Liviu Costiuc

TERMOTEHNICĂ
ŞI MAŞINI TERMICE

2013
ISBN 978-606-19-0330-6
 PREFAŢĂ

Termotehnica şi legile acesteia sunt folosite pentru numeroase aplicaţii din cele mai
diverse domenii ale activităţii inginereşti şi de cercetare, iar cunoaşterea lor este necesară
pentru formarea completă a unui inginer. Ca atare, studiul Termotehnicii este inclus de multă
vreme în planurile de învăţământ ale universităţilor tehnice.
Cursul de faţă îşi propune să prezinte noţiunile prevăzute în fişa disciplinei Termotehnică
şi Maşini Termice predată la specializări ale Facultăţii de Inginerie Mecanică, Facultăţii de
Știinţa şi Ingineria Materialelor din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov.
La dezvoltarea cursului s-a urmărit evidenţierea principiilor fundamentale care stau la
baza termotehnicii, modul lor de aplicare la rezolvarea unor probleme practice pe care viitorii
ingineri le vor întâlni în activitatea lor. Cursul conţine un minim necesar de definiţii şi
demonstraţii, insistându-se în schimb asupra interpretării ecuaţiilor finale şi asupra modului de
folosire a lor în aplicaţii. Primul capitol este destul de amplu şi conţine referiri la unităţile de
măsură întâlnite în practica inginerească, mai multe decât cele la care se face referire în curs.
Conţinutul lucrării este raportat la cerinţele de pregătire profesională prevăzute de
programa analitică menţionată mai sus şi se bazează pe cunoştinţe de matematică şi fizică
dobândite în liceu şi anul I de cursuri tehnice universitare.

Braşov, septembrie 2013

Autorul

2
 CUPRINS
1. NOŢIUNI GENERALE ............................................................................................................................................6
1.1. OBIECTUL TERMOTEHNICII ......................................................................................................................................6
1.2. NOŢIUNI DE BAZĂ ....................................................................................................................................................7
1.2.1. Sistem termodinamic .....................................................................................................................................7
1.2.2. Proces termodinamic ...................................................................................................................................11
1.2.3. Postulatele termodinamicii ..........................................................................................................................13
1.2.4. Ecuaţia de stare ...........................................................................................................................................14
1.3. MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ .............................................................................................................................15
1.3.1. Noţiuni generale ..........................................................................................................................................15
1.3.2. Sistemul Internaţional de unităţi de măsură ................................................................................................15
1.3.3. Alte unităţi de măsură .................................................................................................................................17
1.3.4. Transformarea relaţiilor la schimbarea unităţilor de măsură ....................................................................20
1.4. PRESIUNEA ............................................................................................................................................................21
1.5. TEMPERATURA ......................................................................................................................................................23
1.6. ENERGIA INTERNĂ .................................................................................................................................................25
1.7. LUCRUL MECANIC ..................................................................................................................................................27
1.7.1. Lucrul mecanic exterior ..............................................................................................................................27
1.7.2. Lucrul mecanic de deplasare sau dislocare ................................................................................................29
1.7.3. Lucrul mecanic tehnic .................................................................................................................................30
1.7.4. Lucrul mecanic de frecare ...........................................................................................................................32
1.8. CĂLDURA ..............................................................................................................................................................32
1.9. ENTALPIA ..............................................................................................................................................................34
2. PRIMUL PRINCIPIU AL TERMODINAMICII .................................................................................................35
2.1. FORMULĂRI ALE PRIMULUI PRINCIPIU AL TERMODINAMICII ...................................................................................35
2.2. EXPRIMAREA MATEMATICĂ PENTRU SISTEME ÎNCHISE ..........................................................................................35
2.3. EXPRIMAREA MATEMATICĂ PENTRU SISTEME DESCHISE ........................................................................................37
2.3.1. Ecuaţia conservării masei volumului de control .........................................................................................38
2.3.2. Ecuaţia conservării energiei volumului de control .....................................................................................38
2.4. ECUAŢII CALORICE DE STARE.................................................................................................................................40
2.5. CĂLDURA SPECIFICĂ ..............................................................................................................................................41
3. GAZUL PERFECT .................................................................................................................................................43
3.1. GENERALITĂŢI.......................................................................................................................................................43
3.2. LEGILE SIMPLE ALE GAZULUI PERFECT ..................................................................................................................43
3.3. CĂLDURA SPECIFICĂ A GAZELOR PERFECTE ...........................................................................................................45
3.4. AMESTECURI DE GAZE PERFECTE ...........................................................................................................................48
3.4.1. Ipoteze termodinamice şi legile de bază ......................................................................................................48
3.4.2. Participaţiile masice şi volumice ale componentelor ..................................................................................49
3.4.3. Masa molară aparentă şi constanta caracteristică .....................................................................................50
3.4.4. Masa specifică a amestecului ......................................................................................................................50
3.4.5. Presiunile parţiale ale componentelor ........................................................................................................51
3.4.6. Căldura specifică a amestecului de gaze ....................................................................................................51
4. PRINCIPIUL AL DOILEA AL TERMODINAMICII ........................................................................................52
4.1. PROCESE CICLICE ...................................................................................................................................................52
4.2. PROCESE REVERSIBILE ŞI IREVERSIBILE .................................................................................................................55
4.3. CICLUL CARNOT ....................................................................................................................................................55
4.3.1. Integrala lui Clausius pentru ciclu ..............................................................................................................57
4.3.2. Integrala lui Clausius pentru pentru o evoluţie reversibilă ........................................................................57
4.4. FORMULĂRILE PRINCIPIULUI AL DOILEA AL TERMODINAMICII ...............................................................................59
4.5. ENTROPIA GAZELOR PERFECTE ..............................................................................................................................59
4.6. DIAGRAME ENTROPICE ..........................................................................................................................................61
5. TRANSFORMĂRI DE STARE ALE GAZELOR PERFECTE .........................................................................62
5.1. GENERALITĂŢI.......................................................................................................................................................62
5.2. TRANSFORMAREA IZOCORĂ (V = CONST.) ..............................................................................................................63
5.3. TRANSFORMAREA IZOBARĂ (P = CONST.) ..............................................................................................................65
5.4. TRANSFORMAREA IZOTERMĂ (T = CONST.) ............................................................................................................66
5.5. TRANSFORMAREA ADIABATICĂ (Q = 0) .................................................................................................................68

3
 5.6. TRANSFORMAREA POLITROPĂ ...............................................................................................................................71
5.7. TRANSFORMĂRILE TERMODINAMICE SIMPLE(SINTEZĂ) .........................................................................................74
6. MOTOARE CU ARDERE INTERNĂ CU PISTON ............................................................................................76
6.1. GENERALITĂŢI.......................................................................................................................................................76
6.2. CICLURILE TEORETICE ALE MAI ÎN PATRU TIMPI ...................................................................................................79
6.2.1. Calculul mărimilor de stare în punctele caracteristice ...............................................................................82
6.2.2. Calculul schimburilor de căldură şi energie şi a variaţiei entropiei ...........................................................83
6.3. CONCLUZII.............................................................................................................................................................88
7. CICLURILE INSTALAŢIILOR DE FORŢĂ CU GAZE ...................................................................................90
7.1. CICLUL IDEAL JOULE .............................................................................................................................................90
7.1.1. Funcţionare .................................................................................................................................................90
7.1.2. Calculul mărimilor de stare în punctele caracteristice ...............................................................................91
7.1.3. Calculul schimburilor de căldură, energie mecanică si variaţia de entropie .............................................92
7.2. CICLUL JOULE-BRAYTON ÎNCHIS ...........................................................................................................................92
7.3. INSTALAŢIA CU TURBINE SEPARATE.......................................................................................................................93
7.4. INSTALAŢIA DE FORŢĂ CU GAZE CU ÎNCĂLZIRE INTERMEDIARĂ .............................................................................94
7.5. INSTALAŢIA DE FORŢĂ CU GAZE CU REGENERARE .................................................................................................96
8. TERMODINAMICA VAPORILOR ......................................................................................................................98
8.1. GENERALITĂŢI.......................................................................................................................................................98
8.2. MĂRIMILE CALORICE ŞI TERMICE DE STARE ALE VAPORILOR ...............................................................................103
8.3. TABELE SI DIAGRAME DE VAPORI ........................................................................................................................104
8.4. TRANSFORMĂRILE SIMPLE ALE VAPORILOR .........................................................................................................106
8.4.1. Transformarea izobară (p = ct.) ...............................................................................................................106
8.4.2. Transformarea izocoră (v = ct.) ................................................................................................................107
8.4.3. Transformarea izotermă (T = ct) ..............................................................................................................107
8.4.4. Transformarea adiabatică(izentropă) reversibilă (ds = 0) .......................................................................107
8.4.5. Transformarea prin laminare(izentalpă)(dh = 0) .....................................................................................108
9. CICLUL CLAUSIUS - RANKINE MOTOR ......................................................................................................111
10. INSTALAŢII FRIGORIFICE ........................................................................................................................115
10.1. GENERALITĂŢI.....................................................................................................................................................115
10.1.1. Clasificarea instalaţiilor frigorifice: .........................................................................................................117
10.1.2. Agenţi frigorifici ........................................................................................................................................117
10.2. INSTALAŢII FRIGORIFICE CU VAPORI ....................................................................................................................122
10.2.1. Ciclul Carnot inversat al instalaţiilor frigorifice. .....................................................................................122
10.2.2. Instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori. .........................................................................123
10.2.3. Ciclul inversat cu compresor detentor ......................................................................................................127
10.2.4. Instalaţii frigorifice cu comprimare în două trepte cu două laminări .......................................................127
10.2.1. Procedee utilizate pentru mărirea COP ....................................................................................................128
11. AERUL UMED .................................................................................................................................................131
11.1. NOŢIUNI GENERALE. ............................................................................................................................................131
11.2. RELAŢII DE BAZĂ .................................................................................................................................................133
11.3. DETERMINAREA PARAMETRILOR AERULUI UMED(DIAGRAMA H-X) .....................................................................135
11.4. MĂSURAREA UMIDITĂŢII RELATIVE CU PSIHROMETRUL ASSMANN .....................................................................137
12. COMPRESOARE .............................................................................................................................................142
12.1. GENERALITĂŢI.....................................................................................................................................................142
12.2. CONSTRUCŢIE ŞI FUNCTIONARE ..........................................................................................................................146
12.3. CICLUL TEORETIC AL COMPRESORULUI ...............................................................................................................147
12.3.1. Compresorul ideal .....................................................................................................................................149
12.3.2. Compresorul tehnic ...................................................................................................................................150
12.3.3. Procesul de comprimare ...........................................................................................................................153
12.3.4. Debitul şi coeficientul de debit ..................................................................................................................153
12.3.5. Compresorul în trepte ...............................................................................................................................156
12.3.6. Concluzii....................................................................................................................................................159
13. POMPE DE CĂLDURĂ ...................................................................................................................................161
13.1. GENERALITĂŢI.....................................................................................................................................................161
13.2. CLASIFICAREA POMPELOR DE CALDURĂ ..............................................................................................................162
13.3. CICLURILE TEORETICE ALE POMPELOR DE CĂLDURĂ ...........................................................................................166
13.3.1. Pompa de căldură cu aer ..........................................................................................................................166
13.3.2. Pompa de căldură cu vapori .....................................................................................................................169
13.3.3. Utilizări ale pompelor termice ..................................................................................................................170
14. ARDEREA COMBUSTIBILILOR .................................................................................................................173

4
14.1. GENERALITĂŢI.....................................................................................................................................................173
14.2. COMPOZIŢIA COMBUSTIBILILOR ..........................................................................................................................173
14.3. PUTEREA CALORICĂ ............................................................................................................................................175
14.4. CALCULUL ARDERII .............................................................................................................................................176
14.4.1. Scopul calculului .......................................................................................................................................176
14.4.2. Reacţiile de ardere ....................................................................................................................................177
14.4.3. Determinarea cantităţii de aer necesară pentru ardere ............................................................................178
14.4.4. Determinarea compoziţiei şi cantităţii de gaze de ardere .........................................................................180
14.5. CONTROLUL ARDERII ...........................................................................................................................................181
14.5.1. Controlul analitic-experimental al arderii ................................................................................................181
14.5.2. Controlul grafic-experimental al arderii ...................................................................................................182
15. TRANSFER DE CĂLDURĂ............................................................................................................................184
15.1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE ÎN TRANSFERUL DE CĂLDURĂ .....................................................................................184
15.1.1. Introducere ................................................................................................................................................184
15.1.2. Modurile elementare de transfer de căldură .............................................................................................185
15.1.3. Mărimi caracteristice transferului de căldură ..........................................................................................185
15.2. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ PRIN CONDUCŢIE .......................................................................................................186
15.2.1. Ecuaţia lui Fourier pentru transferul de căldură conductiv .....................................................................186
15.2.2. Transferul de căldură conductiv unidirecţional în regim permanent ........................................................187
15.3. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ CONVECTIV ...............................................................................................................191
15.3.1. Introducere ................................................................................................................................................191
15.3.2. Ecuaţia lui Newton ....................................................................................................................................192
15.3.3. Ecuaţii criteriale .......................................................................................................................................192
15.3.4. Metode pentru intensificarea transferului de căldură convectiv ...............................................................193
15.4. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ GLOBAL ÎNTRE DOUĂ FLUIDE DESPĂRŢITE PRIN PEREŢI SOLIZI ..................................194
15.5. SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURĂ..............................................................................................................................196
15.5.1. Clasificarea schimbătoarelor de căldură ..................................................................................................196
15.5.2. Ecuaţii de calcul ........................................................................................................................................196
16. BIBLIOGRAFIE ...............................................................................................................................................199

5
 1. NOŢIUNI GENERALE

În acest capitol se prezintă obiectul disciplinei şi mărimile şi unităţile de măsură folosite în

curs şi se definesc noţiunile de bază.
Cunoaşterea noţiunii de mărime fizică, folosirea corectă a unităţilor de măsură în ecuaţiile de
calcul, transformarea unităţilor de măsură în diferite sisteme de unităţi şi înţelegerea corectă a
definiţiilor unor noţiuni de bază: sistem, stare, mărimi de stare şi de transformare, coeficienţi
termodinamici sunt obiective ale acestui material.
Se urmărşte cunoaşterea mărimilor temperatură şi presiune, absolute şi relative, transformări
ale unităţilor de măsură, înţelegerea semnificaţiei fizice a mărimilor lucru mecanic, căldură, energie
internă şi entalpie. De asemenea, înţelegerea esenţei principiului întâi al termodinamicii şi
cunoaşterea expresiilor matematice ale acestuia sunt necesare abordării capitolelor ulterioare.

1.1. Obiectul termotehnicii

Termotehnica este disciplina care studiază procesele ce se desfăşoară în maşinile şi

instalaţiile termice, procese în care transferul de energie între corpuri se face sub formă de căldură
şi lucru mecanic, considerând ca scop studiul producerii, transportului, transferului, utilizării şi
măsurării energiei termice şi energiei mecanice. Ea cuprinde două capitole esenţiale: termodinamica
tehnică şi termocinetica.
Termodinamica tehnică are ca obiect de interes principal maşinile şi instalaţiile termice, iar
Termocinetica se ocupă cu studiul transferului de căldură şi de masă.

Termodinamica este unul dintre capitolele fundamentale ale fizicii care studiază problemele
fundamentale ale sistemelor fizice la scară macroscopică, stabilind relaţii cantitative între mărimile
direct observabile, cum ar fi presiunea, volumul, temperatura, fără a lua în considerare structura
internă a acestor sisteme. De asemenea, disciplina studiază proprietăţile termice ale corpurilor în
condiţii de echilibru energetic precum şi procesele care conduc la stabilirea stărilor de echilibru.
Metodele de studiu folosite în termodinamică sunt:
 metoda fenomenologică (macroscopică) porneşte de la analiza proceselor din natură şi
cercetează proprietăţile generale, de ansamblu, ale sistemelor fizice în condiţii de echilibru,
6
 având la bază două legi generale (principiile I şi al II ale termodinamicii);
 metoda statistică (teoria cinetico-moleculară) consideră structura microscopică a corpurilor
(atomi, molecule) aflate în continuă mişcare şi interactiune şi explică procesele macroscopice
prin studiul proceselor microscopice. Fenomenele sunt studiate folosind statistica matematică şi
calculul probabilistic.

1.2. Noţiuni de bază

1.2.1. Sistem termodinamic
Un sistem fizic este orice porţiune de univers delimitată imaginar sau prin frontiere
materiale, şi care conţine un număr mare de constituenţi (molecule, atomi, electroni, fotoni). Restul
universului, ceea ce rămâne în afara sistemului fizic se numeşte mediu înconjurător, mediu
exterior. Deoarece numărul de constituenţi conţinut în mediul exterior este mult mai mare decât a
sistemului fizic, se poate accepta că mediul exterior fucţionează ca un termostat, adică parametrii
care îl definesc nu se modifică. Sistemele fizice pot fi alcătuite numai din substanţă, numai din
câmp sau atât din substanţă cât şi din câmp.

Un sistem fizic sau un ansamblu de sisteme fizice cu proprietăţi diferite care se găsesc în
interacţiune mecanică şi termică formează un sistem termodinamic(ST). Delimitarea sistemului se
face prin frontiere(reale sau imaginare) numite şi suprafeţe de control sau volume de control.
Sistemul termodinamic poate interacţiona cu mediul exterior prin transferul de substanţă,
masă şi prin transferul de energie sub formă de lucru mecanic şi căldură.

Sistemele termodinamice se clasifică după mai multe criterii în funcţie de:

I. interacţiunea cu mediul exterior
II. compoziţia chimică
III. omogenitate
IV. sensul de transformare a energiei

I. După legătura cu mediul înconjurător sistemele termodinamice se clasifică în:

 sistem închis, este un sistem cu o masă finită şi a cărui frontieră este nu este traversată de
fluxuri de materie, deci nu are transfer de substanţă cu mediul exterior, dar poate avea transfer
de energie cu mediul exterior.

7
 Frontiera sistemul închis poate fi rigidă sau deformabilă. Exemple de sisteme termodinamice
închise pot rezervoarele, care au frontiera rigidă şi volumul nu se modifică, sau un cilindru cu piston
care are una din frontiere mobila şi astfel volumul este variabil.

Figura 1.1 Sistem termodinamic închis

La rândul lui, sistemul închis poate fi:

 sistem izolat la care se consideră că orice interacţiune cu mediul ambiant este
imposibilă, deci nu există nici transfer de energie sub formă de căldură şi de lucru mecanic;
 sistem neizolat la care transferul de căldură sau de lucru mecanic este permis; acesta
poate fi:
 sistem rigid la care este permis numai transferul de căldură;
 sistem adiabat la care este permis doar transferul de lucru mecanic.

 sistem deschis la care este permis transferul de substanţă între sistem şi mediul exterior şi
transferul de energie cu mediul exterior.

8
 Figura 1.2 Sistem termodinamic deschis

 sistem deschis periodic la care este permis transferul periodic de substanţă şi energie între
sistem şi mediul exterior.

II. După compoziţia chimică a sistemului termodinamic

 sistem unitar care este format dintr-o singură substanţă,
 sistem neunitar care este format dintr-un amestec de substanţe.

III. După omogenitatea sistemului termodinamic

 sistem omogen care este format dintr-o singură fază,
 sistem eterogen sau neomogen care este format din mai de faze.

Un sistem se numeşte omogen atunci când compoziţia sa chimică şi proprietăţile sale fizice
rămân aceleaşi în orice punct din interiorul graniţelor lui. Orice domeniu omogen al unui sistem se
numeşte fază (Gibbs).
Sistemul eterogen poate fi compus din aceeaşi substanţă, dar aflată în faze diferite. Ca
exemplu: amestecul format din apă, gheaţă şi vapori de apă, compus din trei faze: solidă, lichidă şi
gazoasă aflat la presiunea atmosferică în condiţii de iarnă.

IV. După sensul de transformare a energiei

 sistemul direct care are ca scop transformarea energiei termice în energie mecanică,
9
 sistemul inversat care are ca scop transformarea energiei mecanice în energie termică.

Starea unui sistem termodinamic se poate determina prin măsurarea unor mărimi fizice
caracteristice. Totalitatea mărimilor care pot preciza starea unui sistem la un moment dat se mai
numesc şi parametri de stare.
Dintre parametrii de stare se pot aminti: presiunea P, temperatura T, volumul V şi masa m.
Parametrii de stare pot fi parametrii intensivi sau extensivi după cum aceştia depind de masa sau
mărimea sistemului termodinamic.
Un experiment sugestiv pentru identificarea tipului de parametru de stare este descris in
Fig.XX. Se consideră o incintă inchisă cu un volum cunoscut în care se află aer la presiunea
atmosferică şi temperatura ambiantă. Densitatea aerului este cunoscută, deci şi masa acestuia,
respectiv starea sistemului termodinamic închis este bine precizată. Dacă introducem un perete de
separaţie imaginar astfel încât să împărţim incinta în 2 spaţii egale, vom observa că parametrii de
stare pentru fiecare jumătate de incintă se modifică doar masa şi evident volumul, aceştia fiind
parametrii extensivi. Presiunea, temperatura şi densitatea rămân aceleaşi, deci nu depind de masa şi
dimensiunea sistemului şi sunt mărimi extensive.

Figura 1.3 Proprietăţi termodinamice

Parametrii intensivi sunt presiunea, temperatura, densitatea, culoarea, vârsta, intensitatea

câmpului magnetic sau orice proprietate care nu depinde de masa sistemului.
Parametrii extensivi sunt masa, volumul, energia totală, entalpia sau orice proprietate care
depinde de masa sistemului.

Funcţiile de stare sau proprietaţile termodinamice sunt proprietăţi caracteristice ale

sistemului termodinamic aflat într-o stare dată şi la echilibru termodinamic şi care depind de
parametrii de stare. Ansamblul parametrilor de stare şi al funcţiilor de stare constituie mărimile de
10
stare ale sistemului.

Un sistem termodinamic se află într-o stare de echilibru termodinamic dacă mărimile sale
de stare nu se modifică atunci când îl izolăm de interacţiunile cu mediul exterior. De la această
izolare se exclud câmpurile de forţe externe, ca de exemplu câmpul gravitaţional sau
electromagnetic. Dacă se consideră un sistem neomogen şi neunitar, atunci pentru starea de
echilibru termodinamic se consideră echilibrul termic, adică temperatură uniformă, echilibrul
mecanic, adică presiunea uniformă, echilibrul de fază, adică fazele lichid-vapori, lichid-solid, solid-
vapori în echilibru şi echilibrul chimic.

