Latinitate și Dacism

Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi valorificate

diferit de-alungul secolelor de oameni de ştiinţă care au evidenţiat fie
componenta romana, fie pe cea dacica, fie interacţiunea lor. Astfel, pe
temeiul demersului de afirmare a identităţii etnice şi al disputelor privitoare
la originea poporului român şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul două
concepte şi două curente de idei, Latinitatea şi Dacismul.

1. Latinitatea limbii române

Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii

române, a constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă.

Generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de

eliminare treptată a limbii materne, traco-dacă. Durata romanizării în Dacia
nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi
între 106 – 274 / 275. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen
ireversibil iar consecinţele acesteia au fost de natură etno-lingvistică.

Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui

neam.Ideea latinităţii, concept imperativ de afirmare a identităţii etnice
îndeosebi în Transilvania, dar receptat şi ca o firească necesitate de
cunoaştere a originilor, de legitimare a unui popor în faţa istoriei, a avut un
timp îndelungat de cristalizare şi de consolidare, începând cu marii
cronicari şi cărturari din secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea (Grigore Ureche,
Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de
Dimitrie Cantemir şi atingând un punct de apogeu în epoca Şcolii Ardelene
(Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).

Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor şi

combaterea teoriei imigraţioniste, a originii sud-dunărene, necesitatea
adoptării alfabetului latin – ei promovează şi evidente exagerări – originea
pur romană a poporului român şi a limbii, cu urmări în tendinţele de
purificare a limbii de elementele nelatine, perpetuate până spre sfârşitul
secolului al XIX-lea.
Limba română a menţinut structura limbii latine, în structura gramaticală
română s-au conservat din latină clasele de declinare ale substantivului,
pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele
de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri, principalele
conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care
denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri fundamentale (relaţii de rudenie,
părţi ale corpului uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc.)
şi care sunt frecvente în vorbire.

Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa

substratului (limba vorbită de populaţiile cucerite) şi a altor limbi cu care
populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În cazul limbii
române, substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor
trace (indoeuropeană), din care nu s-au consemnat cuvinte în scris.

In prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută sub
numele de „limba română comună”, ”protoromână”, ”tracoromână”,
”straromână”. Această limbă nu este nici atestata, nici cunoscuta
documentar şi refacută de filologi prin studii comparative. Aşezarea
bulgarilor şi a slavilor în jurul poporului vorbitor de limba română face ca
unitatea limbii române comune să se spargă şi să apară diferite dialecte
precum:

 Daco-român

 Aromân

 Istroromân

 Meglenoromân

Perioade ale limbii române

I. Războaiele daco-romane: (101-102 / 105-106)

-dacii devin cetăţeni romani,

-perioadă de bilingvism (dacă şi romană),

-limba latină s-a impus fiind o limbă mai perfecţionată.

II. Retragerea Aureliană - 271

Între 271 şi sec al VI -lea vorbim despre perioada de formare a limbii

române.

III. Limba română comună

Între secolele al VI-lea şi al IX-lea este perioada limbii române comune,

schimbarea unor vocale („a” „i”) din cuvinte latine, sub influenţa limbii dace,
în „ă” şi „î”; ex. : manus/ mănu/ mână, fontana/ făntănă/ fântână.

IV. Influentele străine

Între sec IX şi XIII are loc un îndelungat proces de scindare a populaţiei

româneşti în viitoarele grupuri dialectale. Influenţa maghiară, care
acţionează abia în sec. al XII.lea, afectează numai daco-româna.

V. Primele scrieri române

Între sec al XIII-lea şi al XVI-lea apar primele elemente de limba română în

documente slavo-române.

VI. Epoca veche a limbi române

Între sec. al XVI-lea şi sec al XVIII-lea vorbim despre epoca veche a limbii
române ca limbă de cultură. Aceasta începe în 1521 cu Scrisoarea lui
Neacşu din Câmpulung şi se încheie cu apariţia primei gramatici româneşti
tipărite.

VII. Perioada de inflorire

Sec al XVII-lea este epoca de maximă înflorire a culturii medievale

româneşti.

VIII. Perioada modernă

Începând cu sec al XIX-lea vorbim despre epoca modernă a limbii române
literare

– Şcoala Ardeleană

– Paşoptiştii

– Perioada marilor clasici

Nicolaus Olahus este primul care afirmă unitatea de neam, de origine şi

de limbă a românilor din cele trei ţări în lucrarea Ungaria, scrisă în limba
latină la Bruxelles şi terminată in 1536.

El afirmă că: „Valahii sunt creştini, numai că, urmând pe greci, se

deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt
şi a altor articole mai puţin importante. […] Moldovenii au aceaşi limbă,
obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin imbrăcăminte.
[…] Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copiii
din Roma.

