Cartea de studii și eseuri literare

Editor: Călin Vlasie

Redactare: Bianca Vişan
Tehnoredactare: Carmen Rădulescu
Prepress: Marius Badea
Coperta: Ionuţ Broştianu
Foto coperta IV: Ilie Vodăian

Descrierea CIP se află la Biblioteca Naţională a României

ISBN 978-973-23-3253-5

COMENZI – CARTEA PRIN POȘTĂ

Telefon: 0756 075 341; 0756 075 342
E-mail: comenzi@cartearomaneasca.ro
Adresa: Fraţii Golești nr. 128, cod poștal: 110174, Pitești

Tiparul executat la tipografia Editurii Paralela 45

E-mail: tipografie@edituraparalela45.ro

Copyright © Editura Cartea Românească Educaţional, 2017

www.cartearomaneasca.ro
 Leonid Dragomir

Al. Th. Ionescu

Un om care te obliga
să gândeşti
 Leonid Dragomir s-a născut în 1967 la Pitești. După ab-
solvirea Liceului Agroindustrial din Curtea de Argeș (1985), unde
l-a avut profesor de limba și literatura română pe Al. Th. Ionescu,
urmează Facultatea de Medicină Veterinară la Iași (1986–1991) și
Facultatea de Filosofie din București (1993–1997). Obţine doctora-
tul în filosofie cu o teză despre Nietzsche și Freud sub coordonarea
profesorului Ion Ianoși. Între anii 2000–2008 a ţinut cursuri și
seminarii la Facultatea de Filosofie din Pitești. A publicat nume-
roase articole preponderent pe teme de filosofie în reviste precum:
Argeș, Calende, Viaţa românească, Vatra, Psihanaliza, Electr@,
Cultura ș.a. Debutează editorial în anul 2001 cu un volum de afo-
risme, Fragmente de adolescent întârziat (Editura Paideia, Bucu-
rești), rezultat în mare parte din corespondenţa și discuţiile lungi
purtate cu Al. Th. Ionescu. (Cartea a fost reeditată în 2010 la Editu-
ra Cartex, București.) Graţie acestei cărţi are șansa de a-l cunoaște
pe filosoful Mihai Șora. Împreună au realizat o carte de convorbiri
Despre toate și ceva în plus, publicată la Editura Paralela 45 din
Pitești în două ediţii, prima în 2005, a doua, substanţial adăugită,
în 2006.
Alte lucrări publicate:
Nietzsche și Freud. Un eseu asupra ideii de inconștient (edi-
ţia I, Editura Trei, București, 2007, ediţia a II-a, Editura Cartex,
București, 2010, cu un Cuvânt-înainte de Ion Ianoși)
Îndreptar filosofic de uz personal. Recenzii, cronici, eseuri
(Editura Paralela 45, Pitești, 2007)
Mihai Șora. O filosofie a bucuriei și a speranţei (Editura
Cartea Românească, București, 2009)
Paradoxuri existenţiale (antologie) (Editura Cartex, Bucu-
rești, 2010)
Bucuria de a fi răsăritean. Convorbiri cu Dan Ciachir (edi-
ţia I, Editura Timpul, Iași, 2011, ediţia a II-a, Editura Renașterea,
Cluj-Napoca, 2014)
De la filosofie la psihanaliză și retur. Dialoguri cu Vasile
Dem. Zamfirescu consemnate de Leonid Dragomir (Editura Trei,
București, 2014)
În prezent este medic veterinar și colaborează constant la re-
vista Argeș din Pitești.
 Notă introductivă

Textele strânse în această scurtă carte s-au născut din

șocul provocat de dispariţia profesorului, mentorului și
prietenului meu Al. Th. Ionescu1 și din dorul discuţiilor
purtate cu el de-a lungul multor ani. Deși nu relatează în-
tâmplări biografice comune, ea se vrea o evocare a perso-
nalităţii sale construită în principal printr-un dialog cu
cele șase cărţi, trei antume și trei postume, pe care ni le-a
lăsat. Le-am citit și am scris despre ele în revista Argeș,
grupându-le apoi într-un supliment Biblioteca Argeș, iar
peste cinci ani le-am recitit, de această dată în ordine cro-
nologică, fără să recitesc însă ce scrisesem înainte. A rezul-
tat astfel o a doua parte, publicată de asemenea în Argeș,
Recitindu-l pe Al. Th. Ionescu – prin contrast, am intitu-
lat-o pe prima Citindu-l pe Al. Th. Ionescu – în care am