1.2.2. Proces termodinamic

Trecerea unui sistem dintr-o stare termodinamică definită de cel puţin 2 parametrii de stare în
altă stare termodinamică se numeşte proces termodinamic. Procesul termodinamic se consideră
cvasistaţionar, astfel încât între starea iniţială şi starea finală fiecare stare intermediară este în
echilibru termodinamic. Procesul termodinamic este caracterizat de mărimile de proces de
exemplu: energia termică(căldura) şi energia mecanică(lucrul mecanic) transferate între sistem şi
mediul înconjurător.

Figura 1.4 Reprezentarea unei transformări termodinamice

11
 Un proces termodinamic (sau transformare termodinamică) se poate reprezenta grafic într-un
sistem de axe de coordonate bidimensional, asemănător sistemului cartezian, cu deosebirea că
mărimile reprezentate pe axe sunt parametrii termodinamici. Astfel, cel mai utilizat sistem de axe
bidimensional este sistemul presiune-volum, P-V, la care volumul se reprezintă pe axa orizontală şi
presiunea pe axa verticală. O astfel de reprezentare este descrisă în Figura 1.4.

Mărimile de proces depind de natura procesului pe care îl descrie sistemul, sau mai exact
depinde de drumul parcurs între starea iniţială şi stare finală, spre deosebire de mărimile de stare
care depind numai de starea sistemului la un moment dat.

P[N/m2]
Clasificarea transformărilor termodinamice:
1
 după poziţia reciprocă a stării iniţiale şi finale:
- transformări deschise
f(p,V,T) = const.
- simple
- compuse 2
- complexe
- transformări închise
V[m3]
- directe
- inverse Figura 1.5 Transformarea deschisă simplă

 după reversibilitate p
- transformări reversibile (ideale) f1(p,V,T) = const.

- transformări ireversibile f2(p,V,T) = const.

1
f3(p,V,T) = const.
2
Transformarea deschisă simplă este procesul în 3
4
care variaţia mărimilor de stare este exprimată printr-o 5
funcţie de stare care rămâne neschimbată pe toată durata
V
transformării.
Figura 1.6 Transformarea deschisă
compusă

12
 Transformarea deschisă compusă este procesul în care funcţia de variaţie a marimilor de
stare se modifică în anumite stări ale sistemului şi este formată
dintr-o succesiune de transformări simple diferite. p
1
Transformarea deschisă complexă este procesul în
care funcţia de stare variază în mod continuu şi proprietăţile f(p,V,T) = const.

frontierei sistemului termodinamic incintei se schimbă

permanent. Este cazul proceselor termodinamice reale. 2

Transformarea termodinamică închisă directă este

procesul în care după efectuarea unei succesiuni de V

transformări revine în starea iniţială, după care procesul se Figura 1.7 Transformarea deschisă
poate relua. reversibilă

Transformarea termodinamică închisă inversă

este procesul se realizează transformarea energiei mecanice p

în căldură. 1,2

Transformarea reversibilă este procesul în care se

efectuează procese termodinamice în ambele sensuri, de la
starea iniţială la starea finală şi invers, funcţia de variaţie a
parametrilor de stare fiind aceiaşi pentru ambele sensuri. Din
V
punct de vedere energetic, schimburile de energie
Figura 1.8 Transformarea închisă
corespunzătoare sensului invers sunt egale dar de semne reversibilă
contrare cu ale sensului direct.
Transformarea ireversibilă este procesul care nu paote fi efectuat în ambele sensuri după
aceiaşi funcţie (pe acelaşi traseu). Pentru cele două sensuri de transformare a energiei, schimburile
de energie sunt de semne contrare dar nu sunt egale.

1.2.3. Postulatele termodinamicii

Condiţiile stării de echilibru termodinamic ale unui sistem sunt exprimate prin două postulate
ale termodinamicii.
Primul postulat al termodinamicii afirmă că un sistem izolat ajunge totdeauna, după un
interval de timp, în starea de echilibru termodinamic şi nu poate ieşi din aceasta stare de la sine,
adică fără intervenţie din mediul exterior.
Al doilea postulat al termodinamicii (principiul zero al termodinamicii): orice mărime de
stare a unui sistem aflat în condiţii de echilibru termodinamic poate fi determinată complet în
funcţie de parametrii de stare ai sistemului şi de o mărime legată de starea internă a sistemului,
13
numită temperatură. Două sisteme aflate în echilibru cu un al treilea sistem se află în echilibru între
ele.
Acest postulat introduce temperatura ca parametru de stare intern, caracteristic stării de
echilibru, aprecierea nivelului energetic intern şi precizează tranzitivitatea echilibrului termic. Ca o
consecinţă, starea termodinamică a unui sistem este complet definită dacă se cunosc oricare 2 dintre
parametrii de stare intensivi şi independenţi.

1.2.4. Ecuaţia de stare

Ecuaţia caracteristică de stare, numită şi ecuaţia termică de stare descrie relaţia de dependenţă
între cei 3 parametrii termodinamici fundamentali, respectiv presiune, volum şi temperatură.
Această ecuaţie de stare sub formă implicită are forma:

f ( p,V , T , m)  0, (1.1)

sau, folosind mărimea specifică numită volum specific (inversul densităţii):

V 1
v 
m 
m 3 kg  (1.2)

se obţine:

f ( p, v , T )  0 (1.3)

Ecuaţia de stare a gazului ideal conform teoriei cinetico-moleculare este:

N
p  n  k T  k  T sau p  V  N  k  T (1.4)
V

unde n este numărul de molecule din unitatea de volum [molec./m3], k este constanta lui
Boltzmann, k  1,38 1023 J k , N numărul de molecule al unui sistem termodinamic închis. După
cum se poate observa ecuaţia de stare este independentă de natura gazului având un caracter
universal.
Dacă considerăm numărul de moli (sau kmoli) de substanţă ecuaţia de stare se poate scrie şi
sub forma:

m m
pV    N A  k  T   (N A  k)  T  T  m  R T (1.5)
 

N mN m
unde numarul de moli este    0  , iar NA este numărul lui Avogadro, m0 este
N A m0 N A 
14
masa unei molecule, m masa totală a sistemului termodinamic, m masa molară a substanţei (masa

 J 
atomică totală exprimată în [kg/mol]) şi   N A  k  8.314  este constanta universală a
 mol  K 
  J 
gazelor perfecte, respectiv R 
  kg  K 
este constanta gazului, sau substanţei de lucru.

1.3. Mărimi şi unităţi de măsură

1.3.1. Noţiuni generale
O mărime cuprinde o latură cantitativă reprezentată prin valoarea numerică şi una calitativă
reprezentată prin unitatea de măsură. Din punct de vedere matematic această legătură se exprima
sub forma:

M  V U , (1.6)

unde V este valoarea reprezentată printr-un număr abstract, iar U este unitatea de măsură. Numărul
abstract V este legat de fenomen numai prin operaţia de măsurare şi depinde atât de mărimea fizică
cât şi de unitatea de măsură:

M
V  . (1.7)
U

O mărime fizică nu poate fi descrisă numai prin valoare şi inexistenţa unităţii de măsură
adăugate după valoarea numerică este o eroare deoarece nu oferă informaţia completă asupra
rezultatului unui proces de măsurare sau al unui calcul.

1.3.2. Sistemul Internaţional de unităţi de măsură

Sistemul Interanţional de unitaţi de măsură (SI) care cuprinde trei clase de unităţi, respectiv
unitaţi de măsură fundamentale, derivate şi suplimentare.
Unităţile fundamentale sunt bine definite şi considerate independente din punct de vedere
dimensional. Tabelul 1.1 prezintă unităţile SI fundamentale.

Tab. 1.1. Unităţi de măsură fundamentale în SI

Mărimea Denumirea Simbol
Lungimea metru m
Masa kilogram kg
15
 Timpul secundă s
Intensitatea curentului electric amper A
Temperatura temodinamică kelvin K
Cantitatea de substanţă mol mol
Intensitatea luminoasă candelă cd

A doua clasă cuprinde unităţile derivate. Ele pot fi formate pe baza unor relaţii algebrice care
conţin numai operaţii matematice simple. În tabelul 1.2 se prezintă câteva exemple de unităţi SI
derivate. În tabelul 1.3 se prezintă unităţi de măsură derivate cu denumiri speciale, iar în tabelul 1.4
câteva unităţi SI derivate obţinute cu ajutorul unităţilor cu denumiri speciale.

Tab. 1.2. Unităţi SI derivate

Mărimea Denumirea Simbol
arie metru pătrat m2
volum metru cub m3
viteză metru pe secundă m/s
acceleraţie metru pe secundă la pătrat m/s2
masă volumică (densitate) kilogram pe metru cub kg/m3
volum masic (volum specific) metru cub pe kilogram m3/kg

Tab. 1.3. Unităţi SI derivate cu denumiri speciale

Expresia în alte
Mărimea Denumirea Simbol Expresia în SI
unităţi SI
frecvenţă hertz Hz s-1
forţă newton N kg  m  s2
presiune, tensiune mecanică, pascal Pa N/m2 kg  m1  s2
energie, lucru mecanic, joule J N.m kg  m2  s2
cantitate de căldură
putere, flux energetic watt W J/s, J s-1 kg  m2  s3

Tab. 1.4. Unităţi SI derivate obţinute din unităţi derivate cu denumiri speciale
Mărimea Denumirea Simbol Expresia în SI
momentul unei forţe newton metru Nm kg  m2  s 2
flux termic pe suprafaţă watt pe metru pătrat W m2 kg  s -3
capacitate termică, joule pe kelvin J K kg  m2  s2  K 1
entropie
căldură specifică masică, joule pe kilogram J  kg  K m2  s2  K 1
entropie masică kelvin
energie masică joule pe kilogram J kg m2  s 2
conductivitate termică watt pe metru kelvin W  m  K kg  m  s-3  K 1
energie volumică joule pe metru cub J m3 kg  m-1  s 2
entropie molară, căldură joule pe mol kelvin J  mol  K kg  m2  s2  mol 1  K1
16
 Mărimea Denumirea Simbol Expresia în SI
specifică molară

A treia clasă cuprinde unităţile suplimentare: radianul şi steradianul.

Unităţile SI cuprinse în aceste trei clase formează un ansamblu coerent de unităţi, denumite şi
unităţi SI, adică un sistem de unităţi legate între ele prin reguli de înmulţire şi împărţire.
În tabelul 1.5 sunt prezentate prefixele unităţilor SI pentru formarea multiplilor şi
submultiplilor şi factorii de multiplicare corespunzători.

Tab. 1.5. Prefixe SI şi factorii de multiplicare

Multipli Submultipli
Factorul de Factorul de
Prefixul Simbolul Prefixul Simbolul
multiplicare multiplicare
1018 exa E 10-1 deci d
1015 peta P 10 -2
centi c
1012 tera T 10-3 mili m
109 giga G 10 -6
micro μ
106 mega M 10 -9
nano n
103 kilo k 10-12 pico p
102 hecto h 10 -15
femto f
-18
10 deca da 10 atto a

1.3.3. Alte unităţi de măsură

1.3.3.1. Unităţi de măsură folosite împreună cu SI

Există o serie de unităţi de măsură care joacă un rol foarte important în practica măsurării şi
sunt larg răspândite. Ele sunt prezentate în tabelul 1.6.

Tab. 1.6. Unităţi mai importante care nu fac parte din SI

Mărimea Denumirea Simbol Valoarea în unitatea SI
Volum litru l, L 1 l = 1 L = 1dm3 = 10-3 m3
Masă tonă t 1 t = 103 kg
Turaţie rotaţie pe secundă rot/s 1 rot/s = 1 s-1
rotaţie pe minut rot/min 1 rot/min = (1/60) s-1

1.3.3.2. Unităţi menţinute temporar

Ca urmare a obişnuinţei existente în anumite ţări şi în anumite domenii, CIPM (1978) a

acceptat ca unele unităţi de măsură să fie folosite, în continuare, împreună cu unităţile SI, până când

17
se va considera că utilizarea lor nu mai este necesară. Câteva din aceste unităţi de măsură sunt
prezentate în tabelul 1.7.

Tab.1.7. Unităţi de măsură folosite temporar împreună cu unităţile SI

Mărimea Unitatea Simbolul Transformarea în SI
măsurată
distanţa milă marină 1 milă marină = 1852 m
viteza nod 1 nod = (1852/3600) m/s
aria ar a 1a = 1 dam2 =102 m2
aria hectar ha 1 ha = 1 hm2 = 104 m2
presiunea bar bar 1 bar = 0,1 MPa = 105 Pa

1.3.3.3. Unităţi de măsură CGS

În ingineria mecanică sistemul CGS se baza pe trei unităţi fundamentale, respectiv:

centimetrul, gramul şi secunda. Aceste unităţi de măsură sunt prezentate în tabelul 1.8.
Tab. 1.8. Unităţi de măsură CGS
Mărimea măsurată Unitatea Simbolul Transformarea în SI
energie erg erg 1 erg = 10-7 J
forţa dynă dyn 1 dyn = 10-5 N
viscozitatea dinamică poise P 1 P = 1 dyn.s / cm2 = 0,1 Pa.s
viscozitatea cinematică stokes St 1 St = 1 cm2 / s = 10-4 m2 / s

1.3.3.4. Conversia unităţilor de măsură

Se recomandă ca unităţile de măsură care nu fac parte din SI şi nu sunt prezentate în

subcapitolele 1.3 şi 1.4 să fie înlocuite prin unităţi SI. Totuşi, în multe domenii de activitate se pot
întâlni aparate de măsură, caracteristici ale unor instalaţii prezentate în prospecte sau constante
fizice date în astfel de unităţi de măsură. Din acest motiv se prezintă în tabelul 1.9 unele dintre
aceste unităţi de măsură împreună cu modul de transformare în unităţi SI.

Tab. 1.9. Unităţi de măsură care nu sunt în SI

Mărimea Unitatea de măsură Simbol Transformarea în SI
forţă kilogram forţă kgf 1 kgf = 9,80665 N
torr = mm Hg torr 1 torr = (101325 / 760) Pa = 133,32 Pa
presiune atmosferă normală atm 1 atm = 101325 Pa
atmosferă tehnică at 1 at = 1 kgf/cm2 = 9,80665.104 Pa
putere cal putere CP 1 CP = 75 kgf.m/s = 735,5 W
British Thermal Btu/hr 1Btu/hr = 0,2928751 W
flux de căldură
Unity / hour
o
grad Réaumur R 1oR = (5/4) K
temperatură o
grad Fahrenheit F 1oF = (5/9) K

18
 Un tabel orientativ pentru conversia unitaţilor de măsură este prezentat în tabelul 1.10.

Tab. 1.10. Conversia unor unităţi de măsură

Lungime
m mm yd ft in
1 103 1,0936 3,2808 39,37
10-3 1 1,0936 10-3 3,2808 10-3 39,37 10-3
0,9144 914,4 1 3 36
0,3048 304,8 0,333 1 12
25,4 10-3 25,4 27,8 10-3 83,3 10-3 1
Presiune
Pa=N/m2 bar kg/cm2 m H2 O psi
1 10+5 101,97 10-6 101,97 10-5 145,04 10-6
100 10+3 1 1,0197 10,197 14,503
98,067 10+3 0,98067 1 10 14,223
9,8067 10+3 98,067 10-3 0,1 1 1,4223
6,8948 10+3 68,948 10-3 70,307 10-3 0,70307 1
Energie
J=N m kWh kcal Btu(UK)
1 0,2778 10-6 0,239 10-3 0,948 10-3
3,6 10+6 1 860 3412
4186,8 1,16310-3 1 3,9683
1055 0,293 10-3 0,252 1
Putere
kW=kJ/s kcal/h hp Btu/h Tone(USA)
1 860 1,341 3412 0,284
1,163 10-3 1 1,56 10-3 3,97 0,331 10-3
0,7457 642 1 2550 0,212
0,293 10-3 0,252 0,393 10-3 1 83,3 10-6
3,5168 3024 4,71 12000 1
Debit volumic
m3/s m3/h ft3/min gal/min (UK) gal/min (USA)
1 3600 2119 13198 15851
0,27778 10-3 1 0,5886 3,6661 4,4029
0,47919 10-3 1,699 1 6,2288 7,4805
75,76 10-6 0,273 0,1605 1 1,201
63,09 10-6 0,2271 0,1337 0,8326 1

1.3.3.5. Starea normală fizică

Referitor la noţiunea de atmosferă normală, în 1954 prin Rezoluţia-4 a celei de a 10-a

Conferinţe Generale de Măsuri şi Greutăţi (în franceză Conférence Générale des Poids et Mesures -
CGPM) s-a stabilit ca pe plan internaţional presiunea de referinţă care defineşte starea normală

19
fizică este presiunea normală: pN = 101325 Pa şi temperatura normală: TN = 273,15 K (0°C).
Astfel, în condiţii normale un volum, numit volum molar VN=22.4 10-3 m3, din gaze diferite
conţine acelaşi număr de constituienţi (atomi sau molecule) numit numărul lui Avogadro NA=6.022
1023 molec./kmol.

1.3.4. Transformarea relaţiilor la schimbarea unităţilor de măsură

Ecuaţia dimensională a unei mărimi poate fi utilizată pentru verificarea omogenităţii
dimensionale sau pentru stabilirea relaţiei de transformare a valorii unei mărimi la schimbarea
unităţii de măsură. Deoarece în literatura de specialitate se întâlnesc încă multe relaţii în care
mărimile sunt exprimate în alte unităţi de măsură decât unităţile SI este necesară transformarea
acestora în SI.
În relaţiile ce leagă între ele mărimi cu diferite dimensiuni în care cel puţin una este exprimată
în unităţi aparţinând altor sisteme, trecerea la SI se face prin înlocuirea simbolurilor unităţilor
mărimilor fizice cu simbolurile unităţilor SI corespunzătoare aceloraşi mărimi înmulţite cu factorii
de conversie în SI. Pentru înlocuirea valorilor numerice în ecuaţii se recomadă folosirea unităţilor
de măsură fundamentale, iar în cazul multiplilor sau submultiplilor se vor folosi factorii de
multiplicare corespunzători.

20
1.4. Presiunea

Presiunea este un parametru de stare intensiv determinat prin forţa care acţionează
perpendicular pe unitatea de suprafaţă.

Proprietăţile manometrice care au permis construirea aparatelor pentru măsurarea presiunii

sunt bazate pe:

 înălţimea unei coloane de lichid într-un tub;

 deplasarea unui element elastic (în formă de tub
Bourdonne sau burduf, arc de cerc, spirala, răsucit);
 fenomenul piezoelectric (cu cuarţ, turmalină);
 fenomenul de ionizare a unui gaz care depinde de
presiunea lui.

Unitatea de măsură în SI este Newton/metru2 denumită şi

Pascal:

pSI  F SI N

  2   Pa . (1.6)
ASI m 

Deoarece presiunea exprimată în [Pa] este o unitate de măsură foarte mică în comparaţie cu
presiunile uzuale întâlnite în instalaţiile industriale, sau chiar cu presiunea atmosferică din zonele
locuite ale Pământului, în inginerie se folosesc multiplii: kilopascalul, kPa şi megapascalul, MPa.
În sistemul CGS, unitatea de măsură este dyn/cm2 cu relaţia de transformare:

dyn 105 N 1
1 2  1  4 2  10 Pa . (1.8)
cm 10 m

În aplicaţiile tehnice curente se foloseşte bar-ul, o unitate care deşi nu aparţine SI este tolerată
pe o perioadă nedefinită datorită răspândirii utilizării ei. Relaţii uzuale folosite sunt:

N
1bar  105  0,1MPa  102 kPa  102 pz . (1.9)
m2

În tehnică se mai utilizează pentru valori mai mici ale presiuni se utilizează un submultiplu,
respectiv milibar-ul (1 mbar = 1 hPa) şi destul de frecvent o unitate de măsură derivată denumită
21
atmosferă tehnică, prescurtată at şi definită prin:

kgf 9,80665 N N
1at  1 2
 1 4 2
 9,80665 10 4 2  9,8110 4 Pa . (1.10)
cm 10 m m

Pentru definirea stării normale fizice se utilizează atmosfera normală, prescurtat atm.
Presiunea normală este presiunea hidrostatică exercitată de o coloană de mercur cu înălţimea de 760
mm, considerată şi presiunea de referinţă raportată la nivelul mării. Prin Rezoluţia nr. 4 a celei de-a
Zecea Conferinţe Generale de Măsuri şi Greutăţi din 1954 se adoptă pentru folosire generală
definiţia:

1atm  101325 Pa . (1.11)

În practica inginerească se folosesc şi următoarele unităţi de măsură tolerate pentru presiune,

respectiv:
 milimetr-ul coloană de apă:
kg m N
1 mmH 2 O  10 3  9,80665  10 3 m  9,80665  9,81 Pa ; (1.12)
3 2
m s m2
 milimetr-ul coloană de mercur, cunoscut şi sub denumirea de torr:
kg m
1 torr  1mmHg  13595 3
 9,80665 2  10 3 m  133,32 Pa . (1.13)
m s
 milimetrul coloană de alcool:
kg m
1mm alc  803 3
 9,80665 2 10 3 m  7875 Pa . (1.14)
m s

După avem în vedere sistemul de referinţă de la care se face măsurarea presiunii, în

termodinamica tehnică se întâlnesc două noţiuni folosite pentru presiune, respectiv presiunea
absolută şi presiunea relativă.
Presiunea absolută este presiunea care are ca nivel de referinţă al vidului absolut.
Presiunea atmosferică este presiunea absolută a atmosferei în punctul de măsurare. Ea se
măsoară cu ajutorul barometrului şi de aceea se mai numeşte şi presiune barometrică.
Presiunea relativă este presiunea care are ca nivel de referinţă presiunea atmosferică a
locului unde se efectuează măsurarea. Aceasta se determină în mod curent în practica măsurărilor
industriale.
Între cele trei presiuni există relaţia

pabs  pat  prel . (1.15)

22
 Presiunea relativă poate fi o suprapresiune
sau presiune manometrică (pman). În ecuaţia (1.15)
pman
termenul al doilea din membrul drept este o mărime
pat
pozitivă, iar presiunea absolută are valoarea mai
pvac mare decât presiunea atmosferică, şi reprezintă de
fapt cu cât este mai mare presiunea măsurată decât
presiunea atmosferică.
pabs<pat pabs>pat De asemenea, presiunea relativă poate fi o
depresiune sau presiune vacuummetrică. În
nivel de referinţă pabs=0 (vid absolut) ecuaţia (1.15) termenul al doilea din membrul drept
Figura 1.9 Presiuni absolute şi relative este o mărime negativă, iar presiunea absolută
rezultată din calcul are o valoare mai mică decât
presiunea atmosferică, şi reprezintă cu cât este mai
mică presiunea măsurată decât presiunea atmosferică.
Când se utilizează presiunea absolută cu ecuaţia (1.15) este necesar ca cele două presiuni să
fie exprimate în aceleaşi unităţi de măsură. De cele mai multe ori, presiunea atmosferică se
determină în mmHg sau mbar. Ea prezintă variaţii în funcţie de altitudinea locului de măsurare,
variaţii săptămânale, sau diurne. Presiunea medie anuală la nivelul oraşului Braşov este de circa 710
mmHg, pe când la nivelul mării este de 760 mmHg.
În aplicaţii şi calculele de termotehnică se utilizează presiunea absolută. Astfel, presiunea
absolută se foloseşte în ecuaţia de stare a gazului perfect, în ecuaţiile obţinute din aceasta, în
ecuaţiile transformărilor simple şi ale curgerii gazelor perfecte. De asemenea, se utilizează în
aplicaţiile pentru gazul real unde trebuie să se folosească presiunea de vaporizare a unui lichid,
deoarece curba de vaporizare este trasată în unităţi de presiune absolută.

