LUCRU INDIVIDUAL NR.

1, CORNEA ECATERINA

Limitele interpretării, Umberto Eco

În introducere, Eco împarte lucrarea în 4 secțiuni. În prima secțiune, ni se va vorbi despre

cum a fost văzută problema interpretării în studiile literare, din ultimele decenii. A doua secțiune
cuprinde chestiuni istorice. În a treia se comentează ,, cazuri în care excesul de interpretare
produce o risipă”, iar Eco oferă o proprie abordare a chestiunii în cauză pe baza experiențelor
reale. În a patra parte, exegetul vorbește despre condițiile interpretării.

Ne propunem să selectăm ideile cele mai importante și utile. Exegetul schițează

principiile după care trebuie să ne conducem când interpretăm o operă literară. Paradoxul unei
opere literare e că e deschisă, poate avea o mulțime de interpretări, dar, totuși, unele dintre ele
pot fi greșite. Opera impune limite, pe care trebuie să le respectăm.

Eco pune accentul pe trihotomia itentio auctoris, itentio operis și itentio lectoris. Suntem
îndemnați să ținem cont de text, indiferent de intențiile autorului. Deci, interpretarea trebuie să
pornească de la conținutul textului. Orice text are legile proprii, care sunt independente de autor
și cititor. Odată scris textul devine o entitate independentă, chiar și de autorul acestuia.

Totuși, textul e scris într-o anumită perioadă, autorul fiind influențat de normele
culturale. Deci, textul poate fi interpretat prin prisma sociologiei, care pune accent pe cum sunt
utilizate textele de o anumită societate. Estetica receptării, însă, are o abordare hermeneutică
,,Opera se îmbogăţeşte de-a lungul veacurilor cu interpretările ce i se dau; ține seama de raportul
dintre efectul social al operei şi orizontul de aşteptare al destinatarilor istoriceşte situaţi: dar nu
neagă faptul că interpretările ce se dau textului trebuie să fie conforme cu o ipoteză asupra naturii
acelei intentio de profunzime a textului.” Un text poate fi interpretat semantic (semiozică) sau
critic (semiotică). Cea semiotică presupune identificarea și altor sensuri decât cele cunoscute.
De exemplu, în poezia simbolistă, cromatica nu descrie doar peisajul, ci și starea interioară.

Eco ne explică că orice interpretare e plauzibilă dacă se regăsește sau va fi confirmată de

altă secvență a textului. Deci, orice interpretare trebuie să fie pe baza textului, pe indiciile din
text. Interpretarea va fi irefutabilă dacă se regăsește în text.
,,De multe ori a interpreta greşit un text înseamnă a-l elibera de scoriile multor
interpretări canonice anterioare, a-i revela noi aspecte, şi în acest proces textul se dovedeşte a fi
cu atât mai bine şi mai productiv interpretat în acord cu propria-i intentio operis, ce fusese

1
 LUCRU INDIVIDUAL NR. 1, CORNEA ECATERINA

diminuată şi umbrită de atâtea şi atâtea intentiones lectoris anterioare, camuflate în descoperiri

ale lui intentio auctoris.”
Semioticianul îl citează pe Lichtenberg, pentru care ,,un text e doar un picnic la care
autorul aduce cuvintele, iar cititorii sensul. Cititorul face o muncă de detectiv, caută indiciile în
text pentru a elucida misterul. Indiciul trebuie să îndeplinească 3 condiții: să fie explicat concis
(într-un mod economic), ,,să arate către o singură cauză sau către o clasă restrânsă de cauze
posibile, nu către o pluralitate indeterminată şi diformă de cauze” și să poată fi integrat în sistem
cu alte indicii. În concluzie, nu trebuie să exagerăm cu interpretarea unui indiciu, trebuie să
rămânem în limita impusă de text. Astfel, chiar dacă un text poate avea un număr de interpretări,
dacă acestea respectă legitățile, pot fi acceptate. Dar nu trebuie să excludem că există și
interpretări greșite.
,,Un text e un organism, un sistem de relații interne care actualizează anumite legături
posibile şi care pe altele le narcotizează. După ce un text a fost produs, e posibil să-l faci să
spună multe lucruri - în unele cazuri, un număr potențial infinit de lucruri -: dar e imposibil – sau
cel puţin este critic ilegitim - să-l faci să spună ceea ce el nu spune.”
Un aspect foarte important de care trebuie să ținem cont de patrimoniul social. Eco
explică că prin patrimoniul social se înțelege limba, cu regulile acesteia, și ,, întreaga
enciclopedic ce s-a constituit cu ajutorul exersării acelei limbi, adică convențiile culturale pe care
limba respectivă le-a produs”. Așadar, în interpretarea unui text, vom ține cont de patrimoniul
social. În prezent, multe opere clasice sunt catalogate ca rasiste, misogine și se cere ca acestea să
fie scoase din programul școlar. Un scandal s-a iscat cu privire la filmul ,,Pe aripile vântului”
deoarece romantizează Sudul. Sclavia a existat, nu putem șterge cu buretele istoria, ci trebuie să
o învățăm pentru a nu o repeta. Romanele precum ,,Pe aripile vântului”, ,,Să ucizi o pasăre
călătoare” ne oferă lecții de istorie și ne arată acele vremuri. Orice critic, cititor, profesor trebuie
să țină cont de perioada în care s-au scris. Deși, aceste două romane nu justifică sclavia, oricum
sunt aduse mereu în discuție și interpretate după normele culturale actuale. Criticul italian
menționează că istoria interpretărilor precedente a multor texte, de asemenea, are un rol.
,,Astfel, orice act de lectură e o tranzacţie dificilă între competența cititorului
(cunoaşterea lumii, împărtăşită de cititor) şi tipul de competentă pc care un anumit text o
postulează ca să fie citit În modul cel mai economic, el a obligat cuvintele (sau cuvintele l-au
obligat pe el ) să predispună o posibilă serie de asocieri.”

