LEGILE GENERALE ALE SPORIRII SAU MENŢINERII STĂRII DE

FERTILITATE

În decursul dezvoltării ştiinţei şi acumulării de date, diferiţi cercetători au căutat

să sintetizeze anumite adevăruri sub forma unor principii sau legi ale fertilităţii.
Legea egalei importanţe a factorilor de vegetaţie o găsim intuită în lucrările lui
Ion Ionescu de le Brad (1818-1891), Viliams (1863-1939) şi alţii.
Această lege se formulează de obicei astfel: toţi factorii de vegetaţie sunt la fel
de necesari şi prin aceasta, egal de importanţi, indiferent de raportul cantitativ cu
care fiecare intervine în procesul de creştere şi dezvoltare a plantelor, iar neglijarea
unuia dintre ei poate să aibă consecinţe negative asupra creşterii şi dezvoltării plantelor,
precum şi a recoltelor finale.
În practică, satisfacerea acestei legi întâmpină dificultăţi care nu întotdeauna pot fi
învinse cu uşurinţă. Aşa, de exemplu, satisfacerea cerinţelor în unele elemente nutritive
(azot, fosfor, potasiu, mangan, etc.) se poate face mai uşor decât într-un alt factor de
vegetaţie cum este apa (care necesită investiţii mai mari în amenajările pentru irigaţii).
Deasemenea, la una şi aceeşi plantă, în aceleaşi condiţii de sol, cu aceeaşi
agrotehnică, recolta poate să varieze de la un an la altul datorită modificării factorilor
climatici. Astfel, în anii cu nebulozitate mai puternică, întrucât procesul de fotosinteză
este stânjenit, se micşorează şi eficienţa îngrăşămintelor, chiar dacă există o bună
aprovizionare cu apă.
Legea interdependenţei şi condiţionării reciproce a factorilor de vegetaţie
enunţată astfel: toţi factorii de vegetaţie sunt în interdependenţă unul cu altul şi
condiţionare reciprocă.
Neglijarea unuia, precum şi intervenţii unilaterale asupra unui factor poate să aibă
consecinţa nefavorabile asupra creşterii şi dezvoltării plantelor şi recoltei finale.
Factorul îngrăşământ se intercondiţionează şi cu alţi factori de vegetaţie, cu apa (irigaţii)
cu temperatura solului şi aerului, ca şi cu intensitatea luminoasă.
Legea nesubstituirii factorilor de vegetaţie este formulată astfel: nici unul din
factorii de viaţă ai plantelor nu poate fi înlocuit printr-un alt factor.
Recolte mari şi stabile se obţin numai dacă planta este asigurată simultan cu toţi
factorii de vegetaţie (lumină, căldură, apă, substanţe nutritive, etc.). Fiecare element
nutritiv are în metabolismul plantei un rol specific şi în acest rol nu poate fi înlocuit de
nici un alt element.
Legea completării ( restituirii ) elementelor nutritive uşor accesibile luate cu
recolta. Necesitatea completării formelor uşor accesibile rezultă din consumul
elementelor nutritive extrase de plante odată cu recolta.
Enunţarea dată de Boussingault (1802-1887) ca lege a restituirii elementelor
nutritive luate cu recolta, în special pentru restabilirea echilibrului nutriţiei cu azot. In
cazul restituirii (completării) trebuie avute în vedere elementele uşor accesibile care se
ridică odată cu recolta, cele care se pierd prin levigare ( nitraţi, calciu şi magneziu), ca şi
cele care trec în forme greu asimilabile (bor, fosfor, zinc), ca urmare a unui aport excesiv
de îngrăşăminte sau de amendamente, sau a modificării unor însuşiri fizico-chimice (pH,
capacitate tampon, etc.).
 Această lege de fapt enunţă necesitatea menţinerii unei anumite stări de fertilitate,
a unui anumit raport între ionii din soluţie corespunzător potenţialului genetic al soiurilor
cultivate.
Analizând aceste situaţii, de la caz la caz, pentru restabilirea fertilităţii la un
anumit nivel, este necesar ca prin îngăşăminte să se restituie de fapt formele uşor
accesibile, atât cele ridicate odată cu recolta, cât şi cele care s-au imobilizat sau au fost
levigate.