1
La aflarea veștii morţii sale am scris: 28 martie 2009. La trezire, soţia
mea găsește o vrabie moartă în balcon. Nu se mai întâmplase nicioda-
tă. Peste puţin timp mă sună Augustin Doman să-mi spună că a murit
domnul Ionescu. Îi telefonasem aseară ca să-i anunţ apariţia revistei
Argeș unde avea o cronică la Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu.
Am vorbit foarte puţin, era în spital și se simţea în vocea sa că e foarte
slăbit. Ultimele lui cuvinte adresate mie au fost: „Mulţumesc că m-ai
sunat, dragul meu. Te pup.” Am simţit în ele un adio, dar n-am vrut
să-l iau în seamă. Avea 59 de ani. Toată aventura mea în cultură, atâta
câtă e, i-o datorez lui. El a fost profesorul, mentorul, modelul, priete-
nul căruia îi adresam direct sau indirect ceea ce gândeam, simţeam
sau scriam. Nu pot să cred că atâta viaţă care era în el nu mai e.
6
preferat să las neschimbate anumite lucruri spuse deja în
prima parte. Autenticitatea impresiilor de lectură, de care
ţine atât constanţa lor în timp, cât și divergenţa punctelor
de vedere, este ceea ce am putut oferi ca nespecialist în
zona literaturii și criticii literare. Am tratat cronicile lui
Al. Th. Ionescu ca fiind cronici-eseu, în care instrumentul
analizei critice, deși exersat cu multă aplicaţie și fineţe, nu
ocultează ideea, intuiţia sintetică a întregului operelor și
mai ales miza lor „existenţial-artistică”, precum o numește
Al. Cistelecan în prefaţa la Umbra bibliotecii, intitulată Un
cronicar benedictin – Al. Th. Ionescu. Mă situez totuși pe
o poziţie diferită, dar cred că nu contrară, de cea a criticu-
lui de la revista Vatra, care în prefaţa citată scrie: „Fie că
volumele lui Al. Th. Ionescu (antume și postume deopotri-
vă) sunt reductibile la statutul de cronică literară, fie că nu
întru totul, el ţine de specia cronicarilor pur-sânge.”
Mărturiei cărţilor i-am adăugat câteva consideraţii
despre vocaţia sa de educator, care te provoca, mai mult,
obliga să gândești și despre ceea ce am numit o întâlnire
exemplară cu filosoful Mihai Șora. Antologia de texte ane-
xată, ca și referinţele asupra omului și criticului literar
Al. Th. Ionescu pot contribui, sper, la conturarea portretu-
lui caleidoscopic ale cărui eventuale limite subiective sau
scăderi obiective îmi permit să mi le asum. Aceasta deoare-
ce am certitudinea că timpul nu a distrus, ci a sporit dragos-
tea și admiraţia ce i-o port. Și apoi scopul indirect al acestei
cărţi este de a provoca lectura cărţilor lui Al. Th. Ionescu.
Pentru că merită.

7
 Citindu-l pe Al. Th. Ionescu

Un om care te obliga să gândeşti

Al. Th. Ionescu era în primul rând un om care te

obliga să gândeşti. Aceasta, pentru că el însuşi gândea,
căuta, nu avea soluţiile pregătite dinainte. Conversaţiile cu
el erau o continuă provocare în care punea tot: farmec per-
sonal, ironie, umor şi, bineînţeles, o uriaşă inteligenţă ce-şi
permitea uneori luxul unor sofisme, tocmai din dorinţa de
a se dărui. Ca interlocutor te simţeai provocat să-i răspunzi
pe măsură aşa că, în cazul meu cel puţin, discuţiile cu el se
prelungeau mult după ce ne despărţeam. Ce fericit eram
când răspunsurile date pe loc sau după un răstimp reuşeau
să-l mulţumească! Niciodată, cred, n-am gândit cu atâta
patos ca în perioada de maximă intensitate a prieteniei
noastre. Iar el avea un cult al prieteniei, al bucuriei de a fi
împreună. În anii ’90 ai secolului trecut a reuşit să creeze
în jurul revistei Calende o emulaţie intelectuală cum n-a
mai fost niciodată de atunci. Îi plăcea cu adevărat, de fapt
aceasta era marea lui vocaţie, să-i ajute pe tineri să se des-
copere, să înainteze către a fi ei înşişi. Generozitatea sa ne
făcea să ne depăşim inhibiţiile şi să încercăm să dăm tot ce
8
avem mai bun. Al. Th. Ionescu, dincolo de anumite accese
de mizantropie, iubea cu adevărat oamenii, tineri nu nea-
părat în sens biologic; se simţea bine în preajma lor şi ştia
să-i facă să se simtă bine. Singurul lucru pe care nu-l su-
porta era prostia agresivă, plină de sine. Faţă de aceasta,
indiferent de la cine ar fi venit, ironia sa era necruţătoare
şi de o precizie chirurgicală, căci lovea exact în nucleul va-
nităţii celui vizat. Dar nici chiar în astfel de cazuri scopul
său nu era distructiv, ci urmărea tot un efect paideic, de
natură cathartică. În fond simţea prostia ca pe un obstacol
în calea prieteniei, a comuniunii intelectuale, pe care o
dorea cu ardoare. Cărţile rămase de la el1 îl mărturisesc
integral în setea lui de comunicare şi de comuniune. Citi-
torul nu este niciodată uitat, ci luat ca un partener la con-
stituirea actului critic, al reflecţiei politice, morale,
existenţiale...
Exact din această postură de cititor implicat, deşi ne-
specialist, le voi prezenta în continuare, începând cu cele
de jurnalistică şi terminând cu cele de critică literară. În
final sper să-i pot contura mai bine portretul intelectual
printr-o reflecţie asupra întâlnirii sale cu filosoful Mihai
Şora, și o alta privitoare la vocaţia sa de educator.