În cultura românească, meritul intâietăţii în afirmarea

ideii de latinitate a limbii materne ii revine lui Grigore
Ureche (1590-1647). El a fost primul cronicar moldovean
de seamă, care a demonstrat latinitatea limbii române,
într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”,
consacrat special acestei probleme şi intitulat „Pentru
limba noastră moldovenească”.El spunea ca: „de la Rîm
(Roma) ne tragem ; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat
graiul”.

Pentru a convinge cititorii de acest adevăr el accentuează

unele paralelisme lexicale latin-romane: „De la ramleni, ce le zicem latini,
pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier;
fameia, femina; părinte, pater; al nostru, noster si altele multe den limba
latinească, că de ne-am socoti pre ămaruntul, toate cuvintele le-am
inţelege” (Letopiseţul Ţării Moldovei).
 Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în
lucrările lor sorgintea latină a limbii române.

În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara

Românească” , cronicarul Miron Costin realizează o
sinteză a schemei structurii limbii române:  „Unde
trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnezeu,
al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era
coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte;
angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar
întregi: barba – barba, aşa şi l una, iar altele foarte mici
deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine
cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la
sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”.

Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au

ieşit strămoşiilor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată
„lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sînt ulăcuitorii ţărei
noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El
dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani,
ungurii – huni, aşa şi românii poartă numele romanilor.”

Au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu

alfabet latin şi scrierea etimologică: Samuil Micu şi Gheorghe Şincăi. Ei
propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme
latineşti.
 Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească
provenienţa latină a românilor, conchide că acest lucru
reiese din patru elemente:  „întâiu din scriitori, a doua din
obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”

Asemenea lui SamuilMicu, Gheorghe Şincai, în opera

„Hronica românilor şi a mai multor neamuri…”, încearcă să
dovedească orginea romană a poporului român: „Din
partea coloniei, care a au remas în Dachia Veche… s-au
prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum
cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au
trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii
precarii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi Thessalia,
s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după
aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari,
tocma cum s-au numit şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu
români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi paţinachite, mai pre urmă
munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau
se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă romani de sînge,
precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (…)”.

În cultura noastră, Dimitrie Cantemir, este unul dintre

cei mai erudiţi umanişti.Reluând o temă a cronicarilor
moldoveni, lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-
vlahilor” înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului
nostru, originea comună a tuturor românilor. El afirmă că
“sântem urmaşii unui popor care a creat o civilizaţie şi o
cultură clasică”.

„Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor„ este

ultima operă a lui Dimitrie Cantemir, ce infaţişează
concepţia savantului asupra formării poporului român şi a limbii române,
tratând, cu o documentare extrem de bogată, de peste 150 de izvoare,
originile poporului român şi evoluţia sa până la al doilea descălecat,
momentul întemeierii celor două ţări române, Muntenia şi Moldova.

Stolnicul Constantin Cantacuzino,  în opera sa „Istoria ţării

româneşti” vorbeşte, deasemenea, despre originea românilor, susţinând ca
aceştia sunt descendenţii romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel
continuitatea daco-romana la nordul Dunării:

„Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem,
adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai
încoace, că valahii, cum le zic ei, iarănoi, rumânii, sîntem adevăraţi romani
în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui
Decheval, dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut; şi apoi alt şi alalt tot
şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora
rămăşiţă sătrag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai
ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii,
şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi
mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai
sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că
toţi aceştea dintr-o fântână au izvoît şi cură”.

Evocarea romantică a înfruntării dintre daci şi romani;

Momentul zero al etnogenezei
Pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se
situează în seria fenomenelor primordiale ilustrate de
universul său poetic: cosmogonia şi sociogeneza,
creaţia lumii şi creaţia omului, a societăţii umane.
Dacia este, în poezia lui Eminescu, imaginea ideală a
statului arhaic, generator de sacralitate.

Mai toată poezia eminesciană de inspiraţie istorică se

află în genere în amplul poem din 1872 ,,Memento
mori”.
 În ,,Memento mori” evocarea epocilor se realizează la limita visului
cu istoria şi cu filosoficul.Şi el susţine ideea latinităţii: „Da, de la Roma
venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese
diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchiile voastre
gheboşite de bătrâneţe în literile de aur ale limbelor surori. Cam
degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom
curăţi de toate uscăturile.

2. Dacismul

Dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la

începutul secolului al XX – lea, şi caracterizat prin
exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza
românească.

Dacismul îşi face simţită prezenţa odată cu interesul

romanticilor pentru etnogeneza şi pentru mitologia
din spaţiul traco-dac. Se conturează ca un curent de
idei, mai mult sau mai puţin unitar, mai ales în perioada
interbelică, de multe ori fiind asimilat cu orientarea
tradiţionalistă.

Limba română este formata din trei niveluri , primul nivel numit substrat
este constituit din Limba Traco-Dacă din care păstrat foarte puţini termeni,
mai ales pentru că nu există documente scrise şi inscripţii din această
perioadă;

Cuvintele inregistrate in dictionar prin analogie cu Albaneza (Barză , baltă ,

brad ,buză , cătun , ceoară , coacăză , pupăză , vatră , viezure ).