1.5. Temperatura

Temperatura este un parametru intern de stare care la parametrii externi constanţi este o
funcţie numai de energie, constituind deci o măsură a acesteia.
Definiţia temperaturii empirice pe baza postulatului al doilea al termodinamicii permite
realizarea practică a termometrelor, măsurarea acesteia şi adoptarea unor scări arbitrare practice de
temperatură, datorită faptului că proprietăţile corpului termometric depind de temperatură.

23
 Dintre proprietăţile termometrice utilizate pe baza cărora s-au construit termometre sunt:
 dilatarea corpurilor (de obicei lichide, metale lichide) care este în funcţie de
temperatură; de exemplu la mercur dilatarea într-un tub capilar este liniară în raport
cu temperatura;
 variaţia presiunii de saturaţie în funcţie de temperatura de saturaţie;
 variaţia rezistenţei electrice cu temperatura;
 efectul termoelectric în termocupluri (efectul Seebeck);
 legile radiaţiei.

Scara practică de temperatură se defineşte prin şase puncte fixe fundamentale şi mai multe
secundare. La începuturile măsurării temperaturii, vechile termometre utilizau doar două puncte
fixe: punctul topire a gheţii şi punctul fierbere a apei, adică punctul de schimbare de fază solid-
lichid şi punctul de schimbare de fază lichid-vapori.
Precizarea scărilor de temperatură prin puncte fixe este arbitrară, dar utilizabilă în practică
prin divizarea intervalului într-un număr cunoscut de diviziuni, şi astfel se obţine valoarea unităţii
de temperatură. Odată stabilită valoarea unităţii de temperatură, aceasta se poate adăuga la scara de
temperatură pentru valori mai mici şi mai mari decât punctele fixe folosite pentru etalonare,
obţinându-se un termometru care poate măsura temperaturi
din afara intervalului de etalonare.
Unitatea de măsură a temperaturii este kelvin-ul
notată cu simbolul K.
In termodinamica tehnică se folosesc mai multe scări
de temperatură, de exemplu: Celsius[°C], Kelvin[K],
Réaumur[Re], Fahrenheit[°F], Romer[°Ro], Newton[°N],
Delisle[°D]. Cele mai folosite în inginerie sunt scara Celsius
şi Kelvin, care au aceeaşi unitate de temperatură dar originea
este diferită. Scările Réaumur şi Fahrenheit au atât unitatea
de temperatură cât şi originea diferită în comparaţie cu scara
Celsius.
Figura 1.10. Scări de temperatură
Transformarea în Kelvin a temperaturii exprimate în grade Celsius, Réaumur şi Fahrenheit
este exprimată prin ecuaţia:

t R  273,15  t F  32  273,15 [K] .

5 5
T  t  273,15  (1.16)
4 9

24
 Un exemplu de comparaţie pentru diferite scări de temperatură este prezentat în figura de mai
jos pentru temperatura de 40 °C.

Figura 1.11. Comparaţia scărilor de temperatură.

1.6. Energia internă

Energia internă este o mărime de stare extensivă care depinde de parametrii de stare ai
sistemului.
Se consideră un sistem termodinamic compus din N particule între care se manifestă
interacţiuni, şi de asemenea admitem că particulele pot interacţiona cu mediul exterior. Energia
totală reprezintă suma energiilor cinetice ale particulelor componente, sau energia de translaţie, şi
energia potenţială datorată interacţiunii dintre molecule. Pentru gazul ideal particulele, moleculele
sunt presupuse punctiforme şi nu interacţionează între ele, nu au energie cinetică de vibraţie şi de
rotaţie proprie, şi în consecinţă energia internă va fi dată numai de energia cinetică de translaţie. O
asemenea situaţie este caracteristică gazului ideal monoatomic.
În realitate, moleculele gazului nu sunt punctiforme, iar distanţele dintre ele nu sunt atât de
mari încât să se poată neglija interacţiunile intermoleculare şi deci energia potenţială, precum şi
energie cinetică de vibraţie şi de rotaţie a fiecărei particule. Deci, energia internă a unui sistem
termodinamic este suma tuturor energiilor cinetice şi potenţiale, de vibraţie, translaţie, rotaţie,
intermoleculare.
Se notează energia internă cu U[J] sau energia internă specifică cu u[J/kg] şi reprezintă o
mărime de stare care este direct proporţională cu temperatura.
Pentru demostrarea acestei dependenţe pentru energia internă se poate descrie experienţa

25
făcută de James Presscott Joule(1818-1889).

Faza initiala:
- în recipientul A gaz (presiune mică  conditii
aproximative de gaz ideal);
- în recipientul B vid.

Faza finala:
- se deschide robinetul  volumul se dublează,
presiunea gazului scade.

Figura 1.12. Experienţa lui Joule

Experimental se constată că T = const.

Se consideră un sistem termodinamic ca în Figura 1.6 format dintr-un recipient A, umplut cu

un gaz oarecare aflat la o presiune redusă şi apropiat de caracteristicile gazului ideal. Rezervorul A
este legat de un alt rezervor B printr-o conductă pe care este montat un robinet. Iniţial, în rezervorul
B se creează vid, presiunea absolută fiind aproape nulă. Cele două rezervoare sunt izolate mecanic
şi termic de mediul exterior. Ansamblul este prevăzut cu un termometru pentru măsurarea
temperaturii.
Se deschide robinetul de legătură dintre cele două rezervoare. Astfel, volumul total al
sistemului termodinamic se dublează şi presiunea scade. Prin măsurarea temperaturii s-a constatat
că temperatura la finalul experimentului a rămas aceeaşi cu cea iniţială, deci a rămas constantă.
Sistemul termodinamic nu a schimbat energie cu mediul exterior nici sub formă de lucru
mecanic (L) şi nici sub formă de căldură (Q). Rezultă că energia internă a a sistemului a rămas
constantă (U = 0). Dar presiunea p şi volumul V s-au modificat. De aici se poate deduce că pentru
un gaz ideal energia internă U nu depinde în cazul gazul ideal de presiunea p şi volumul V.

Legea lui Joule: Energia internă a unui gaz ideal nu depinde nici de volumul său nici de
presiunea sa ci depinde doar de temperatură.

În calculele termotehnice nu interesează in general valoarea absolută a energiei interne, ci

numai variaţia de energie internă atunci când sistemul descrie un proces termodinamic trece dintr-o
stare iniţială într-o stare finală:

U12  U 2  U1  CvT2  CvT1  m  cv  T2 - m  cv  T1  m  cv  T2  T1 [J] , (1.17)

unde U1 şi U2 reprezintă energia internă a sistemului în starea iniţială, respectiv finală, m este masa
26
sistemului termodinamic, Cv este capacitatea calorică la volum constant şi cv căldura specifică
masică la volum constant. Asemănător, se mai defineşte variaţia de energia internă specifică
masică:

U12
u12   u 2  u1 J kg . (1.18)
m

1.7. Lucrul mecanic

1.7.1. Lucrul mecanic exterior
Modul de transfer de energie se poate face şi prin efect mecanic şi este caracteristic sistemelor
la care parametrii externi variază în timpul procesului. Acest mod de transfer se numeşte lucru
mecanic exterior notat Lext [J] sau ℓext [J/kg] pentru lucrul mecanic specific, raportat la unitatea de
masă. De cele mai multe ori se renunţă la subscriptul ext.
În termodinamică este adoptată următoarea convenţie de semne:
- sistemul primeşte lucru mecanic din mediul exterior: L<0, lucrul mecanic este negativ;
- sistemul cedează lucru mecanic mediului exterior: L>0, lucrul mecanic este pozitiv

Pentru calcularea lucrului mecanic se

consideră sistemul termodinamic din Figura 1.13 în
care este încălzit un gaz aflat la presiunea p în
interiorul unui cilindru închis şi cu un piston mobil.
Presiunea din cilindru este constantă şi egală
cu presiunea atmosferică din exteriorul sistemului.
Forţa cu care acţionează presiunea interioară asupra
pistonului este
F  p A, (1.19)
unde A este aria feţei active a pistonului.
Figura 1.13. Lucrul mecanic într-o transformare
termodinamică
Lucrul mecanic efectuat de gazul din interior
împotriva forţelor exterioare după formularea cunoscută pentru sisteme mecanice este dat de
produsul dintre forţă şi deplasarea pistonului. Deoarece ne interesează exprimarea acestui lucru
mecanic din punct de vedere termodinamic, trebuie exprimate mărimile mecanice (forţă, arie) în
funcţie de mărimi termodinamice. Asfel, forţa care acţionează asupra pistonului se poate exprima ca

27
fiind produsul dintre presiune şi aria feţei active a pistonului. Aria feţei active a pistonului la o
deplasare Δx va descrie o variaţie ΔV a volumului, deoarece aria A s-a presupus constantă. În acest
fel, expresia lucrului mecanic efectuat de gaz asupra mediului exterior datorită încălzirii la presiune
constantă este:

L12  p  A  x  p  V  p  V2  V1  (1.20)

Pentru o deplasare elementară dx, sistemul va schimba cu mediul exterior un lucru mecanic
exterior elementar, sau sub formă diferenţială, pentru o transformare generală:
 L  p  A  dx  p  dV (1.21)
2 V2

L12    L   p  dV (1.22)
1 V1

În diagrama având coordonatele presiune şi volum (p-V) lucrul mecanic efectuat de sistemul
termodinamic asupra mediului exterior este dat de aria suprafeţei cuprinsă între curba ce reprezintă
transformarea de la starea 1 la starea 2 şi proiecţia ei pe abscisă (axa volumului). Diagrama se mai
numeşte şi diagramă dinamică (Figura 1.13).
Importanţa acestei diagrame este dată tocmai datorită faptului că o mărime energetică
termodinamică, cum este lucrul mecanic, poate fi determinată prin măsurarea ariei de sub curba
transformării termodinamice în sistemul de coordonate p-V.

p
1
p1

Ω2

Ω1

p2 2

V1 V2 V

Figura 1.14. Lucrul mecanic depinde de transformarea termodinamică

Din Figura 1.14 se observă că din starea termodinamică 1, aflată la presiunea p1 şi volumul V1
se poate ajunge în starea termodinamică 2, aflată la presiunea p2 şi volumul V2 pe traseul W1 sau pe

28
traseul W2. Dacă lucrul mecanic ar fi o mărime de stare atunci valoarea acestuia depinde doar de
starea iniţială şi starea finală şi nu ar depinde de drumul parcurs. După cum se poate observa, ariile
descrise pe cele 2 drumuri (W1, W2) în raport cu axa volumului şi care reprezintă lucrul mecanic
sunt diferite, ceea ce ne arată că energia mecanică transferată sub formă de lucru mecanic este o
mărime de proces şi nu este o mărime de stare.

1.7.2. Lucrul mecanic de deplasare sau dislocare

În cazul sistemelor deschise, pe lângă interacţiunea mecanică de tipul corp mobil-gaz, mai
apare o interacţiune de tipul gaz-gaz.
Lucrul mecanic de deplasare sau dislocare reprezintă lucrul mecanic necesar pentru
deplasarea unui volum de fluid într-o conductă, dintr-o poziţie dată până în altă poziţie, în condiţii
de presiune constantă şi reprezintă măsura energetică a interacţiunii, prin transfer de masă, între
sistem şi mediul ambiant.
Se consideră o conductă prin care se deplasează un fluid sub presiune constantă p.

Figura 1.15. Lucrul mecanic de deplasare.

Astfel, pentru introducerea la presiune constantă a fiecărui kg de gaz în cilindrul unei maşini
cu piston, gazul din spate acţionează la rândul său ca un piston şi efectuează lucru mecanic. Lucrul
mecanic necesar pentru a deplasa cantitatea m de fluid care ocupă volumul V din poziţia I în poziţia
II este:
Ld  F  x  p  A  x  p  V J  , (1.23)
numit lucru mecanic de dislocare.

Pentru 1 kg de substanţă lucrul mecanic de deplasare specific: ld 

pV
 pv J / kg
m
Lucrul mecanic de deplasare este egal cu produsul a două mărimi de stare p şi V, şi astfel este
o mărime de stare, spre deosebire de lucrul mecanic exterior care este o mărime de proces.
Dacă în procesul curgerii, gazul are şi o modificare a parametrilor de stare rezultă că variaţia
29
elementară a lucrului mecanic de deplasare este: dLd  d  p  V  , iar variaţia finită sau forma
integrală a Ld când fluidul trece din starea 1 în starea 2 este:
2
Ld 12  Ld   d  p  V   p2V2  p1V1 , (1.24)
1

Exemplu: admisia şi evacuarea la un motor cu ardere internă cu piston care este acţionat cu
un mecanism bielă-manivelă.

Figura 1.16. Lucrul mecanic de deplasare admisie-evacuare

În cursul deplasării pistonului de la 1' la 1 (Figura 1.16) are loc admisia gazului la presiune
constantă p1. Sistemul efectuează lucru mecanic la arborele maşinii chiar dacă gazul nu a suferit o
transformare dintr-o stare în alta. Deci, mediul exterior a cedat sistemului un lucru mecanic necesar
introducerii gazului în cilindru, lucru mecanic pe care sistemul îl cedează înapoi mediului prin
intermediul pistonului.
Se remarcă faptul că lucrul mecanic de dislocare este o mărime de stare, el depinzând numai
de parametrii de stare presiune şi volum corespunzători unei anumite stări.

1.7.3. Lucrul mecanic tehnic

Lucrul mecanic tehnic, numit şi lucru mecanic util exterior, este lucrul mecanic total pe care îl
dezvoltă un agent termic la trecerea lui printr-o maşină termică, parcurgând transformări de la starea
de intrare 1 până la starea de ieşire 2.
Pentru exemplificare, se consideră o maşină termică motoare (Figura 1.17) care se consideră
ca un sistem deschis prin care trece într-un interval de timp dat masa de agent de lucru m. Această
masă de gaz are la intrarea în maşina termică presiunea p1, volumul V1 şi temperatura T1. După
admisia în maşină, agentul de lucru suferă o transformare termodinamică în urma căreia ajunge din
starea 1 în starea 2. La evacuarea din maşină, masa m de agent de lucru are parametrii p2, V2, T2.

30
 1 2
p1V1T1 p2V2T2
maşină
termică

Lt12

Figura 0.17. Sistem termodinamic deschis

Lucrul mecanic tehnic Lt reprezintă lucrul mecanic total pe care îl dezvoltă agentul de lucru în
maşină care include atât lucrul mecanic efectuat al transformării de la starea 1 la starea 2, cât şi
lucrul mecanic de deplasare pentru admisia şi evacuarea agentului de lucru.
Dacă considerăm exemplul anterior reprezentat în Figura 1.16, şi reprezentarea procesului în
diagrama p-V din Figura 1.17, în timpul deplasării pistonului din poziţia 1' în 1 are loc admisia
gazului la presiune constantă şi motorul efectuează lucru mecanic:
Ld  Ladmisie  p1  V1  Aria [01'11"0]

p
1' 1
p1

2' 2
p2

1'' 2''
0 V1 V2 V

Figura 0.18. Reprezentarea lucrul mecanic tehnic şi de deplasare în diagram p-V

În starea 1 se închid ambele supape şi cantitatea de gaz având parametrii de stare p1, V1, T1
efectuează o transformare (destindere) de la starea 1 la starea 2, caracterizată de parametrii p2, V2,
T2. Este corect să spunem transformare termodinamică pentru că am avut o cantitate fixă de gaz
care evoluează într-un sistem închis. În acest caz lucrul mecanic cedat în mediul exterior este lucrul
mecanic al transformării sau lucrul mecanic exterior.
2
L12   pdV  Aria [1"122"1" ]
1

31
 Din starea 2 se deschide supapa de evacuare şi are loc evacuarea gazului la presiune constantă
p2. Similar cu admisia, acest lucru mecanic de deplasare este:
Ld  Levacuare   p2V2  Aria [02"22'0]
Semnul (-) apare datorită faptului că maşina termică are nevoie din exterior de lucru mecanic
pentru evacuarea gazului.
Deci, lucrul mecanic tehnic va fi dat de suma algebrică:

Lt 12 Ladmisie  L12  Levacuare  p1V1  L12  p2V2  L12   p2V2  p1V1  , (1.25)
2 2 2 2 2 2
Lt12   pdV   d  pV    pdV   pdV   Vdp    Vdp  Aria [1'122'1' ] , (1.26)
1 1 1 1 1 1

Lucrul mecanic tehnic se calculează pentru maşinile în care agentul termodinamic curge
continuu, cum ar fi turbinele cu gaze sau cu abur, din acest motiv numindu-se uneori şi lucru
mecanic "de curgere". Ca şi lucrul mecanic, acesta este o mărime de transformare.
În diagrama dinamică (coordonate p-V), lucrul mecanic tehnic este dat de suprafaţa cuprinsă
între curba care reprezintă transformarea între starea 1 şi starea 2 şi axa presiunii.

1.7.4. Lucrul mecanic de frecare

În fenomenele reale orice mişcare este însoţită de frecare. Pentru învingerea acestor forţe de
frecare este necesar să se consume un lucru mecanic de frecare Lf.
Pentru sistemele care cedează lucru mecanic (de ex. motoare cu ardere internă), lucrul
mecanic de frecare în valoare absolută se scade din lucrul mecanic produs de motor în condiţii
ideale. Din cauza frecărilor, un motor va produce un lucru mecanic mai mic decât lucrul mecanic
ideal, în lipsa frecărilor. Pentru sistemele care primesc lucru mecanic (de ex. compresoare, pompe),
lucrul mecanic de frecare în valoare absolută se adună la valoarea absolută a lucrului mecanic
primit de sistem în condiţii ideale, fără frecări. Deci, în condiţii reale, un compresor va consuma
mai mult lucru mecanic decât în condiţii ideale.

1.8. Căldura

Între un sistem termodinamic şi mediul exterior se poate realiza independent de interacţiunile

de natură mecanică un schimb de energie pus în evidenţă prin modificarea temperaturii sistemului.

32
Schimbul de energie încetează dacă temperatura mediului exterior şi a sistemului termodinamic
devin egale. Modul de transfer de energie prin efect termic se numeşte căldură (notată Q, respectiv
q pentru căldura specifică masică) şi este caracteristic sistemelor care nu-şi modifică parametrii
externi în timpul procesului.
Căldura se poate defini numai în procese termodinamice de transfer de energie. Energia
internă este caracteristică stărilor termodinamice, pe când căldura nu există într-o stare dată la
echilibru ci doar dacă are loc un proces termodinamic. De aceea este o mărime de transformare sau
de proces.
În termodinamică este adoptată următoarea convenţie de semne:
- sistemul primeşte căldură din mediul exterior: Q>0, căldura este pozitivă;
- sistemul cedează căldură mediului exterior: Q<0, căldura este negativă.

Unitatea de măsură pentru căldură este Joule [J] la fel ca şi cea pentru energie iar mărimea
specifică corespunzătoare căldura specifică masică are unitatea de măsură [J/kg].
Experimental s-a constatat că energia schimbată prin efect termic este proporţională cu masa
sistemului şi cu variaţia temperaturii sale.
În general, căldura se calculează cu ajutorul ecuaţiei calorimetrice atât în variantele finite cât
şi în cele diferenţiale(variaţii infinit mici) cu ecuaţiile de forma:

 
Q12  m  c  T2  T1 [ J ]; (1.27)

q12  c   T2  T1  [J kg]; (1.28)

Q  m  c  dT [ J ]; (1.32)

q  cm  dT J kg ; (1.33)

în care s-au notat cu m - masa, T - temperatura absolută, c - capacitatea termică specifică masică
(numită pe scurt, în literatura de specialitate căldură specifică masică), mărime variabilă cu
temperatura şi presiunea; cm - căldura specifică masică medie (provenită din medierea mărimii de-a
lungul procesului). Se atrage atenţia asupra faptului că diferenţiala temperaturii s-a notat cu d
(temperatura este o mărime de stare), iar diferenţiala căldurii, cu δ (căldura este o mărime de
transformare). Astfel, de exemplu, integrala de-a lungul unui proces care se desfăşoară între stările

1 Q  Q12.
2
1 şi 2 este pentru căldură:

33
1.9. Entalpia

Entalpia este o mărime de stare ce caracterizează, ca şi energia internă, nivelul energetic al

unui sistem termodinamic. Dacă energia internă este specifică sistemelor termodinamice închise,
entalpia caracterizează schimburile de energie la sistemele termodinamice deschise.
Entalpia se defineşte prin suma algebrică dintre energia internă şi lucrul mecanic de dislocare,
deci suma a două mărimi de stare:

H  U  pV J  . (1.29)

Se notează cu H şi are ca unitate de măsură [J].