Legea minimului şi a maximului. Formulată ca două legi separate, a minimului
şi respectiv a maximului, reprezintă de fapt două aspecte opuse ale aceleiaşi probleme,
care trebuie înţeleasă în sens dialectic, după care unitatea trebuie privită în diversitatea ei.
Legea minimului şi a maximului este urmarea teoriei nutriţiei minerale elaborată
de Justus Von Liebig (1803-1873) a cărui urmaşi au formulat o serie de legi.
Legea minimului, formulată de Hellriegel (1831-1895), arată că " dacă una din
condiţiile de viaţă( apă, hrană, lumină, temperatură) lipseşte, atunci recolta este
egală cu zero ". Această formulare se îndepărtează de ideile lui Liebig cu privire la "
primele minime" prin felul de generalizare a unor condiţii care nu se întâlnesc în mod
frecvent în zonele unde se practică agricultura.
Din această lege trebuie să reţinem însă că recolta este stânjenită pe de o parte de
elementul care se găseşte în cantitate mică sub formă asimilabilă, în raport cu nevoia
plantei, iar pe de altă parte de faptul că prezenţa în cantităţi insuficiente a unui element
reduce eficacitatea şi a altor elemente nutritive, ceeace face ca recolta să scadă. Din punct
de vedere practic rezultă că la insuficienţa unui element recolta se poate plafona, chiar
dacă se măresc dozele de îngrăşăminte de celelalte elemente nutritive (ex.azot).
Legea maximului, formulată de E. Wollny, are următorul enunţ: " dacă una din
condiţiile de viaţă există în mod natural în cantitate deplină (maximă), de ex. 100%
apă, lumină, căldură, hrană( soluţii nutritive saturate), atunci recolta este zero".
Similar cu ceeace s-a spus la legea minimului, şi excesul unui element poate să
stânjenească nutriţia şi să reducă eficienţa altor elemente nutritive.
Intre legea minimului şi legea maximului există o strânsă corelaţie, întrucât atunci
când unul dintre elemente se află în maxim (exces) implicit altele rămân în minim, ceeace
duce la concluzia practică că atât insuficienţa, cât şi excesul de elemente se repercutează
în creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Legea echilibrului nutritiv sau legea optimului (G. Liebscher). Pentru obţinerea
de recolte sporite este necesar ca în sol să existe un anumit raport între elementele
nutritive şi o anumită concentraţie a lor.
Echilibrul nutritiv poate fi definit ca: rezultanta diferitelor reacţii competitive
la care participă elementele nutritive şi care în sol se petrec în strânsă
interdependenţă, uneori simultan, alteori succesiv şi corespund cu cerinţele
biologice ale plantelor.
Nutriţia nu este echilibrată atunci când concentraţia în unul sau mai multe
elemente sau raportul dintre ele se află în afara anumitor limite. Acest dezechilibru duce
la tulburări fiziologice, ce se manifestă prin scăderea recoltei, carenţe, toxicitate (exces),
sensibilizarea organismului la boli şi atacuri de agenţi fitopatogeni.
Legea echilibrului dintre diferite organe ale plantelor. Valoarea tehnico-
economică a recoltei este dată de diferite părţi sau organe ale plantei la care se adaugă şi
aspectul calitativ care priveşte conţinutul în proteine, hidraţi de carbon, lipide, vitamine,
săruri minerale etc.In raport cu scopul final, se urmăreşte să se creeze condiţiile de
creştere şi dezvoltare a plantelor. Condiţiile chimice ale fertilităţii şi însuşirile hidrofizice
influienţează acest raport fie în favoarea sistemului radicular, fie în cea a părţilor
vegetative aeriene care, în final, se răsfrâng asupra calităţii şi cantităţii părţii
comercializabile. Acest echilibru se poate stabili pe mai multe căi şi se referă la
cantităţile şi raportul dintre îngrăşămintele folosite ( N, P, K), la alegerea unor înălţimi
judicioase a plantelor (la pomi, arbuşti, viţă de vie,castraveţi etc.) şi la o încărcătură cu
fructe corespunzătoare (viţă de vie, pomi, tomate, castraveţi etc.).
