Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ÎN SISTEMUL EDUCAȚIONAL
Cojocaru Victoria, profesor universitar, doctor habilitat
Catedra Psihopedagogie şi Educaţie Preşcolară, UST
Experienţa ultimelor decenii a demonstrat că cele mai de perspectivă instituţii de
învăţământ sunt acele instituţii, ale căror manageri, păstrând cele mai bune tradiţii
naţionale, perfecţionează activitatea din perspectiva noului, modernului. .
Una dintre modalităţile de sporire a eficacităţii managementului instituţiei de
învăţământ preuniversitar este introducerea inovaţiei în practică. Procesul de
implementare a inovaţiilor în domeniul activităţii manageriale este unul complex,
care implică actualizarea treptată şi ameliorarea conţinutului, metodelor, mijloacelor,
tehnologiilor de administrare, care, în cele din urmă, afectează calitatea procesului
didactic.
Inovaţiile permit ridicarea la cel mai înalt nivel al planificării, organizării şi altor
funcţii administrative, dezvoltarea organelor de autoconducere în cadrul instituţiei,
actualizarea structurii organizatorice a instituţiei preuniversitare, ceea ce creează
condiţii favorabile pentru creşterea profesională şi creativă a cadrelor didactice,
influenţează calitatea procesului instructiv-educativ, sporeşte competitivitatea
instituţiei preuniversitare.
În prezent, problema de dezvoltare a proceselor inovaţionale în domeniul
educaţiei este subiectul unui număr mare de cercetări, printre ele înscriindu-se şi cele
care vizează educaţia: В.И.Загвязинский, M.В. Kларин, С.Д. Поляков, С. Н.
Маслов, Н.В. Koноплин, A.Г. Kругликов, В.А. Сластенин, А.В. Хуторcкой
etc.[2,4,6,7,].
În cercetările lor este dezvăluit aspectul teoretic al managementului intraşcolar,
sunt abordate noţiunile fundamentale (inovaţie, proces inovaţional etc.), structura
procesului inovaţional, sunt identificate etapele inovaţionale în şcoli. Sistematizarea
inovaţiilor a fost propusă în lucrările savanţilor: К. Ангеловски, А.А. Арламов, О.Г.
Хомерики etc., criteriile de evaluare a activităţii inovaţionale în şcoală au fost
investigate de către Н.И. Лапин, posibilităţile de aplicare a inovaţiilor în activitatea
conducătorului de şcoală au fost reflectate în studiile savantului A.И. Пригожин.
Autorul a prezentat specificitatea inovaţiilor în managementul şcolii moderne
(obiective, forme, mijloace).
În lucrările autorilor V. Gh. Cojocaru, Victoria Cojocaru, Vl. Guțu [1,2] sunt
analizate aspectele dirijării proceselor inovaţionale, organizării reformelor în
învăţământ, condiţiile necesare pentru „vitalitatea” inovaţiilor, modurilor de
reclamare a lor.
152
În condiţiile contemporane dirijarea efectivă a procesului inovaţional din
instituţiile de învăţământ trebuie să se bazeze pe realizările ştiinţei şi practicii în
domeniul managementului.
В.А. Сластенин desemnează trei tipuri de studiere a inovaţiilor:
- examinarea faptelor care favorizează / complică inovaţiile;
- studierea procesului inovaţional;
- managementul procesului inovaţional;
- analiza situaţiilor inovaţionale / evaluarea nivelului riscului, eficacităţii [6].
În acest context de analiză trebuie să precizăm că activitățile de inovare sunt
acţiunile cu caracter ştiinţific, tehnologic, organizaţional, financiar şi comercial, care
participă la materializarea inovaţiilor şi implementarea acestora. Activităţile de
inovare includ de asemenea şi cercetarea–dezvoltarea, care nu este legată direct de
elaborarea unei inovaţii specifice, dar care urmăreşte acumularea unor noi cunoștințe,
ce vor fi necesare în proiectarea unor sisteme inovative moderne. Procesul de inovare
include o serie de activităţi care un au caracter de cercetare–dezvoltare, cum sunt
fazele ulterioare: instruirea personalului în privinţa noilor procese, activităţi de
implementare a inovaţiilor, de exemplu, noi metode de marketing sau noi metode
organizaţionale etc.
Surse pentru inovare. Inovarea sistematică începe cu analiza noilor oportunităţi
de inovare. Peter Druker afirmă că se atestă o serie de surse de inovare, interne şi
externe [apud. 2].