1
Părerea mea este că abia acum urma să-şi dea măsura prin sinteze de
critică şi istorie literară, poate prin proză scurtă sau roman.
9
 Bucurie îngemănată cu tristeţe

Bucuria şi tristeţea creşteau, parcă, una dintr-alta pe

măsură ce înaintam în lectura cărţii postume a lui
Al. Th. Ionescu, intitulată sugestiv A(l)titudini (Ed. Tiparg,
Piteşti, 2009). Jubilam la reîntâlnirea cu rafinamentele
spiritului său provocator-dialogal şi în acelaşi timp nu pu-
team scăpa de gândul chinuitor că, oricât de plină de per-
sonalitatea sa ar fi cartea, ea nu poate suplini, pentru
mine, absenţa omului.
Apărute iniţial ca editoriale în ziarul din Curtea de
Argeş, Argeş Expres, articolele pe teme preponderent poli-
tice, dar şi sociale, economice, culturale, sportive etc. aco-
peră o perioadă de aproximativ doi ani şi jumătate: din
1 septembrie 2006, până în 25 martie 2009, cu trei zile îna-
intea morţii. Deşi conjuncturale în ceea ce priveşte motiva-
ţiile, textele nu rămân fixate doar pe problemele mari şi
mici ale locului şi zilei. Ele scot la iveală, cel puţin în aceeaşi
măsură ca şi cronicile sale literare, vâna de moralist, în sen-
sul francez, ce le conferă eleganţa şi autonomia unor mici
eseuri. Din orice situaţie sau problemă, Al. Th. Ionescu
extrage o învăţătură, care nu e însă livrată moralizator sau
didactic ci, de cele mai multe ori, ca o interogaţie lu-
dic-ironică, cu subtext autoironic. De aceea autorul nu de-
vine nicio clipă pedant, plicticos, aulic, atunci când, în mai
toate luările de poziţie, atrage atenţia că, la noi, probleme-
le politice se originează într-o criză morală profundă.

10
 Luciditatea critică, dublată de capacitatea înţelegerii
empatice sunt calităţile ce-l îndreptăţesc să-şi asume cu
strălucire rolul de mediator între încurcatele manevre ale
puterii sau obscurele mize ale politicii, fie ea locală, naţio-
nală sau europeană, şi nevoia de lămurire a omului sim-
plu. Se înţelege că tonul, deși caustic la adresa multora,
este întotdeauna cordial, dând cititorului impresia că e
invitat să caute el însuşi o replică sau un (contra)argu-
ment. Referinţele culturale sunt şi ele prezente din plin,
dar fără nicio emfază, ci firesc integrate în economia textu-
lui. Una dintre mărcile stilistice ale autorului e reprezentă
de comparaţiile şi analogiile capabile să cuprindă într-o
imagine sugestivă, un mănunchi de idei abstracte. Exem-
plele sunt numeroase şi, împreună cu spumoasele schiţe
de portret ale unor politicieni mai mari sau mai mici, dau
savoare textelor. Nu se simte deloc acreala, blazarea, obo-
seala în scrisul ionescian ci, dimpotrivă, totul indică o in-
tensă pasiune a vieţii.
Ceea ce a obţinut Al. Th. Ionescu este, mai presus de
toate, o implicare detaşată în treburile cetăţii, în fond, o
formă de înţelepciune similară, aş spune, „ataşamentului
detaşat” teoretizat de filosoful Mihai Şora. De altfel, între
ei a existat o reală simpatie. În cazul lui Al. Th. Ionescu
este vorba de una dintre consecinţele asumării ratării,
despre care îmi vorbea adesea, înţelegând-o ca pe o soluţie
de depăşire a vanităţii şi orgoliilor mărunte.

