri,
căi ferate). Aceste efecte constitui din punct de vedere economic, externalități negative,
întrucât măresc atât costurile locuirii, cât și costurile de producție ale firmelor din regiunile
afectate.

44
În concluzie, tipologia regiunilor-problemă din România combină analiza economică
structurală cu cea teritorială și regională, indicând acele secvențe regional-sectoriale care trebuie
tematizate în activitatea de amenajare a teritoriului. Unele idei au găsit deja aplicare: zonele
defavorizate, instituite pentru prima oară în România în anul 1998, grupează toate regiunile miniere
menționate, în timp ce zonele de structurare industrială se axează pe categoria regiunilor cu industrie
în declin.

Zonele defavorizate și zonele asistate din România


În România, delimitarea unor spații cu probleme specifice, cu statut juridic aparte și regim de
funcționare precizat prin acte normative, a avut loc prin adoptarea și punerea în aplicare a
Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 24/1998 privind regimul zonelor defavorizate. În
conformitate cu acest act legislativ, zonele defavorizate sunt regiuni geografice definite pe baza
unităților administrative de bază (orașe și comune) care trebuie să corespundă unor criterii stabilite în
articolul 1 al Ordonanței în vederea acordării statutului de zonă defavorizată. Ulterior, Ordonanța nr.
24/1998 a fost modificată prin Legea nr. 20/1999 și Ordonanța de Urgență a Guvernului 75 din 16
iunie 2000, aprobată, cu modificări, în Legea nr. 621 din 7 noiembrie 2001. Astfel, condițiile de
acordare a statutului de zonă defavorizată au fost simplificate, fiind necesară îndeplinirea unei dintre
următoarele condiții:
 ponderea șomerilor din totalul resurselor de muncă (raportul dintre numărul șomerilor la
totalul populației cu vârsta, cuprinsă între 18 și 65 de ani) ale zonei să fie de cel puțin trei ori
mai mare decât ponderea șomerilor în totalul resurselor de muncă la nivel național, calculată
pentru ultimele trei luni care preced întocmirea documentației de declarare a zonei
defavorizate;
 să fie lipsită de mijloace de comunicație, infrastructura să fie slab dezvoltată.
Zonele defavorizate pot funcționa între trei și zece ani, cu posibilitatea de prelungire a acestui
statut juridic. Regimul lor de funcționare este de natură fiscală, în sensul că sunt prevăzute prin
legislație o serie de facilități pentru societățile comerciale cu capital majoritar privat, persoane juridice
române, precum și pentru întreprinzătorii particulari și asociațiile familiale cu sediul și desfășurarea
activităților în zona defavorizată. Aceste facilități se referă la investițiile noi și cuprind:
 scutirea de la plata taxelor vamale și a taxei pe valoarea adăugată pentru mașinile, utilajele,
instalațiile și alte bunuri amortizabile, care se importă în vederea realizării investițiilor;
 scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată pentru mașinile, utilajele, instalațiile și alte
bunuri amortizabile, produse în țară, în vederea efectuării și derulării de investiții în zonă;
 restituirea taxelor vamale pentru materiile prime și piesele de schimb importate în vederea
realizării producției proprii;
 scutirea de la plata impozitului pe profit pe durata de existență a zonei defavorizate;
 scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinației sau scoaterea din circuitul
agricol a terenurilor prevăzute pentru realizarea investiției.
Scopul urmărit de delimitarea acestor regiuni (zone) a fost, așadar, mărirea gradului de
atractivitate a acestora în vederea realizării unor investiții de capital, generatoare de locuri de muncă,
de relații orizontale cu mediul economic local, de creștere economică.
Pe baza criteriilor menționate au fost delimitate, ]n perioada pre-aderarare a României la UE,
38 de zone defavorizate, care concentrau cca. 1,5 milioane de locuitori.
După localizarea geografică a acestea pot fi grupate după cum urmează:

45
1. zonele defavorizate din nordul țării - cuprind patru areale, dintre care trei se învecinează și
alcătuiesc cel mai extins teritoriu cu acest statut: Bucovina, Rodna, Vișeu-Borșa, la care se mai
adaugă cel de-al patrulea areal reprezentat prin regiunea Baia Mare.
2. zonele defavorizate din nord-vestul țării cuprind câteva areale profilate pe agricultură și
minerit: Borod-Șuncuius-Dobrești-Vadu Crișului (cu exploatări de lignit, respectiv de bauxită);
Popești-Derna-Aleșd (specializată în industria materialelor de construcții - ciment, cărămizi
refractare - și în exploatarea lignitului și a nisipurilor bituminoase, fiind polarizată de orașul
Aleșd); Ip și Sărmășag-Chieșd-Bobota din depresiunea Șimleului (specializate pe agricultură și
extracția lignitului, o parte însemnată a forței de muncă din Ip pendulând spre arealul
petrolifer adiacent din Suplacul de Barcău); Hida-Jibou-Surduc-Bălan, un areal rural periferic
polarizat în parte de orașul Jibou.
3. zonele defavorizate din Apusenii Centrali cu trei areale specializate în minerit, industria
textilă, exploatarea și prelucrarea lemnului și agricultură, construcții de mașini (utilaj minier și
accesorii auto la Brad), metalurgie neferoasă (Zlatna): Ștei-Nucet; Brad ( împreună cu comunele
Baia de Criș, Blăjeni, Buceș, Bucuresci, Bulzești, Băița, Crișcior, Luncoiu de Jos, Ribița,
Tomești, Vălișoara, Vata de Jos, Vorța și Certej); Apuseni (3 orașe - Zlatna, Abrud și Baia de
Arieș, și 9 comune). La acestea se mai adaugă arealul Turda declarat zonă defavorizată la
sfârșitul anului 2002, economia locală fiind dominată de industria materialelor de construcții
și industria sticlei.
4. zonele defavorizate din Banat sunt grupate în arealele montane Rusca Montană și Nădrag;
Bocșa; Moldova Nouă-Anina. Toate au profil predominant minier-industrial (exploatarea
minereului de fier, a huilei, a piritei, construcții de mașini).
5. zona defavorizată Valea Jiului cuprinde toate localitățile situate în depresiunea Petroșani:
orașele Petroșani, Lupeni, Vulcan, Petrila, Uricani și Aninoasa. Acestea erau profilate în
extracția și prelucrarea huilei, la care se mai adaugă industria energetică (termocentrala de la
Paroșeni), industria utilajelor miniere (Petroșani) și industria textilă (Lupeni) dezvoltată în
perioada socialistă cu scopul ocupării forței de muncă feminine.
6. zonele defavorizate din partea sudică a țării specializate în extracția lignitului și petrolului,
industria energetică (termocentralele Rogojel și Turceni), industria construcțiilor de mașini
(utilaj minier), respectiv în agricultură, cuprind o serie de areale situate în Subcarpații Getici și
Podișul Getic. La acestea se adaugă câteva areale din Subcarpații Curburii, cu aceeași
specializare.
7. alte zone defavorizate, în general cu profil minier, dar fără să formeze areale compacte și
extinse (de regulă cuprind o singură localitate) sunt localizate la: Altân Tepe (comuna Stejaru),
situată în Podișul Dobrogei; orașele Bălan; Baraolt; Comănești; Hunedoara (orașele Hunedoara și
Călan specializate în siderurgie); Cugir; Copșa Mică; Roman și Pașcani; Mizil; Nehoiu; Mărășești;
Negrești; Zimnicea; Hârșova.
Pentru fiecare zonă se stabilesc, pe baza profilului economic și a disfuncțiilor teritoriale și
sectoriale, domeniile de interes pentru realizarea de investiții (agricultură, producție, prestări de
servicii, comerț, protecția mediului, refacerea siturilor naturale, etc.), respectiv domeniile pentru care
nu se acordă facilități (de exemplu comercializarea produselor care nu sunt realizate prin activitățile
desfășurate în zonă, fabricarea unor produse precum băuturi alcoolice distilate). De asemenea, se
realizează o descriere geografică detaliată a zonei care cuprinde elementele monografice esențiale ale