Legea fertilităţii cresânde a solului. Contrar legii fertilităţii descrescânde a
solului - după care fiecare intervenţie succesivă şi echivalentă ( a doua doză de
îngrăşământ) are totdeauna un efect mai mic decât intervenţia precedentă (prima doză),
dar mai mare decât intervenţia următoare, succesivă şi echivalentă (a treia doză) - o
seamă de cercetări ( Viliams, 1938), Prianişnicov, (1948) şi alţii, au demonstrat că în
cazul aplicării raţionale a îngrăşămintelor, în condiţiile unei agrotehnici superioare şi
satisfacerea şi a celorlalţi factori de vegetaţie (lumină, căldură, apă), la care se adaugă şi
potenţialul genetic al plantei, recolta poate creşte relativ continuu, amplificând
coeficientul de bioconversie energetică a îngrăşămintelor pe măsura sporirii dozelor.
Folosirea îngrăşămintelor în doze prea mari sau prea mici are o eficienţă economică
scăzută.
In condiţiile agriculturii intensive se desprinde un nou concept, o nouă lege, cea a
ierarhizării (priorităţii) factorilor de vegetaţie, care poate fi formulată astfel: "în
caz de restricţii a unor factori de vegetaţie (apa, hrana, lumina, temperatura etc.) se
creează o anumită ierarhizare a importanţei lor pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor, corespunzător evoluţiei filogenetice şi a condiţiilor mediului ambiant"(
D. Davidescu, 1984)
Această lege a ierarhizării factorilor de vegetaţie nu se suprapune nici cu legea
egalei importanţe a factorilor de vegetaţie şi nici cu cea a minimului, chimizarea fiind o
componentă principală în agricultura intensivă de tip industrial, unde acţionează
îndeosebi legea ierarhizării factorilor de vegetaţie.
Dacă facem abstracţie de factorul fitoclimatic (temperatură şi intensitatea
luminoasă) atunci primul factor restrictiv al producţiei în agricultura intensivă îl
constituie apa. In caz de deficit de apă, nici ceilalţi factori de vegetaţie care pot fi în
optim nu acţionează. Este cunoscut faptul că pentru formarea unei tone substanţă uscată
de masă vegetală, porumb, de exemplu se consumă pentru procesele fiziologice
(transpiraţie) 350-400 m3 apă. La o producţie de 10 t/ha porumb s.u. (inclusiv tulpinile)
înseamnă un consum de 3500-4000 m3 apă în perioada de vegetaţie. Ori din apa din
precipitaţii plantele folosesc doar 30-40%, restul se scurge, se infiltrează sau se evaporă
la suprafaţa solului. Deficitul de apă poate fi completat prin irigaţii.
Al doilea factor restrictiv îl constitue substanţele nutritive, pe care planta le ia
din sol sau din îngrăşămintele adăugate. De exemplu, pentru fiecare tonă de porumb sau
grâu boabe planta ridică din sol, în medie, 25 kg azot, 12 kg fosfor şi 30 kg potasiu.
Dacă planta are apă în cantitate îndestulătoare dar nu are hrană suficientă, ea se
adaptează în ceeace priveşte producţia la restricţiile impuse de acest factor şi nu atinge
potenţialul genetic de producţie.
In al treilea rând, ca factor restrictiv al realizării de producţii ridicate urmează
însuşirile fizice şi hidrofizice ale solului. Un sol cu însuşiri fizice nefavorabile
(compact, nedrenat, neaerat) nu permite valorificarea apei şi a îngrăşămintelor, chiar dacă
acestea se găsesc în cantităţi corespunzătoare.
In al patrulea rând, se situează ca factor restrictiv al realizării producţiilor mari
"capacitatea (potenţialul) productivă a solului" sau a varietăţii hibride.
In al cincilea rând se situează combaterea buruienilor şi dăunătorilor.
Recolta, este aşadar rezultatul acţiunii reciproce şi de interdependenţă a numeroşi
factori de vegetaţie şi măsuri tehnologice, a căror componente trebuie abordate prin
prizma teoriei sistemelor (ierarhizare, interdependenţă, integralitate, autoreglare,
adaptare, directivizare).