11
 Echilibrul dintre etic şi estetic

Recunosc că sună cam pretenţios titlul acesta, dar

cred că el exprimă esenţa cronicilor culturale publicate de
Al. Th. Ionescu în ziarul din Curtea de Argeş, Argeş Expres,
şi reunite acum într-o carte intitulată A(l)titudini culturale
(Ed. Tiparg, Piteşti, 2010). Volumul continuă după circa o
jumătate de an A(l)titudini-le care grupa articolele pre-
ponderant politice ale autorului a cărui dispariţie a lăsat
un gol în sufletele multora.
Cu privire la tematica textelor, a contextelor scrierii
acestora şi imaginea creată de ele asupra omului de cultu-
ră Al. Th. Ionescu, se pronunţă cu multă empatie (ceea ce
înseamnă deopotrivă admiraţie, dor, suferinţă ş.a.) aca-
demicianul Gheorghe Păun – cel care a realizat editorial
ambele volume – într-un Cuvânt-înainte scris impecabil.
Acum, pentru a reveni la ceea ce exprimă titlul, voi în-
cepe cu un citat din finalul primului articol, O bâtă sau o
bere pentru ziaristul român: „Cinstea ziaristului este cea
mai de temut armă împotriva prostiei, a ipocriziei, a răutăţi-
lor şi a aroganţei puternicilor zilei.” În această afirmaţie, ce
poate sta ca motto în orice ziar (de ce nu în Argeş Expres?!),
sunt concentrate atât crezul gazetarului Al. Th. Ionescu, cât
şi ţintele predilecte ale săgeţilor sale. Totuşi, în A(l)titudini
culturale el surprinde, mai mult decât în A(l)titudini, şi
aspectele pozitive ale vieţii culturale argeşene sau naţionale.
Unii ar spune că multe texte sunt datate şi că n-ar fi trebuit

12
incluse în carte. Eu cred că articolele sunt într-adevăr zia-
ristice, adică făcute să trăiască o zi, dar tocmai pentru că
au viaţă, şi încă din plin, reuşesc să reziste curgerii vremii.
Pentru că nu atât tematica conjuncturală este miza lor, ci
suflul (sufletul) care le animă. Indiferent despre ce ar
scrie, Al. Th. Ionescu rămâne el însuşi, iar eu l-am regăsit
integral în fiecare articol din ambele volume.
Mai ales asupra tinerilor se îndreaptă atenţia criticu-
lui, gazetarului şi dascălului Al. Th. Ionescu. Criticul are
siguranţa judecăţilor de valoare, gazetarul se exprimă
într-o frază plină de miez, instrument redutabil de demas-
care, uneori cu un umor irezistibil, întotdeauna cu ironie
sclipitoare, a unor racile precum cele enumerate în citatul
de mai sus; iar dascălul este permanent prezent în
prim-plan sau în penumbră prin ştiinţa de a educa practi-
cată dincolo de scorţoşenia pedagogică. Personal, consider
că aceasta a fost marea vocaţie a lui Al. Th. Ionescu, pe
care el şi-a realizat-o din plin. Însăși cartea, fără a fi deloc
didactică, poate sluji de minune pentru a studia gazetăria
de înaltă calitate.
Toate verdictele etice, pozitive sau negative ale lui
Al. Th. Ionescu, sunt fără mânie şi părtinire, ci izvorâte din
dragoste multă, care nu înseamnă doar afect, ci şi contem-
plaţie calmă şi detaşată pentru că e mereu conştientă de
existenţa unui plan superior mizeriilor cotidiene. Mai
mult, latura aceasta estetică, orientată către formele natu-
rale, comportamentale sau artistice, lasă să se întrevadă o
sensibilitate religioasă, creştin-ortodoxă, în stare de sme-
renie reală prin conştiinţa neputinţei noastre de a cunoaşte

13
tainele Absolutului şi de îngăduinţă iertător-mustrătoare
faţă de slăbiciunile prea omeneşti ale credincioşilor laici
sau clerici. Şi mai răzbate din scrisul lui Al. Th. Ionescu
compasiunea reală, din care lipseşte orice pretenţie elitară,
pentru cei loviţi de suferinţă sau moarte.