46
unei regiuni geografice: poziția geografică, condiții climatice, populația, comunicațiile, condițiile
sociale, economia zonei și oportunități speciale oferite de zonă.
Pe durata celor trei ani de funcționare cu facilități fiscale, volumul investițiilor nu a fost foarte
ridicat, neputând induce restructurări regionale spectaculoase.
Pentru nivelul redus al investițiilor au fost identificați o serie de factori (PND, 2002-2005):
- infrastructura subdezvoltată în domeniul transportului și al rețelelor de utilități publice;
- accesibilitatea redusă a zonelor defavorizate;
- lipsa unei educații antreprenoriale minime a populației din zonele defavorizate;
- lipsa unei forțe de muncă calificate, precum și atitudinea refractară a acesteia vis-a-vis de
cursurile de calificare;
- lipsa încrederii în stabilitatea cadrului legal.
Prin legea impozitului pe profit și cea a taxei pe valoarea adăugat aprobate în vara anului
2002, facilitățile fiscale din aceste zone au dispărut, ceea ce a dus la transformarea acestei categorii
regionale, existând deja un concept alternativ, și anume cel al zonelor asistate. În aceste zone nu mai
existau facilități fiscale pentru investitori, în schimb, au fost puse în funcțiune programe de finanțare
nerambursabilă pentru proiecte de dezvoltare pe termen mediu și scurt (6-10 ani), întocmite de
autoritățile publice locale (consilii locale și județene).
Legislația privind zonele defavorizate nu a produs efecte asupra rețelei fizice de localități.
Efecte la nivel structural și funcțional au existat însă. Transformările economice prin care au trecut în
special zonele defavorizate, dar nu numai, au schimbat direcția și intensitatea unor fluxuri, înspre și
dinspre localitățile respective, au dispărut aproape în totalitate fluxurile de navetiști, multe din aceste
zone au fost și sunt în continuare afectare de fenomenul de depopulare. Odată cu închiderea marilor
companii din zonele defavorizate multe relații economice au încetat. Încetarea acestor relații
economice a dus la amplificarea unor fenomene sociale (sărăcie, depopulare prin întoarcerea la
locurile de origini sau emigrarea). Cu alte cuvinte efectele structurale și funcționale asupra rețelei de
așezări sunt foarte importante, iar actele normative pentru zonele defavorizate în mod sigur au avut
un efect mai mult sau mai puțin important.
Nu se poate preciza dacă legile zonelor defavorizate au avut efect direct asupra rețelei de
așezări prin transformarea comunelor în orașe, sau a orașelor în municipii. În mod indirect, aceste
legi ale zonelor defavorizate ar fi trebuit să favorizeze localizarea investițiilor. Dacă aceste investiții
creează o masă critică care modifică ponderea activităților agricole versus activități economice non-
agricole (principalul criteriu de declarare a orașelor) atunci se poate vorbi despre o influentă a legilor
zonelor defavorizate asupra rețelei de localități. Cel mai probabil a fost un cumul de factori, la care
avantajele stipulate în legile zonelor defavorizate au contribuit într-o anumită măsură.
Efectele legilor zonelor defavorizate au încetat la 3-4 ani de la aderarea României la Uniunea
Europeană (României i s-a oferit o perioada de post-tranziție, căci în mod normal efectele legii
zonelor defavorizate trebuiau să înceteze odată cu aderarea la UE).
De la finalul anului 2010, zonele defavorizate declarate conform OUG 24/1998 și-au pierdut
avantajele financiare și fiscale, astfel pierzându-și și statutul oficial de zonă defavorizată. Singurele
zone defavorizate în acest moment sunt cele stabilite prin PNDR. Acestea nu sunt declarate prin acte
normative ale Parlamentului sau Guvernului, ci reprezintă doar un cadru legal minimal (ordin de
ministru) pentru aplicarea Politicii Agricole Comunitare (PAC).
În acest moment există definite zone defavorizate în cadrul Planului Național de Dezvoltare
Rurală, care compensează financiar fermierii din aceste zone. Însă acest Plan nu este un act normativ

47
adoptat de Parlament sau de Guvern, ci sunt reglementari adoptate de Ministerul Agriculturii care
oferă un cadrul legal pe baza cărora Uniunea Europeană oferă și decontează compensații financiare
sau subvenții.
Zonele defavorizate declarate după criteriul agricol sunt împărțite în trei categorii:
1. Zonă montană defavorizată (ZMD), suprapunându-se aproape în totalitate
peste Munții Carpați și fiind alcătuită din 657 de unități administrativ-teritoriale
(municipii reședință de județ, municipii, orașe și comune). 27 judeţe cuprind zonele
montane defavorizate (15% din populaţia totală a României și 29% din suprafaţa totală a
României)
2. Zonă semnificativ defavorizată (ZSD), suprapunându-se în totalitate peste
Rezervația Deltei Dunării. Importante pentru desemnarea zonelor semnificativ
defavorizate, sunt densitatea scăzută a populaţiei, care în această zonă este sub
29/locuitori/km2 şi ponderea populaţiei, dependentă din punct de vedere economic, de
activităţile agricole - circa 40% din totalul populaţiei. Zonele semnificativ defavorizate -
24 UAT: 39% Tulcea și 6% Constanţa (cca. 1% populaţia totală a României și 2,5% din
suprafaţa totală a României).
3. Zone defavorizate de condiții naturale specifice (ZDS), criteriul de delimitare
fiind cel al terenurilor cu o notă de bonitate sub un anumit prag stabilit. Zonele
defavorizate de condiţii naturale specifice cuprind 307 UAT. 25 judeţe cuprind zonele
defavorizate de condiţii naturale specifice (8% din populaţia totală a României şi 10% din
suprafaţa totală a României).
Ținând cont de delimitarea acestor zone, se acordă subvenții diferențiate fermierilor, în
funcție de suprafața fermei, de modul de utilizare al terenului și de existența unor specii de
plante sau animale protejate pe terenul în cauză.
Zonele declarate defavorizate în cadrul Planului Național de Dezvoltare Rurală, întâmpină
probleme specifice (identificarea proprietarului, a parcelei, verificarea stării acesteia și a respectării
condițiilor pentru care au fost declarate defavorizate). Însă criteriile pentru declararea lor sunt fizico-
geografice, iar indiferent de aplicarea măsurilor compensatorii sau de subvenționare, conform acestor
criterii pe baza cărora au fost declarate, ele vor fi clasificate în continuare ca defavorizate.
Zonele de restructurare industrială din România
O adaptare a conceptului regiunilor industriale vechi și a politicii regionale aferente
condițiilor existente din România a avut loc prin definirea și delimitarea zonelor de restructurare
industrială cu potențial de creștere economică.
Criterii de selecție a acestor zone (conf. HG nr. 399/2001)
- fiecare zonă selectată să cuprindă concentrări urbane bine delimitate care au probleme grave
de restructurare industrială — ca o consecință a concentrării masive a activităților industriale
și a forței de muncă în mari întreprinderi (peste 1.000 de salariați) — și concentrări masive de
forță de muncă disponibilizată;
- zona să aibă probleme grave de poluare care afectează calitatea vieții locuitorilor acesteia și
totodată imaginea zonei și chiar a țării;
- zona să aibă areale cu caracter monoindustrial, lipsite, în prezent, de posibilitatea a-și
diversifica activitatea și de a opri declinul economic general;
- fiecare care zonă selectată să beneficieze de infrastructură de transport (rutieră și feroviară) și
să fie traversată de culoare de transport european sau să se afle în proximitatea acestora;

48
- localitățile urbane componente ale zonei să fie tradițional legate prin relații de cooperare, fie ca
urmare a acelorași tipuri de activități pe care le realizează, fie ca urmare a complementarității
activității lor;
- zona să aibă condiții de comunicare la standarde europene, absolut obligatorii pentru
atragerea investitorilor români sau străini (majoritatea localităților componente să dispună de
rețele digitale de telefonie);
- zona să aibă resurse care să poată susține realizarea priorităților naționale de dezvoltare
regională identificate în Planul Național de Dezvoltare (cum ar fi dezvoltarea turismului,
sprijinirea sectorului IMM, dezvoltarea infrastructurii, susținerea populației tinere în
integrarea acesteia în societatea informațională. Etc.);
- colectivitățile locale să se remarce prin dinamism și preocupare pentru dezvoltarea propriilor
localități și îmbunătățirea calității vieții prin implementarea cu succes a unor programe sau
proiecte de dezvoltare.
Aceste zone au fost definite ca și concentrări geografice de așezări cu întreprinderi aflate în
dificultate, nivel ridicat al șomajului, probleme de poluare a mediului și cu potențial de creștere
economică. Alături de acestea au fost luate în considerare, caracterul mono-industrial al unor orașe,
dar și accesul la infrastructuri de comunicație, relațiile de cooperare dintre unele orașe, nivelul de
participativiate al comunităților locale, etc. În total, în 2001, au fost delimitate 11 regiuni sau zone de
restructurare industrială cu potențial de creștere economică (fig. 1), totalizând 25,7% din populația
României.
În general, zonele de restructurare industrială sunt caracterizate printr-un set de probleme
economice și sociale comune, reprezentate de:
- prezența unor întreprinderi de talie mare (peste 1000 de salariați) și în proprietate de stat;
- reducerea puternică a numărului de salariați în ultimii zece ani;
- închiderea unor întreprinderi;
- creșterea numărului de șomeri;
- monospecializarea unor centre urbane;
- capacitatea de concurență scăzută a întreprinderilor autohtone pe piața internațională.
În general, restructurarea desemnează o schimbare a structurii spațiale la nivelul tuturor
componentelor (economie, politică, sistem socio-cultural), fiind pusă în mișcare de incapacitatea
modului de reglare existent de a rezolva crizele și conflictele competitive dintre structura moștenită
(economia socialistă) și cea proiectată (economia de piață), ceea ce antrenează schimbarea regimului
de acumulare, adică a formelor instituționale rezultate din compromisul realizat între diferite grupuri
sociale. Indiferent de forma restructurării trebuie să reținem ideea fundamentală că declinul unei
regiuni este legat nemijlocit de gradul ridicat de rigiditate a localizărilor, mai precis de rigiditatea
capitalului și a structurilor sociale localizate, ceea ce împiedică inovația și restructurarea.