Din această succintă ierarhizare, se constată că şi în cazul chimizării agriculturii,
deşi teoretic toate verigile de chimizare sunt la fel de importante, în realitate există o
anumită ierarhizare în ceeace priveşte prioritatea şi anume:
îngrăşăminte  erbicide  insecticide  fungicide
Legea autoreglării biologice a culturilor agricole. Fiecare specie, soi (hibrid)
are înscris în codul genetic informaţiile asupra condiţiilor de mediu (apă, hrană, lumină,
temperatură, spaţiu de nutriţie, aer) în care planta creşte, se dezvoltă şi produce cel mai
bine.
Trebuie să reţinem de la început că plantele când cresc singure sau în grupuri
solitare de 2-3- indivizi se comportă diferit, faţă de acelaşi soi (hibrid) cultivat în
comunităţi mari ( cultura de câmp).
Plantele ce cresc izolat (1-3 indivizi) beneficiază de mai multă lumină, aer, spaţiu
de nutriţie, de influenţa marginii. Când sunt cultivate în comunităţi, mari, indivizii
colectivităţii intră în competiţie între ei pentru aer, lumină, CO 2, spaţiu de nutriţie, apă,
în acelaşi timp, ele nu mai beneficiază de influenţa marginii. Cu cât spaţiul de nutriţie
este mai mic cu atât şi această competiţie între plante este mai mare. În competiţia pentru
lumină, plantele semănate (plantate) des se alungesc, devin firave, frunzele de la bază
fiind umbrite nu mai participă la fotosinteză, acest proces se desfăşoară preponderent
doar în frunzele de la vârf. Densitatea prea mare împiedică circulaţia aerului, fapt absolut
necesar, întrucât este dovedit că bioxidul de carbon din aer care ia parte la procesul de
fotosinteză se consumă de o colectivitate de plante pe înălţimea de 1 m în timp de circa o
oră, de aceea o bună circulaţie a aerului este absolut necesară, altfel plantele se sufocă, se
înăbuşe.
În competiţia pentru apă şi hrană, plantele dintr-o comunitate cu cât sunt mai
numeroase la unitatea de suprafaţă îşi micşorează suprafaţa foliară, pentru a reduce
transpiraţia, respectiv consumul de apă, dar cu aceasta se micşorează şi capacitatea
productivă, întrucât frunza este sediul laboratorului de fotosinteză de producere a
substanţelor din care se formează în final recolta.
In competiţia pentru hrană, în raport cu spaţiul de nutriţie, planta prin sensori
biologici analzează posibilităţile de hrană, starea de aprovizionare momentană şi prin
codul genetic îşi reprogramează creşterea şi dezvoltarea ulterioară la posibilităţile
reale de aprovizionare cu azot, fosfor şi potasiu, reducându-şi creşterea micşorând
suprafaţa foliară, ceeace înseamnă reducerea fotosintezei şi în final scăderea recoltei.
Spaţiul de nutriţie necorelat cu starea de aprovizionare cu elemente nutritive conduce la o
autoreglare a cantităţii de plante, corespunzător nivelului de aprovizionare existent.
Faţă de acest comportament al unor colectivităţi de plante se poate formula
următoarea lege a autoreglării biologice:
 Când prin tehnologia de cultură unei comunităţi de plante nu i se asigură
cerinţele faţă de factorii de mediu înscrise în codul genetic, privitoare la
aprovizionarea cu apă, hrană, aer, bioxid de carbon, lumină, căldură, densitate,
spaţiu de nutriţie, atunci această comunitate de plante, care prin sensorii biologici
sesizează condiţiile ce le are la dispoziţie prin factorii naturali sau prin tehnologia de
cultură aplicată, îşi autoreglează prin procese de conexiune în mod etapizat,
creşterea, dezvoltarea, fotosinteza, transpiraţia, indicele foliar, recolta, la condiţiile
existente de aşa manieră ca să-şi asigure perpetuarea speciei, chiar dacă face un
singur bob.(Davidescu D. şi Velicica Davidescu ,1988). Această autoreglare etapizată se
face cu consum de energie din partea comunităţii de plante, fapt ce explică în parte şi
aspectul mai firav al plantelor, ca şi prezenţa unui mare număr de plante sau flori sterile,
maturarea precoce şi recolta mai săzută.