14
 O privire din interior
asupra generaţiei ’80

După recitirea cărţii de debut a lui Al. Th. Ionescu,

Aventura prozei scurte în anii ’80, într-o a doua ediţie pu-
blicată postum la Editura Dacia XXI (Cluj-Napoca, 2011)
cu un titlu puţin schimbat, Aventura prozei scurte şi alte
texte (motivele schimbării vor reieşi din cele ce urmează),
cred că pot afirma cu certitudine că primul cuvânt din titlu
se susţine în totalitate. Odată intrat în text, chiar dacă n-ai
frecventat în mod deosebit cărţile prozatorilor optzecişti,
devii participant la spectacolul unei inteligenţe ce nu este
nici aridă, nici pătimaşă, ci păstrează justa măsură, miş-
cându-se cu dezinvoltură pe muchia strâmtă a judecăţilor
fireşti. De altfel, lasă să se întrevadă autenticul critic literar
care a fost Al. Th. Ionescu, proza, în special cea scurtă, din
ultimul deceniu al comunismului românesc s-a străduit să
creeze cu mijloacele pe care şi le-a putut permite o anumită
normalitate pe fondul absurdităţii generalizate.
Întrepătrunderea perspectivei istorice, diacronice,
cu una comparativă, sincronică, acordă scriiturii lui
Al. Th. Ionescu o densitate ideatică, pusă bine în valoare
de stilul limpede, concis, cu multe imagini sugestive.
A rezultat o carte nu foarte groasă (care putea fi oricând
continuată şi dezvoltată), ce are ca ţinte principale să sur-
prindă specificitatea generaţiei ’80 în contextul prozei
româneşti postbelice (raportările la anii ’50, ’60, ’70
sunt frecvente, dar nu lipseşte nici câte o privire aruncată
15
retrospectiv dinspre anii ’90) şi să îi testeze posibilităţile
de evoluţie viitoare.
Fiind el însuşi optzecist, format în mediul revistei
Echinox, Al. Th. Ionescu nu ezită să utilizeze procedeele teh-
nice pe care le descoperă cu minuţiozitate în short-story-uri-
le congenerilor, despre care afirmă că: „nu li se poate nega
intelectualismul ridicat, o atitudine livrescă asumată în mod
conştient şi de aceea cu efecte dezinhibitorii, folosirea decla-
rat-programatică a «recitalului de procedee», implicarea ci-
titorului în text şi mai ales, capacitatea de autoevaluare a
propriilor proze cu o luciditate ieşită din comun”. În ceea ce
priveşte „recitalul de procedee” al optzeciştilor, el constă,
sintetizează autorul, în: „textualism, intertextualiate, tranzi-
tivitate, autoreferenţialitate”, toate fiind surprinse la lucru
prin lectura cărţilor publicate până la sfârşitul anilor ’80 de
(număr apostolic!) doisprezece prozatori. De fapt criticul
ierarhizează autorii comentaţi după criteriul „ştiinţei” de a
ascunde în textura epicului mecanismele „ingineriei textu-
ale”. Preferaţii săi vor fi în acest sens: Mircea Nedelciu,
Gheorghe Crăciun, Bedros Horasangian, Ioan Groşan,
Răzvan Petrescu. În cazul lor, dar şi al celorlalţi: Gheorghe
Cuşnarencu, Nicolae Iliescu, Sorin Preda, Cristian
Teodorescu, Ioan Lăcustă, Alexandru Vlad şi Cornel
Nistorescu, criticul reuşeşte, mulţumită rafinamentului ana-
litic, să determine ceea ce îi singularizează pe fondul unor
asemănări de grup.
O trăsătură comună tuturor este livrescul, ei mizând
în unanimitate pe compatibilitatea dintre viaţă şi livresc. Îi
diferenţiază dozajul celor două elemente şi modalităţile îm-
binării lor, care trebuie să confere autenticitate scrisului,
ţelul ultim urmărit de toţi. Însă e vorba de o autenticitate
16
nu de dincolo sau de dincoace de livresc, precum la mem-
brii generaţiei interbelice (Criterion), ci de una obţinută
prin intermediul livrescului. „Pentru ei, scrie autorul, li-
vrescul nu acţionează ca o constrângere, ci ca o forţă elibe-
ratoare de convenţii şi provoacă o permanentă adecvare a
discursului epic în vederea reducerii decalajului dintre
semnele realităţii şi imaginea lor în text.” Optzeciştii por-
nesc cu convingerea că totul s-a spus, lor nerămânându-le
altceva de făcut decât să spună altfel ceea ce s-a spus deja.
„Privind cu o curiozitate contrafăcută la formula socratică
(citez iarăşi unul dintre pasajele sclipitoare ce abundă în
carte), el (prozatorul optzecist n.n.) ştie totul (sau, mă rog,
aproape totul). Dacă i-a mai rămas ceva, atunci acela este
jocul, dar nu simţit ca o bucurie, ci mai mult ca o necesitate
în care consumă – totuşi – mai multă energie decât produ-
ce.” De aici, probabil, şi tonul general de scepticism puţin
obosit, condimentat cu autoironie, ce aşază optzecismul în
filiaţie directă cu postmodernismul. Consider inspirată
adăugarea de către editori la textul iniţial al Aventurii...
a unui capitol dintr-o altă carte a lui Al. Th. Ionescu
(monografia consacrată lui Mircea Nedelciu), intitulat
Generaţia ’80. Textualism. Postmodernism.
În tot ceea ce a scris, Al. Th. Ionescu reuşeşte ca vor-
bind despre alţii cu obiectivitate şi în acelaşi timp cu em-
patie, să vorbească de fapt despre sine. De aceea textele
sale sunt atât de pline de viaţă, pe cât a fost el însuşi.
Evocările ce încheie volumul mărturisesc, pe lângă durere,
surprinderea produsă de moartea sa câtorva dintre cei care
l-au cunoscut şi l-au iubit.