49
Fig. 1 Zonele de restructurare industrială din România
Sursa: MDP, 2002; ADR Centru, 2002 cu modificări (după J. Benedek, 2002)

50
CURS 8

ELEMENTE DE PLANIFICARE REGIONALĂ

1. Tipologia și fluxurile regionale


2. Categorii de regiuni

TIPOLOGIA ȘI FLUXURILE REGIONALE


Regiunea constituie elementul de bază al mecanismului de planificare regională.
De regulă, procesul de regionalizare sau grupare a unor unități teritoriale de bază în unități
teritoriale de rang superior se poate realiza pe două căi distincte:
 definirea regiunilor prin regruparea unor unități continue de rang inferior;
 stabilirea unor tipuri regionale.
În loc de a măsura direct ierarhiile regionale, se poate stabili tipul regiunii, pentru a se observa
modul în care se regrupează și care sunt caracteristicile sale. Vom aborda în continuare tipologiile de
regionalizare frecvent utilizate în Europa, în special după anii 70 (atunci când politica de dezvoltare
regională a început să fie considerată una dintre cele mai importante politici).
a. Tipologia monofactorială
Procedeul cel mai simplu utilizat în această metodologie este cel de a alege un principiu de
regrupare:
- caracterul central sau periferic al regiunii,
- natura activității principale,
- gradul de urbanizare (ex: regiuni urbanizate, foarte urbanizate, mai puțin urbanizate și rurale;
de asemenea, se poate vorbi și de o grupare în regiuni agricole, industriale și terțiare).
Aceste tipologii au avantajul de a exprima printr-un singur factor evoluția regională.
b. Tipologia compozită
În acest caz, este posibilă combinarea mai multor principii de analiză a dezvoltării regionale
pentru a se obține tipuri regionale mai complexe. Astfel, se pot identifica:
- regiuni dezvoltate,
- regiuni subdezvoltate (caracterizate printr-o slăbire a sectorului industrial),
- regiuni în criză (determinate de existența unei vechi industrii în stare de criză) și
- regiuni congestionate (caracterizate de existența unor externalități negative).
c. Tipologia structurală
Un principiu considerat mai bun de a grupa regiunile este acela al unei viziuni complete
asupra dezvoltării regionale. Nu este vorba de a combina mai mulți factori diferiți, ci de a lega
tipologia de un model de dezvoltare.
Având în vedere tipologia prezentată mai sus, este important de a evidenția transformările
înregistrate în economiile regionale, fazele lor de evoluție în decursul timpului și anumite momente
strategice care apar în faza unor bifurcații (potrivit teoriei catastrofelor). Într-o situație anume, o
regiune va continua declinul, în timp ce altă regiune va găsi o nouă traiectorie de creștere. Din acest
motiv, este important să înțelegem comportamentul regional și de a putea să-l analizăm pornind de la
indicatori simpli. În acest scop, s-a stabilit o tipologie a dinamicii regionale, propunând un indicator care
asociază performanțele regionale în materie de productivitate și creare de locuri de muncă. Astfel,

51
combinând creșterea productivității cu dinamica locurilor de muncă și cu volumul producției, se pot
distinge șapte tipuri de evoluție a regiunilor (Tabelul 1).

Tabelul 1: Tipuri de comportamente ale unei regiuni


Comportamentul Productivitatea Locurile de
Modul de evoluție Situația existentă
regiunii și producția muncă
Circulară Regiunile aflate la Comportament dinamic + Creștere a
începutul unei care deplasează resursele locurilor de
dezvoltări rapide sau slab productive către muncă.
chiar în plină activități cu
dezvoltare. productivitate ridicată;
inovează și investesc.
Reconversia Regiunile aflate în Regiunile progresează + Scăderea
reconversie încearcă mai mult prin locurilor de
să-și găsească noi surse reconversie decât prin muncă
(domenii / sectoare) de crearea de activități (nu inferioară
dezvoltare. se creează noi activități, mediei (media
ci anumite activități iau UE).
locul altor activități.
Restructurarea Această situație se Aceste regiuni au o + Scăderea
regăsește în zone dinamică tehnologică locurilor de
metropolitane care ridicată și o situație muncă.
expulzează activități economică generală
indezirabile (poluante) mediocră
cu prețul unui șomaj
semnificativ.
Abandonul Regiunile mono- Aceste regiuni au o + Scăderea
industriale aflate in dinamică tehnologică locurilor de
declin. scăzută și o situație muncă.
economică generală
mediocră
Dezindustrializarea Regiuni Aceste regiuni au o Pierderea
monoindustriale dinamică tehnologică locurilor de
incapabile să-și susțină scăzută și o situație muncă.
dezvoltarea. economică generală
redusă.
Conservatorismul Această situație arată Regiunile își mențin + Se mențin
industrial refuzul restructurării situația existentă cu (mai lent decât locurile de
pentru menținerea ajutor financiar. media) muncă prin
locurilor de muncă cu subvenții și
prețul unei dinamici alte
tehnologice și ajutoare.
industriale scăzute.

În timp, regiunile „alunecă” de la un tip de evoluție (comportament) la altul. Astfel, putem


distinge două modele distincte de evoluție:
 evoluția unei regiuni de la reconversie la dezindustrializare;

52
 conservatorismul industrial. În acest caz regiunea sare două etape: cea de abandon și de
dezindustrializare. Potrivit acestui model de evoluție, dezvoltarea regională are la bază două
surse majore: aptitudinea unei modificări structurale către sectoare cu productivitate ridicată
și introducerea inovațiilor tehnologice sau organizaționale. În această situație, modul de
organizare economică și socială determină potențialul său de creștere.
Între regiuni există anumite relații care susțin buna desfășurare a activităților ce au loc în
interiorul/exteriorul lor. Multitudinea relațiilor inter și intra-regionale a determinat realizarea unei
grupări a acestora bazată în special pe direcția desfășurării lor. Astfel, s-au identificat următoarele
tipuri de relații regionale:
 relații (fluxuri) verticale;
 relații (fluxuri) orizontale;
 relații (fluxuri) complementare.
a. Relațiile (fluxurile) verticale se stabilesc în momentul în care o activitate reprezintă intrare
către o altă activitate, costurile de transfer se împart între cele două activități. Prezența unor
anumite activități (productive) în cadrul unei regiuni conferă acelei regiuni un anumit grad de
atractivitate. Relațiile verticale implică atracția mutuală între regiuni (sau activități).
b. Relațiile (fluxurile) orizontale determină o concurență între activitățile sau unitățile unei
regiuni și cele aferente altor regiuni, pentru piețe sau resurse. Localizarea rezultatelor
(efectelor) se bazează pe repulsia reciprocă. Semnificativ este faptul că dezvoltarea se bazează
pe rivalitatea diferitelor activități pentru resursele locale (care de cele mai multe ori sunt
limitate).
În momentul în care pe piața regională vor intra noi activități ce vor utiliza resurse locale,
tendința este cea de creștere a costurilor .
c. Relațiile (fluxurile) complementare au loc între activitățile dintr-o regiune sau, în particular,
sunt legate de economii externe. Impactul regional constă în creșterea unei anumite activități
în regiune ce poate încuraja dezvoltarea unor activități complementare. În acest caz, relațiile
pot fi:
- între furnizorii de produse complementare (exemple pentru acest fel de atracție se regăsesc
între producătorii industriei ușoare; aceștia trebuie să ofere o gamă largă de produse la
modă, inclusiv produse sport, care să satisfacă toate gusturilor locale ale cumpărătorilor),
- între utilizatorii de produse complementare (acest tip de legături complementare se bazează pe
convergența legăturilor complementare; de exemplu, industria chimică, care, prin natura
ei, utilizează de regulă produse combinate, sau producătorii de dulciuri)
- Sau relații tip cluster (acele economii regionale în care există legături complementare între
utilizatorii de produse complementare). Aceste economii au tendința de a crea clustere,
deoarece, în acest caz, există două tipuri de legături complementare: între furnizorii de
produse complementare și între utilizatori.

CATEGORII DE REGIUNI
Tendințele ultimelor decenii privind abordarea unor probleme teritoriale specifice și
implicațiile lor asupra nivelului macro teritorial, au determinat analiștii (teoreticieni sau factori
decizionali) să le analizeze și să formuleze acțiuni menite să aducă în prim plan un nou context de
aplicare și implementare de politici economice, sociale etc. Acest nou context este definit cu ajutorul
regiunii și al procesului privind dezvoltarea regională.