Entalpia specifică (masică) , se notează h, şi este definită prin relaţia:

h  u  p  v [J/kg] . (1.30)

Ca şi lucrul mecanic tehnic, entalpia este folosită în studiul maşinilor în curgere continuă a
unui agent termodinamic fiind suma dintre energia internă şi lucrul mecanic de dislocare.

34
 2. PRIMUL PRINCIPIU AL TERMODINAMICII

2.1. Formulări ale primului principiu al termodinamicii

Primul principiu al termodinamicii reprezintă legea generală a conservării şi transformării

energiei în procese termice. Se prezintă în continuare câteva formulări.

a) Energia unui sistem termic izolat se menţine constantă.

b) Nu se poate realiza o maşină termică cu funcţionare continuă care să producă lucru
mecanic fără a consuma o cantitate echivalentă de căldură.

O astfel de maşină care ar produce lucrul mecanic continuu fără să consume căldură în
cantitate echivalentă se numeşte perpetuum mobile de speţa I. De aici,

c) Construirea unui Perpetuum mobile de speţa I este imposibil.

d) Căldura poate fi produsă din lucru mecanic şi se poate transforma în lucru mecanic,
totdeauna pe baza aceluiaşi raport de echivalenţă 1J = 1J.

În sistemul tehnic de unităţi de măsură, căldura se măsoară în calorie, iar lucrul mecanic în
joul, prin urmare va rezulta raportul: 1 J = 0,2388 cal, sau: 1 cal = 0,427 kgf .
Prima etapă în verificarea tehnică a unei instalaţii este de a respecta acest principiu elementar
de conservare a energiei.

2.2. Exprimarea matematică pentru sisteme închise

Se presupune un sistem termodinamic închis care, în timpul unui proces termodinamic 1-2,
primeşte căldura Q12 şi efectuează lucrul mecanic L12.
Sistemul termodinamic închis (Figura 2.1) se deplasează cu viteza υ (viteza centrului de masă
CM) şi se află la înălţimea z faţă de un plan de referinţă. În acest fel, energia totală a sistemului la
un moment dat va fi:

35
 Esistem = Energia internă + Energia cinetică + Energia poţenţială
Esistem = U + Ecinetică + Epotenţială

Pentru un sistem care se deplasează faşă de un plan de referinţă energia cinetică şi energia
potenţială se calculează cu relaţiile:

v 1 2
Ecinetica   m   d  m 
0 2 . (2.1, 2.2)
z
E potentiala   m  g dz  m  g  z
0

Variaţia de energie a sistemului va fi:

Esistem  U  Ecinetica  E potentiala. (2.3)

Q12 [J] L12 [J]

vCM [m/s]
CM

Sistem închis

z [m]

Plan de referinţă , z = 0

Figura 2.1. Sistem termodinamic închis

Pentru un sistem termodinamic închis ecuaţia conservării energiei sau primul principiu al
termodinamicii este descris de:

Energia totală Energia totală

Variaţia de energie a
intrată - ieşită =
sistemului
în sistem din sistem

sau

Ein  Eies  Esistem . (2.4)

Energia intrată în sistem este dată de căldura primită iar energia ieşită din este dată de lucrul
mecanic efectuat, astfel că ecuaţia primului principiu al termodinamicii pentru sisteme închise

36
devine:

Q12  L12  Esistem  U  Ecinetica  E potentiala. (2.5)

Dacă se neglijează viteza de deplasare şi distanţa fată de planul de referinţă, atunci ecuaţia 2.5
devine:

U  U 2  U1  Q12  L12 J . (2.6)

Pentru un proces elementar ecuaţia este:

dU  Q  L  Q  p  dV , (2.7)

Pentru unitatea de masă:

u12  u2  u1  q12  l12 [J kg] , (2.8)

sau:

du  q  l  q  p  dV . (2.9)

2.3. Exprimarea matematică pentru sisteme deschise

Se consideră ca exemplu o maşină termică în care agentul termic primeşte căldură şi produce
lucru mecanic în timpul curgerii sale prin maşină. Sistemul este deci deschis (fig. 2.2). Pentru astfel
de sisteme se obişnuieşte să se scrie ecuaţiile utilizând mărimile specifice, raportate la 1 kg de agent
termic. Astfel, notând cu e energia specifică agentului termic într-un punct oarecare de pe traseul
parcurs prin sistemul termodinamic între punctele 1 şi 2, respectiv punctul de intrare şi ieşire, se
poate scrie ecuaţia:

2
e  gz  u J kg . (2.10)
2

Ecuaţia exprimă faptul că energia masei care traversează frontiera sistemului este formată din
suma dintre energia cinetică (v este viteza medie pe secţiunea curentului), energia potenţială de
poziţie (z este cota faţă de nivelul 0) şi energia internă.
Debitul masic al curentului de fluid care traversează o secţiune dată este definit de relaţia:

m      n  dA kg / s  . (2.11)
A

37
 unde vn este viteza pe direcţie normală la secţiunea de curgere A.

Q12 [J] L12 [J]

Volum de control
v2 [m/s]
p1, V1, T1 p2, V2, T2

v2 [m/s] vCM [m/s]

CM
z2
Sistem deschis

z1 z [m]

Plan de referinţă

Figura 2.2. Sistem termodinamic deschis

Deoarece la sistemul termodinamic deschis şi unitar există atât transfer de masă şi transfer de
energie cu mediul exterior prin volumul de control sunt necesare 2 ecuaţii de conservare:
conservarea masei şi conservarea energiei.

2.3.1. Ecuaţia conservării masei volumului de control

Pentru un sistem termodinamic deschis ecuaţia conservării masei este:
Viteza de variaţie
Debitul masic total Debitul masic total
a masei din
intrat - ieşit =
volumul de
în sistem din sistem
control

sau

dmsistem
 m in   m ies  m sistem 
dt
.[kg/s] (2.12)

2.3.2. Ecuaţia conservării energiei volumului de control

Pentru un sistem termodinamic deschis ecuaţia conservării eenrgiei este:
Viteza de variaţie
Fluxul de energie Fluxul de energie
a energiei din
total intrat - total ieşit =
volumul de
în sistem din sistem
control

38
sau

dE
E in  E ies  E sistem  sistem . [W] (2.13)
dt

Fluxul de energie intrat în volumul de control, sau care părăseşte volumul de control este
suma fluxurilor de energie datorate transferului de căldură, lucrului mecanic şi debitului masic.
Considerând şi lucrul mecanic necesar introducerii sau evacuării unei mase din volumul de control,
adică lucrul mecanic de deplasare sau de curgere, expresia energiei curentului de masă în curgere
este:

2 2
e  gz  u  d   gz  u  p  v . (2.14)
2 2

Astfel, folosind definiţia entalpiei H= U+ pV, sau entalpiei specifice h = u + p v, ecuaţia 2.14
devine:

2
e  gz  h . (2.15)
2

şi ecuaţia conservării energiei pentru sistemul termodinamic deschis:

dE
Q12   m in  ein  L12   m ies  eies  sistem . [W] (2.16)
dt

Înlocuind energia curentului de fluid din ecuaţia 2.15 în ecuaţia 2.16 se obţine expresia
primului principiu al termodinamicii pentru sisteme deschise:

 1 2   1 2  dE
Q12   m in   hin  in  g  zin   L12   m ies   hies  ies  g  zies   sistem (2.17)
 2   2  dt

Dacă se neglijează energia cinetică şi energia de poziţie a curentului de fluid şi a volumului de

control se obţine forma:

dE
Q12   m in  hin  L12   m ies  hies  sistem (2.18)
dt

Pentru sistemele staţionare, fără acumulare de masă şi de energie în volumul de control adică:

dmsistem
m sistem   0   m in   m ies (2.19)
dt

dEsistem
 0  Q12  L12   m
 ies  hies   m in  hin (2.18)
dt

39
 Se observă că suma debitelor masice de la intrarea în volumul de control este egală cu suma
debitelor masice de la ieşirea din volumul de control şi diferenţa dintre fluxul de căldură şi puterea
mecanică este dată de diferenţa dintre fluxul de entalpie de la ieşirea şi intrarea volumului de
control.
Pentru un sistem termidinamic cu o singură intrare şi o singură ieşire pentru fluxul de masă
ecuaţia primului principiu pentru sisteme deschise are forma:

h2  h1   w2  w1
2 2
 g  z 2  z1   q12  lt12 . (2.19)
2

unde lt12 reprezintă lucrul mecanic tehnic specific.

2.4. Ecuaţii calorice de stare

Energia internă U şi entalpia H se mai numesc şi mărimi calorice de stare deoarece variaţia
lor se exprimă prin intermediul transferului de căldură. Ele pot fi determinate cu ajutorul
parametrilor de stare p, V, T, legaţi între ei prin ecuaţia de stare şi deci astfel U şi H pot fi exprimate
în funcţie de numai doi dintre parametri de stare astfel:

-din ecuaţia principiului I al termodinamicii pentru sistem închis:

du = q - p dv (2.20)

-din ecuaţia principiului I al termodinamicii pentru sistem deschis:

dh = q - (- v dp) (2.21)

Din relaţiile (2.20) şi (2.21) rezultă că variaţia energiei interne şi a entalpiei se poate produce
prin schimb de căldură cu mediul exterior. De asemenea, fiind mărimi de stare, ele pot fi
determinate sub forma unor ecuaţii între de parametri de stare p, V, T. Dar, ţinând cont de
dependenţa dintre parametrii de stare este exprimată prin ecuaţia termică de stare f(p,v,T) = 0,
energia internă şi entalpia se pot determina dacă se cunosc numai 2 parametri.
Ţinând cont de relaţiile (2.20) si (2.21) şi de faptul că variaţia căldurii este proporţională cu
variaţia temperaturii putem deduce că variaţia energiei interne este în funcţie de variaţia
temperaturii şi a volumului, iar variaţia entalpiei funcţie de variaţia temperaturii şi a presiunii.
Formele implicite pentru determinarea energiei interne şi entalpiei, adică ecuaţiile calorice de stare,

40
vor fi de forma: u = u(v,T) şi h = h(p,T).
Dar, energia internă u şi entalpia h sunt mărimi de stare, deci admit diferenţiale totale exacte
astfel încât prin diferenţiere se obţin relaţiile:

 u   u 
du    dv    dT (2.22)
 v T  T v

 h   h 
dh    dp    dT (2.23)
 p T  T  p

În aceste relaţii s-au notat:

 u 
- cV    [J/kg.K], care reprezintă căldura specifică la volum constant, sau variaţia
 T  v
energiei interne în raport cu variaţia temperaturii la volum constant,
 h
- cp    [J/kg.K], care reprezintă căldura specifică la presiune constantă, sau variaţia
 T  p
entalpiei în raport cu variaţia temperaturii la presiune constantă.

Astfel, se obţin relaţiile care reprezintă ecuaţiile calorice de stare scrise sub formă
diferenţială:

 u 
du  cV  dT    dv (2.24)
  v T

 h
dh  c p  dT    dp (2.25)
  p T

Pentru gazele perfecte se demonstrează că energia internă şi entalpia se pot exprima numai
funcţie de temperatură prin intermediul căldurilor specifice astfel:

du  cv  dT (2.26)

dh  c p  dT (2.27)

2.5. Căldura specifică

Din relaţiile (2.20) şi (2.24) rezultă:

 u 
q  du  pdv    dv  cv dT  pdv (2.27)
 v T
41
 Pentru o transformare termodinamică la volum constant, adică dacă variaţia volumului este
nulă (V = const. sau dV = 0 şi dv = 0) se obţine:

qv  du v  cV  dT (2.28)

Similar, din relaţiile (2.21) şi (2.25), rezultă:

 h
q  dh  vdp    dp  c p dT  vdp (2.29)
  p T

Pentru o transformare la presiune constantă (p = const. sau dp = 0), deci relaţia (2.29) devine

qp  dh p  c p  dT (2.30)

Din relaţiile (2.28) şi (2.30) rezultă:

(q) v
cv  căldura specifică la volum constant
dT
(q) p
cp  căldura specifică la presiune constantă
dT

Deci, se pot defini cv şi cp ca fiind cantitatea de energie schimbată sub formă de căldură de
către unitatea de masă din sistemul termodinamic considerat într-o transformare la volum, respectiv
la presiune constantă, astfel încât ca sistemul să-şi modifice temperatura cu unitatea de grad dacă
are aceeaşi starei de agregare. Această definiţie stă la baza determinării pe cale experimentală a
căldurilor specifice pentru diferite substanţe.
Deoarece stările lichidă şi solidă sunt considerate practic incompresibile (adică nu îşi
modifică volumul la modificarea presiunii) atunci cv şi cp au aceeaşi valoare.

42
 3. GAZUL PERFECT

3.1. Generalităţi
În acest capitol se prezintă noţiunea de gaz perfect, amestecurile de gaze perfecte şi
determinarea proprietăţilor lor.
Starea de agregare a fluidelor de lucru cea mai utilizată în maşinile şi instalaţiile termice este
cea gazoasă. Deoarece studiul gazelor reale este mai complicat a fost conceput un gaz ipotetic numit
gaz ideal, definit prin următoarele ipoteze:

 moleculele gazului sunt perfect sferice şi interacţiunile dintre ele perfect elastice;

 volumul propriu al moleculelor este neglijabil în raport cu volumul total ocupat de

gaz;

 forţele de interacţiune moleculară sunt neglijabile.

Gazele din natură, la presiuni mici şi temperaturi ridicate, se aproprie de descrierea gazului
ideal, iar legile pentru aceste gaze reale prezintă abateri mici faţă la legile gazului ideal.

În domeniul de presiuni şi temperaturi uzuale pentru funcţionarea maşinilor şi instalaţiilor

termice, gazele tehnice (hidrogen, oxigen, azot, dioxid de carbon, monoxid de carbon, dioxid de
sulf, argon) sau amestecurile acestora (cele mai cunoscute fiind aerul şi gazele de ardere) pot fi
asimilate cu modelul gazului ideal cu abateri relativ reduse sau care se pot neglija. Datorită acestui
fapt au putut fi deduse experimental legile gazelor ideale. Aceste legi nu sunt însă aplicabile în
cazul vaporilor, care sunt gaze aflate în vecinătatea domeniului lor de schimbare de fază la
condensare sau fierbere.

3.2. Legile simple ale gazului perfect

Legea Boyle-Mariotte. La temperatură constantă, produsul dintre presiune şi volum este

constant pentru o masă constantă de gaz:

p  V  const. (3.1)

43
 Valoarea constantei este funcţie de natura gazului.

Legea Gay-Lussac: la presiune constantă, volumul unei mase constante de gaz variază direct
proporţional cu temperatura sa absolută:

V
 const.
T (3.2)

Legea lui Charles: la volum constant, presiunea unei mase constante de gaz variază direct
proporţional cu temperatura gazului:

p
 const.
T (3.3)

Legea lui Avogadro: volume egale din gaze diferite aflate la aceeaşi temperatură şi presiune
conţin acelaşi număr de molecule.

S-a definit, pe această bază, cantitatea de substanţă: un kilomol conţine un număr de

kilograme de gaz perfect egal cu masa molară M: 1 kmol = M [kg]
Starea de referinţă este starea normală fizică definită prin temperatura: TN = 273,15 K şi
presiunea pN = 101325 Pa. În aceste condiţii, volumul pe care îl ocupă 1 kmol din orice gaz este
VM,N = 22,414 m3N, iar numărul de molecule este numărul lui Avogadro: NA = 6,022 1023
molecule/kmol.

Ecuaţia termică de stare a gazelor perfecte se deduce pe baza legilor de mai sus şi îmbracă
forma:

p V  m R  T , (3.4)

R este constanta caracteristică a gazului având unitatea de măsură [J/kg.K]. Valoarea ei se poate
obţine din constanta universală (RM = 8315 J/kmol.K) prin împărţirea la masa molară:

M
R (3.5)
M

Dacă în ecuaţia de stare a gazului perfect (3.4) se împart ambii membri cu masa gazului, se
obţine în locul volumului, volumul specific:

44
 pv  RT . (3.6)

Uzual, pentru a determina densitatea unui gaz se recomandă o ecuaţie obţinută din ecuaţia de
stare prin împărţire la masă:

p
 . (3.7)
RT

Trebuie precizat că unităţile de măsură pentru mărimile care intervin sunt exprimate în SI, iar
presiunea şi temperatura sunt mărimi absolute.

Legea lui Joule, pe baza experienţei care îi poartă numele, stabileşte că energia internă a unui
gaz depinde numai de temperatură.
Prin urmare, ecuaţia calorică de stare pentru gazul perfect îmbracă o formă simplificată:

du  cv  dT (3.8)

De asemenea, entalpia gazelor perfecte depinde numai de temperatură:

dh  c pdT (3.9)

Prin integrare se poate obţine variaţia energiei interne sau a entalpiei într-un proces
termodinamic pe care îl parcurge un gaz perfect:

u12  u2  u1   du   cv dT  cv ,m  T2  T1 J kg ;

2 2
(3.10)
1 1

h12  h2  h1   dh   c pdT  c p , m  T2  T1 J kg .

2 2
(3.11)
1 1

Pentru integrare s-a definit căldura specifică medie în intervalul de temperaturi T1...T2, aşa
cum se va vedea mai departe.

3.3. Căldura specifică a gazelor perfecte

Căldura specifică este căldura necesară pentru a modifica cu un grad temperatura unităţii de
masă, (de volum în condiţii normale sau de cantitate de substanţă a unui corp), fără ca procesul să
conducă la modificarea stării de agregare a lui.

Astfel, se pot defini diferite tipuri de călduri specifice pe baza cărora se calculează căldura
într-un proces elementar:
45
 căldura specifică masică:

cJ kg  K; Q  m  c  dT J; (3.12)

 căldura specifică molară:

cM J kmol  K; Q  n  cM  dT J; (3.13)

 căldura specifică raportată la metru cub normal:

 
C J m3N  K ; Q  VN  C  dT J . (3.14)

Între aceste trei mărimi există relaţiile:

cM  M  c  22,414  C . (3.15)

Căldura specifică depinde de procesul pe care îl parcurge gazul perfect, de temperatură şi de

presiune. Cele mai cunoscute sunt căldurile specifice la volum constant şi la presiune constantă,
amintite mai sus.
Relaţia lui Robert Meyer exprimă legătura dintre căldura specifică la volum constant şi
căldura specifică la presiune constantă:

c p  cv  R J kg  K , (3.16)

sau:

cM , p  cM ,v  R M J kmolK (3.17)

Raportul căldurilor specifice la presiune constantă şi la volum constant se numeşte exponent

adiabatic:

cp
   (3.18)
cv

Dacă se dau constanta caracteristică şi exponentul adiabatic al unui gaz, se pot calcula
căldurile specifice cu ajutorul relaţiilor:

 R  R
cp   ; (3.19)
 1  1

R R
cv   . (3.20)
 1  1

Se demonstrează că pentru gazele monoatomice, căldurile specifice sunt practic constante

46
(independente de temperatură şi presiune), însă căldurile specifice ale gazelor bi, tri sau poliatomice
variază cu temperatura.
Pentru calcule tehnice se admite o variaţie de formă polinomială a căldurii specifice cu
temperatura:

c p  a0  a1T  a2 T 2  a3T 3 ...an T n  kJ kg  K . (3.21)

Valorile coeficienţilor din ecuaţia de mai sus (cp rezultă în [kJ/kgK]), masa moleculară
relativă şi constanta caracteristică [J/kg.K] pentru unele gaze uzuale sunt prezentate în Tabelul 3.1.

Căldura specifică medie, între temperaturile T1 şi T2 se determină cu ajutorul căldurii specifice

adevărate:
2 2
T2
cm T 
Q12  Q  1cdT
 1 (3.22)
1
T2  T1 T2  T1 T2  T1

Dacă se admite o funcţie polinomială de tipul (2.21) se obţine foarte uşor integrala de la
numărător:

ao T2  T1   1 T22  T12   ...  n T2n  T1n 

1  a a 
cm T2 
T
 (3.23)
1
T2  T1  2 n 1 

Se poate calcula entalpia gazului deoarece este funcţie de căldura specifică la presiune
constantă:

a nT i 1  kJ 
T n n
h   c p dT    aiT i dT  
T
 Ch  kg  (3.24)
i 0 i  1  
T0
0 i 0

Temperatura de referinţă T0 s-a considerat zero absolut, iar constanta de integrare, determinată
numeric, este dată în tabelul 3.1. Rezultă entalpia specifică în kJ/kg.