17
Postmodernismul şi memoria zaţului
tipografic reciclat

După șase ani de la debutul în volum cu Aventura

prozei scurte în anii ’80 (Ed. Calende, Piteşti, 1995),
Al. Th. Ionescu revine cu o monografie consacrată lui
Mircea Nedelciu, apărută la editura braşoveană „Aula”.
Cartea are structura clasică a unei lucrări de acest gen: un
comentariu al operei autorului, o antologie de texte din
opera acestuia, un dosar de referinţe critice şi o scurtă
bio-bibliografie. Scopul subînţeles trebuia să fie unul di-
dactic, însă atât stilul, cât şi rezultatul final debordează
didacticismul, în înţelesul obişnuit, cum sper să reiasă şi
din cele ce urmează.
Proza lui Mircea Nedelciu, unul dintre liderii genera-
ţiei ’80, ilustrează cum nu se poate mai bine efortul acestei
generaţii scriitoriceşti de a face trecerea de la modernis-
mul recuperat şi epuizat de generaţiile ’60, ’70, la postmo-
dernismul contemporan. Metodele sintezei şi analizei puse
în joc urmăresc să documenteze şi astfel să demonstreze
evoluţia scrisului nedelcian dinspre „tardo-modernism sau
pre-postmodernism” către postmodernismul deplin din
perioada maturităţii creatoare, din păcate curmată brusc
de o boală incurabilă. Sinteza constă în clarificarea princi-
palelor trăsături ale postmodernismului, ordonate în cele
din urmă într-un decalog: „1) Antropocentrism; 2) Ima-
nentism; 3) Integralismul; 4) Recuperarea; 5) Textualismul;
18
6) Experimentalismul; 7) Sincronia stilistică; 8) Ironia şi
ludicul; 9) Conştiinţa teoretică; 10) Democratizarea publi-
cului”. Analiza se doreşte o determinare minuţioasă a res-
pectivelor caracteristici în scrierile lui Mircea Nedelciu,
abordate după criteriul cronologic. Dacă, în ceea ce priveş-
te sinteza, autorul ştie cum să beneficieze de concluziile
altora, în special ale lui Corin Braga din 10 studii de
arhetipologie, în planul analizei el regăseşte o deplină li-
bertate de mişcare.
Demersul analitic se desfăşoară pe două coordonate:
estetică şi etică. Din punct de vedere estetic, criticul este inte-
resat în principal de tehnicile textualiste şi intertextualiste –
abundente în proza lui Mircea Nedelciu – prin intermediul
cărora este vizată obţinerea maximei autenticităţi. Autorul
postmodern nu mai poate fi demiurgul atoateştiutor
modern, care-şi manipulează după voie personajele, ci crea-
torul unei poetici ce le conferă o anumită autonomie: „per-
sonajele lui Nedelciu nu mai sunt reflexe tacite ale unei
realităţi, proiecţii de la persoană la personaj, ci au forţa,
chiar aplombul să inverseze în favoarea lor acest raport”.
Nici cititorul nu este uitat, dimpotrivă, devine „personaj
principal”, un autentic partener de dialog.
„Între obsesiile importante ale lui Mircea Nedelciu,
scrie monograful, este şi aceea a reducerii la maximum, a
anulării, dacă este posibil, a raporturilor dintre realitate şi
transcrierea ei în textul literar”, obiectiv ce nu poate fi
atins decât prin „refuzul oricărei convenţii literare nedes-
coperite”. Accentuând ideea refuzului convenţionalităţii,
Al. Th. Ionescu ne introduce în miezul problemelor de