53
Dezvoltarea regională este un proces cu caracter orizontal, dinamic, în continuă mișcare și
transformare, construit pe baza unor relații și interdependențe între diferite domenii și sectoare.
Coordonatele centrale ale acestui proces sunt: spațiul (localizarea) și timpul. Atât localizarea, cât și
timpul, pot fi analizate și interpretate multidimensional, ele fiind elementele principale ale oricărei
politici cu impact regional.
În ceea ce privește teoriile privind dezvoltarea regională, acestea au fost interesate mai mult de
înțelegerea procesului de creștere sau declin regional și mai puțin de definirea regiunilor.
În general, există foarte multe motivații și justificări prezentate atunci când este inițiată o
evaluare a gradului de dezvoltare la nivel regional: asigurarea unui anumit nivel de bunăstare a
locuitorilor, reducerea disparităților, adesea persistente în timp și spațiu, identificarea perspectivelor
viitoare de dezvoltare și stabilirea celor mai adecvate măsuri de politică publică etc. Toate aceste
justificări au ca punct central regiunea, care, la rândul ei, formează baza de implementare a politicii
regionale și punctul de pornire al teoriilor științei regionale.
În acest sens, la începutul analizelor regionale, s-a propus termenul de „regiuni de
planificare”, ele fiind corespondentele unităților de control politic sau administrativ. Avantajul
acestei abordări este acela că granițele politice sau administrative corespund direct granițelor asupra
cărora politicienii sau factorii de decizie proiectează și implementează politici regionale. Dezavantajul
este determinat de faptul că, destul de rar, regiunile economice corespund granițelor politice.
Ulterior, Karl Fox propune o altă definire a regiunii, pe care o vede ca pe o „zonă economică
funcțională” (Fox și Kumar, 1994), ce are la bază ideea unei dominanțe a nodului central asupra
periferiilor și care devine, în acest mod, atributul dependenței spațiale de zona centrală (definiție
considerată utilă de foarte mulți teoreticieni și practicieni în domeniul dezvoltării regionale).
Regiunile pot fi definite și în termeni de mărime a pieței muncii, a veniturilor pe locuitor sau
pe baza specializării sectoriale a forței de muncă (regiuni industriale, agricole, regiuni de servicii etc.).
Utilizând această abordare, regiunile pot fi tratate în același mod precum țările și pot fi analizate
utilizând metodele aplicate în teoria comerțului internațional. Există, de asemenea, definiții ale
conceptului de regiune care urmăresc, deopotrivă, resursele naturale, ecosistemul și granițele
geografice.
Criteriile economice de grupare a unor regiuni (VAB, productivitatea, ocuparea) au condus la
apariția unor grupări zone de dezvoltare și, pe baza acestora, la clasamente regionale/ naționale sau
internaționale:
 regiunile avansate, sunt acele regiuni care au performanțe peste un anumit nivel mediu de
dezvoltare (Luxembourg etc.);
 regiunile dinamice-intermediare sunt cele care au avantaje economice obținute de pe urma
productivității și ocupării forței de muncă (Baden-Wurttemberg);
 regiunile intermediare cu dinamism relativ scăzut (de ex. Liguria din Italia), care nu sunt la
nivelul celor dinamice, dar pot atinge un anumit nivel de dezvoltare, în anumite condiții și cu
un anumit suport;
 regiunile în declin sunt, de regulă, regiunile în care a fost dezvoltat puternic un anumit sector
economic, de regulă industrial, care nu mai are piață de desfacere sau a fost restructurat
(vechile regiuni industriale din Franța și Marea Britanie).
De asemenea, dacă luăm în considerare că principalul factor care conduce la creșterea unei
regiuni este competitivitatea acesteia în raport cu alte regiuni, clasificarea propusă are următoarea
structură:

54
 regiuni dinamice sau cu o competitivitate ridicată;
 regiuni echilibrate sau cu o competitivitate medie;
 regiuni urbane specializate - aceste regiuni înregistrează o creștere susținută a indicatorului
PIB/locuitor;
 regiuni cosmopolitane, caracterizate printr-o mare densitate a populației și care au un nivel de
dezvoltare ridicat.
Atunci când discutăm despre politici regionale, distincția între regiuni are la bază gruparea
regiunilor în funcție de criteriile administrativ și funcțional. Implementarea măsurilor de politică
spațială se face într-un cadru organizat, reglementat și funcțional, în care instituțiile publice joacă
rolul unor adevărați „manageri”:
 regiuni administrative/normative;
 regiuni funcționale/omogene;
 regiuni de programare.
De asemenea, la implementarea unui anumit tip de politică regională se ține seama de nivelul
de dezvoltare al regiunii raportat la media națională, acest fapt determinând încadrarea într-una din
categoriile de mai jos:
 regiuni dezvoltate în creștere - acele regiuni cu PIB regional/loc. mai mare comparativ cu PIB
național/locuitor și rata de creștere a indicatorului la nivel regional este mai mare comparativ
cu media națională - aceste regiuni sunt considerate adevărate „locomotive” ale economiei
naționale;
 regiuni dezvoltate în declin - au PIB regional/loc. mai mare comparativ cu media națională și
ritmul de creștere mai mic față de ritmul mediu la nivel național;
 regiuni slab dezvoltate aflate în creștere - PIB regional/loc. mai mic comparativ cu media
național, dar ritmul de creștere al PIB regional/loc. este mai mare comparativ cu media
națională;
 regiuni slab dezvoltate - PIB regional/loc. și ritmul său mediu de creștere sunt sub media
națională.
Uniunea Europeană propune statelor membre, în vederea asigurării unei comparabilități
ridicate între zone/teritorii, o grupare a regiunilor, din perspectiva economică a politicii regionale,
criteriul principal utilizat fiind numărul populației, iar standardizarea acestora este inclusă în
Nomenclatorul Unităților Teritorial Statistice (NUTS).
Astfel, analizele economice și sociale, dar și colectarea datelor și informațiilor statistice, se
desfășoară la următoarele niveluri teritoriale:
 regiuni economico-sociale majore - Nomenclatorul Unitătilor Teritorial Statistice (NUTS1) ;
 regiuni de bază pentru aplicarea politicii regionale - NUTS 2;
 regiuni mici pentru analize-diagnostic specifice.
Această formă de grupare a regiunilor este realizată pe baza numărului de locuitori și ține
cont de următoarele principii:
 Principiu 1 - Regulamentul NUTS definește număr maxim și minim al populației unei regiuni,
pentru fiecare categorie în parte. Cu toate că s-a încercat realizarea unor regiuni comparabile
din punct de vedere al numărului de locuitori, pentru fiecare nivel NUTS, există, încă,
diferențe mari la acest capitol.

55
 Principiul 2 - Regiunile înființate potrivit NUTS favorizează divizarea administrativă, în
funcție de criterii normative. Din motive practice, clasificarea NUTS are la bază divizarea
administrativă deja aplicată în statele membre.
 Principiul 3 - Această clasificare este favorabilă unităților geografice generale, fiind aplicată
tuturor statelor membre.
În fapt, scopul grupării pe diferite criterii și, în special, pe criteriile funcționale sau de
programare, este acela de a încerca rezolvarea unor probleme specifice regionale, cu ajutorul unor
politici adecvate de natură spațială/teritorială.
Una din problemele importante la nivel regional este considerată a fi și densitatea redusă a
populației dintr-o anumită zonă. Astfel, apare o altă categorie de regiuni intitulată generic zone slab
populate (ZSP), definită drept „regiunea cu o densitate foarte mică a populației”.
Diversitatea criteriilor de grupare a regiunilor conduce la concluzia că dezvoltarea regională
este un proces multidimensional, caracterizat printr-o mare varietate socio-economică, determinat de
o multitudine de factori, cum sunt: resursele naturale, calitatea și cantitatea forței de muncă,
atitudinea antreprenorială, infrastructura fizică, structura sectorială, infrastructura și progresul
tehnologic, sistemul politic etc. Politicile regionale trebuie să țină seama de natura economică, socială,
de infrastructura existentă, de potențialul uman, natural etc. al unei zone atunci când propun acțiuni
și măsuri care să conducă, în final, la creștere, dezvoltare, competitivitate etc.

56
CURS 9

STRATEGII ȘI POLITICI REGIONALE

Definirea noțiunilor și raportul dintre ele


Strategia: „arta de a combina diferitele operații în vederea atingerii unui obiectiv“.
Etapele elaborării strategiei regionale:
 analiza-diagnostic a situației dezvoltării regionale în perioada de referință, ca punct de plecare
în schițarea variantelor strategice de acțiune;
 fixarea obiectivelor strategice;
 construirea diferitelor variante pentru atingerea obiectivelor strategice propuse;
 selectarea uneia dintre aceste variante, pe baza comparării performanțelor și avantajelor pe
care le prezintă.
Politicile regionale sunt instrumente specifice, operaționale de realizare a obiectivelor strategice,
respectiv modalități de a pune pârghiile de intervenție ale statului în serviciul soluționării
problemelor dezvoltării economice regionale.
Imperativele strategiilor și politicilor regionale:
 realizarea unui anumit echilibru în ceea ce privește nivelul mediu pe locuitor al veniturilor
populației pe plan regional;
 restrângerea în anumite limite a șomajului pe regiuni;
 diminuarea riscului scăderii populației unei regiuni ca urmare a emigrării.
Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională sunt:
 diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate
și pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziata); preîntâmpinarea producerii
de noi dezechilibre;
 îndeplinirea criteriilor de integrare in structurile Uniunii Europene si de acces la instrumentele
financiare de asistenta pentru tarile membre (fonduri structurale si de coeziune);
 corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea cooperării
interregionale, interne si internaționale, care contribuie la dezvoltarea economică și care este
în conformitate cu prevederile legale și cu acordurile internaționale încheiate de Romania.
Principiile care stau la baza elaborării și aplicării politicilor de dezvoltare regională sunt:
 descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/guvernamental, spre cel
al comunităților regionale;
 parteneriatul între toți actorii implicați în domeniul dezvoltării regionale;
 planificarea - proces de utilizare a resurselor (prin programe și proiecte) în vederea atingerii
unor obiective stabilite;
 cofinanțarea - contribuția financiară a diverșilor actori implicați în realizarea programelor și
proiectelor de dezvoltare regională.
Politica regională se transpune în practica economico-socială cu ajutorul planificării regionale.
Prin intermediul acesteia se realizează activarea instrumentelor politicii regionale, se organizează
obiectivele și mijloacele acesteia pe un număr de ani în viitor.
Planificarea regională este definită de două componente principale:
1. componenta economico-socială, care se referă la obiectivele și măsurile de ordin economic și social
menite să asigure o dezvoltare echilibrată, capabilă să amelioreze disparitățile existente în cadrul