Nume de râuri (Argeș , Criș , Mureș , Olt) sau vocala ă , consoanele ș și h ,

modul de formare al numerelor de la 11 la 19 și celor care arată zecile .
Opinii ce susţin dacismul

În multe din poeziile sale, G. Coşbuc a evocat trecutul glorios al

poporului nostru din cele mai vechi timpuri si până în zilele lui. El vede
istoria ca o luptă neîncetată pentru libertate socială şi naţională.Simboluri
umane ale acestei lupte sunt Decebal, legendarul Gelu,Mihai Viteazul,
Tudor Vladimirescu (,,Decebal către popor”, ,,Moartea luiGelu”, ,,Paşa
Hassan”, ,,Oştenii lui Tudor”).

În ,,Decebal către popor”, regele formulează cunoscuta maximă atribuită

dacilor: „E rău destul că ne-am născut”, numai pentru a sublinia că viaţa în
stare de robie ar mări chinul: „Mai vrem şi-al doilea rău?”. De aceea,
Decebal, cheamă intreg poporul dac la luptă împotriva cotropitorilor romani.
Lupta inseamnă jertfă, moarte demnă.

„Din zei de-am fi scoborâtori

C-o moarte tot sîntem datori

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş ingîrbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câne-nlănţuit.”
„Eu nu mai am nimic de spus
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lânga noi!”
Mircea Eliade

Autor a 30 de volume stiințifice, opere literare și

eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de
articoleși recenzii cu o tematică extrem de variată,
foarte bine documentate.

În lucrarea ,,De la Zalmoxis la Gengis Han” („De la

Zalmoxis la Genghis Han”)-1910, autorul a evidenţiat
rolul tradiţiilor religioase populare ,,într-o istorie cu
adevărat universală a religiilor”(M. Eliade).

În lucrare sunt discutate originile religioase ale

numelui etnic al dacilor, vânătoarea rituală şi
întemeierea Moldovei, mitologia morţii din
,,Mioriţa”,Cultul lui Zalmoxis.

Vasile Pârvan

A fost istoric, arheolog, epigrafist şi eseist român ce s-a

preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie şi istoria civilizaţiei greco-
romane. În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a
organizat o serie de săpături sistematice, iar pe baza rezultatelor parţiale
ale săpăturilor a scris Getica (1926), cea mai importantă lucrare a sa,o
vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim-planul
cercetării istorice rolul politic şi cultural al daco-geţilor.

El afirma că ,,spre deosebire de restul tracilor, care erau politeişti geţii se

arată în credinţele lor henoteişti”. În legătură cu menţiunea grecilor, că zeul
geto-dacilor avea un nume, el spune că aceştia i-au zis zeului din cer când
Zamolxis, când Gebeleizis, nume care, e de părere că sunt,,simple atribute
explicative ale puterii ori înfăţişării divinităţii.”
Concluzii

 limba română este o limbă de origine latină, iar această afirmaţie

poate fi susţinută cu argumente lexicale, morfologice şi sintactice;

 Substratul limbii române este reprezentat de limba daco-geţilor, din

care s-au păstrat foarte puţini termeni, mai ales pentru că nu există
documente scrise şi inscripţii din această perioadă;

 Pocesul de romanizare a fost un proces ireversibil; prin contopirea

celor două civilizaţii (dacică si romană) s-a format populaţia daco-
romană, care stă la baza formării poporului roman şi a limbii române.

 Temelia limbii şi a poporului român o reprezintă conceptele

de latinitate şi dacism.

 LATINITATEA este un „curent apărut în lingvistica şi în filologia

românească în secolul XIX,care a demonstrat caracterul latin al limbii
române. El a atras prin prestigiul istoric al imperiului roman, prin
puterea şi calităţile politico-militare ale romanilor .

 DACISMUL este un “curent in istoriografia autohtonă, afirmat la

inceputulsecolului al XX-lea prin mitizarea contribuţiei dacilor la
formarea poporului român şi in general la istoria universală. El a atras
prin misterul unei civilizaţii mai putin cunoscute şi fascinaţia
arhaicului.

Bibliografie
 Grigore Ureche “Letopisetul Tarii Moldovei”
 Miron Costin „Istorie în versuri polone despre Moldova şi
Ţara Românească”
 Gheorghe Şincai „Hronica românilor şi a mai multor
neamuri…”
 Stolnicul Constantin Cantacuzino „Istoria ţării româneşti”
 Dimitrie Cantemir„Hronicul vechimei a romano-moldo-
vlahilor”
 Mihai Eminescu ,,Memento mori”
 Coşbuc ,,Decebal către popor”
 Eliade ,,De la Zalmoxis la Gengis Han”
 Vasile Pârvan ,,Getica”
 http://ro.wikipedia.org/
 google.ro/ pentru imagini