19
natură etică ale prozelor scurte şi romanelor autorului opt-
zecist.
Personajele lui Mircea Nedelciu, navetişti de diverse
profesii, elevi de la ţară cazaţi în internatele liceelor indus-
triale, ghizi O.N.T. etc. trăiesc între două lumi aflate în
relaţii de incomunicare. Schizoidia le conferă, paradoxal,
şansa regăsirii de sine, căci datorită ei ajung să se debara-
seze de reflexele şi prejudecăţile sociale moştenite. „În
literatura postmodernă, spune autorul într-una dintre ori-
ginalele lui note de subsol, parodicul are o finalitate con-
structivă, căci pe măsură ce subminează structuri osificate,
construieşte altele, reciclând materialele rezultate din ac-
ţiunea demolatoare.” Aş adăuga că în prozele lui Mircea
Nedelciu – de altfel monografia lasă să se înţeleagă această
idee – procedeul parodierii comportă şi o semnificaţie eti-
că pozitivă deoarece graţie lui naratorul îşi conduce totuşi
personajele în sensul asumării propriei lor condiţii incerte,
adesea derizorii. Consider că în cazul autorului Amenda-
mentului la instinctul proprietăţii, ca şi al oricărui scriitor
important, dimensiunea etică şi cea estetică nu-şi sunt ex-
terioare una alteia, ci consubstanţiale. Una dintre princi-
palele reuşite ale monografiei este de a nu le trata separat,
adică didactic, ci de a evidenţia modalităţile prin care, cu
mijloace aparent strict tehnice, Mircea Nedelciu atinge
zona problemelor şi soluţiilor existenţiale. Mai mult, criticul
utilizează el însuşi procedee postmoderniste precum: tex-
tualismul, ludicul, autoironia, astfel încât, per ansamblu,
textul dă impresia unui spectacol interactiv la care şi
cititorul-spectator este invitat să participe. Avem, aşadar,

20
de-a face cu un postmodernist atât de convins de universa-
litatea şi perenitatea noului curent, încât afirmă răspicat:
„sensibilitatea contemporană este cu sau fără ştiinţa noas-
tră şi cu sau fără voia noastră una postmodernă”1.
Deşi iniţial criticul-monograf admitea că scrierile
timpurii ale lui Mircea Nedelciu nu pot fi subsumate inte-
gral postmodernismului, strângerea tuturor prozelor sale
scurte într-un volum masiv, ce poartă titlul cărţii de debut,
Aventuri într-o curte interioară (Ed. Paralela 45, Pitești,
1999) îl convinge de faptul că antologia poate fi citită ca un
roman „al cărui personaj principal este naratorul, dacă nu
chiar autorul însuşi”, trăsătură ce-l proiectează „indiscuta-
bil” în postmodernism. Încă nu întru totul postmoderniste
sunt şi primele două romane nedelciene: Zmeura de câm-
pie și Tratament fabulatoriu. Primul roman propriu-zis
postmodern este Femeia în roşu, scris în colaborare cu
Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, căruia nu i-a mai urmat
din păcate decât unul, Zodia scafandrului, publicat pos-
tum. Referindu-se la ultimul, Al. Th. Ionescu scrie că el
„dovedeşte că Nedelciu se îndrepta către o nouă etapă a
creaţiei sale în care recitalul de procedee, textualismul,
intertextualitatea, pe care le folosea cu o virtuozitate

1
Prin formularea tranşantă, fără nuanţe, generalizarea aceasta riscă să
contrazică chiar conceptul de postmodernism. Ea conţine un anume
necesitarism incompatibil, de exemplu, cu „gândirea slabă”, sintagmă
prin care un teoretician ca G. Vattimo definea „modernitatea târzie”;
una care nu mai „lucrează” cu necesitatea în sens „tare” – determinism
strict, imperativ categoric, obligaţii morale implacabile etc. – deci
exclude principial necesitatea de a deveni cu toţii, independent de
ştiinţa sau voinţa noastră, postmodernişti.
21
nemaiîntâlnită, se retrag sub linia de plutire a construcţiei
romaneşti, acolo unde doar «scafandrii» le mai pot vizita.
Ceea ce este deasupra, la vedere, se bizuie pe toată această
reţea, dar o şi ascunde decent şi echilibrat”. Şi, adaugă el
în ultima notă de subsol, „n-ar fi exclus – eu cred că aşa va
fi – ca după ce va trece şi în spaţiul cultural românesc
nebunia teoretizării postmodernismulului şi aplicaţiilor
literare după model, să constatăm că adevăratul postmo-
dernism acesta va fi”.
Dar, mă întreb, n-a fost aceasta marea artă dintot-
deauna? Mai are sens să numim o asemenea artă, care re-
găseşte până şi conotaţiile conceptului grecesc techné,
postmodernă? Parafrazând o idee a lui Marcel Gauchet,
poate că rolul postmodernismului ar fi tocmai ieşirea din
postmodernism! Întrebări precum cele de mai sus vizează
evident viitorul, asupra căruia postmoderniştii, spre deo-
sebire de moderni, evită circumspect să facă profeţii; în
schimb ei îşi exercită din plin virtuţile recuperatorii. Tot
într-o notă de subsol, Al. Th. Ionescu glosează astfel pe
ultimul paragraf al romanului Zmeura de câmpie: „Cu
sensul său tipografic Zaţul devine inutil odată folosit. Prin
reciclare, trecând prin faza de «bucată informă de plumb»,
el va putea redeveni zaţ înmagazinând o altă realitate, în
alte forme şi cu alte sensuri. Îşi va fi pierdut el, însă, com-
plet memoria?” Glosa, ce poate fi citită fără probleme ca
un aforism, mi se pare una dintre cele mai expresive su-
gestii pentru înţelegerea „condiţiei postmoderne”.