2
 LUCRU INDIVIDUAL NR. 1, CORNEA ECATERINA

Eco oferă exemple cu privire la interpretarea romanelor sale. Un aspect interesant e că

autorul, uneori, nu e conștient că ceea ce scrie poate avea legătură cu altceva, iar uneori o face
intenționat.
,,Am citit interpretări în care criticii mei descopereau izvoare de care cu eram perfect
conştient, şi eram foarte mulțumit că ei găseau cu atâta ingeniozitate ceea ce eu, tot cu atâta
ingeniozitate, ascunsesem, ca să-i provoc să găsească...Am citit analize critice în care interpretul
descoperea influențe de care nu eram conştient în timp ce scriam, dar care sigur lucraseră în
memoria mea, pentru că ştiu că am citit aceste texte în adolescența mea.”
Observăm că autorul, chiar dacă a scris textul, nu știe totul despre acesta. Anumite
aspecte sunt scoase la iveală anume de cititori. Intenția textului prevalează. Textul nu mai
aparține autorului, acesta devine un bun cultural, destinat tuturor. ,,Între inaccesibila intenţie a
autorului și discutabila intenție a cititorului există intenția transparentă a textului care respinge o
interpretare imposibil de susținut.”
O parte integrantă a unui text artistic reprezintă metaforele. Interpretarea lor corectă
devine cheia înțelegerii unui text. Metafora este descrisă de Eco ca fiind ,,experiența noastră
interioară privitoare la lume”, o oglindă a emoțiilor și trăirilor. ,,Lumea interioară a autorului (ca
Autor Model) e un construct al actului de interpretare, nu o realitate
psihologică (ce nu poate fi atinsă dincolo de text) care motivează interpretarea însăşi.” În
interpretarea metaforei, de asemenea, se ține cont de anumite legități: interpretarea se face pe
baza textului și pe baza competenței culturale, enciclopedice, ținând cont de contextul general în
care apare enunțul. Un exemplu pe care îl dă Eco e acesta: ,,Un interpret poate hotărî să
considere metaforic orice enunţ, numai competența lui enciclopedică să i-o permită. Deci se
poate interpreta Giovanni îşi mănâncă mărul în fiecare dimineaţă ca şi cum Giovanni ar comite
în fiecare zi din nou păcatul lui Adam.”
Orice text narativ reprezintă o lume. Regulile acestei lumi sunt create de autor. Cititorul
intră în această lume, care poate fi asemănătoare cu lumea sa sau una complet nouă. Totuși,
lumea narativă e o creație a autorului. Dacă protagonistul are un nume, acesta va rămâne astfel
pe durata întregului roman. Deoarece o lume narativă este incompletă, aceasta are anumite
lacune și goluri. De exemplu, în ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil
Petrescu noi, cititorii, știm doar ce ni se spune de către Gheorghidiu. Pe Ela o cunoaștem prin

3
 LUCRU INDIVIDUAL NR. 1, CORNEA ECATERINA

prisma lui Ștefan, astfel multe aspecte despre ea rămân neelucidate și putem doar face
presupuneri.
Cititorul este invitat să aibă încredere în ce spune textul, să fie cert convins că textul
spune adevărul, chiar dacă sunt lucruri mai puțin credibile. ,,Ai încredere în mine. Nu fi prea
subtil şi ia ceea ce îți spun ca şi cum ar fi adevărat. "
Cititorului Model i se cere să cunoască lumea narativă, ,,i se cere să exercite şi o
bunăvoinţă consistentă.” Așadar, trebuie să acceptăm lumea textului, să rămânem în granițele
acesteia și să luăm ca adevăr ce ne spune și ne arată.
Lucrarea lui Eco poate fi privită ca un ghid care ne ajută să interpretăm textele. Vasta
cultură enciclopedică a lui Eco își face simțită prezența. Acest volum de critică poate fi citit de
cei pasionați de literatură, însă, l-aș recomanda profesorilor. Eco are un stil personal, intim de a
scrie, care te face să uiți că citești o carte de teorie literară. Meritul criticului italian e acela de a
sintetiza și a expune într-un limbaj accesibil ideile cu privire la interpretarea unui text.
Cartea de față este actuală deoarece foarte mulți activiști aruncă cu noroi în literatura
clasică, fără a ține cont de valoarea operei și de contextul cultural în care a fost scrisă aceasta.
Eco ne invită să punem în centrul atenției textul, dar să nu uităm de aspectele extratextuale.
Interpretările feministe exagerează și comit greșeli de interpretare deoarece văd textul doar prin
prisma gândirii lor. Pentru exemplificare, puteți viziona:
https://www.youtube.com/channel/UCYZRU-K4oaDs6XkZk54IHxw.
Iar, noi, profesorii trebuie să învățăm elevii cum să interpreteze un text și să le oferim
libertatea de a o face. Modul de interpretare a unei opere se schimbă. Farmecul textului e că ne
permite să gândim, să emitem ipoteze, să ne dezvoltăm. Nu există o singură interpretare corectă.
În concluzie, ,,Limitele interpretării” de Umberto Eco ne învață care sunt greșelile pe care
trebuie să le evităm și care sunt regulile pe care trebuie să le respectăm în munca asiduă de
interpretare a unui text.