57
fiecărei regiuni pe de o parte și cele existente între regiunile sistemului național pe de altă parte. La
rândul său, ea are două dimensiuni:
a) dimensiunea microteritorială (vizează regiunea);
b) dimensiunea macroteritorială (orientată pe relațiile dintre regiuni la scară națională).
2. componenta fizică, ce se referă la problemele amplasării în teritoriu a edificiilor economice și social-
culturale, rezultând din aplicarea în practică a măsurilor preconizate de prima componentă.
Activitatea de planificare regională se concretizează în planurile/ programele de planificare
regională la cele două niveluri:
 național;
 regional.
Tipologia politicilor regionale: măsuri și instrumente corespunzătoare
Politicile regionale se pot diferenția în funcție de:
 amploarea intervenției puterilor publice (laisser-faire sau dirijism absolut);
 contextul centralizat sau descentralizat de aplicare a politicii regionale (depinde de: etapa de
dezvoltare, problemele ce se cer a fi rezolvate, modul de organizare a administrației
economice din fiecare țară, de sistemul ei politic);
 orientarea macroeconomică sau microeconomică a măsurilor preconizate.
Măsuri macroeconomice: politica bugetară, politica monetară, contingentarea importurilor,
asistența temporară acordată unor regiuni, prime pentru producția locală.
Măsurile microeconomice: vizează în mod esențial repartizarea resurselor, fiind capabile să
influențeze direct comportamentul agenților economici. Scopul lor primordial este soluționarea
aspectelor pe care le ridică șomajul structural.
Opțiunile lor gravitează în jurul problemei redistribuirii: fie a forței de muncă, fie a
capitalului, fie a celor doi factori în același timp. Vor rezulta măsuri și politici corespunzătoare unei:
 ajustări (restructurări) interne (constă în introducerea de noi produse, noi tehnologii etc., astfel
încât să asigure continuitatea forței de muncă în întreprinderile unde lucrează);
 ajustări externe (redistribuirea capitalului și a forței de muncă între întreprinderi sau chiar
între sectoare de activitate).
Instrumentele de aplicare a politicilor regionale pot fi grupate în două categorii: intervenții directe
și măsuri de stimulare a localizării activităților și a dezvoltării locale.
Intervențiile directe au în vedere participarea administrației publice centrale și/sau locale la
dezvoltarea unor elemente de infrastructură economică și socială și parteneriatul public – privat
pentru realizarea unor investiții, destinate în special dezvoltării unor servicii de interes local.
Măsurile de stimulare se realizează prin acordarea unor stimulente financiare și prin adoptarea
unor măsuri de compensare.
Stimulentele financiare cuprind: prime și subvenții pentru investiții, prime de transfer,
acordarea unor împrumuturi în condiții avantajoase, acordarea unor facilități pentru achiziționarea
sau închirierea terenurilor, scutirea de la plata taxelor vamale, scutirea sau reducerea unor taxe și
impozite, acordarea de tratamente preferențiale în adjudecarea unor segmente ale pieței publice,
acordarea unor autorizații speciale privind regimul de amortizare.
Măsurile de compensare se referă la eliminarea sau diminuarea unor costuri suplimentare
determinate de localizarea activităților într-un anumit spațiu. Din această grupă de măsuri fac parte:
ajutoarele acordate pentru reducerea cheltuielilor de exploatare, subvenții pentru cheltuielile cu mâna
de lucru, acordarea unor indemnizații suplimentare lucrătorilor din anumite zone, prime pentru

58
fiecare loc de muncă direct creat, subvenții pentru susținerea unor măsuri de protecție socială,
ajutoare acordate pentru sprijinirea mobilității și a reinstalării forței de muncă, ajutoare pentru
formarea profesională a lucrătorilor, subvenții pentru transport și alte servicii publice.
În legătură cu acordarea ajutoarelor, intervin două aspecte esențiale:
1. delimitarea corectă a zonelor (regiunilor) asistate (pentru România legislația privind zonele
defavorizate);
2. punerea la punct a mecanismului de acordare a ajutoarelor, care trebuie să cuprindă:
 precizări de ordin tehnico-economic cu privire la problema plafoanelor ajutoarelor;
 condițiile legate de acordarea lor;
 organismul abilitat de a lua deciziile respective;
 caracterul automat sau selectiv de acordare a ajutoarelor;
 căile pentru urmărirea activității întreprinderilor sau zonelor beneficiare de ajutor.
În final: inițierea unor proceduri de evaluare a rezultatelor (cu caracter global, axate asupra
politicii regionale în ansamblul său și nu asupra unui instrument sau altul luat separat).
Strategia și politica regională în România
Etape parcurse după 1989:
 1995: elaborarea Strategiei de dezvoltare a județelor și a municipiului București în perspectiva
anilor 1999 și 2004 și a Strategiei de pregătire a aderării României la UE în domeniul
amenajării teritoriului, urbanismului și lucrărilor publice, ca părți componente ale Strategiei
de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană.
 1996 – 1998: derularea unui program pentru politica de dezvoltare regională inițiat de U.E. și
Guvernul României în cadrul PHARE. Unul din scopurile esențiale ale acestui program a fost
pregătirea unui set de principii fundamentale pentru elaborarea politicii regionale în
România, prezentat în documentul „Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în
România“, în anul 1997. Obiectivele propuse aveau în vedere:
- pregătirea României pentru integrarea în UE și pentru a deveni eligibilă în vederea
acordării unor ajutoare din fondurile structurale ale acesteia;
- reducerea disparităților între diferitele regiuni ale României;
- integrarea activităților din sectorul public, pentru a realiza un nivel superior de dezvoltare
a regiunilor“ (cf. Carta Verde).
 1998: ca rezultat al acțiunilor întreprinse în cadrul programului, a fost elaborată și adoptată
Legea 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, prin care s-a conturat conținutul
dezvoltării regionale, s-a creat suportul legal pentru constituirea regiunilor de dezvoltare și s-
au stabilit structurile instituționale teritoriale și naționale pentru dezvoltarea regională.
 1999 și 2000: elaborarea, respectiv actualizarea Planului național de dezvoltare (PND), realizat
în parteneriat cu agențiile regionale, ministerele, alte agenții și instituții guvernamentale și
non-guvernamentale a căror activitate influențează dezvoltarea regională.
Construcția sa se bazează pe prioritățile strategice ale dezvoltării pentru perioada 2000 – 2002:
- dezvoltarea sectorului privat și promovarea investițiilor;
- sprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii din sectorul productiv;
- îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii regionale și locale;
- dezvoltarea resurselor umane;
- dezvoltarea turismului;
- sprijinirea dezvoltării tehnologice și a inovării;

59
- dezvoltarea agriculturii și a spațiului rural;
- dezvoltarea infrastucturii transporturilor;
- protejarea și ameliorarea calității mediului.
Formularea acestor priorități a respectat principiul adiționalității, potrivit căruia scopurile
propuse se realizează prin cofinanțare, prin fonduri naționale și fonduri comunitare (de tip
structural). Acestea din urmă sunt mobilizate prin instrumentele PHARE (pentru coeziunea
economică și socială), ISPA (instrument pentru politicile structurale de preaderare, ce oferă ajutor
financiar pentru îmbunătățirea infrastructurii de transport și de mediu) și SAPARD (suport pentru
măsurile de preaderare în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale).
Planul național de dezvoltare regională, ca o componentă de bază a PND, a fost elaborat pe
baza strategiei naționale de dezvoltare regională, a planurilor transmise de agențiile regionale și a
programelor instituțiilor administrației publice centrale. La rândul lor, planurile de dezvoltare ale
regiunilor au fost elaborate pe baza strategiei naționale și a strategiilor de dezvoltare elaborate de
fiecare agenție regională și aprobate de consiliile regionale.
Atât strategia națională, cât și strategiile regiunilor au la bază obiectivele promovate prin
conceptul dezvoltării regionale:
 diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea
zonelor defavorizate;
 preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
 corelarea politicilor de dezvoltare regională cu politicile sectoriale guvernamentale de
dezvoltare;
 stimularea cooperării interregionale interne si internaționale care contribuie la dezvoltarea
economică.
În conformitate cu aceste obiective, s-au conturat principiile strategice la nivel național și local.
La nivel național acestea au în vedere (cf. PND, 2000):
 promovarea mecanismelor economiei de piață în toate regiunile țării, în vederea îmbunătățirii
competitivității și realizării unei creșteri economice permanente;
 promovarea unei dezvoltări armonioase a teritoriului și a rețelei de localități;
 creșterea capacității regiunilor (din punct de vedere instituțional, financiar, decizional) de a-și
susține propriul proces de dezvoltare;
 promovarea principiilor dezvoltării durabile;
 crearea șanselor egale în ce privește accesul la informare, cercetare-dezvoltare tehnologică,
educație și formare continuă.
La nivel local accentul cade pe (cf. PND, 2000):
 reducerea disparităților dintre regiuni, județe, mediu urban – mediu rural, zone centrale –
zone periferice etc.;
 preîntâmpinarea apariției unor zone-problemă;
 coordonarea inițiativelor de dezvoltare regională cu prioritățile naționale și orientările U.E.;
 promovarea unor politici diferențiate conform unor particularități zonale (zone
monofuncționale – predominant agricole/miniere, aglomerări urbane, zone naturale și
construite protejate, zone de graniță, zone cu probleme de mediu etc.).
Atât obiectivele dezvoltării regionale, cât și principiile strategice menționate se regăsesc în
Strategia națională de dezvoltare a României pe termen mediu, în cadrul capitolului consacrat
protecției mediului înconjurător, amenajării teritoriului și dezvoltării regionale.

