Povestea unui fluture care a uitat să zboare

A fost odată ca niciodată un fluture pe nume Blu. Nu făcea

parte din vreo specie rară de fluturi, nu avea vreun colorit
ieşit din comun, iar împreunarea aripilor sale nu crea
impresia unui lucru nemaivăzut. Era un fluture obişnuit,
dacă putem să spunem aşa. Acel soi de fluture pe care-l
poţi întâlni în minusculele oaze de verdeaţă, pe cale de
dispariţie, din marile oraşe. 
Dacă era frumos? Sigur că era. Pentru orăşenii rupţi de
natura adevărată, simpla vedere a lui Blu era în măsură să
işte curiozităţi, dacă nu admiraţie. Fireşte, din acestă
categorie se autoexcludeau orăşenii care încercau din
răsputeri să pună mâna pe Blu şi să-i smulgă aripile, aşa,
din pur amuzament. 
Probabil vă întrebaţi ce putea fi atât de interesant la un
fluture. Ei bine, Blu era un fluture care se deosebea un pic
de confraţii săi. Sigur, apăruse pe lume în acelaşi mod,
crescuse alături de ceilalţi fluturi, uneori lua parte la
zborurile comune, atunci când se dădea semnalul şi
colonia de fluturi pleca în căutarea unor flori proaspete. 
Însă, în ciuda tuturor acestor asemănări, Blu era
diferit. Blu era un fluture care-şi punea tot timpul
întrebări: despre viaţă şi sensul ei, despre cum se pot trăi
din plin cele câteva zile, atât cât dura viaţa fluturilor din
specia lui, ce urmează după sau dacă mai urmează ceva. 
Din cauza temperamentului său, Blu era privit cu răceală
de restul fluturilor. Fireşte, formal îl acceptau, însă hai să
fim serioşi, cui îi place să-şi petreacă timpul alături de
cineva care e tot timpul abătut şi măcinat de întrebări?
Într-o zi, pe când survola un cuib de maci, lui Blu îi încolţi
în minte o idee teribilă: dacă brusc nu ar mai şti să zboare,
dacă ar uita şi nemaiputându-şi controla aripile s-ar izbi
de pământ.
Pe moment, Blu reuşi să-şi alunge din minte groaznica
întrebare şi îşi făcu de lucru cu macii. Spre seară însă,
întors la culcuşul său, Blu fu năpădit de o groază teribilă.
Gândurile îi ocupară mintea şi cu cât încerca mai tare să se
smulgă din ele, cu atât mai mult acestea îl încolăceau, îl
trăgeau în jos, asemeni unei mlaştini. Ar fi fost oare posibil
ca dintr-o dată să nu poată zbura, să uite să zboare, să dea
din aripi şi acestea să nu-l mai asculte? Raţiunea îi spunea
că e imposibil, natura îl înzestrase cu aripi tocmai pentru
asta. Era, deci, în firea lucrurilor să zboare. Dar cu cât
apela mai mult la raţiune, cu atât groaza i se întipărea mai
adânc în trupul lui firav. Noaptea fu o adevărată încercare
pentru Blu. Nu putu să doarmă deloc, iar atunci când
aţipea pentru câteva secunde, se visa prăbuşindu-se din
înaltul cerului cu o viteză ameţitoare.
A doua zi, istovit, Blu renunţă să mai ia parte la zborul
comun, alături de colonia de fluturi. Celor care-l întrebau
dacă a păţit ceva, Blu le răspundea că nu era nimic mai
mult decât o simplă indispoziţie. Avea să fie bine. De fapt,
Blu era îngrozit, îngrozit de faptul că ar putea să nu mai
zboare niciodată şi îngrozit că cineva ar putea afla ce-l
măcina. Era convins dacă s-ar fi aflat, ar fi ajuns de râsul
coloniei de fluturi sau, mai rău, toţi l-ar fi considerat
nebun.
Blu decise că era cazul să ia o mică pauză. Pentru câteva
zile avea să facă doar zboruri foarte joase, aşa cât să sară
de pe o floare pe alta. Curioşilor avea să le spună că îl
deranjează o aripă şi că, pe moment, se menajează.