Tabelul 3.1. Coeficienţii din polinoamele de interpolare pentru cp, h şi s

Aer CO2 N2 O2
20-1700 oC 200-1000 K 280..590 K 590..1080K 250-590K 590-1050K

a0 1,03409 4,538646 10-1 1,088047 1,4055077 0,929247 0,5977293

a1 -0,28489 10-3 1,53348 10-3 -3,5597 10-4 -2,1895 10-3 -3,221 10-4 1,1837 10-3
a2 0,781618 10-6 -4,19556 10-7 7,29076 10-7 4,78529 10-6 1,1665 10-6 -1,5623 10-6
a3 -0,497079 10-9 -1,87195 10-9 2,8862 10-10 -4,5402 10-9 -7,1158 10-10 5,8217 10-10

47
 Aer CO2 N2 O2
20-1700 oC 200-1000 K 280..590 K 590..1080K 250-590K 590-1050K

a4 0,107702 10-12 2,86239 10-12 - 2,0849 10-12 - -1,1773 10-13

a5 - -1,6962 10-15 - -3,79 10-16 - -
a6 - 3,71729 10-19 - - - -
M 28,966 44,01 28,013 31,999
R 287,04 188,919 296,788 259,832
Ch -13,97259 - - -44,222 - 55,023
Cs 1,0176161 - - -1,4163 - 1,5459

În tabelele termodinamice, pentru fiecare substanţă se dau căldurile specifice medii la

presiune constantă sub două denumiri:
1. căldura specifică reală la temperatura medie  tm=(t1 + t2) / 2
t
2. căldura specifică medie pe intervalul de temperatură  (0 – t) este c p
0

Valoarea căldurii specifice medii între t1 şi t2 necesară în aplicaţii practice, se calculează

astfel:
t2
t2 t
t2 t1
 c dT
p
1 
0 t2
 1  2
t t1
 t
cp
0
 t2 c p 1  t1
0
 c p dT   c p dT   c p 2 
cp   
t1 t2  t1  t2  t1  t1
c p dT   c p dT  
 t2  t1  0  t1 t2  t1 
0   0 

3.4. Amestecuri de gaze perfecte

3.4.1. Ipoteze termodinamice şi legile de bază
În cele mai multe aplicaţii tehnice nu se întâlnesc gaze pure, ci numai agenţi termici formaţi
din amestecuri de gaze asimilate gazelor perfecte.
Legile de bază ale gazelor perfecte sunt:

Legea lui Dalton: într-un amestec de gaze presiunea totală a amestecului este egală cu suma
presiunilor parţiale.
Presiunea parţială este presiunea pe care o are fiecare gaz component dacă se consideră că
umple întregul volum ca şi al amestecului şi celelalte gaze componente nu ar exista:
48
 n
p   pi (3.25)
i 1

Legea lui Amagat: volumul ocupat de un gaz este egal cu suma volumelor parţiale ale
componentelor.
Volumul parţial este volumul unui component dacă acesta se găseşte la temperatura şi
presiunea amestecului:
n
V  Vi . (3.26)
i 1

Figura 3.1. Amestecul de gaze perfecte

3.4.2. Participaţiile masice şi volumice ale componentelor

Se consideră un amestec format din 1, 2...n componente.
Participaţiile masice (gi) se definesc prin raportul masei unui component şi masa totală a
amestecului, iar dacă se ţine seama că suma maselor componentelor este egală cu masa amestecului
se obţine:
n
mi m
gi   n i şi g i  1. (3.27)
 mi
m i 1

i 1

49
 Participaţiile volumice (ri)se definesc prin raportul dintre volumul ocupat de un component şi
volumul ocupat de amestec, în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune, iar dacă se ţine seama de
legea lui Amagat se obţine:
n
Vi V
ri   n i şi r  1 i (2.28)
Vi
V i 1

i 1

Între participaţiile volumice şi masice există relaţiile:

M i ri M i ri  i
gi    ri (2.29)
n

M r
M
i i
i 1

gj
gR gR M
rj  n j j  j j  n j (2.30)
gi
 
R
gi R i
i 1 i 1 M i

3.4.3. Masa molară aparentă şi constanta caracteristică

Masa molară este denumită aparentă deoarece în amestec nu există un singur fel de molecule
având aceeaşi masă. Masa molară aparentă a amestecului şi constanta caracteristică sunt:
n
M   ri M i (3.31)
i 1

n
R   gi Ri (3.32)
i 1

3.4.4. Masa specifică a amestecului

Masa specifică (densitatea) amestecului de gaze se determină prin raportarea masei
amestecului la volumul amestecului, după cum urmează:
n n

m m   V i i i n
   i 1  i 1
   i ri . (3.33)
V V V i 1

50
 3.4.5. Presiunile parţiale ale componentelor
Ţinând seama de legile lui Dalton şi Amagat se poate scrie ecuaţia calorică de stare pentru un
component i, aflat la presiunea parţială pi şi respectiv ocupând volumul parţial Vi în amestecul de
gaze aflat la temperatura T şi ocupând volumul total V:

piV  mi R i T (3.34)

pVi  mi R iT (3.35)

Prin raportarea acestor relaţii se obţine:

Vi
pi  p   p  ri (3.36)
V

3.4.6. Căldura specifică a amestecului de gaze

Căldura elementară schimbată de un amestec de gaze este:
n
Q  m  c  dT   mi  ci  dT (3.37)
i 1

Împărţind prin dT se obţine căldura specifică a amestecului din formula:

n

m c i i n
c i 1
  gi ci J kgK  (3.38)
m i 1

Într-un mod asemănător se determină căldura specifică molară şi căldura specifică raportată la
metru cub normal:
n
cM   ri cM ,i J kmolK  (3.39)
i 1

 
n
C   riCi J m3N K . (3.40)
i 1

51
 4. PRINCIPIUL AL DOILEA AL TERMODINAMICII

În acest capitol se prezintă principiul al doilea al termodinamicii din punct de vedere tehnic.
Se urmăreşte să se cunoască definiţia şi clasificarea ciclurilor termodinamice, cunoaşterea şi
înţelegerea definiţiei indicatorilor energetici randament, eficienţă frigorifică şi eficienţa pompei de
căldură, înţelegerea esenţei principiului al doilea al termodinamicii, cunoaşterea definiţiei entropiei
şi reprezentarea în diagrama T-s

Dacă primul principiu al termodinamicii afirmă că în cazul în care un sistem izolat efectuează
o transformare, energia sistemului se conservă. În particular, în cazul sistemului care schimbă
căldură şi lucru mecanic cu mediul exterior în timpul unui ciclu (U = 0) există o echivalenţă între
căldură şi lucru mecanic schimbat cu exteriorul. Dar nu precizează ce cantitate de căldură
disponibilă poate fi transformată în lucru mecanic într-un ciclu dat, după cum nu poate preciza nici
sensul de desfăşurare al unei evoluţii în anumite condiţii date.
Se constată experimental însă că în natură fenomenele au un anumit sens de desfăşurare de la
sine. De exemplu, difuzia se realizează din zona cu concentraţie mai mare spre zona cu concentraţie
mai mică, transferul de căldură are loc de la corpul cu temperatură mai ridicată spre cel cu
temperatură mai scăzută, curgerea gazelor are loc de la o presiune mai mare spre presiune mai
mică, etc. Aceste transformări se numesc naturale. O transformare poate fi realizată în sensul invers
celui natural cu consum exterior de energie, adică dacă apar modificări permanente în mediul
exterior.

Toate aceste constatări experimentale reflectă de fapt necesitatea unui principiu al doilea al
termodinamicii care are ca obiective :
1) să stabilească ce parametri caracterizează o evoluţie naturală;
2) dacă dintr-o cantitate de căldură dată putem sau nu să transformăm întreaga cantitate de
căldură a disponibilă în lucru mecanic, prin intermediul unui ciclu termodinamic.

4.1. Procese ciclice

Transformarea continuă a căldurii în lucru mecanic este posibilă prin realizarea repetată a
unui ciclu termodinamic. Ciclul termodinamic este o succesiune de transformări termodinamice

52
prin care agentul termic revine la starea iniţială. Într-o diagramă termodinamică ciclul se reprezintă
printr-o curbă închisă.
p
Q1
3
a

Lc 2
1 q = 0

q = 0 b Q2
V
Figura 4.1. Transformare termodinamică ciclică

Dacă aplicăm principiul I al termodinamicii pentru intreg ciclul termodinamic, prin integrarea
de-a lungul conturului ciclului se obţine:

 dU   Q   L . (4.1)

Energia internă fiind mărime de stare, integrala pe contur este nulă, şi deci lucrul mecanic pe
ciclu Lc este egal cu căldura pe ciclu Qc:

 dU  0 (4.2)

Lc   L   Q  Qc (4.3)

Se obişnuieşte să se noteze căldura primită cu Q1 şi cea cedată cu Q2:

Lc  Q1  Q2  Q1  Q2 J . (4.4)

Din punct de vedere al sensului de parcurgere al ciclului, ciclurile se împart în:

 cicluri directe, parcurse în sensul de rotaţie al acelor de ceasornic; sunt cicluri
motoare sau generatoare, consumatoare de căldură şi producătoare de lucru mecanic;
 cicluri inversate, parcurse în sensul invers acelor de ceasornic, sunt consumatoare
de lucru mecanic şi producătoare de căldură la un nivel termic mai ridicat decât cel al căldurii
consumate.

Considerând ciclul motor din figura anterioară, sistemul termodinamic primeşte energie de la
o sursă de energie cu temperatură ridicată, denumită sursă caldă. O parte din această energie
transmisă sub formă de căldură Q1, se transformă în lucru mecanic Lc disponibil la arborele maşinii,
iar restul de energie se transmite sub formă de căldură Q2 receptorului de energie cu temperatură
53
joasă, denumită sursă rece. Se consideră că sursa caldă şi sursa rece sunt rezervoare de energie
adică indiferent de cantitatea de căldură primită sau cedată, îşi menţin constantă temperatura.

Concluzie: Nu se poate obţine lucrul mecanic în mod continuu primind căldură de la o

singură sursă de căldură fără să se cedeze o cantitate de căldură altei surse. Aceasta este de fapt
una din formulările principiului al doilea al termodinamicii.

Pentru ciclurile termodinamice directe se defineşte randamentul termic prin raportul dintre
efectul util şi efectul consumat pentru obţinerea efectului util. Efectul util poate fi o energie utilă
(căldură sau lucru mecanic) sau o putere utilă.

Efect util
t  .
Efect consumat

Cum pentru ciclurile directe efectul util este lucrul mecanic produs şi căldura primită de la
sursa caldă este efectul consumat, expresia randamentului termodinamic este:

Lc Q1  Q2 Q
t   1 2 . (4.5)
Q1 Q1 Q1

Randamentul termic caracterizează din punct de vedere energetic un ciclu direct. Se observă
că valoarea randamentului termic este totdeauna subunitară.

Ciclurile inversate pot fi:

 cicluri frigorifice care au ca scop absorbţia căldurii de la sursa rece (Q2) şi trecerea ei la sursa
caldă (Qamb) prin consum de lucru mecanic, caracterizate din punct de vedere energetic prin
raportul dintre căldura primită de la sursa rece şi modulul lucrului mecanic consumat - eficienţa
frigorifică:

Q2
f  ; (4.6)
Lc

 ciclurile pompelor de căldură având ca scop furnizarea de căldură la un nivel termic mai
ridicat, prin absorbţia căldurii de la o sursă (de obicei reziduală) cu nivel termic mai coborât,
prin consum de lucru mecanic, caracterizate din punct de vedere energetic prin raportul dintre

54
 căldura cedată la sursa caldă şi modulul lucrului mecanic consumat - eficienţa pompei de
căldură:

Q1
 pc  . (4.7)
Lc

4.2. Procese reversibile şi ireversibile

În natură procesele se desfăşoară în mod spontan numai într-un anumit sens, astfel încât
sistemul să treacă într-o stare finală mai stabilă. Procesele nu se pot desfăşura de la sine în sens
invers. Procesele din natură sunt ireversibile.
În mod ideal, în evoluţia reversibilă (deci ideală, fără frecări) în studiul maşinilor termice se
parcurge o etapă în care procesele sunt presupuse ideale, obţinându-se, prin calcule mult mai
simple, rezultate estimative, din care se pot trage unele concluzii asupra optimizării ciclurilor.

4.3. Ciclul Carnot

Având o cantitate de căldură disponibilă la sursa caldă dată Q1, se pune problema obţinerii
lucrului mecanic maxim al unui ciclu termodinamic Lc.
În evoluţia reversibilă, lucrul mecanic de destindere (cedat) este maxim, iar cel de
comprimare (consumat), este minim. Considerând un ciclu oarecare ca fiind format dintr-un număr
de evoluţii de destindere (V > 0) şi de comprimare (V < 0) rezultă că pentru ca lucrul mecanic
produs să fie maxim este necesar ca toate evoluţiile să fie reversibile deci şi ciclul să fie reversibil.
Ciclul Carnot reprezintă ciclul efectuat de sistem care schimbă căldură numai cu două surse
de căldură de temperaturi diferite T1 şi T2 (T1 > T2). Singura evoluţie reversibilă de schimb de
căldură este izoterma deoarece, în caz contrar, ar apare o diferenţă finită de temperatură între
temperatura sistemului şi cea a sursei de căldură care este constantă, şi evoluţia ar deveni
ireversibilă.
De asemenea, singura evoluţie termodinamică reversibilă de trecere de la nivelul de
temperatură T1 la T2 şi invers este evoluţia adiabată reversibilă. Deci, ciclul Carnot reversibil poate
fi considerat că este format din două izoterme şi două adiabate reversibile. Acest ciclu prezintă o
importanţă deosebită din punct de vedere teoretic.
Agentul termic este comprimat adiabatic cu ajutorul unui lucru mecanic primit din exterior,
55
primeşte căldură într-o transformare izotermă de la sursa caldă, se destinde adiabatic cedând lucru
mecanic, apoi cedează căldură la temperatură constantă către sursa rece. Ciclul este reprezentat în
diagrama p-V (Figura 4.2), iar în diagrama T-S ciclul se reprezintă printr-un dreptunghi.

Figura 4.2. Ciclul Carnot

Se demonstrează că pentru două surse de căldură date, acesta este ciclul cu cel mai ridicat
randament. Deci, dacă se dispune de două surse de căldură, una caldă şi una rece, ciclul Carnot
dezvoltă maximul de lucru mecanic ce se poate obţine.
Urmărind figura şi scriind căldurile de pe izoterme ca produs între temperatură şi variaţia de
entropie se obţine că randamentul este funcţie numai de temperaturile surselor de căldură:

Q2 T2  S3  S1  T
 1 1 1 2 . (4.8)
Q1 T1  S2  S1  T1

Q1 Q2 Q
Din relaţia (4.8)  Q2 / Q1 = -T2 / T1 , adică  
T1 T2
0  T 0 (doar pentru un

ciclu Carnot reversibil)

Se numeşte căldură raportată, raportul dintre cantitatea de căldură schimbată şi temperatura
absolută la care se efectuează schimbul de căldură. Deci, pentru un ciclu Carnot reversibil, suma
căldurilor raportate este nulă.
Din punct de vedere practic, ciclul este imposibil de realizat întocmai deoarece transformările
reale sunt ireversibile. Transformarea izotermă este foarte greu de realizat deoarece transfer de
căldură fără diferenţă de temperatură este imposibil conform celui de al doilea principiu al
termodinamicii. Destinderea adiabatică fără frecare este, de asemenea, imposibil de realizat.
Totuşi este de remarcat faptul că pentru a se obţine randamente cât mai ridicate este necesar
ca ciclurile inventate sau îmbunătăţirile care se aduc ciclurilor existente să fie "inspirate" din acest
ciclu.
56
 4.3.1. Integrala lui Clausius pentru ciclu

Se consideră un ciclu reversibil oarecare şi se descompune într-o infinitate de cicluri Carnot

reversibile, infinit mici, conform figurii 4.3.

Figura 4.3. Ciclul reversibil oarecare

Pentru fiecare ciclu Carnot infinit mic, suma căldurilor raportate este nulă:

 QSC
i
 QSR
i

i
 i
0
TSC TSR

n
QSC
i n
QSR
i
Pentru întreg ciclul prin însumare, rezultă că: T
i 1
i

i 1
i
TSR
 0 , iar prin trecere la limită
SC

 n Q i 
pentru numărul de cicluri infinit mici n   se obţine: lim   i   0
n
 i 1 T 
Limita sumei este de fapt integrala pe contur (circulară) pentru ciclul oarecare şi se mai
Q
numeşte şi  T
 integrala lui Clausius .

Q
Se observă că 
rev
T
 0 , deci pentru un ciclu reversibil oarecare, integrala lui Clausius este

nulă.

4.3.2. Integrala lui Clausius pentru pentru o evoluţie reversibilă

Dacă vom lua în considerare nu un ciclu, ci doar o evoluţie reversibilă de la 1 la 2 pe un
drum (a), putem forma un ciclu reversibil cu ajutorul unei alte evoluţii, tot reversibile, de la 2 la 1
printr-un punct oarecare (b).

57
 Figura 4.4. Transformare reversibilă oarecare

Q
Pentru acest ciclu oarecare reversibil putem scrie:
rev
 T
0

Dacă vom exprima integrala pe contur ca sumă de integrale pe cele 2 porţiuni ale conturului

Q Q
2 1
1a2 şi 2b1 vom obţine: 
1a
T

2b
 T
0

Dar 2b1 este reversibilă, deci se poate parcurge şi invers pe acelaşi drum 1b2 (inversarea
limitelor de integrare schimbă semnul unei integrale)
1
Q 2
Q 2
Q
2
Q
2
Q
2
Q
2
Q

2b
T
 
1b
T
, deci
1a
 T

1b
T
 0 , sau 
1a
T

1b
T

1
T
 const.

Această mărime nu depinde de drum ci doar de starea iniţială şi finală.

Q
Deci, ca şi în cazul energiei interne (pentru care  dU  0 ) rezultă că mărimea
T
este o

diferenţială totală exactă a unei mărimi de stare.

Această mărime de stare a fost numită entropie şi s-a notat cu S [J/K].

Q
Deci  dS , variaţia elementară a entropiei este cantitatea elementară de căldură
T
schimbată, raportată la temperatura absolută la care are loc transferul de căldură.
Putem scrie pentru un ciclu şi pentru o evoluţie reversibilă relaţia:
2
Q

1 T
 S2  S1 , - pentru evoluţie reversibilă (4.9)
rev

58
 Q

rev
T
 S2  S1  0 - pentru ciclu reversibil

Concluzii:
Entropia este o mărime extensivă şi se defineşte entropia masică s = S/m J/kgK
La fel ca energia internă şi entalpia nu este importantă valoarea absolută ci doar diferenţa de
entropie între 2 stări S  S2  S1 .
În definiţia entropiei, Q reprezintă o mărime de transformare, deci depinde de drum, dar dacă
este raportată la temperatura absolută la care are loc transformarea, s-a demonstrat anterior că nu
mai depinde de drumul parcurs şi este o mărime de stare.
Deoarece T0 înseamnă că variaţia S are acelaşi semn ca şi schimbul de căldură Q.
Q primit  Q  0  S  0 S2  S1 , entropia creşte;
Q cedat  Q  0  S  0 S2  S1, entropia scade.
Pentru o evoluţie adiabatică reversibilă (Q = 0) de unde S2 - S1 = 0  S2 = S1, deci în acest
caz, procesul termodinamic are loc la entropie constantă şi se numeşte izentropă. Denumirile de
transformare adiabatică reversibilă sau izentropă semnifică acelaşi lucru.

4.4. Formulările principiului al doilea al termodinamicii

Principiul al doilea al termodinamicii arată sensul de desfăşurare a proceselor spontane şi

stabileşte condiţiile transformării căldurii în lucru mecanic.

 Sadi Carnot: o maşină termică nu poate produce în mod continuu (ciclic) lucru mecanic decât
dacă agentul termic schimbă căldură cu două surse de căldură de temperaturi diferite;
 Rudolf Clausius: Căldura nu poate trece de la sine de la un corp cu temperatura mai scăzută la
un corp cu temperatura mai ridicată;
 William Thomson (Lord Kelvin): Un perpetuum mobile de gradul al doilea (speţa a II-a) este
imposibil.

4.5. Entropia gazelor perfecte

Se observă că prin efectuarea integralei din mărimea căldură elementară împărţită la

59
temperatură pe un ciclu format din transformări reversibile se obţine:

Q mcdT dT
 T

T
 mcm 
T
0, (4.10)

Relaţia generală a variaţiei entropiei în transformarea 1-2 este:

2 2 Q  J 
S12  S2  S1   dS   . (4.11)
1 1 T  K 

Se exprimă căldura elementară cu ajutorul expresiei primului principiu:

2 mcv dT  pdV T 2 p
S12    mcv , m ln 2   dV ; (4.12)
1 T T1 1 T

2 mc p dT  Vdp T 2V
S12    mc p , m ln 2   dp . (4.13)
1 T T1 1 T

Folosind ecuaţia de stare pentru al doilea termen din aceste ecuaţii rezultă:

T2 V
S2  S1  mcv , m ln  mR ln 2 ; (4.14)
T1 V1

T2 p
S2  S1  mc p , m ln  mR ln 2 . (4.15)
T1 p1

În mod similar se mai obţine încă o expresie:

V2 p
S2  S1  m  c p , m  ln  m  cv , m  ln 2 . (4.16)
V1 p1

În transformarea izobară, foarte întâlnită în procesele de încălzire, ardere la presiune constantă

în maşinile termice etc., prezintă interes determinarea variaţiei de entropie. Se consideră o variaţie
de tip polinomial a lui cp cu temperatura, rezultând entropia specifică:

c p dT T n aiT i dT n
a  kJ 
   a0 ln T   i T i  Cs 0 
T
s0   . (4.17)
T0 T 0 i  0 T i  1 i  kg  K 

Entropia este determinată convenţional, pornind de la o stare de referinţă (T0 - zero absolut),
iar constanta de integrare Cs0 se află în tabelul 3.1.

60
4.6. Diagrame entropice

În studiul transformărilor termodinamice se utilizează frecvent diagrame. Astfel este diagrama

dinamică p-V, prezentată în capitolul anterior şi diagramele care au ca abscisă entropia sau entropia
specifică: T-S sau T-s şi H-S sau h-s.
În diagrama T-S, o transformare reversibilă se reprezintă printr-o curbă ce exprimă legea de
variaţie a temperaturii în funcţie de entropie. Suprafaţa de sub curba ce reprezintă o transformare
este egală cu căldura schimbată cu mediul ambiant. Din acest motiv, diagrama T-S se numeşte
diagramă calorică.
Din definiţia entropiei, pentru o transformare reversibilă:

Q 2 2
dS   Q  TdS  Q12   Q   TdS
T 1 1

S2 > S1  Q12 > 0 (pentru că T > 0) S2 < S1  Q12 < 0

Figura 4.5. Diagrama entropică

Transformarea adiabatică se reprezintă printr-un segment vertical de dreaptă, transformarea

izotermă printr-un segment orizontal, iar izocora şi izobara prin curbe exponenţiale, izocora având
panta mai mare. Politropa poate avea orice formă dintre cele descrise mai sus.

61
 5. TRANSFORMĂRI DE STARE ALE GAZELOR
PERFECTE

În acest capitol se prezintă transformările de stare ale gazelor perfecte cunoscute anterior, însă
obţinute şi prin particularizarea unei transformări mai generale, respectiv transformarea politropă.