Acest proces de autoreglare biologică pe etape, este interesant de observat că se
manifestă mai puternic în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, când habitusul plantei
atinge un maxim, iar comunitatea de plante îşi desăvărşeşte procesele de fructificare, iar
creşterea propriu-zisă a încetat.
Unii specialişti care apreciază sau prognozează recolta numai după aspectul
vegetaţiei din prima jumătate a perioadei de vegetaţie când creşterea nu este terminată se
pot înşela asupra recoltei finale, dacă nu urmăresc creşterea şi dezvoltarea mai ales în cea
de a doua jumătate a perioadei de vegetaţie.
Interesant din punct de vedere ştiinţific este şi faptul că o comunitate de plante în
procesul autoreglării, în urmărirea scopului final de perpetuare a speciei, chiar dacă face
un singur bob, în raport cu condiţiile existente lasă această sarcină biologică pe seama
numai a unui număr restrâns de plante, restul rămănând sterile.
Intre coeficientul de fotosinteză, energia (intensitatea) luminoasă şi suprafaţa
frunzelor ce revin la unitatea de suprafaţă (m 2) există o strânsă legătură.Indicele foliarx al
unei comunităţi de plante poate constitui un parametru sigur pentru stabilirea densităţii
optime a plantelor la unitatea de suprafaţă.
Când prin tehnologia de cultură se depăşeşte numărul de plante care se încarează
în indicele foliar, comunitatea de plante se autoreglează, mai ales în a doua jumătate a
perioadei de vegetaţie, încadrându-se în final între limitele biologice ale indicelui foliar.
Această autoreglare se face însă cu consum de energie din partea comunităţii de plante
care se repercutează la rândul ei asupra recoltei finale.
O autoreglare biologică se realizează şi atunci când plantele se
seamănă(plantează) prea rar prin ocuparea spaţiului disponibil prin emiterea de fraţi,
copili, lăstari care însă sunt mai puţin fertili decât plantele semănate (plantate) obişnuit.
Toate aceste considerente scot în evidenţă importanţa stabilirii corecte prin
tehnologia de cultură a spaţiului de nutriţie, în raport cu specia, expoziţia, indicele foliar
şi factorii ecologici, în condiţiile asigurării şi a celorlalte condiţii de mediu (apă, hrană,
temperatură etc.) corespunzător speciei, înscrise în codul genetic.
Unitatea legilor ştiinţifice ale sporirii şi menţinerii fertilităţii solului. Toate
aceste principii, legi sau legităţi privind caracterizarea stării de fertilitate alcătuiesc un tot
unitar. Nutriţia nu poate fi dirijată prin măsuri fragmentare, ci întotdeauna problemele

x
Indicele foliar este dat de raportul dintre suprafata foliarã a unei comunitãti de plante si suprafata de sol
pe care o ocupã; el variazã între 3,5 - 5 la plantele cu frunze înguste, 5,7 la plantele cu frunze si port mai
înalt.
trebuie studiate în ansamblu şi acţionat în complex asupra tuturor factorilor pentru a
obţine rezultate satisfăcătoare.
După cum a enunţat Le Chatelier, de o manieră mai generală legea lui Vant'Hoff,
se poate spune că toate modificările în intensitate ale unui factor care condiţionează
echilibrul unui sistem, favorizează o reacţie ce se opune la această modificare sau,
cu alte cuvinte toate acţiunile exercitate asupra unui sistem tind să producă o reacţie
care se opune variaţiei produse de factorii în cauză, în aşa fel că acţiunea se
manifestă din ce în ce mai moderat sau se anulează.
Această lege a moderării acţiunilor întreprinse asupra factorilor de vegetaţie, se
manifestă mai puternic în tehnologiile culturilor intensive.
Când se intervine simultan asupra mai multor factori de vegetaţie se manifestă şi
acţiunea sinergică (de întărire a acţiunii pozitive), dar şi antagonică (de micşorare a
acţiunii dintre elementele nutritive).