60
CURS 10

ETAPELE DE ELABORARE A STRATEGIILOR DE DEZVOLTARE LOCALĂ

Strategiile de dezvoltare fac posibilă coordonarea activă a proceselor de dezvoltare care au loc
în teritoriu, luarea în considerare a caracteristicilor locale, a schimbărilor din mediul exterior și fac
posibilă abordarea proactivă, realizată într-un mod inovativ, a proceselor de dezvoltare teritorială.
Elaborarea strategiilor de dezvoltare locală și micro-regională reprezintă unul din pașii cei mai
importanți care susțin procesele de dezvoltare locală și micro-regională. În esență, acest tip de
strategie clarifică pe termen mediu și lung care sunt direcțiile și domeniile spre care se orientează
efortul de dezvoltare al comunității. Strategiile de dezvoltare locală sunt caracterizate de cel puțin
șapte trăsături:
 imaginea asupra viitorului - se înțelege că strategia este elaborată având în vedere viitorul
regiunii pentru care aceasta este destinată. Astfel, strategia este parte a gândirii pe termen
lung asupra viitorului regiunii în cauză.
 creativitatea - vizează faptul că prin intermediul strategiei sunt prezentate alternativele,
posibilele scenarii de dezvoltare gândite astfel încât să se ia în considerare cât mai mult din
potențialul de dezvoltare al regiunii.
 flexibilitatea - caracterul flexibil al strategiilor de dezvoltare locală vine în sprijinul faptului că
acestea avantajează sisteme care se adaptează în permanență condițiilor externe și modificării
situației interne.
 activitate - o strategie nu doar reacționează la schimbări, prin faptul că ia în considerare
influențele diferiților factori interni sau externi ai regiunii țintă, dar conține si elemente
proactive, construind posibile planuri și programe ce urmează a fi aplicate pentru diferite
situații ce ar apare pe parcurs.
 create pentru acțiune - principiul acțiunii care stă la baza unei strategii de dezvoltare se
datorează faptului că ea este compusă de programe, a căror aplicare implică acțiune concretă
direcționată spre îmbunătățirea situației regiunii țintă.
 orientarea spre schimbare - reiese din faptul că strategiile urmăresc elaborarea unui pachet de
programe care, odată implementate, să ducă la schimbare pe plan social, la o mai bună
valorificare a potențialului local, precum și orientarea activităților de dezvoltare în
concordanță cu procesele înregistrate pe plan local.
 orientarea spre un câștig durabil - scopul planificării strategice este orientat spre atingerea unei
dezvoltări durabile.
Conceptul „dezvoltare durabilă” a devenit tot mai important în ultimii ani o dată cu evaluările
finale realizate pentru multe programe internaționale orientate spre susținerea dezvoltării locale. Au
existat multe situații în care, odată cu încheierea acordării ajutorului internațional, comunitățile care
au constituit grupul țintă ale acestor programe nu au reușit, în multe cazuri, să-și mențină nivelul de
dezvoltare atins deja, sau să înregistreze în continuare o creștere.
În procesul elaborării și implementării strategiilor de dezvoltare locală sunt implicați
următorii actori de pe plan local:
- administrația publică locală
- comunitatea locală
- firmele private

61
- reprezentanții societății civile.
Implementarea cu succes a proiectelor de dezvoltare comunitară presupune parteneriatul între
actorii mai sus menționați. Un rol aparte îl are însă administrația publică locală, care participă atât în
faza de elaborare dar și în cea de implementare a inițiativelor de dezvoltare locală.
Orice strategie de dezvoltare locală/ micro-regională/ regională trebuie să includă o etapă
introductivă care cuprinde două părți: prezentarea principalelor programe internaționale și o scurtă
prezentare a zonei țintă. Prima parte cuprinde prezentarea principalelor programe/ strategii europene și
naționale în domeniul dezvoltării comunitare: dezvoltare regională și dezvoltare locală (aici includem
Programele de dezvoltare naționale/ regionale, Programe de dezvoltare rurală, cărțile verzi ale
dezvoltării regionale și rurale, etc.). O a doua parte a etapei introductive constă în încadrarea unității/
unităților administrative pentru care se realizează strategia în spațiul geografic-istoric național și
regional. Etapa introductivă este necesară deoarece orice strategie elaborată trebuie integrată în alte
documente programatice existente la nivele superioare sau macro-nivele.
Următoarea etapă constă din diagnoza și analiza principalilor indicatori statistici din
localitatea, micro-regiunea sau regiunea pentru care se realizează strategia de dezvoltare, cunoscută
de colectarea datelor și analiza acestora care cuprinde:
- determinarea bazei economice,
- evaluarea structurii pieței forței de muncă,
- evaluarea nevoilor pieței forței de muncă,
- examinarea oportunităților și a constrângerilor dezvoltării economice,
- examinarea /evaluarea capacității instituționale locale.
Etapa culegerii datelor este una extrem de importantă pentru întreg procesul elaborării
strategiei de dezvoltare locală. Adunarea datelor se realizează pe două niveluri:
 Cea mai mare parte a datelor sunt culese direct de la cei pentru care se elaborează strategia de
dezvoltare (primării sau firme private). În această fază este important ca viitorul beneficiar să
completeze (cât mai exact și folosind date cât mai recente) formularul privind evaluarea
localității sau a zonei pentru care se elaborează planul de dezvoltare.
 Un al doilea nivel presupune documentarea care se face folosind surse statistice oficiale, cum
ar fi: anuare statistice, baze de date ale comisiilor județene sau naționale de statistică, alte
surse și statistici oficiale. Acest tip de date ne permite o încadrare mai bună a zonei într-un
context mai larg.
În final, colectarea datelor pe cele două nivele conduce la constituirea unei baze de date
cuprinzătoare despre localitatea sau micro-regiunea vizată.
Etapa de culegere a datelor trebuie să includă în mod obligatoriu și aspecte ce vizează
comunitatea în ansamblu: capacitatea instituțiilor locale de a administra sau de a iniția proiecte de
dezvoltare locală, sprijinul din partea comunității etc.

Lista cu principalele domenii, criterii și indicatori folosiți pentru diagnoză:


Domeniul Criteriul Indicatorii
Fizico- Forme de relief 1. Inventarul principalelor forme de relief;
geografice Plasare geografică 2. Menționarea principalelor căi de acces - rutier,
Factori de risc natural căi ferate, aerian;
Zone naturale protejate 3. Distanța până la centre urbane mari;
4. Menționarea zonelor supuse la factorii de risc
natural;

62
5. Indicarea zonelor naturale protejate.
Populație Mărimea populației 1. Numărul populației;
Densitatea 2. Locuitori/km2;
Evoluția populației 3. Evoluția populației în ultimii 50 de ani;
Factori de creștere a populației 4. Rata medie a mortalității în ultimii zece ani;
5. Rata medie a natalității în ultimii zece ani;
6. Numărul celor plecați definitiv din localitate în
ultimii 10 ani;
7. Numărul celor stabiliți în localitate în ultimii 10
ani;
8. Indicele de îmbătrânire a populației (persoane
de peste 60 de ani/0-14 ani);
9. Indicele de înnoire a forței de muncă (pop. între
15-29 ani/30-44 ani).
Locuire Dotarea locuințelor cu instalații de 1. Ponderea locuințelor cu instalații de apă;
apă și gaze naturale 2. Ponderea locuințelor care dispun de gaze
Vechimea locuințelor naturale;
Materiale de construcție 3. Ponderea locuințelor construite înainte de 1970;
4. Ponderea locuințelor construite după 1995;
5. Ponderea locuințelor construite din materiale
durabile.
Economice Potențial agricol 1. Teren agricol /locuitor;
Potențial forestier 2. Structura folosinței terenului agricol;
Potențial turistic 3. Număr de animale la 100 ha;
Potențial industrial 4. Suprafața medie a exploatației individuale ;
Structura proprietății agricole 5. Suprafață forestieră /locuitor;
Gradul de ocupare a populației 6. Număr de gospodării în circuitul agro-turistic;
7. Număr de locuri de cazare în hoteluri;
8. Număr de locuri de cazare în campinguri;
9. Gradul de complexitate a activităților
industriale;
10. Prelucrarea produselor agricole;
11. Ponderea suprafețelor agricole private din
totalul suprafețelor agricole;
12. Suprafața medie a exploatațiilor de tip asociativ
cu personalitate juridică;
13. Suprafața medie a exploatațiilor de tip asociativ
familial;
14. Populație activă ocupată la 1000 de locuitori;
15. Ponderea populației active neagricole în totalul
populației active.
Echiparea Alimentare cu apă în sistem 1. Apă potabilă distribuită: m3/locuitor/an;
tehnică a centralizat 2. Gradul de electrificare a gospodăriilor;
localităților Alimentare cu energie electrică 3. Distribuția de gaze naturale;
Alimentare cu gaze naturale 4. Gradul de racordare a gospodăriilor la rețeaua
Racordarea la rețele telefonice de telefonie;
Accesul la căile de transport 5. Accesul la rețeaua rutieră sau feroviară.
Sociale Sănătate 1. Nr. de medici în localitate (număr de locuitori la

63
Învățământ Comunicații Mortalitate un medic);
infantilă 2. Nr. de elevi/cadru didactic;
3. Nr. de abonamente TV/1000 loc.;
4. Decese sub 1 an/1000 de născuți vii.
Mediu/ Aer 1. Calitatea aerului;
ecologie Apă 2. Calitatea apei;
Sol 3. Soluri afectate de factori de limitare a calității;
Păduri 4. Procentul suprafețelor de păduri afectate de
fenomene de uscare și deforestare din totalul
suprafeței forestiere.