Ca surse interne de inovare pot fi considerate:
evenimentul neaşteptat;
neconcordanţe între aşteptări şi rezultate sau între presupuneri şi realităţi pot
crea oportunităţi pentru inovare;
necesităţile proceselor;
schimbări ce prevăd noi oportunităţi de lansare a unor procese de inovare.
Din sursele externe (în mediu social şi intelectual) fac parte:
schimbările demografice de populaţie, de exemplu, în distribuţia pe grupe de
vârstă, în educaţie, în ocupaţii etc. Sunt oportunităţi pentru preocupările inovative;
schimbări în percepţie ;
noi cunoștințe din categoriile invenţiilor, brevetelor, know – how etc, care
oferă anumite oportunităţi.
Din momentul apariţiei ca fenomen şi până azi inovarea este considerată ca
principalul factor al dezvoltării economice şi unul din cele mai eficiente instrumente
în activitatea bazată pe concurenţă.
Promovarea ideilor de inovaţie în pedagogie este generată de mişcarea social–
pedagogică în masă, odată cu apariţia contradicţiei dintre necesitatea existenţei într-o
dezvoltare rapidă a şcolii şi în incapacitatea pedagogilor de a o realiza.
153
A crescut caracterul de aplicare în masă a noului. În legătură cu aceasta s-a
schimbat necesitatea de noi cunoştinţe, de conştientizare a noţiunilor: inovativ, proces
inovaţional, tehnologii inovaţionale etc.
Dacă ne referim la unele constatări ale Consiliului Cercetării sociale şi a
Activităţii asupra Inovaţiei Tehnologice şi Sociale din Canada, acesta propune, în
scopul stabilirii unei definiţii mai eficiente a inovaţiei în învățământ, luarea în calcul
a trei dimensiuni: dimensiunea curriculară – la nivel de programe şcolare,
dimensiunea pedagogică – inovaţia la nivel de proces de învăţământ şi dimensiunea
organizaţională – inovaţia la nivel de structură, roluri şi funcţii îndeplinite de
persoanele implicate în învăţământ .
Pornind de la aceste dimensiuni, inovaţia în învăţământ este definită ca un
“proces deliberat de transformare a practicilor prin introducerea unei noutăţi
curriculare, pedagogice sau organizaţionale, care face obiectul unei determinări şi
care vizează ameliorarea durabilă a reuşitei educative a elevilor şi studenţilor.
Aşadar analiza acestor definiţii ne permite identificarea principalelor
caracteristici ale inovaţiei în învăţământ:
Inovaţia propune o ameliorare care poate fi măsurată (creşterea nivelului
de educaţie al populaţiei, ratei de participare şcolară, a rezultatelor, performanţelor
educaţionale obţinute de elevi la diferite examene, teste naţionale sau / şi
internaţionale etc.);
Inovaţia trebuie să fie durabilă (descentralizarea învăţământului);
Inovaţia trebuie să fie o acţiune deliberată care să contribuie la reuşita şcolară
a unui număr cât mai mare de indivizi.
Principalele caracteristici ale unui cadru didactic inovator, sunt cooperarea,
colaborarea, încrederea în ceilalţi, dorinţa şi voinţa de a inova.
Formarea unei culturi şcolare favorabile inovaţiei are la bază şi motivaţia
profesională a cadrelor didactice. Motivaţia şi satisfacţia în munca cadrelor didactice
reprezintă una dintre temele de interes constant pentru cercetători, pentru că s-a
constat că reuşita profesională a elevilor depinde, într-o mare măsură, de tipul de
motivaţie al cadrelor didactice, de gradul de satisfacţie profesională.
Numeroasele cercetări au demonstrat că atunci când cadrele didactice prezintă
un nivel înalt de motivaţie profesională de natură intrinsecă (adică sunt motivaţi mai
degrabă de realizările, rezultatele activităţii didactice, decât de beneficii exterioare
muncii lor, precum salariu, prestigiu social), investesc mai mult în activitatea lor, dau
dovadă de mai multă creativitate şi eficienţă în rezolvarea problemelor.
Aceste analize oferă destule argumente pentru evidenţierea elementelor de
interes investigaţional în domeniul inovaţiei.
Astfel, procesul inovaţional cuprinde formarea şi dezvoltarea conţinutului şi
organizarea noului. În general, procesul inovaţional prevede activitatea complexă cu
154
privire la crearea (apariţia, elaborarea), însuşirea, utilizarea şi răspândirea inovaţiilor
În acest sens, procesul inovaţional poate fi examinat ca proces de comunicare a ideii
ştiinţifice până la stadiul de utilizare practică şi realizarea modificărilor legate de
acest fapt în mediul socio–educativ. Activitatea, care asigură transformarea ideilor în
noutate şi care formează sistemul managerial prin acest proces, este activitatea
inovaţională.
