Intelectuali români în perioada comunistă

În accepţiunea partidului, “intelectualul” era doar acel individ care obţinuse o diplomă de studii
superioare. Venirea la putere a comuniştilor în România a deschis calea către o serie de schimbări profunde,
schimbări care au marcat fundamental panorama societăţii româneşti faţă de cea de odinioară. În acest
peisaj, intelectualul ocupă un loc extrem de important, poziţia sa faţă de noul regim şi acomodarea lor cu
acesta, pe termen lung, reprezentând unul dintre aspectele cele mai importante ale istoriei comunismului
românesc.

Până la momentul instaurării comuniştilor la putere, intelectualul era acel om de litere, artistul sau
omul de știință care, sprijinindu-se pe cunoașterea sa, resimţea datoria morală de a se angaja și în viața
publică, prin opinii ferme, corecte şi adevărate, militantism, elaborarea de teorii cu aplicabilitate ori printr-o
participare directă în poziții de guvernământ sau administrație. Însă acest lucru şi-a pierdut valabilitatea în
comunism. În accepţiunea partidului, noţiunea de “intelectual” nu mai reprezenta nimic din cele mai-sus
menţionate, el fiind doar acel individ care obţinuse o diplomă de studii superioare (definiţie care l-ar pune
pe Eminescu în tabăra non-intelectuală). Această viziune asupra intelectualului este o abordare care a stat la
originea multor controverse terminologice, de-a lungul vremii.

Un posibil “mariaj” între partid, care căuta în rândul intelectualilor “tovarăşi de drum”, şi intelectual,
a divizat lumea elitelor acelor ani, puse în situaţia unor alegeri esenţiale refuzul sau acceptul de a fi
“oamenii regimului”. Drept urmare, o mare parte dintre aceştia au ales calea exilului, români valoroşi luând
drumul spre libertate.Departe de ţara natală, intelectualii au luat poziţie fermă, critică faţă de realitatea din
România, în scopul de a trezi interesul şi atenţia Occidentului faţă de problemele cu care se confrunta
societatea românească.

În timp ce o bună parte din elita ţării făcea cunoştinţă cu experienţa concentraţionară sau cu exilul,
mulţi dintre intelectualii români au ales să rămână în ţară, punându-se în slujba regimului, a unui trai tihnit,
încununat de privilegii profesionale. Regimul de la Bucureşti avea nevoie de elite care să-l legitimize şi să-i
dea un plus de încredere în rândul opiniei publice – iniţiativele intelectualilor nu puteau fi decât nobile şi
demne de urmat! Şi s-au şi găsit – politicieni, politruci şi oameni de cultură şi-au unit forţele în numele
“onorabilităţii” comunismului. În acest sens, se impune şi o categorisire a lor, iar Adrian Cioroianu propune
următoarele categorii:comuniştii prin vocaţie, simpatizanţii social-democraţi, cei animaţi de teamă şi
neangajaţii marcaţi de naivitate politică şi pretabili la manipulare.Însă aceste categorii nu pot fi uşor şi
precis delimitate, ţinând cont cum se intersectează personajele, de destinele lor, precum şi de grupurile
informale din care făceau parte.
 Dar pentru o mai bună înţelegere a acestei categorisiri, se impune şi o exemplificare în dreptul
fiecăreia. Astfel, Petre Constantinescu-Iaşi, membru fondator al PCR şi al organizaţiei Amicii URSS, poate fi
un exemplu potrivit pentru comunistul din convingere. Constantin I.Parhon, preşedintele ARLUS(Asociaţia
Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) şi viitorul prim-preşedinte al Marii Adunări
Naţionale, ar fi exemplul tipic pentru categoria simpatizantului de stânga radicalizat. Oportunistul politicîl
aduce în centrul atenţiei pe Mihail Sadoveanu, deşi acesta poate şi-ar fi dorit să fie asimilat simpatizanţilor
de stânga radicalizaţi, dacă ar fi să ţinem cont de cariera sa politică din deceniul trei, ca deputat şi senator
pe listele Partidului Agrar. Însă “convertirea sa la filosovietism este pur contextuală:în toate incantaţiile pe
care le va aduce în anii următori Uniunii Sovietice, Constituţiei sovietice sau lui Stalin, Sadoveanu nu
probează niciodată fiorul unei trăiri autentice – ci numai retorica de circumstanţă (…) Este greu de spus dacă
scriitorul a avut la vreun moment dat vreo convingere sau, pur şi simplu, s-a străduit să reziste şi să-şi
păstreze privilegiile pentru care muncise din greu o viaţă. Apoi, “neangajatul” vulnerabil– George Enescu,
care pe scenele moscovite se bucura de un succes răsunător, fiind, totodată, recomandat peste tot ca fiind
un reprezentant al intelectualităţii democrate din România şi un prieten al Sovietelor, marele dirijor
susţinând o serie de concerte în capitala URSS. În plus, la întoarcerea în ţară, Enescu era preluat de ARLUS şi
folosit la recepţiile din Bucureşti, precum şi în unele deplasări în provincie, în scopul povestirii impresiilor
din ţara comunismului victorios. Impresii care, venite de la un artist bine primit, aşa cum fusese el, nu
puteau să fie decât pozitive.

Guvernul s-a folosit masiv şi în mod constant de numele intelectualilor dispuşi, cel puţin în mod
aparent, la colaborare. Regimul de la Bucureşti avea nevoie de legitimare, iar nume remarcabile din rândul
elitelor o puteau aduce. Şi au şi reuşit pentru o vreme. Însă venise şi timpul pentru ca realitatea din
România să fie cunoscută în Occident, iar în acest sens îi datorăm mult postului de radio Europa Liberă
care “a rostit adevărul despre un sistem totalitar întemeiat pe duplicitate, amnezie şi manipulare”. Fără
Europa Liberă, populaţia captivă din România “s-ar fi sufocat într-o stare de autarhie spirituală, de inaniţie
informaţională tot mai devastatoare”.

Chiar şi având de partea sa o serie de intelectuali, regimul comunist român n-a avut sorţi de izbândă,
în cele din urmă, deşi “tovarăşii de drum” şi-au făcut datoria. Iar regimul i-a “recompensat”, cu unele
excepţii notabile, scoţându-i din prim-planul scenei politice, retrăgându-i în umbra plină de cei “liberi” să
tacă şi să se teamă.