5.1. Generalităţi
În studiul maşinilor termice se consideră că procesele pe care le suferă agenţii de lucru sunt
compuse dintr-o succesiune de transformări termodinamice simple.
Transformările de stare simple sunt procese termodinamice în cursul cărora variaţia
parametrilor de stare se face după o anumită lege, neschimbată, între starea iniţială şi cea finală.
Trebuie precizat faptul că toate aceste transformări sunt nişte idealizări de care evoluţia
agenţilor de lucru se apropie mai mult sau mai puţin. Aceste idealizări permit totuşi un studiu
preliminar al influenţei anumitor parametri asupra indicatorilor energetici. Ulterior, folosind
coeficienţi de corecţie determinaţi experimental, se poate definitiva proiectarea maşinii sau
instalaţiei.
Pentru fiecare transformare simplă se vor studia:
- relaţia între parametrii de stare; ecuaţia transformării în formă diferenţială şi integrală,
- reprezentarea grafică a transformării în coordonate p-V, T-s;
- relaţiile de calcul pentru mărimile energetice:L12 , Lt12 , Q12 , U , H

Dacă în aceste transformări pentru gazul ideal perfect căldurile specifice nu depind de
temperatură, iar dacă gazul este considerat ideal semiperfect, căldurile specifice considerate sunt
cele medii descrise în capitolul anterior.
Pentru stabilirea relaţiilor de calcul pentru mărimile menţionate mai sus se folosesc
următoarele relaţii care au fost prezentate în capitolele anterioare:

p V  m R T ecuaţia de stare
dp dV dT
  relaţia diferenţială a transformării termodinamice
p V T

62
 kR R c
c p  cv  R , c p  ; cv  , k  p căldurile specifice
k 1 k 1 cv

du  cv dT variaţia energiei interne

dh  c p dT variaţia entalpiei

d l  pdV lucrul mecanic exterior

d lt  Vdp lucrul mecanic exterior

 q  du  p dv  du   l căldura schimbată, principiul I al temodinamicii

 q  dh  v dp  dh   lt

5.2. Transformarea izocoră (V = const.)

Transformarea are loc la volum constant, adică V = const. şi deci variaţia de volum este nulă,
dV = 0.
p p T
2 2
2
V = const.
V = const.
1 V = const. 1
1

V T s

Figura 5.6 Reprezentări transformarea izocoră (V = ct)

Folosind forma diferenţială a ecuaţiei de stare:

dp dV dT dp dT
  şi condiţia dV = 0 obţinem  care reprezintă ecuaţia
p V T p T
diferenţială a izocorei.
dp dT
Prin integrare rezultă  p

T
 ln p  c1  ln T  c2 , unde c1 şi c2 sunt constante de

integrare. Dacă grupăm constantele în membrul drept şi funcţiile logaritm natural în membrul stâng
 p p
obţinem ln p  ln T  c2  c1  c3  ln c4  ln    ln c4   const.
T  T

63
 p1 p2
Legea transformării este: 
T1 T2
Se poate enunţa legea transformării izocore cunoscută şi sub numele de:
Legea lui Charles: Sub volum constant raportul dintre presiune şi temperatură rămâne
constant pe întreg parcursul transformării.

Calculul mărimilor energetice.

Figura 5.7 Lucrul mecanic la transformarea izocoră

Lucrul mecanic exterior

Lucrul mecanic exterior dL = p·dV = 0, deci sistemul termodinamic nu face schimb de lucru
mecanic cu exteriorul. Prin integrare rezultă că lucrul mecanic exterior este nul.
2
L12   p dV  0
1

Lucrul mecanic tehnic

Se calculează cu relaţia:
2
Lt 12   V dp   V  p2  p1   V  p1  p2   aria haşurată [12p2p11]
1

Conform definiţiei şi exemplului prezentat la lucrul mecanic tehnic sau lucrul mecanic util,
acesta este diferit de zero în cazul izocorei. Spre exemplu, în cazul admisiei în cilindru la presiunea
p2 până la volumul V urmată de o răcire izocoră, deci şi micşorare a presiunii de la p2 la p1, apoi
evacuare la presiunea p1, se obţine lucrul mecanic tehnic egal cu diferenţa celor două lucruri
mecanice de admisie şi evacuare, chiar dacă lucrul mecanic exterior al transformării este zero.
Variaţia de energie internă:
dU   Q  p  dV  dU   Q  Q12  U 2  U1  U  m cv T2  T1 

Variaţia de entalpie:
dH  m c p dT  c p / cv  m cv dT  k dU  k Q  H 2  H1  H  k Q12

64
 Variaţia de entropie
 QV dT T2
dS  m  m cv dT  S 2  S1  S  m  cv  ln
T T T1

5.3. Transformarea izobară (p = const.)

Transformarea are loc la presiune constantă, adică p = const. şi deci variaţia de presiune este
nulă, dp = 0.

p V T
2
2
p = const.
1 2 p = const.

1 p = const. 1
L12
Q12

V T s
Figura 5.8 Reprezentarea transformării izobare (p = ct)

Folosind forma diferenţială a ecuaţiei de stare:

dp dV dT dV dT
  şi condiţia dp = 0 obţinem  care reprezintă ecuaţia
p V T V T
diferenţială a izobarei.
dV dT
Prin integrare rezultă V 
T
 ln V  c1  ln T  c2 , unde c1 şi c2 sunt constante de

integrare. Dacă grupăm constantele în membrul drept şi funcţiile logaritm natural în membrul stâng
V  V
obţinem ln V  ln T  c2  c1  c3  ln c4  ln    ln c4   const.
T  T
V1 V2
Legea transformării este: 
T1 T2
Se poate enunţa legea transformării izocore cunoscută şi sub numele de:
Legea Gay – Lussac: Sub presiune constantă raportul dintre volum şi temperatură
rămâne constant pe întreg parcursul transformării.

Calculul mărimilor energetice.

65
 Lucrul mecanic exterior
2
L12   p dV  p V2  V1   m RT2  T1 
1

Figura 5.9 Lucrul mecanic la transformarea izobară

Lucrul mecanic tehnic

2
Lt12    V dp  0
1

Variaţia de energie internă:

dU  mcv dT  U 2  U1  U  m cv T2  T1 

Căldura schimbată:
 Q  dU  p  dV  dH  Vdp  Q12  H 2  H1  H  m c p T2  T1 

Variaţia de entalpie:
dH  m c p dT  c p / cv  m cv dT  k dU  Q  H 2  H1  H  Q12
Variaţia de entropie
 Q p dT T2
dS  m  m cp  S 2  S1  S  m  c p  ln
T T T1
Transformarea izobară se întâlneşte la încălzirea şi răcirea gazelor în schimbătoare de căldură

5.4. Transformarea izotermă (T = const.)

Transformarea are loc la temperatură constantă, adică T = const. şi deci variaţia de
temperatură este nulă, dT = 0.
Folosind forma diferenţială a ecuaţiei de stare:
66
 dp dV dT dp dV
   0 şi condiţia dT = 0 obţinem  care reprezintă ecuaţia
p V T p V
diferenţială a izotermei.

T p
1
T = const.
1 2
T = const.

Q12 2
L12

s V

Figura 5.10 Reprezentarea transformării izoterme (T = ct)

dV dp
Prin integrare rezultă  V 
p
  ln V  c1  ln p  c2 , unde c1 şi c2 sunt constante de

integrare. Dacă grupăm constantele în membrul drept şi funcţiile logaritm natural în membrul stâng
obţinem ln p  ln V  c2  c1  c3  ln c4  ln  p V   ln c4  p V  const.

Legea transformării este: p1  V1  p2  V2

Se poate enunţa legea transformării izocore cunoscută şi sub numele de:

Legea Boyle – Mariotte: Sub temperatură constantă produsul dintre presiune şi volum
rămâne constant pe întreg parcursul transformării.

Calculul mărimilor energetice.

Lucrul mecanic exterior

Pentru determinarea lucrului mecanic se foloseşte ecuaţia trasformării p1 V1 = p2 V2 = p V ,
unde p este presiunea unui punct oarecare , deci presiunea este variabilă şi p1 care presiunea unui
punct fix 1, reprezentând starea iniţială, deci p1 este o constant şi cunoscut.
p1 V1
Se exprimă astfel presiunea în funcţie de volum şi o stare cunoscută: p 
V
2 2
p1V1 dV V2 p
L12   dV  p1V1   m R T ln  m R T ln 1
1
V 1
V V1 p2

67
 Figura 5.11 Lucrul mecanic la transformarea izotermă
Lucrul mecanic tehnic
2
Lt12    V dp  L12
1

Deci lucrul mecanic tehnic este egal cu lucrul mecanic exterior.

Variaţia de energie internă:
dU  mcv dT  0  U 2  U1  U  0

Căldura schimbată:
 Q  dU
  p  dV  dH
  Vdp  Q12  L12  Lt12
0 0

Variaţia de entalpie:
dH  m c p dT  0  H 2  H1  H  0

Variaţia de entropie
 Q T dV dp V p
dS  m m R  m R  S 2  S1  S  m  R  ln 2  m  R  ln 2
T V p V1 p1
Energia transmisă unui gaz sub formă de căldură în timpul unei destinderi izoterme se
transformă integral în lucrul mecanic. Deci, sub aspectul transformării căldurii în lucru mecanic,
transformarea izotermă este singura transformare termodinamică simplă la care lucrul mecanic
efectuat asupra mediului exterior este egal cu lucrul mecanic tehnic.

5.5. Transformarea adiabatică (Q = 0)

Transformarea are loc la fără schimb de căldură cu mediul exterior adică Q12 = 0.
Folosind forma diferenţială a ecuaţiei de stare:

68
 dp dV dT
  şi ecuaţia principiului I al termodinamicii în formă diferenţială:
p V T
 Q  dU  p  dV  dH  Vdp şi cu condiţia Q = 0 obţinem sistemul de ecuaţii diferenţiale:

 dp dV dT
  
p V T
 p  dV  m  c  dT  0
 v

Dacă se elimină dT din între ecuaţiile sistemului de ecuaţii diferenţiale se obţine:

 p  dV
 dT  
 m  cv

 dp  dV  1   p  dV 

p V
 T  m  cv 
Dar, T= pV/mR şi k=cp/cv şi prin înlocuire se obţine
dp dV
k  0 care reprezintă prima ecuaţia diferenţială a adiabatei, care stabileşte
p V
legătura dintre variaţia de presiune şi de volum pe durata transformării.

Figura 5.12 Reprezentarea transformării adiabate (Q12 =0)

Prin integrare: k  ln V   ln p  c1  ln V k  ln p  c1  ln pV k  ln c2  pV k  const.

Prin înlocuiri se obţin şi legăturile dintre volum şi temperatură şi presiune şi temperatură:
 p  V k  p1  V1 k  p 2  V2 k  const.
 k 1 k 1 k 1
T  V  T1  V1  T2  V2  const.
 1k k 1 k 1 k
 p  T  p 1  T1  p 2  T2  const.
k k

Calculul mărimilor energetice.

Lucrul mecanic exterior
Pentru determinarea lucrului mecanic se foloseşte ecuaţia trasformării  pV k  const. , unde
p este presiunea unui punct oarecare , deci presiunea este variabilă şi p1 care presiunea unui punct
69
fix 1, reprezentând starea iniţială, deci p1 este o constant şi cunoscut.
k
V 
Se exprimă astfel presiunea în funcţie de volum şi o stare cunoscută: p  p1  1 
V 

p
1

δQ = 0

A
T = const.

L12 2

V1 V2 V

Figura 5.13 lucrul mecanic la transformarea adiabată (s = ct)

p1V1  p2V2
k
V 
2 2
 mcv T1  T2 
dV
L12   p1  1  dV  p1V1 V 
k

1 V  1
k
k 1
Lucrul mecanic tehnic
2
Lt12   V dp  m  c p  T1  T2   k  L12
1

Deci lucrul mecanic tehnic este de k ori mai mare ca şi lucrul mecanic exterior.
Variaţia de energie internă:
dU  mcv dT  U 2  U 1  U  m  cv  T1  T2 
Căldura schimbată:
 Q  0  U12  L12
Variaţia de entalpie:
dH  m c p dT  dLt  H 2  H1  H  m  c p  T1  T2   Lt12

Variaţia de entropie
 Q Q
dS  m  0   S 2  S1  S  0
T

70
5.6. Transformarea politropă

Transformarea politropă (sau, politropa) reprezintă o transformare de stare care defineşte un

proces termodinamic general în care agentul termic schimbă energie atât sub formă de căldură cât şi
de lucru mecanic. Transformările reale ale gazelor care se comportă asemănător cu gazul ideal în
maşinile termice se pot aproxima cel mai bine cu transformarea politropă.

Ecuaţiile transformării
În parametri presiune şi volum, legea transformării se scrie sub forma:

p V n  const. (5.1)

unde n este exponentul politropei, putând avea valori reale, n  (,) .

Între două stări 1 şi 2 se poate scrie:

p1  V1n  p2  V2n . (5.2)

Folosind ecuaţia de stare a gazului ideal, se înlocuiesc pe rând presiunea în funcţie de volum
şi temperatură, respectiv volumul în funcţie de presiune şi temperatură, obţinându-se încă două
relaţii:

T  V n 1  const., sau: T1  V1n1  T2  V2n1 (5.3)

şi

T T1 T2
n 1
 const. , sau: n 1
 n 1
. (5.4)
n n n
p p1 p 2

Lucrul mecanic al transformării

Se determină cu ajutorul ecuaţiei de definiţie prin integrare între starea 1 şi 2, apoi, prin
folosirea ecuaţiei de stare se obţin succesiv relaţiile:

 n 1
  n 1

p1V1  p2V2 m  R  T1  T2  m  R  T1   p2  n
 p1V1   
p2 n 
L12    1    1   [J] .(5.5)
n 1 n 1 n  1   p1   n  1   p1  
   

Căldura schimbată cu mediul exterior

Se poate determina cu ajutorul relaţiei generale:

Q12   Q   m  cn  dT  m  cn,m  T2  T1 [J] ,

2 2
(5.6)
1 1
71
unde cn,m reprezintă căldura specifică medie în procesul politrop:

n   J 
cn   cv ,m  . (5.7)
n 1  kg  K 

Deci, căldura schimbată într-o transformare 1-2 este:

n 
Q12  m cv ,m  T2  T1 J  . (5.8)
n 1

Pentru n   se obţine izocora şi trecând la limită se obţine căldura specifică egală, evident,
cu cv,m; pentru n  0 - izobara şi căldura specifică, evident,  cv ,m  c p,m; pentru n  1 - izoterma,
cu o căldură specifică infinită (pentru a menţine temperatura perfect constantă în timpul
transformării e necesar un transfer de căldură permanent şi "prompt" în cantitatea strict necesară);
pentru n   - adiabata, cu o căldură specifică egală cu zero (căldura schimbată este zero, conform
definiţiei).
Variaţia energiei interne
Ca pentru orice proces termodinamic, se determină cu relaţia:

U12   mcv dT  mcv,m  T2  T1  .

2
(5.9)
1

Cunoscând variaţia energiei interne se poate verifica exactitatea determinării căldurii şi

lucrului mecanic aplicând primul principiu al termodinamicii.
Variaţia entalpiei
Se obţine într-un mod asemănător cu variaţia energiei interne:

H12  H 2  H1   m  c p  dT  m  c p ,m T2  T1  .
2
(5.10)
1

Deoarece entalpia se foloseşte în calculele termodinamice din maşinile cu curgere, este de un

mai mare interes entalpia specifică:

h  h2  h1  c p,m  T2  T1  . (5.11)

Lucrul mecanic tehnic

Se obţine din relaţia de definiţie, prin integrare. Deoarece se foloseşte pentru maşinile în care
agentul termic curge, se va calcula lucrul mecanic specific:

 n 1

1 1
 
p1v1  1     .

2 2  n p n
lt ,12    vdp   p v  
n
p dp 
n 2
(5.12)
1
1 1
1 n 1   p1  
 

72
 Variaţia entropiei
Diferenţiala entropiei pentru o transformare oarecare este:

n 
dS  m cv dT . (5.13)
n 1

Prin integrare între stările 1 şi 2 se obţine:

n 
S12  S 2  S1  m   cv ,m  T2  T1  . (5.14)
n 1

Reprezentarea transformării în diagrama p-V

Figura 5.14 Reprezentarea transformăriipolitrope în p-V

Panta curbei în diagrama dinamică depinde de exponentul n, presiunea p şi volumul V al

punctului curent şi se obţine prin diferenţierea ecuaţiei generale:

dp p
 n . (5.15)
dV V

Pentru n   se obţine izocora, (verticală), pentru n  0 - izobara, (orizontală), pentru n  1

- izoterma (hiperbolă echilateră) şi pentru n   - adiabata. Mai prezintă interes deosebit politropa
având 1 n   cu În acest caz panta curbei este negativă. În figura 4.1 se prezintă aceste
transformări care trec printr-un punct din diagrama p - V.

Reprezentarea transformării politrope în diagrama T-S

Panta curbei este dată de derivata I-a, iar reprezentarea se află în figura 5.15:

dT  n  1 1  1
    . (5.16)
dS  n   cv  T
73
 T
2 2 2

n< n= n>

1
q12

s
Figura 5.15 Reprezentarea transformării politrope în
diagrama T-s

Temperatura şi căldura specifică la volum constant sunt totdeauna pozitive, deci panta este
negativă numai când 1 n  .
Se pot particulariza valorile lui n. Astfel, pentru n  0 se obţine izobara, (o curbă
exponenţială), pentru n   se obţine izocora, (o curbă exponenţială cu panta mai mare decât
izobara, deoarece cp  cv ), pentru n  1 - izoterma (dreaptă orizontală, cu panta 0) şi pentru n   -

adiabata (dreaptă verticală cu panta +  ).

5.7. Transformările termodinamice simple(sinteză)

În tabelul 5.1 se prezintă sintetic relaţia între parametri şi relaţii de calcul pentru căldura
schimbată cu mediul exterior şi lucrul mecanic de deplasare.

Tabelul 5.1. Relaţii de calcul pentru transformările de stare simple

Lucrul mecanic de
Ecuaţia transformării Relaţia între parametri Căldura schimbată
deplasare

Q12  m  cv ,m  T2  T1 
p1 T1
V = ct.  L12 = 0
p2 T2

Q12  m  c p,m  T2  T1  L12  p  V2  V1 

V1 T1
p = ct. 
V2 T2

p1 V2 V2 p2
T = ct.  Q12  m  R  T  ln L12  m  R  T  ln
p2 V1 V1 p1

p1V1  p2V2 p1V1  p2V2

Q  0 Q12 = 0 L12 
T1  V11  T2  V21  1

74
 Lucrul mecanic de
Ecuaţia transformării Relaţia între parametri Căldura schimbată
deplasare

T1  p11     T2  p21   

p1V1n  p2V2n Q12  m  cn, m  T2  T1 

p1V1  p2V2
n = ct. T1  V1n1  T2  V2n1
n  L12 
cn , m  cv , m  n 1
1 n  n  T  p 1 n  n
T1  p1 n 1
2 2

Tabelul 5.2. Relaţii de calcul pentru lucru mecanic de deplasare şi variaţia de entropie
Ecuaţia transformării Lucrul mecanic de curgere Variaţia de entropie

T2
V = ct. lc  v   p2  p1  S12  m  cv , m  ln
T1

T2
p = ct. lc  0 S12  m  c p , m  ln
T1

p1 p1
T = ct. lc  RT  ln S12  mR  ln
p2 p2


lc    p1v1  p2v2 
 1
Q  0   1
 S12  0
   
p2  
lc  1  
  1   p1  
 

  p1v1  p2v2 
n
lc 
n 1
T2
n = ct.  n 1
 S12  m  cn , m  ln
n   p2  n  T1
lc  1  
n  1   p1  
 

75
 6. MOTOARE CU ARDERE INTERNĂ CU PISTON
În acest capitol se prezintă câteva noţiuni generale privind ciclurile teoretice ale motoarelor cu
ardere internă cu piston. Se urmăreşte cunoaşterea ciclurilor ideale ale motoarelor cu ardere internă
cu piston, înţelegerea relaţiilor de calcul pentru:
 lucrul mecanic produs prin parcurgerea unui ciclu motor, Lciclu ;
 presiunea medie teoretică pe ciclu, pm ;

 puterea teoretică a motorului, Pt ;

 randamentul termic al ciclului, t ;

 înţelegerea influenţei diverşilor parametri asupra performanţelor motoarelor cu ardere internă
cu piston

6.1. Generalităţi

Motorul cu ardere internă cu piston este o maşină termică în care energia chimică a com-
bustibilului se transformă, parţial prin ardere în interiorul cilindrului, în căldură şi apoi în lucru
mecanic cedat pistonului care efectuează o mişcare alternativă de translaţie.
Mecanismul bielă - manivelă transformă mişcarea alternativă a pistonului în mişcare de
rotaţie a arborelui cotit de la care se preia puterea motorului.
Acest motor prezintă o serie de avantaje:
 randamentul termic cel mai ridicat dintre maşinile termice;
 gabarit şi greutate mici pe unitatea de putere produsă;
 pornire şi punere în sarcină foarte rapidă.
şi anumite dezavantaje:
 necesită combustibili superiori, care sunt scumpi;
 pentru realizarea mişcării de rotaţie utilizează un mecanism bielă-manivelă care duce
la construcţii voluminoase şi complicate în cazul puterilor mari;
 nu poate porni singur, are nevoie de instalaţie auxiliară de pornire.

Motoarele cu ardere internă sunt maşini termice cu rolul de a transforma în lucru mecanic
căldura dezvoltată prin arderea unui combustibil (gazos, lichid, solid – praf de cărbune).
76
 Cele mai importante criterii de clasificare sunt:
a) după numărul de timpi:
- motor în patru timpi ( = 4), la care ciclul de funcţionare se realizează în patru curse
ale pistonului (două rotaţii ale arborelui cotit).
timpii sunt: 1. admisia fluidului proaspăt (aer sau amestec aer + combustibil)
2. comprimare + începutul procesului de ardere
3. sfârşitul procesului de ardere + destindere (singurul timp util)
4. evacuarea gazelor arse

- motor în doi timpi ( = 2), la care ciclul de funcţionare se realizează în două curse ale
pistonului (o rotaţie a arborelui cotit).
timpii de funcţionare sunt:
1. terminarea procesului de ardere, destinderea gazelor, începerea evacuării gazului ars
şi a admisiei de fluid proaspăt.
2. terminarea evacuării şi a admisiei, comprimarea amestecului şi începerea procesului
de ardere.

b) după modul de aprindere a amestecului carburant:

- motor cu aprindere prin scânteie (MAS)
- motor cu aprindere prin compresie (MAC)

c) după modul de mişcare a pistonului:

-cu piston în mişcare liniară alternativă
-cu piston rotitor

d) după numărul de cilindri:

- motoare monocilindrice
- motoare policilindrice, cu cilindrii dispuşi în linie, în “V”, în stea, etc.