Rezolvate fiind problemele de imagine, Blu încercă să se
concentreze pe adevărata problemă: cum să scape de
spaima că ar putea să uite să zboare. Purtă sesiuni
neîntrerupte de discuţii cu sine însuşi, înşiră pe toate
frunzele pe care le găsi toate argumentele raţionale. Totul
părea ok până în momentul în care trebuia să-şi ia zborul.
Aripile îi tremurau, păreau că nu se sincronizează, iar Blu
resimţea o groază imensă la gândul desprinderii de
pământ.
Curând, toată colonia era la curent cu ultima ştire: lui Blu
îi este frică să zboare! Ca în orice comunitate, atitudinile
erau împărţite: unii fluturi râdeau de Blu, pe la spate,
fireşte, alţii îl compătimeau, iar pe alţii nu-i interesa. Viaţa
unui fluture este atât de scurtă, la ce bun să o iroseşti cu
problemele altora.
Astfel, Blu ajunse să trăiască izolat. Se hrănea cu ce găsea
în jurul culcuşului, rar schimba vreo vorbă cu cineva, iar
aripile sale deveneau din ce în ce mai palide, aproape
translucide. 
Într-o zi însă, când Blu îşi făcea de lucru cu câteva petale
scuturate, alături de el îşi făcu apariţia Rose. Rose era un
fluture coada rândunicii, probabil cel mai vioi fluture din
toată colonia, în ciuda vârstei sale înaintate. Nimeni nu
ştia exact de când se afla Rose pe lume, dar toţi puteau
depune mărturie că de foarte mult timp.Fără să stea prea
mult pe gânduri, Rose îl luă deoparte pe Blu şi îi spuse:
"uite, am auzit ce se întâmplă cu tine. Nu am venit însă să-
ţi dau sfaturi. Am venit să-ţi spun că nu eşti singurul care
s-a confruntat cu o asemenea problemă".
La auzul acestor cuvinte, Blu făcu ochii mari: "Mai cunoşti
şi pe altcineva? Pe cine? Te rog, spune-mi".
Fără nicio rezervă Rose răspunse: "Da, pe mine!"
Blu rămase înmărmurit. Nu-i venea a crede. Să fie oare o
glumă, acest fluture venise doar să îşi bată joc de el?
Citind uimirea în ochii lui Blu, Rose continuă: "Cu ceva
vreme în urmă, am visat că mă prăbuşeam din înaltul
cerului şi mă zdrobeam de pământ. O perioadă nu am mai
putut să zbor. Îmi era prea frică. În timp însă mi-am
revenit".
Cu gura căscată, Blu strigă: "Şi ce ai făcut, cum ai trecut
peste asta? Spune-mi, spune-mi, viaţa mea depinde de
asta! Dă-mi reţeta vindecării. Te rog, fie-ţi milă."
Întorcând privirea într-o parte, Rose răspunse:
- "Blu, nu există o reţetă magică. Ţine de fiecare din noi să
ne găsim propria reţetă. Ştii, atunci când nu mai puteam
să zbor, am încercat aproape totul: am făcut apel la
raţiune, am întrebat în stânga şi în dreapta. Cu toate
acestea, nimic. Asta până într-o zi când, fără să vreau, mi-
am dat seama de ce îmi era cel mai tare teamă.Nu-mi era
teamă de faptul că nu am să mai pot zbura niciodată, ci îmi
era teamă ca am să mă pierd pe mine. Căci, vezi tu, Blu,
noi, fluturii, ne confundăm cu zborul, suntem una cu el, nu
existăm fără el. Am avut astfel de ales între a zbura, cu
riscul de a mă zdrobi de pământ, sau a nu mai zbura
niciodată. Şi ştii de ce mi-am dat seama? Că prefer o zi de
viaţă în zbor, decât mai multe zile de viaţă legat de
pământ. După ce am înţeles asta, încet, încet am reînceput
să zbor.
Asta este tot ce îţi pot împărtaşi". Spunând acestea, Rose
se întoarse şi îşi luă zborul. 
Blu rămase singur, pe gânduri. Şi avea la ce să se
gândească. Închise ochii şi revăzu toate clipele frumoase
din viaţa lui: primul zbor, locurile minunate unde îl
duseseră aripile sale, culorile... Îi era atât de dor de toate.
Cu ochii închişi, îşi mişcă aripile. O dată, de două ori. Nu
vedea nimic, auzea doar fâlfâitul propriilor aripi. Încet,
încet se desprinse de pământ. Dacă am să cad?