Este, de asemenea, important ca beneficiarul să menționeze dacă există studii de fezabilitate,


alt gen de studii sau baze de date care ar fi utile în procesul de documentare și mai apoi de elaborare
a strategiei de dezvoltare.
Plecând de la această bază de date urmează un alt pas important pentru elaborarea planului
de dezvoltare și anume analiza SWOT. Specificul analizei SWOT este că ea studiază concomitent
caracteristicile interne și influențele mediului extern, ținând cont atât de factorii pozitivi, cât și de cei
negativi. În cadrul analizei SWOT se evaluează mai întâi specificul intern al entității pentru care se
elaborează strategia, punctele forte și punctele slabe. Apoi se analizează influențele exterioare,
efectele pozitive fiind considerate ca posibilități, iar cele negative ca pericole. Analiza SWOT este
efectuată în colectiv de mai mulți agenți implicați atât în elaborarea cât și în implementarea strategiei.
A doua fază ține de stabilirea strategiei de dezvoltare locală
 stabilirea scopurilor și criteriilor de dezvoltare,
 identificarea posibilităților de acțiune,
 dezvoltarea unei strategii pe obiective operaționale de dezvoltare.
În urma analizei SWOT sunt identificate punctele forte si cele slabe, oportunitățile de
dezvoltare, dar și pericolele existente la nivelul unei comunități. Acest tip de analiză permite
identificarea direcțiilor de dezvoltare locală. Până la nivelul acestei etape culegerea și analiza datelor
existente poate fi făcută doar de grupul de analiză care coordonează activitățile privind elaborarea
strategiei de dezvoltare.
În elaborarea strategiilor de dezvoltare sunt incluse două puncte esențiale și anume:
obiectivele strategice de dezvoltare și obiectivele operaționale.
Primul punct cuprinde: enumerarea obiectivelor pentru care a fost elaborată strategia;
menționarea metodologiei de elaborare și a agenților de dezvoltare locală implicați în procesul
elaborării strategiei de dezvoltare, precum și identificarea câtorva domenii strategice de dezvoltare.
La al doilea punct programul operativ de dezvoltare locală trebuie gândit de către grupul de
lucru ca un sistem coerent privind dezvoltarea localității/micro-regiunii/regiunii.
În faza de selectare a proiectelor de dezvoltare locală sunt prezentate programele și proiectele
de dezvoltare care vor fi incluse în strategia de dezvoltare. Ele sunt grupate în mai multe scenarii, în
funcție de gradul de implicare a agenților de dezvoltare, de perioada necesară pentru implementare și
de locul acestora pe agenda persoanelor sau a organizațiilor însărcinate cu implementarea lor. Aici au
loc:
 identificarea proiectelor de dezvoltare posibile,
 evaluarea viabilității proiectelor, din punct de vedere al comunității, al plasării, comercial, al
implementării

64
Faza a 4-a constă în construcția planurilor de acțiune și cuprinde următoarele puncte:
 pre-evaluarea rezultatelor proiectelor,
 menționarea nevoilor pentru realizarea proiectului,
 menționarea alternativelor financiare.
În faza a 5-a de specificare a detaliilor din proiecte are loc:
 pregătirea planurilor de dezvoltare,
 realizarea studiilor de fezabilitate detaliate,
 dezvoltarea, monitorizarea și evaluarea programului.
Faza a 6-a de pregătire a planului de dezvoltare general și implementarea acestuia se referă la:
 stabilirea orarului pentru implementarea programului de dezvoltare,
 precizarea nevoilor de natură financiară,
 derularea programului general de dezvoltare.
Fazele 1, 2 și 3 țin mai ales de partea de planificare strategică și intră în sarcina celor care
elaborează planul de dezvoltare strategică. În schimb, fazele 4, 5 și 6 țin mai ales de implementare. Pe
lângă agenții de dezvoltare implicați în aceste activități se impune și cooptarea unor specialiști în
domeniile pentru care se elaborează aceste proiecte de dezvoltare locală. Aceștia trebuie să fie în
măsură să precizeze detaliile de natură tehnică și financiară care să asigure condițiile pentru
implementarea proiectelor, dar și să susțină autoritățile locale, agenții de dezvoltare locală în vederea
construirii capacității locale de aplicare practică a programelor cuprinse în strategia de dezvoltare.

65
CURS 11

COMPONENTELE PLANULUI DE AMENAJARE A TERITORIULUI

Finalitatea analizelor regionale este elaborarea planurilor de amenajare, de organizare a teritoriului


astfel încât disfuncțiile și disparitățile constatate anterior să poată fi înlăturate.
Orice plan de amenajare are la bază o serie de principii și o structurare graduală a demersului.

A. Principiile elaborării planului de amenajare:


1. Principiul exploatării și utilizării eficiente a resurselor locale, naturale și umane
- formularea unei strategii de dezvoltare regională se bazează pe existența și aportul, în planul
eficienței imediate, a unor resurse ale solului și subsolului, dar și din domeniul antropicului,
sub aspectul cantității și calității forței de muncă.
- prezența, in situ a materiei prime, materiale și umane, exclude dependența de import, iar
valorificarea resurselor umane locale are repercusiuni dintre cele mai favorabile în plan social
prin asigurarea locului de muncă și posibilităților de afirmare ale individului în propriul
spațiu mental.
2. Echilibrul teritorial
- principiu fundamental al oricărui plan de amenajare prin prisma posibilei sale antiteze, a
dezechilibrului generator de diferențieri și disfuncții.
- stimularea acelor relații spațiale care primesc atributul sustenabilității și durabilității.
- are menirea de a oferi tuturor comunităților umane ce populează regiunea șanse egale de
dezvoltare și afirmare economico-socială, de a asigura dimensiuni controlabile intervenției
antropice în mediu, de a atenua contradicțiile și pondera asperitățile.
3. Conturarea unui sistem regional funcțional
- reprezintă o sarcină a operatorilor în câmpul economic și social.
- odată regiunea delimitată ea trebuie să-și edifice sistemul de relații și interrelații interne și externe
astfel încât să devină un veritabil organism teritorial.
- sarcina majoră de a sesiza structura optimă a sistemului, de-a instaura, prin soluțiile de modelare
propuse, acele raporturi între elementele componente ale spațiului geografic care să-i confere
maxima expresivitate și viabilitate, în caz contrar vor apare disfuncțiile și disparitățile.
4. Principiul conexiunilor optime cu unitățile învecinate, inclusiv cele de tip transfrontalier
- orice entitate teritorială nu poate exista în izolare, mai ales în etapa actuală, a mondializării.
- economia unei regiuni este tributară, în unele secvențe ale sale (cu toată preocuparea pentru
exploatarea resurselor locale), de utilizarea resurselor provenite din exteriorul perimetrului
său.
- relațiile de schimb și complementaritate se dovedesc salutare în funcționarea agregatelor
sistemice.
5. Principiul avantajului comparativ
- trebuie să se afle la temelia oricărui sistem economico-social nou creat ca expresie a
specificității și eficienței lui. Însăși rațiunea sa de a fi constă în creșterea calitativă în raport cu
vechile forme de organizare, dar și cu unitățile învecinate.

66
- optimizarea funcțională, productivitatea superioară, raporturi de colaborare mai fezabile cu
sistemele limitrofe, dar și o structură internă cu un grad mai ridicat de sustenabilitate.
6. Principiul ecologic
- preocuparea permanentă pentru o intervenție antropică echilibrată asupra mediului, pentru
armonia raporturilor om-natură, pentru protecția și conservarea patrimoniului natural
frecvent amenințat.

B. Structura planului de amenajare teritorială


S-au identificat astfel trei componente majore: de susținere, intervenție și derivate care acoperă
întregul câmp al analizei și o structurează logic, dându-i coerență și intercauzalitate.
1. Componenta de susținere
- include întreaga problematică a cadrului natural, constituit ca obiect și suport al amenajării.
- nu poate fi exclusă, deoarece fără cunoașterea detaliată a comportamentului substratului
morfologic, a particularităților climatice sau hidrografice, a impactului elementelor biogeografice și, mai
ales, a resurselor solului și subsolului existente în regiunea abordată orice scenariu al dezvoltării
este lipsit de argumentație.
2. Componenta de intervenție (de acțiune și interacțiune)
- este alcătuită din factorul uman și habitatul său (acesta din urmă nefiind altceva decât
expresia fidelă a conexiunii sale cu locul). Participarea geografilor este necesară pentru
punerea în evidență a răspândirii populației și structurilor demografice, a răspândirii și
tipologiei așezărilor umane. Tot în acest domeniu, este important aportul sociologilor și
arhitecților, primii pentru a ilustra comportamentul și mentalitățile, iar ceilalți pentru a explica
structuri și forme ale elementelor de habitat.
3. Componentele derivate
- includ infrastructura tehnică a teritoriului, economia, aspectele sociale și starea mediului. Deși
cercetările geografice au avut în vedere cu predilecție, o lungă perioadă de timp numai
anumite domenii, așa numitele „activități antropice” (agricultura, industria, transporturile,
turismul, comerțul) în ultimul timp aspectele sociale (educația, ocrotirea sănătății, cultura,
cultele) au devenit ținta preocupărilor în subramurile științei regionale. Mult mai puține
abordări se constată în ceea ce privește infrastructura tehnică a teritoriului (căile de acces,
rețelele de alimentare cu apă, energie, gaze, telecomunicații) unde implicarea geografilor se
impune cu acuitate.
Zonarea funcțională este o acțiune de mare complexitate, ce ia în considerare totalitatea
aspectelor economice, sociale și ecologice ale regiunii, pe fondul unor condiționări naturale extrem de
nuanțate. Concluzia analizelor de regionale o constituie configurarea celor patru categorii de zone de
intervenție: efervescente, critice, defavorizate și protejate.
a. ZONELE EFERVESCENTE: corespund arealelor regionale dinamic-funcționale, care au atins
prin restructurare economică parametrii optimi ai unei dezvoltări teritoriale echilibrate
(modernizarea infrastructurii teritoriale, diversificarea habitatului uman, revitalizare socio-
economică). Ex. zonele Oradea, Cluj-Napoca, Bistrița, Sighetul Marmației (din reg. de NV) – în
care declinul industriei post-decembriste a fost suplinit de expansiunea comerțului,
construcțiilor, a funcțiilor educaționale și turistice.
b. ZONELE CRITICE: corespund teritoriilor cu evoluție contradictorie, în care restructurarea
economică stagnează, iar elementele de contrabalansare a declinului sunt predominante.