Prin timp se înţelege acea parte a ciclului care se desfăşoară în intervalul dintre două puncte
consecutive de volum maxim şi minim ocupat de agentul motor în cilindru (Figura 6.1) şi numărul
de rotaţii ale arborelui cotit.
Volumul minim al gazului defineşte punctul mort interior (P.M.I) iar volumul maxim al lui

77
determină punctul mort exterior (P.M.E). Distanţa parcursă de piston între aceste două puncte se
numeşte cursa pistonului, notată cu S.

Figura 6.1 Reprezentarea ciclului motorului cu ardere internă în diagrama p-V

În timpul procesului de ardere al combustibilului se produce o degajare intensă de căldură, şi

de aceea cilindrii trebuie răciţi pentru ca motorul să funcţioneze în bune condiţii. Răcirea se poate
face cu apă cu ajutorul unei pompe se creează în jurul cilindrilor un circuit de apă care preia o parte
din căldura degajată în procesul de ardere, apa încălzită fiind răcită ulterior într-un radiator, sau cu
aer datorită mişcării aerului în exteriorul cilindrilor care dă posibilitatea preluării căldurii sau cu un
ventilator auxiliar care ajută la răcire.
Deoarece în cilindru nu evoluează o cantitate fixă de gaz, este impropriu să denumim curba
închisă ciclu termodinamic. Din acest motiv, curba care se obţine în diagrama p–V măsurând
experimental concomitent presiunea şi volumul cilindrului iar ceea ce rezultă se numeşte diagramă
indicată.

Principiu de funcţionare:

-timpul 1: transformarea 1-2, respectiv admisia amestecului de aer – combustibil (la MAS)
sau aer (la MAC). Pentru a putea realiza admisia, este necesar ca padmisie  p0 presiunea
atmosferică;
78
 -timpul 2: transformarea 2-3, comprimarea aerului sau amestecului aer-combustibil;
transformarea 3-4, începutul arderii
-timpul 3: transformarea 4-5, sfârşitul arderii
transformarea 5-6, destinderea gazelor arse
-timpul 4: transformarea 6-1, evacuarea gazelor arse; pentru evacuare este necesar ca pevacuare
 p0 .

În figura 6.1 s-au folosit următoarele notaţii: SA – supapa de admisie, SE – supapa de

evacuare, PMI, PME – punctul mort interior respectiv exterior, Vcam – volumul camerei de ardere
(sau volumul minim, Vmin), S - cursa pistonului, Vs - cilindreea (volumul generat de piston de-a

d 2
lungul unei curse, Vs   S , unde d este diametrul cilindrului), Vcil – volumul total al
4
cilindrului (sau volumul maxim, Vmax).

Dacă motorul are i cilindri, cilindreea totală sau litrajul: Vt = iVs

Se defineşte raportul de comprimare:  = Vcil / Vcam= Vmax / Vmin (care este o dată
constructivă a motorului)
Vmax Vmin  Vs V
   1 s  1
Vmin Vmin Vmin
Volumul minim ocupat de agentul motor se numeşte volumul camerei de ardere sau de
comprimare, Vmin, poziţia corespunzătoare a pistonului fiind P.M.I. Volumul maxim al cilindrului
este Vmax , pistonul aflându-se în P.M.E. Volumul descris de piston în cursa S, între punctele
moarte, se numeşte cilindree sau capacitate cilindrică, Vs. Suma capacităţilor cilindrice a tuturor
cilindrilor (când motorul este policilindric) formează cilindreea totală sau litrajul, Vt. Se poate scrie:

Vt  i Vs , (6.1)

unde i este numărul de cilindri identici ai motorului.

6.2. Ciclurile teoretice ale MAI în patru timpi

Ciclurile teoretice ale motoarelor cu ardere internă reprezintă o schemă termodinamică
simplificată servind drept termen de comparaţie pentru motoarele reale, în scopul aprecierii gradului
de perfecţiune al proceselor care au loc în cilindrii motoarelor, a evidenţierii mijloacelor necesare
pentru îmbunătăţirea funcţionării motoarelor şi a creşterii randamentelor proceselor lor ciclice.
79
 Alegând drept criteriu de clasificare a ciclurilor teoretice transformările prin care se
introduce căldura în motor, acestea se împart în:
 ciclul cu ardere la volum constant, caracteristic motoarelor cu aprindere prin scânteie;
 ciclul cu ardere la presiune constantă caracteristic motoarelor cu aprindere prin comprimare
lente;
 ciclul cu ardere mixtă specific motoarelor cu aprindere prin comprimare rapidă.

Având în vedere scopul motoarelor cu ardere internă, studiul ciclurilor teoretice presupune
determinarea expresiilor de calcul ale următoarelor mărimi: lucrul mecanic produs prin
parcurgerea unui ciclu motor, L ; presiunea medie teoretică pe ciclu, pm ; puterea teoretică a
motorului, Pt ; randamentul termic al ciclului, t. Aceste mărimi se vor determina în funcţie de
datele constructive şi funcţionale care, pentru motor, după caz, sunt:
 raport de compresie,  ;
 raportul de creştere al presiunii în timpul arderii la volum constant, , (pentru motorul cu
ardere la p = ct.,  = 1);
 raportul de injecţie,  (pentru motorul cu ardere la V = ct., =1);
 volumul cursei pistonului sau cilindreea, Vs
 numărul de cilindrii ai motorului, i ;
 numărul de timpi în care se realizează un ciclu, caracterizat de parametrul  ( = 2 la motoarele
în patru timpi şi   1 la motoarele în doi timpi);
 turaţia motorului, n ;
 mărimile de stare ale agentului termic la intrarea în motor, p1 şi T1.
În vederea obţinerii ciclului teoretic şi determinării, prin calcul, a mărimilor caracteristice se
introduc următoarele ipoteze simplificatoare:
 motorul funcţionează cu un agent termic gaz perfect, având proprietăţile aerului, iar în cilindru,
pe tot parcursul ciclului, se găseşte o cantitate constantă de agent termic şi cu aceeaşi
compoziţie chimică;
 căldurile specifice sunt constante (nu depind de temperatură);
 procesele de comprimare şi destindere se consideră transformări adiabate;
 căldura produsă prin arderea combustibilului este considerată ca o introducere de căldură din
exterior, de la o sursă caldă, iar căldura eliminată prin gazele de ardere evacuate se consideră o
răcire, în contact cu o sursă rece.

80
 Motorul fiind în patru timpi, succesiunea transformărilor şi schimburile energetice
corespunzătoare acestora se pot urmări în figura 6.2 pentru motorul cu ardere mixtă, în figura 6.3
pentru motorul cu ardere la volum constant şi în figura 6.4 pentru motorul cu ardere la presiune
constantă.
Se vor trata în paralel cele trei cicluri, începând cu ciclul motorului cu ardere mixtă, având în
vedere că celelalte două sunt cazuri particulare ale ciclului motorului cu ardere mixtă.

p T
Q34
L34 4
3 4 p=ct
Q23 3 
L45
 v=ct
2 5
5 2 v=ct
2' 
Q51 
0 L12
p0 1
1
Vm VS V s

Figura 6.2 Ciclul ideal al motorului cu introducere mixtă de căldură

0-1 admisia izobară. Timpul 1;

1-2 compresia adiabată. Timpul 2;
2-3 arderea izocoră; 3-4 arderea izobară;
4-5 destinderea adiabată; 5-1 evacuarea liberă izocoră. Timpul 3;
1-0 evacuarea forţată izobară. Timpul 4.

Se definesc următorii parametrii caracteristici ai motoarelor, folosind notaţiile de la ciclul

motorului cu ardere mixtă:
 raport de comprimare:
V1
 ; (6.2)
V2
 raport de creştere a presiunii în timpul arderii la volum constant:
p3
 , (pentru motorul cu ardere la p = ct.,  = 1); (6.3)
p2
 raport de injecţie:
81
 V
  3' , (pentru motorul cu ardere la V = ct.,  = 1); (6.4)
V3

Ciclul motorului cu ardere la volum constant în

patru timpi
0-1 admisia izobară. Timpul1;
1-2 compresia adiabată. Timpul 2;
2-3 arderea izocoră; 3-4 destinderea adia-bată;
4-1 evacuarea liberă izocoră. Timpul 3;
1-0 evacuarea forţată izobară. Timpul 4.

Ciclul motorului cu ardere la presiune constantă

în patru timpi
0-1 admisia izobară. Timpul1;
1-2 compresia adiabată. Timpul 2;
2-3’ arderea izobară; 3’-4 destinderea
adiabată; 4-1 evacuarea liberă izocoră. Timpul 3;
1-0 evacuarea forţată izobară. Timpul 4.

6.2.1. Calculul mărimilor de stare în punctele caracteristice

Tabelul.1 Mărimile de stare în punctele caracteristice
Mărime/Stare Presiunea Temperatura Volumul
1 P1 T1 Vt =V1
2 P1· T1· V1/
3 ·P1· ·T1· V1/
4 ·P1· ··T1· ·V1/

82
 5 ·P1· ·T1· V1

Transformarea 1-2 (adiabatică):

V1 V1
 = V  V0 = = V2 = V3 ; p0·= p1
0 

V1
p0·V1 = p2·V0 p2·= p0·V  = p0·
 0
-1 -1
p2  T2
= T  T2 = T0·() = T0· sau
,
p 
 0 0

T0·V1 - 1 = T2·Vo - 1  T2 = T0·

Transformarea 2-3 (izocoră):
p3 p2 p3 -1
T3 = T2  T3 = T2· p2 = T0· ·
p3
 = p  p3 = ·p2 = ·p0·
2

Transformarea 3-4 (izobară):

V4 V3
 = V  V4 = ·V3 = ·
3 
V4 V3 V4 -1
T4 = T3  T4 = T3·V3 = T0· ··
Transformarea 4-5 (adiabatică):
V5 = V1 = Vt
  
V4 V4 V3  1
p4·V4 = p5·Vt  p5·= p4· V  = p4·V · V  = ·p0··  = ·p0·
 
 t  3 t  
Transformarea 5-1 (izocoră):
p5 p0 p5 
 5 = T0·
p0 = T0· ·
= T
T5 T0


6.2.2. Calculul schimburilor de căldură şi energie şi a variaţiei entropiei

Ciclul va fi reversibil dacă variatia entropiei pe ciclu este nulă adică:
2 3 4 5 1
dS + 
o dS = 
 dS + 
dS + 
dS + 
dS = 0 (6.5)
 1 2 3 4 5

83
 Tabelul 2 Schimburile de căldură, energie mecanică si variaţia entropiei

Transformare Q L S

1-2 0 -m·cv·T0·( - 1) 0
2-3 m·cv·T0·( - 1) 0 m·cv·ln 
3-4 ··m·cv·T0·( - 1) ·m·cv·T0·( - 1)( - 1) ·m·cv·ln 
4-5 0 ··m·cv·T0·( -  0
5-1 -m·cv·T0·(· - 1) 0
,◦Q = ,◦L = m·cv·T0·{ [(
1-2-3-4-5-1 ,◦Q = ,◦L ,◦dS = 0
- 1) + ·( - 1)] - · - 1}

Schimbul de căldură:

Căldura primită Q1:

Q1 = Q1v + Q1p = Q23 + Q34 [J/ciclu] (6.6)

Căldura cedată Q2:

Q2 = Q51 [J/ciclu] (6.7)

Q23 = m·cv·(T3 - T2) = m·cv·(·T0·-1 - T0·-1) = m·cv·T0·-1(·- 1) > 0 (6.8)

Q34 = m·cp·(T4 - T3) = m·cv·(··T0·-1 - ·T0·-1) = m··cv·T0··-1(·- 1) >0 (6.9)

Q51 = m·cv·(T1 - T5) = m·cv·(T0 - T0··) = - m·cv·T0·(··- 1) < 0 (6.10)

o Q = Qu = Q1 - |Q2| == m·cv·T0·{-1[(·- 1) + ··( - 1)] -( - 1}

 (6.11)


Schimbul de energie mecanică

o L = L12+ L34 + L45 ; L23 = L51 = 0 (dV = 0)

 (6.12)


L12 = U1 - U2 = m·cv·(T1 - T2) = m·cv·T0·(1 - -1) = - m·cv·T0·(-1 - 1) < 0 (6.13)

L34 = p·V = m·r·(T4 - T3) = m·cv·( - 1)T0··-1(·- 1) > 0 (6.14)

L45 = U4 - U5 = m·cv·(T4 - T5) = m·cv···T0·(-1 -  - 1) > 0 (6.15)

Se verifică egalitatea:

o Q = 
 o L (6.16)
 

84
Variaţia de entropie
2 5

dS = 
dS = 0 (6.17)
1 4

3
p3
S3 - S2 = 
dS = m·cv·ln p = m·cv·ln 
2
2

4
V4
S4 - S3 = 
dS = m·cv·ln V = m·cv··ln 
3
3

1
p1 p5 
S1 - S5 = 
dS = m·cv·ln p = - m·cv·ln p = - m·cv·ln ·
5 1
5

Randamentul termodinamic al ciclului:

|Q2| · - 1
t = 1 - Q = 1 -  - 1 (6.18)
1  [( - 1) + ·( - 1)]

1
a) pentru  = 1; t = 1 – - se obţine randamentul ciclului cu introducere izocoră de căldură
-1
(ciclul Otto) sau ciclul teoretic al motorului cu explozie.
Caracteristica de bază a gazului care parcurge ciclul teoretic al ME este aceea că în timpul
admisiei se primeşte în cilindru un amestec exploziv format din vaporii unui combustibil volatil şi
aer iar prepararea amestecului se face în afara cilindrului într-un dispozitiv numit carburator.
Aprinderea amestecului exploziv are loc prin scânteie electrică care apare la electrozii unui
sistem de aprindere montat în chiulasă. Acest ciclu teoretic serveşte drept ciclu de comparaţie
pentru ciclul real al ME întâlnite în tracţiunea rutieră.
Se utilizează denumirea de "timp" pentru procesul care are loc pe durata unei curse.
Repetarea ciclului se face la două rotaţii ale arborelui motor, deci ciclul studiat este un ciclul "în 4
timpi". Se observă ca toate transformările termodinamice se efectuează pentru o singură rotaţie a
arborelui, cealaltă fiind pentru schimburile de gaze cu atmosfera (admisie si evacuare). Există şi
cicluri în 2 timpi, la care transformările şi schimburile de gaze se fac într-o singură rotaţie a
arborelui cotit.

 - 1
b) Pentru  = 1; t = 1 - - se obţine randamentul ciclului cu introducere izobară
· - 1( - 1)
85
de căldură (Diesel lent). Acest motor a fost realizat în 1823 de Rudolf Diesel, fiind un motor robust,
cu viata lungă, dar de turaţie mică. Acest ciclu se aseamănă cu ciclul ME cu excepţia arderii care se
face, teoretic, sub presiune constantă pe o porţiune din cursa de destindere. Raportul de compresie 
este cuprins între 12 si 16.

Pentru lucrul mecanic se obţin următoarele relaţii după înlocuiri şi calcule:

 Motorul cu ardere mixtă:

L
1
1  1

p1Vs  1     1     1      1 ;  (6.19)

 Motorul cu ardere la volum constant:

1 
L p V    1   1  1 ; (6.20)
1 1 1 s
 Motorul cu ardere la presiune constantă:

L
1
1  1

p1Vs  1   1     1 ;  (6.21)

Presiunea medie pe ciclu se defineşte prin raportul:

L
pm  ; (6.22)
Vs
După înlocuirea lucrului mecanic presiunea medie devine :
 Motorul cu ardere mixtă:

pm 
1

 1  1
 
 p1    1   1    1     1 ;  (6.23)

 Motorul cu ardere la volum constant:

1 
pm  p1   1   1  1 ; (6.24)
 1   1
 Motorul cu ardere la presiune constantă:

pm 
1


 1  1
 
 p1    1   1     1 .  (6.25)

Într-o reprezentare grafică presiunea medie teoretică pe ciclu reprezintă înălţimea unui
dreptunghi care are aria egală cu cea a ciclului teoretic (echivalentă lucrului mecanic L), baza fiind
cilindreea (Vs). În cazul unui ciclu real se poate defini o presiune medie indicată utilizând aria
ciclului real din diagrama indicată obţinută experimental (echivalentă lucrului mecanic real,
indicat).
Ţinând seama că în tehnică turaţia motorului n este exprimată în rot/min timpul în care se
efectuează un ciclu va fi 60 /n [s], iar puterea teoretică produsă de motor va fi:

86
 Motorul cu ardere mixtă


Pt 
1
 
n.i
  1   1 60.

 p1V  s   1   1    1     1 ;   (6.26)

 Motorul cu ardere la volum constant:

1  n.i
Pt  p1Vs    1   1  1 ; (6.27)
  1   1 60.

 Motorul cu ardere la presiune constantă:

1  n.i
Pt 
  1   1 60. 1 s

p V  1   1     1 ;  (6.28)

Puterea se poate exprima şi cu ajutorul presiunii medii prin relaţia:

p V  n  i
Pt  m s . (6.29)
60  

Randamentul termic al ciclului se defineşte prin raportul:

L
t  , (6.30)
Q

Pentru cele trei motoare se obţin relaţiile:

 Motorul cu ardere mixtă

1   1
t  1  ; (6.31)
 1    1     1

 Motorul cu ardere la volum constant:

1
t  1  1 ; (6.32)


 Motorul cu ardere la presiune constantă:

  1
t  1  1 . (6.33)
    1

Benzina este un amestec de hidrocarburi care se separă foarte greu. Cea mai mare rezistentă la
autoaprindere o are izooctanul de aceea el se ia ca etalon al rezistentei benzinei la detonaţie.
Rezistenta benzinei la detonaţie se exprimă prin cifra octanică. Pentru izooctanul s-a considerat
cifra octanică 100. Determinarea cifrei octanice se face astfel: se încearcă motorul cu un amestec
combustibil până când se obţine o aceeaşi rezistentă la detonaţie, participaţia izooctanului în

87
amestec dă cifra octanică a benzinei.
Sistemele anexe de ciclu ale motorului sunt:
- sistemul de distribuţie (distribuţia): comandă supapele pentru a fi deschise la
momentele potrivite;
- sistemul de carburaţie: asigură introducerea combustibilului pentru a fi ars. La
motoarele Diesel injectorul de combustibilul este montat pe chiulasă, iar la ME
prepararea amestecului detonant se face în afara cilindrului într-un carburator.
- sistemul de aprindere; la ME aprinderea o declanşează scânteia de înaltă tensiune dată
de bujie (20 kV). La motoarele Diesel lente si rapide se face o autoaprindere. Punerea
si menţinerea în funcţiune se face prin instalaţia de pornire (lansare) care poate fi:
* cu demaror electric;
* cu cartuse explozibile;
* cu motoare auxiliare;
* manuală;
* cu aer comprimat (la nave);
- instalaţia de ungere;
- instalaţia de răcire (cu aer, apă sau mixtă)

Motoarele cu ardere internă se construiesc pentru o gamă foarte largă de puteri si utilizări, de
la motoarele de motorete până la motoarele de propulsie navală. Au pornire uşoară si preiau cu
uşurinţă variaţiile de sarcină ale consumatorului de putere mecanică. Se încălzesc repede aşa ca nu
necesită timp îndelungat pentru a putea fi puse în sarcină nominală si nu consumă combustibil decât
pe durata funcţionării. Au insa o construcţie complexa, sunt scumpe si necesită personal specializat
pentru exploatare si întreţinere.

6.3. Concluzii
Deşi tema a fost tratată utilizând ipoteze simplificatoare, relaţiile obţinute pentru mărimile
caracteristice ale motorului ne permit evidenţierea unor concluzii practice.
În ceea ce priveşte lucrul mecanic obţinut pentru un ciclu se constată că:
 Expresiile deduse pentru lucrul mecanic pot servi la calcule aproximative, fiind obţinute cu
ajutorul ipotezelor simplificatoare prezentate.
 Relaţiile permit studiul influenţei diferiţilor parametrii caracteristici ai motorului (, ,  şi Vs)
asupra lucrului mecanic dezvoltat, concluziile obţinute confirmându-se în practică.

88
 Presiunea medie este o mărime importantă pentru motor, reprezentând o măsură a
solicitărilor mecanice la care este supus acesta.
 Valoarea presiunii medii oferă indicii asupra lucrului mecanic şi a puterii motorului, ele fiind
direct proporţionale.
 Ca şi în cazul lucrului mecanic, relaţiile obţinute fac posibil studiul influenţei factorilor
constructivi, ,  şi , asupra presiunii medii şi deci asupra mărimilor ce depind de ea.
Formulele (8.13), (8.14) şi (8.15) pot servi pentru evaluarea puterii obţinute de la un motor
dacă în relaţia (8.16) se introduce presiunea medie teoretică, iar pentru un calcul real se utilizează
presiunea medie indicată a unui ciclu real.
 Cu ajutorul relaţiilor obţinute se poate studia dependenţa puterii teoretice de unele mărimi
constructive şi funcţionale ale motorului cum ar fi: , , , Vs , i şi n.

 Sub expresia (8.16) scoate în evidenţă mărimile prin care poate fi mărită puterea motorului şi
anume: creşterea presiunii medii, a cilindreei şi a turaţiei.
 Una din metodele utilizate pentru mărirea puterii motorului prin creşterea presiunii medii este
mărirea presiunii la începutul compresiei, p1, cu ajutorul unui compresor, metodă numită
supraalimentare.
Relaţiile obţinute pentru calculul randamentului termic al unui ciclu teoretic, apreciază
gradul de transformare al căldurii în lucrul mecanic util.
 Valoarea obţinută din aceste relaţii este mai mare decât cea reală din cauza ipotezelor
simplificatoare iniţiale.
 Randamentul termic este întotdeauna subunitar, ceea ce confirmă principiul al doilea al
termodinamicii.
 Din relaţiile (8.18)...(8.20) rezultă că randamentul este o funcţie crescătoare de raportul de
comprimare. Creşterea randamentului termic prin mărirea lui , este limitată datorită creşterii
solicitărilor mecanice ale pieselor în mişcare (şi frecările dintre ele) şi apariţiei fenomenului de
detonaţie.