Există şi o altă caracteristică a etapelor de dezvoltare a procesului inovaţional. În
cadrul ei se evidențiază următoarele acţiuni:
determinarea nevoilor de schimbări;
colectarea de informaţii şi analiza situaţiei;
preselecţia sau elaborarea individuală a inovaţiilor;
luarea deciziei cu privire la aplicare (însuşire);
implementarea, inclusiv utilizarea de încercare a inovaţiei;
instituţionalizarea sau utilizarea îndelungată a inovaţiilor, în procesul care
aceasta devine element al practicii cotidiene.
Totalitatea tuturor acestor etape formează un ciclu inovaţional unic.
Inovaţiile în domeniul educaţiei sunt considerate inovaţiile proiectate special,
elaborate sau descoperite din întâmplare, în ordinea iniţiativei educaţionale. În
calitate de conţinut al inovaţiei pot fi considerate: cunoştinţele teoretico–ştiinţifice în
cadrul unei noutăţi, noile tehnologii educaţionale eficiente, proiectul de experienţă
pedagogică inovaţională eficientă, realizat sub formă de descriere tehnologică, gata
pentru implementare.
Inovaţiile sunt stări noi de calitate în procesul instructiv–educativ, care se
formează prin introducerea în practică a realizărilor ştiinţei pedagogice şi psihologice,
utilizând experienţa pedagogică avansată.
155
Efectul inovaţiilor constă în rezultatul prognozat sau efectiv, care se manifestă
prin creşterea volumului şi calităţii activităţii manageriale, îmbunătăţirea condiţiilor
de muncă şi a calităţii vieţii, economisirea resurselor irecuperabile şi protecţia
mediului ambient, acumularea cunoştinţelor şi a informaţiilor. Efectul inovaţiilor nu
se exprimă numai prin indici valorici, ci şi prin indici naturali ca: îmbunătăţirea
calităţii vieţii şi ameliorarea sănătăţii, ridicarea nivelului profesional şi de cultură al
angajaţilor etc.
Noul poate fi clasificat după anumite particularităţi:
- inovaţie absolut necunoscută;
- inovaţie convenţională;
- inovaţie cu caracter original;
- invenţii mici.
156
- A lua în considerare particularităţile fiecărui individ în procesul inovator, în
etapa profesională, deprinderile organizatorice, pregătirea psihologică către activităţi
şi noi sarcini manageriale.
- A forma banca de idei, de informaţii solicitate, proiecte de documente, ce ar
reglementa activităţile instituţiilor în condiţii de inovare (poziţia, statutul, planificarea
activităţilor).
- A asigura cu inovaţii ştiinţifico-pedagogice pentru elaborarea noilor programe,
tehnologii, metode şi a fi la curent cu procesul inovator, corectându-l şi controlându-l
la timp.
- De a elabora concepţia despre dezvoltarea sistemului de învăţământ, care va
pune accent pe rezultatele obţinute ale managerilor.
Managerul instituţiei preuniversitare, ce-şi planifica activităţi inovatorii, trebuie
să se conformeze următoarelor cerinţe:
1. a deosebi scopul real de cel fals;
2. a prezenta planurile colegilor săi clar, corect formulate;
3. ideile propuse să trezească interesul de realizare în practică;
4. colectivul să dispună de un grup de manageri-adepţi;
5. a fi pe poziţie clară, a nu da înapoi, neobţinând un rezultat pozitiv.
Bibliografie
1. Cojocaru V. Gh. Compendiu „Paradigma managementului educaţional din
perspectiva democratică şi a integrării europene” Chişinău, CEP UPS „Ion
Creangă”, 2010, 33 p.
2. Cojocaru V. Teoria şi metodologia transferului inovaţional în învăţământul
superior. Chişinău: Pontos, 2010. 244 p.
3. Гершман М.А. Инновационный менеджемент. М.: Маркет ДС, 2008. 200c.
157
4. Поляков С.Д. Педагогическая инноватика от идеи до практики. М.:Центр
Педагогический поиск, 2007.-176 с.
5. Поташник М. М.,Хомерики О. Основные понятия педагогической
инноватики //Под ред. Лазарев В. С., Поташник М.М. Москва: Новая школа,
1995, с. 102–108.
6. Сластенин В.А., Подымова Л.С. Педагогика инновационная деятельность.
М.: Магистр, 1997. 222 с.
7. Юсуфбекова Н. Р. Общие основы педагогической инноватики. Опыт
разработки теории инновационных процессов в образовании. Москва:
Знание, 1991. с. 12–58.
158