67
- se confruntă cu probleme sociale acute (șomaj) sau de mediu (degradarea peisajelor, poluare);
- în cazul zonelor critice, disfuncționalitățile sistemice pot avea loc la orice nivel de dezvoltare,
în funcție de apariția tendințelor centrifuge.
- zonele critice, prin eliminarea disfuncțiilor și optimizarea unor procese se pot integra rapid în
categoria zonelor efervescente, după cum, prin accentuarea dezechilibrelor și reducerea
proceselor de dezvoltare, vor deveni zone defavorizate.
Ex. mun. Baia Mare – zonă critică, inclusă în categoria zonelor defavorizate, datorită: degradării
mediului, reculului industriei extractive, accentuării șomajului. Alte zone critice: orașele Zalău, Șimleul
Silvaniei, Dej – probleme legate de alimentarea cu apă și lenta restructurare a bazei industriale,
probleme sociale, degradarea habitatului urban.
c. ZONELE DEFAVORIZATE: sunt arii geografice strict delimitate teritorial care îndeplinesc cel
puțin una din următoarele condiții:
- au structuri productive mono industriale;
- sunt zone miniere unde personalul a fost disponibilizat;
- rata șomajului depășește 25% rata șomajului la nivel național;
- sunt lipsite de mijloace de comunicații;
- infrastructura este foarte slab dezvoltată.
Ex. Valea Jiului, Brad, Comănești, Moldova Nouă, Ștei-Nucet, Borșa –Vișeu, Apuseni, Cugir,
Copșa Mică, Hunedoara etc.
d. ZONELE PROTEJATE: prin delimitarea lor se realizează protecția și conservarea elementelor
cu valoare peisagistică și se reduce impactul antropic prin formele de exploatare. Ex. Parcuri
naționale, Rezervații științifice, Parcuri naturale, Monumente ale naturii, Rezervații ale biosferei,
Bunuri naturale ale patrimoniului mondial (parcurile transfrontaliere).

ANALIZE REGIONALE ȘI STRATEGII DE DEZVOLTARE


1. Strategia de dezvoltare durabilă a regiunilor are la bază următoarele principii:
 Exploatarea judicioasă, controlată a resurselor, în folosul comunității locale și societății;
 Șanse egale pentru locuitori, prin condiții de viață paritare față de alte regiuni;
 Echilibru constant și supravegheat între sectoarele economice;
 Relații intercomunitare armonizate;
 Politicile de dezvoltare și prioritățile se stabilesc prin consultarea și acordul comunităților;
 Prevenirea/combaterea degradării prin acțiuni antropice și a sărăciei,
 Conservarea bunelor practici și a identității culturale;
 Armonizarea strategiei de dezvoltare locală cu cerințele U.E.;
Analizele regionale vizează două coordonate majore:
a. Diminuarea disparităților regionale existente - prin stimularea creșterii competitivității și
prin revitalizarea zonelor defavorizate;
b. Dezvoltarea teritorială echilibrată - prin corelarea politicilor publice naționale de dezvoltare
sectorială cu politicile publice de dezvoltare locală: infrastructură și transporturi, creșterea
ocupării forței de muncă, dezvoltare rurală, educație și sănătate, mediu.
Amenajarea regională a apărut dintr-o necesitate practică de a utiliza optim spațiul geografic,
respectiv de a impune un anumit cadru de organizare sistemică a componentelor teritoriale, pe nivele
structural - funcționale care să asigure o dezvoltare spațială echilibrată.

68
Principalul scop al amenajării regionale este coordonarea dezvoltării economice și sociale a unei
regiuni, in condițiile menținerii echilibrului teritorial funcțional.
Dezvoltarea poate fi privită ca:
- proces de creștere economică susținută și continuă;
- proces de modernizare;
- proces „de lărgire a posibilităților;
- dezvoltare durabilă (Conferința ONU pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro – 1992) –
acea dezvoltare care răspunde necesităților prezentului fără să compromită abilitatea
generațiilor viitoare de a-si satisface propriile cerințe;
- ecodezvoltarea – vizează valorificare optimă a resurselor naturale, protecția mediului
înconjurător și dezvoltarea comunităților omenești prin ele însele, adaptându-se la un mediu
pe care îl transformă, fără însă, a-l distruge.

Concluzie: Dezvoltarea reprezintă trecerea unei societăți prin faze de reglare și funcționare la nivele din
ce în ce mai complexe și tot mai evoluate (Ianoș I, 2000.), fără a produce dereglării ireversibile în mediul
ambiant.
Marile provocări regionale actuale, conexate cu trendul dezvoltării, sunt:
- persistența fenomenului sărăciei care a cuprins majoritatea statelor lumii;
- degradarea mediului înconjurător și agravarea dezechilibrelor ecologice;
- extinderea necontrolată a urbanizării, care afectează calitatea vieții unei importante părți a
populației lumii;
- persistența șomajului care afectează omul, considerat cel mai important factor de producție;
- manifestarea crizelor economice sub o multitudine de forme, care au drept efect dezastruos
irosirea de resurse incomensurabile;
- pierderea încrederii cetățenilor în instituțiile publice.
Amenajarea spațiului regional este o activitate de interes general, cu caracter continuu și care
se desfășoară la diferite nivele: entități subregionale (comune, orașe, municipii); entități regionale
(județe, departamente, landuri, etc.); entități intranaționale (regiuni de dezvoltare); entități naționale
(stat); entități supranaționale (ansambluri/grupări regionale de state: America Latină, Asia de Sud,
UE).
Amenajarea spațiului regional are la origine modul în care au evoluat așezările urbane de a
lungul timpului. Astfel, într-o primă etapă, acestea s-au dezvoltat în raport cu existența unor condiții
favorabile: resurse de hrană și de apă, condiții materiale care să permită dezvoltarea unor aglomerări
umane într-un spațiu restrâns.

69
BIBLIOGRAFIE:

1. Ancuța Cătălina, (2008), Studiul geografic al disparităților teritoriale din Banatul Românesc, Editura
Mirton, Timișoara
2. Antonescu, Daniela, (2011), Dezvoltarea regională. Tendințe. Mecanisme. Instituții, Editura Top
Form, București
3. Badea, L., (1992), Asupra geografiei regionale, SCG, XXXIX, București
4. Balogh Márton, (2003), Etapele de elaborare a strategiilor de dezvoltare locală, Revista Transilvană
de Științe Administrative, IX, pp. 75-79
5. Barna R, (2008), Economie regională, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca
6. Benedek J., (2004), Amenajarea teritoriului și dezvoltarea regională, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca
7. Borbely, L. (2011), Modele de dezvoltare regională în Uniunea Europeană și România, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
8. Boțan, C. N. (2009), Europa. Geografie regională aplicată, Centrul de Multiplicare a UBB, Cluj
Napoca
9. Cocean, P., Cocean, R., (2002), Zonarea funcțională a Regiunii de Nord-Vest, Studia UBB, 1, Cluj-
Napoca
10. Cocean, P., (2010), Geografie Regională. Evoluție, concepte, metodologie, ediția a III-a, restructurată
și adăugită, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
11. Cocean, P., Filip, S., (2010), Geografia Regională a României, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj Napoca
12. Cocean, P. (2011), „Țările” – regiuni geografice și spații mentale, Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca
13. Constantin Daniela Luminița, (1998), Elemente de analiză și previziune regională și urbană, Editura
Oscar Print, București
14. Donisă, I., (1977), Bazele teoretice și metodologice ale geografiei, Editura Didactică și Pedagogică,
București.
15. Ianoș, I., (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică, București.
16. Ianoș, I., Humeanu, J-B., (2000), Teoria sistemelor de așezări umane, Editura Tehnică, București.
17. Mihăilescu, V., (1964), Regiune geografică și regiune economică. Contribuții la precizarea unor
termeni fundamentali din geografia regională, SCGGG, XI
18. Popescu Claudia Rodica (coord.), (2003), Disparități regionale în dezvoltarea economico-socială a
României, Editura Metero Press, București
19. Posea, Gr. (1991), Geografia generală și regională, reflecții, Terra, 1
20. Săgeată, D. R., (2004), Modele de regionare politico-administrativă, Editura Top Form, București
21. Suciu M., (2000), Geografie economică și dezvoltare regională, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj Napoca
22. Velcea, Valeria, (1988), Geografia regională, caracteristici spațiale și funcționale, Terra, 2.
23. Wackermann, G. (2002), Géographie régionale, Ellipses Edition Marketing S.A., Paris

70