89
 7. CICLURILE INSTALAŢIILOR DE FORŢĂ CU GAZE

Instalaţiile termice de forţă cu gaze au fost folosite imediat după cel de-al doilea război
mondial datorită calităţilor lor deosebite care nu pot fi realizate la motoarele cu ardere internă si
anume: putere mare în raport cu gabaritul si greutatea lor, funcţionare sigură si pe durată
îndelungată, simplitate constructivă. Fată de motoarele Diesel au consum mai mare de combustibil.
Instalaţiile actuale de mare putere (cu turbine) au ajuns la cifre economice comparabile cu cele ale
motoarelor Diesel

7.1. Ciclul ideal Joule

•
Q1

I
2 3
Pk
GE
K n T

1 4
R
•
Q2

Figura 7.1 Schema instalaţiei după ciclul ideal Joule

7.1.1. Funcţionare

Compresorul rotativ K primeşte putere mecanică (Pk) de la turbina cu gaze Tg. Compresorul
•
, de la presiunea p1 până la presiunea p2, gradul de comprimare fiind ε =
comprimă debitul de aer m

90
 p • T
Q1
2 3 3

p=ct 
 4
2 p=ct

• 
Q2
4 1
1
•
V s

Figura7. 2 Ciclul Joule

p2 •
p1 . Gazul comprimat primeşte în încălzitorul I fluxul caloric Q
, , temperatura sa creste până la T3,

apoi se destinde adiabatic(teoretic) în turbina cu gaze Tg cedând puterea mecanică Pt.

Din puterea la arborele turbinei o parte serveşte pentru compresor si restul Pa = Pt - Pk serveşte
pentru consumatorul de energie mecanică CEM. Gazele destinse până la presiunea p4 = p1 sunt
răcite în schimbătorul de căldură R până la temperatura T1, după care gazul repetă traseul. Se
observă că:
La aceste instalaţii nu există o repetare periodică a transformărilor termodinamice; se poate
identifica o frecventa ciclică numai dacă se consideră circuitul închis; perioada de realizare a
ciclului fiind intervalul de timp necesar unei molecule din masa gazului sa parcurgă întregul circuit.
p2
Gradul de comprimare al compresorului este egal cu gradul de destindere al turbinei: ε k = p
1

p3
=εd=p =ε.
4

7.1.2. Calculul mărimilor de stare în punctele caracteristice

Pentru calcul se consideră starea fluidului de la admisie în compresor ca stare de referinţă: p1,
•
T1, V1. La instalaţiile în circuit deschis starea 1 reprezintă starea termica a mediului ambiant.

Tabelul.3 Mărimile de stare în punctele caracteristice

Debitul
Mărime/Stare Presiune absolută Temperatura absolută
volumic

1 p1 T1 •
V1

91
 -1
2 p1· •
T1·
,
V1/1/
-1
p1· •
3
·T1·
,
·V1/1/

·T1 •
4 p1 ·V1
• •
V4 V3 T4 T3 p2
Se notează  = • = • = T = T ;  = p  p2 = ·p1
1 2 1
V1 V2

7.1.3. Calculul schimburilor de căldură, energie mecanică si variaţia de entropie

Tabelul 4 Schimburile de căldură, energie mecanică
• • s
Q L = P
-1
1-2 0 •  0
- m cp·T1·( - 1)
-1
2-3 •  0 cp·ln 
m cp·T1·( - 1) 
-1
3-4 0 •  0
- m cp·T1··( - 1)

4-1 • 0 -cp·ln 
- m cp·T1·( - 1)

Randamentul termic al ciclului Joule:

• •
|Q2| |Q41| 1
t = 1 - • = 1 - • = 1-  - 1 = f() (7.1)
Q1 Q
, 23 


7.2. Ciclul Joule-Brayton închis

O schemă tipică de instalaţie în circuit închis este prezentata în Figura 7.3.
Căldura este preluată de la un circuit secundar format din ventilatorul V, care aspiră aer din
exterior, îl trimite apoi în camera de ardere CA, de unde gazele fierbinţi intra în încălzitorul I si
cedează căldură agentului termodinamic. După cedarea căldurii, gazele arse sunt evacuate în mediul
exterior. Refrigerentul R este răcit printr-un circuit auxiliar de răcire.
După această schemă sunt realizate instalaţiile staţionare pentru electrocentrale sau instalaţiile
pentru propulsie de puteri mari. Prezenta celor două schimbătoare de căldură (R si I) face ca aceste

92
instalaţii să aibă gabarit mare în comparaţie cu alte instalaţii de aceeaşi putere.

Deoarece  = f(): dacă  creste, creste şi randamentul. Valoarea lui  este limitată de rezistenta

•
Q1

I Ca
2 3
V • Pk
B GE
K n T
aer
1 4
R
•
Q2

Figura 7.3 Schema instalaţiei în circuit închis

mecanică şi chimică a paletelor turbinei care funcţionează la temperaturi foarte mari şi necesită un
material de înaltă calitate.

7.3. Instalaţia cu turbine separate

•
Q1
p •
Q1
I 2 3
2 3 5
Pk 5
GE
K T1 T2 
n

•
1 4 Q2
R 1 4
• •
Q2 V

Figura 7.4 Schema şi ciclul instalaţiei cu turbine separate

Un dezavantaj important al instalaţiilor de forţa la care compresorul K şi turbina T sunt pe

acelaşi ax este dependenta dintre regimul de sarcină al compresorului şi al consumatorului.

93
Instalaţia de mai sus elimină acest neajuns, turbina T1 fiind astfel dimensionată încât să antreneze
numai compresorul K. Pentru Pk = PT1 se scrie:

• •
, (h2 - h1) = m(h3 - h5)  T5 = T3 + T1 - T2
m (7.2)

înlocuind temperaturile T3, T1 şi T2 se obtine:

-1 -1
-1  
T5 = ·T1· + T1 - T1  = T1 [( - 1) + 1] (7.3)

Presiunea p5 se obţine astfel:

 

p3

T3 - 1

T5 - 1
 - 1( - 1) + 1 - 1
 p5 = p3·T  = p3 ·  
p5 = T5 (7.4)
 3 

 ·  -1

Restul calculului se face la fel ca la ciclul Joule.

7.4. Instalaţia de forţă cu gaze cu încălzire intermediară

Consumatorul extern G utilizează energia mecanică de la arborele comun al instalatiei sau

• •
2 Ca Q23 3 4 Ca Q45 5

G
K n T1 T2

1 6

Figura 5 Schema instalaţiei de forţă cu gaze cu încălzire

intermediară
numai de la arborele turbinei T2.
Se notează:
p2
K = p - gradul de comprimare al compresorului K
1

p3 p5
T1 = p T2 = p - gradele de destindere ale turbinelor T1 şi T2;
4 6

• •
T3 V3 T5 V5
1 = T = • ; 2 = T = • - raportul creşterii temperaturii în încălzitoarele I1 şi I2.
2 4
V2 V4

94
 Starea 1 se consideră stare de referinţa. Calculând mărimile de stare şi schimburile de energie
se obţine randamentul termic al instalaţiei:

1·2 - 1
t = 1- -1 -1 (7.5)
  K 
(1 - 1)·K + 1·(2 - 1)· 
T1

p • T
Q23
T3=T5
2 3 3 5
• p=ct p=ct 
 Q45 2
5 4 6
4
   p=ct
•
Q61
6 1
1
•
V s

Figura 6 Ciclul instalaţiei de forţă cu gaze cu încălzire intermediară

• • • •
Acesta se mai poate calcula ştiind ca pentru adiabate L
, = P = - dH , dh, iar pentru izobare Q
, =-m ,
• •
= dH
, =m
, dh; rezultă:

• • • •
, 45 = m·cp(T3 - T2 + T5 -T4)
Q1 = Q23 + Q (7.6)

• • •
|Q , 61| = m, ·cp(T6 - T1)
, 2| = |Q (7.7)

• • • •
Q
, u=L
, =P=Q
, 1 - |Q
, 2| (7.8)

Randamentul termic al ciclului va fi:

T6
•
|Q2| T6 - T1 T1 - 1
t = 1 - • = 1 - T - T + T -T = 1 - T - T + T -T (7.9)
3 2 5 4 3 2 5 4
Q1

unde înlocuind cu rapoartele caracteristice adoptate se obţine aceeaşi relaţie pentru

randament.
Instalaţia descrisă mai sus este o instalaţie staţionară dar poate fi folosită şi ca instalaţie de
propulsie în transporturi.
95
7.5. Instalaţia de forţă cu gaze cu regenerare
Această instalaţie regenerativă are un randament mai mare, recuperându-se o parte din căldura
de răcire.
Dacă gazele care ies din turbină au o temperatură mai mare decât gazele care ies din

Figura 7 Ciclul instalaţiei de forţă cu gaze cu regenerare

compresor (T4 = T2), atunci se poate folosi o parte din căldura lor, care altfel s-ar pierde trimiţându-
le să încălzească gazul de la ieşirea compresorului. Acest schimb de căldură se face intr-un
schimbător de căldură Rg (regeneratorul). temperatura maximă pe care o pot atinge gazele încălzite
• •
T3 V3 T4 V4,
în Rg este T5 = T4 . Se notează  = T = • = T = • . Fluxul termic regenerat va fi:
2 1
V2 V1
Randamentul termic al ciclului cu regenerare este:

• • • • • •
|Q2| Qu Q23 - |Q41| Q23 - |Q41|
t = 1 - • = • = • = t' (fără regenerare)
• > (7.10)
•
Q1 Q1 Q23 - Qr Q23

înlocuind fluxurile de căldură se obţine:

1
t = 1 – (7.11)


Ca o consecinţă, influenta regenerării scade cu creşterea gradului de comprimare al

compresorului.
Instalaţiile cu circuit închis au următoarele avantaje:
- fluidul de lucru este curat, nu este contaminat cu gaze de ardere care influenţează

96
 negativ durabilitatea paletelor turbinei şi nu provoacă depuneri pe palete;
- se pot utiliza presiuni mari în instalaţii;
- se poate folosi ca fluid de lucru un gaz monoatomic care are exponentul γ > γ aer;
- se pot folosi combustibili inferiori;
şi,
dezavantaje:
- complexitate mare a instalaţiei;
- necesită un răcitor pentru răcirea fluidului de lucru;
- dimensiuni şi greutate mari (pentru motoarele cu propulsie).

97
 8. TERMODINAMICA VAPORILOR

8.1. Generalităţi
În diagrama p-V, comprimarea sau destinderea izotermă este reprezentată de o hiperbolă
echilateră de ecuaţie p·V = ct.
Dacă se repetă comprimarea izotermică la presiuni mai mari, în diagrama p-V apar deformări
ale hiperbolei, cu atât mai accentuate cu cât temperatura scade mai mult.

Figura 8.1 Diagrama pVT pentru gaze reale

Într-un punct K (punctul critic) cele două inflexiuni ale curbei se apropie, temperatura în
acest punct fiind denumită "temperatura critică" (Tk). În starea critică parametrii termodinamici se
numesc parametrii critici. De exemplu, pentru apă parametrii critici sunt: pk = 221,11 bari, tk =
374,1 ºC, vk = 3.14 dm3

Pentru gazul real s-au propus mai multe ecuaţii de stare de către diverşi cercetători care au
introdus corecţii în ecuaţia de stare a gazului perfect: pV = mRT cum sînt următoarele:

98
  ecuaţia van der Waals (1873):

 a
p + v2 (v - b) = R·T (8.1)
 

 ecuaţia Kamerling-Onnes (1901):

B C
p·v = A + v + v2 (8.2)

 ecuaţia Vukalovici-Novikov:

 a0·N2  A1(T) A2(T) 

p + v2  (v - b0·N) = R·T·1 - v - b ·N - (v - b ·N)2 - … (8.3)
   0 0 

unde N este numărul de particule iar A1(T), A2(T), etc., au forme complexe, polinomiale în
funcţie de temperatură.
Pentru determinarea parametrilor termodinamici de stare nu se folosesc aceste ecuaţii în mod
direct, ci indirect. Pe baza lor s-au întocmit tabele şi diagrame pentru vaporii de largă utilizare în
tehnică (apa, agenţi termici, frigorifici, etc.). Pentru T<Tk izoterma prezintă un palier orizontal care
se măreşte odată cu scăderea temperaturii. Limitele acestui palier dau curbele de saturaţie pentru
lichid şi vapori.
La stinga izotermei critice şi a curbei de lichid saturat se află zona de lichid.
Se înţelege prin vapori ai unei substanţe starea de gaz a acestei substanţe din imediata
apropiere a zonei de lichefiere. Ca denumire particulară prin abur se înţeleg vaporii de apă. Aburul
este fluidul cu cea mai răspândită utilizare termoenergetică.

9.2 Vaporizarea la presiune constantă

Vaporii reprezintă gaze aflate în apropierea punctului lor de lichefiere.
Studiul experimental al vaporizării la presiune constantă se face încălzind o cantitate de lichid
aflată într-un cilindru cu piston asupra căruia acţionează presiunea constantă p (de exemplu, o
greutate aşezată pe piston).

99
 Deoarece aplicaţiile tehnice sunt în majoritate legate de apă, denumirile din paranteze sunt
pentru apă şi vapori de apă.

Figura 8.2 Vaporizarea la presiune constantă pentru gaze reale

- de la a la b: încălzire lichid (apă) până la ts = temperatura de saturaţie (sau fierbere). În

această zonă volumul specific creşte foarte puţin.
- de la b la d: vaporizare la ts = const. Amestecul celor două faze aflate în echilibru
termodinamic, adică la aceeaşi p şi T, lichid la saturaţie şi vapori saturaţi uscaţi, poartă
denumirea de vapori saturaţi umezi. În această zonă volumul specific creşte foarte
mult.
- de la d la e: Supraîncălzirea vaporilor saturaţi uscaţi.

Mărimile de stare specifice ale lichidului la saturaţie (cazul b) se notează cu indice prim (v',
u', i', s'), iar cele corespunzătoare vaporilor saturaţi uscaţi (cazul d), cu indice secund (v", u", i", s").

Se repetă experienţa pentru diferite presiuni constante şi se reprezintă în diagrama p – v:

100
 Figura 8.3 Curba de saturaţie pentru gaze reale

Procesul de vaporizare este similar pentru orice presiune până la pcritic, când trecerea din
starea lichidă în cea gazoasă se realizează direct, fără existenţa zonei bifazice şi fără modificarea
volumului specific.
Pentru fiecare lichid, la o presiune dată corespunde o singură temperatură de saturaţie sau
fierbere ts (de exemplu, apa fierbe la 100°C doar la presiunea atmosferică normală; la alte presiuni,
temperatura de fierbere a apei este diferită de 100C).

Prin titlu al vaporilor se înţelege concentraţia de vapori saturaţi uscaţi din amestec (vapori
umezi):

m" m" kg vapori saturaţi uscaţi

x = m = m' + m"  1 kg de vapori umezi   [0,1]. (8.4)
 

- pentru lichid saturat: m = m'; m" = 0; x = 0;

- pentru vapori saturaţi uscaţi: m = m"; m' = 0; x = 1;
- curba limită a lichidului saturat (x = 0);
- curba limită a vaporilor saturaţi uscaţi (x = 1);

Dacă fierbem apă la presiunea p pornind de la t0 = 0 ºC (punct O). În punctul a (v = v')

începe fierberea, iar în punctul b s-a terminat (v = v"). Repetând procedeul la presiuni variate, locul
geometric al tuturor punctelor care limitează începutul şi sfârşitul fierberii este o curbă numită curbă
101
de saturaţie sau curbă limită.

Odată cu creşterea presiunii se ajunge în punctul critic unde v = v' = v" (volumul specific
critic). Se delimitează zonele:

p
V
ll

K T>Tk
pk lV

T=ct
o a c b

l lll T<Tk
x=0 x=ct x=1
v' v v'
V
Figura 8.4 Domenii ale substanţelor reale

I. lichid nesaturat (p<pk), trecerea în stare de vapori se face prin zona de vapori umezi;
II. lichid nesaturat (p>pk), trecerea în stare de vapori se face direct, fără a trece prin starea de
vapori umezi;
III. vapori umezi (cuprinsă intre curbele x = 0 şi x = 1)
IV. vapori supraîncălziţi care pot fi lichefiaţi izotermic (t < tk)
V. vapori supraîncălziti care nu pot fi lichefiaţi izotermic (t > tk)

Pentru o stare de zona lll volumul total al amestecului este: V=V'+V"

V = V' + V" sau m·v = m'·v' + m"·v" = m(1 - x)·v' + x·m·v"
unde V' - volumul ocupat de lichidul saturat;
V" - volumul ocupat de vaporii saturaţi uscaţi;
m = m' + m"
m" = x·m
m' = m - m" = m - x·m = m(1 - x)

Pentru 1 kg de vapori umezi rezultă:

v = x·v" + (1 - x)·v' = v' + x(v" - v') (8.5)

102
 v - v' ac
x = v" - v' = ab (8.6)

Toate curbele de titlu constant (x = ct) pot fi trasate cu ajutorul acestui raport în domeniul
vaporilor umezi şi toate trec prin punctul critic K.

8.2. Mărimile calorice şi termice de stare ale vaporilor

Aceste mărimi sunt: presiunea şi temperatura ca mărimi termice de stare, iar ca mărimi
calorice: u, h, s ,v. În ecuaţia primului principiu apare variaţia energiei, şi mai puţin valoarea
absolută a acesteia. În consecinţă se poate alege o origine arbitrară pentru mărimile de stare calorice
(h, s, u) faţă de care se pot determina valorile acestora pentru diverse stări ale substanţei.
Toate instalaţiile energetice cu vapori sunt construite prin inter-conectarea în serie a unor
agregate specializate care funcţionează ca sisteme termodinamice deschise. În acest caz ecuaţia
primului principiu devine:

δQ - δLt = dH = m·dh (8.7)

Figura 8.5 Punctul triplu al H2O: S - solid; L - lichid; V - vapori

103
 Mărimile care interesează în mod deosebit sunt entropia şi entalpia. Pentru aceste mărimi s-a
ales drept origine starea de lichid saturat în punctul triplu al apei (t0 = 0 ºC; p= 6·10 N/m2); punct
pentru care apa, H2O, se prezintă sub toate cele trei stări: solid - lichid - vapori, într-un amestec la
echilibru.
În punctul triplu s-a considerat: h' = 0, s' = 0, u' = 0.
În timpul fierberii starea lichidului variind de la lichid saturat până la starea de vapori saturaţi
uscaţi, pentru un kilogram de fluid se absoarbe căldura de vaporizare:

r = i" - i' = (u" - u") + p(v" - v') =  +  (8.8)

 - căldura latentă de vaporizare; termenul de " latentă" are semnificaţia că aceasta cantitate
de căldură nu este observabilă din exterior prin variaţia mărimilor termice p şi t;
 - căldura externă de vaporizare.

h = (1 - x)·h' + x·h" = h' + x·(h" - h') = h' + x·r [kJ/kg] (8.9)

s = (1 - x)·s' + x·s" = s' + x·(s" - s') = s' + x·r [kJ/kg·K] (8.10)

u = (1 - x)·u' + x·u" = u' + x·(u" - u') = u' + x·r [kJ/kg] (8.11)

8.3. Tabele si diagrame de vapori

Pentru determinarea mărimilor calorice de stare ale vaporilor de apă s-a folosit ecuaţia termică
de stare Vukalovici-Novikov, care în ciuda complexităţii este de precizie ridicată. Tabelele şi
diagramele întocmite acoperă întreg domeniul de stări care poate fi util pentru proiectare. Utilizarea
calculului duce la rezultate mai precise, utilizarea dar diagramelor prezintă mai multă rapiditate în
obţinerea rezultatului urmărit. Aceste tabele şi diagrame sunt date în: "Proprietăţile termodinamice
ale apei şi ale aburului - tabele şi diagrame" după M.P. Vukalovici. Există trei tipuri de tabele şi
anume:

104
 Tabelul l Apă si abur în stare de saturaţie în funcţie de temperatura

Tabelul ll Apă si abur în stare de saturaţie în funcţie de presiune.

Acest tip de tabel este asemănător cu Tabelul l, cu deosebirea că prima coloană este dată
pentru presiune [bar, sau mbar];

Zona de demarcaţie dintre apa şi abur este arătată printr-o linie orizontală îngroşată; deasupra
se află parametrii pentru apă nesaturată, iar sub dreaptă se află parametrii aburului supraîncălzit.

Se pot remarca următoarele:

 Tabelele l şi ll cuprind parametrii la saturaţie de pe curbele x = 0 şi x = 1;
 Tabelul lll cuprinde parametrii apei şi aburului supraîncălzit, deci în afara curbelor de
saturaţie;
 Pentru zona lll (vapori umezi), deci în interiorul curbelor de saturaţie, parametrii de stare se
calculează prin intermediul titlului de vapori x;
 Pentru studiul economicităţii instalaţiilor termice cu vapori se foloseşte diagrama T-s,
deoarece ariile de sub curbele reprezentative ale transformărilor termodinamice sunt proporţionale
cu schimbul de căldură;
 Pentru studiul transformărilor adiabatice din maşinile de forţă se foloseşte diagrama i-s;
 Pentru studiul instalaţiilor frigorifice se foloseşte diagrama lg p-i;

105
 T i v = ct p = ct lgp T = ct VSI
V
TK K K
VSI s = ct
LN VSI lV T = ct
p = ct LN VU
l+ll v = ct
lll VU
x=1
T0 VU x = 1 p,T = ct v = ct
x=0 x = ct x = ct x = ct x = 1
x=0
V s i

Figura 8.6 Diagrame de vapori

8.4. Transformările simple ale vaporilor

Vaporii sunt produsi într-un generator de unde ies cu parametrii necesari (p, h, t) şi sunt
trimişi apoi în agregatele care formează instalatia termică. Ecuaţia principiului l pentru aceste
sisteme deschise este:

• •
δQ - δP = dH, = m, dh (8.12)

P - puterea mecanică totală (Pa sau Pc)

8.4.1. Transformarea izobară (p = ct.)

p T T2 2 i 2 lgp
T2 K
K