4. TEORIA SISTEMELORx ŞI EVALUAREA FERTILITĂŢII

Abordarea sistemică a tehnologiilor moderne constituie din punct de vedere

dialectic, expresia ştiinţifico-metodologică a conexiunii generale. Dacă unele măsuri
tehnologice nu dau întotdeauna rezultatele scontate, aceasta se datoreşte şi faptului că se
neglijează un aspect esenţial, acela al organizării materiei vii într-un sistem riguros
ierarhizat, în sisteme şi subunităţi ale acestuia.
Abordarea sistemică din punct de vedere al agriculturii reprezintă un mod
calitativ nou de gândire în înţelegerea şi rezolvarea unor probleme complexe, care
cuprind:
- structuri riguros ierarhizate care sunt de fapt ierarhii funcţionale ( de
ex. tipuri de sol, specii, soiuri, zone climatice);
- procese mari înlănţuite, cu raporturi numeroase cu alte fenomene greu
de izolat (de ex. germinare, creştere, perioade critice, fructificare);
- numeroase componente tehnologice şi economice, care necesită
abordarea în ansamblul lor( de ex. lucrările solului, îngrăşăminte, irigaţii, minimizarea
costurilor);
- raporturi de reciprocitate şi dependenţă (de ex. lucrările solului
-îngrăşăminte - irigaţii);
- factori cuantificabili, dar şi necuantificabili (calitativi) care nu pot fi
neglijaţi (de ex. doze de îngrăşăminte şi respectiv temperatura aerului, intensitatea
luminoasă).
Ideile călăuzitoare în abordarea sistemică sunt, în principal, următoarele:
- interdependenţa componentelor (de ex. dintre toţi factorii de vegetaţie,
dintre azot, fosfor şi potasiu);

x
Notiunea de sistem în sens larg este una din cele mai cuprinzãtoare idei din domeniul gândirii umane
(Zadeh) si reprezintã un ansamblu de elemente, materiale sau abstracte, legate între ele prin forme de
interactiune sau interdependentã care fac ca sistemul sã se comporte ca un tot, fatã de sistemele
înconjurãtoare.
 - integralitatea, adică comportamentul în totalitate al sistemului (de ex.
recolta-plantă-sol-îngrăşământ-factori de mediu);
- organizarea ierarhizată a sistemelor (de ex. cerinţele variabile în
elemente nutritive corespunzător perioadei critice);
- autoreglarea, prin procese de conexiune, care asigură controlul şi
autoreglarea (de ex. în caz de stress sau carenţă);
- adaptarea cu menţinerea sau schimbarea structurilor, în raport cu
modificarea mediului (de ex. zona de favorabilitate, starea de fertilitate, pH-ul);
- directivitatea, respectiv orientarea sistemului către anumite scopuri (de
ex. un anumit conţinut în proteină, o anumită eficienţă economică sau consum de
energie).
Teoria şi metoda sistemică prezintă importanţă pentru agricultură, ca şi pentru
aplicarea îngrăşămintelor, în explicarea şi înţelegerea modului de funcţionare a
organismelor, a interdependenţei şi interacţiunilor în ecosistem, a înţelegerii caracterului
integral al sistemelor. Folosirea îngrăşămintelor reprezintă în fapt una din aplicaţiile
practice ale teoriei şi metodei sistemice.
Botnariuc (1976), vorbind despre metoda sistemică în biologie, arată că ideea de
bază o constituie faptul că atât materia lipsită de viaţă, cât şi cea vie este organizată în
sisteme ierarhizate; orice sistem (ex. tehnologia de cultivare) este alcătuit din subsisteme
(de ex. aplicarea îngrăşămintelor) şi la rândul său, este o parte componentă (subsistem) a
unui sistem mai cuprinzător (de ex. tehnologia de cultură), iar între ele există relaţii şi
interacţiuni care influienţează însuşirile părţilor componente.
Inţelegerea organizării sistemelor biologice şi a ierarhiei sistemice permite
stabilirea unor legi sau a unor legităţi specifice cu nivelul de organizare a materiei vii şi a
intervenţiilor pe care specialistul le face prin măsurile tehnologice, ca cele de aplicare a
îngrăşămintelor, care trebuie să corespundă acestei organizări.