22
 „Un cititor ahtiat după efectele
livrescului asupra realului”

Cronicile literare publicate de Al. Th. Ionescu vreme

de aproape douăzeci de ani, de la sfârşitul lui 1989 până în
martie 2009, în revistele Calende, Vatra şi Argeş sunt
adunate acum într-un volum intitulat Umbra bibliotecii
(Ed. Paralela 45, Piteşti, 2011). Titlul, care îl reia pe cel al
unei cronici, dă seama de situarea culturală a autorului:
cei care l-au întâlnit ştiu că în cazul lui Al. Th. Ionescu via-
ţa şi cărţile alcătuiau un tot, fără însă a se confunda, că el
îşi trăia cu aceeaşi ardoare atât ideile, lecturile, cât şi viaţa.
În majoritate cronici de întâmpinare, textele cuprinse
în această carte acoperă un interval temporal ce se întinde
de la generaţia ’27 reprezentată prin autori recuperaţi în
anii ’90 ai secolului trecut, până la prozatorii şi criticii ge-
neraţiei ’80 şi chiar dincolo de ei. În gruparea articolelor,
editorii au optat pentru un dublu criteriu: tematic şi cro-
nologic, rezultând cinci părţi: Proză, Critică şi istorie lite-
rară, Memorialistică, Antologii, dicţionare, Eseu, plus o
Addenda. Aşadar o mare diversitate de genuri literare, care
însă e susţinută de o unitate a viziunii critice, implicită în
general, dar totdeauna prezentă. Conform lui Al. Cistelecan,
prefaţatorul cărţii, „cronicile accidentale se integrau unei
viziuni critice ce se articula din mers”. Maturitatea criticului
este evidentă atât în stilul mereu egal cu sine de-a lungul
celor câtorva zeci de cronici, cât şi în rigoarea judecăţilor
23
de valoare de la care nu se abate nici chiar atunci când
empatia capătă nuanţe uşor sentimentale. Cititorul are
ocazia să asiste la desfăşurarea unei inteligenţe sclipitoare,
capabilă să debordeze prin spontaneitate orice tehnicism
sau didacticism1. Scrisul lui Al. Th. Ionescu este o dovadă
că intelectul, oricât de exersat analitic, nu produce obliga-
toriu secătuire sufletească, aşa cum se întâmplă din păcate
în cazul multora; textele sunt cât se poate de clare şi coe-
rente, ceea ce nu exclude, cum spuneam, patosul. Implica-
rea sufletească a lui AI. Th. Ionescu conferă frazelor sale o
căldură, o vitalitate cu accente ludice sau/şi ironice, men-
ţinute însă în limitele justei măsuri, pe care el ştie instinc-
tiv să o afle întotdeauna. Pot spune că avem de-a face cu
un spirit clasic care a asimilat experienţa romantică, sau,

1
O mărturie scrisă a vocaţiei didactice a lui Al. Th. Ionescu o oferă
volumul George Bacovia. Poezii – ediţie îngrijită şi comentată de
Al. Th. Ionescu, apărut la editura braşoveană „Aula” în 2007. Aici cri-
ticul-profesor reuşeşte să-şi conducă treptat elevul-cititor de la o ana-
liză minuţioasă a elementelor stilistice ale marilor creaţii bacoviene
spre perspectiva sintetică conform căreia poetul depăşeşte simbolis-
mul în direcţia decadentismului (concept ale cărui accepţii sunt dato-
rate lui Gilbert Durand). „Bacovia, poetul decadent, spune el într-un
text introductiv intitulat chiar aşa, Bacovia – de la simbolism la deca-
dentism, îl va asimila şi pe simbolistul sau expresionistul Bacovia, căci
nu există incompatibilităţi structurale, ci mai degrabă un proces de
incluziune.” În Ghidurile de interpretare la câteva dintre cele mai
importante poezii ale lui Bacovia, Al. Th. Ionescu nu uită nici un mo-
ment că scopul demersului didactic trebuie să fie potenţarea receptării
universului poetic bacovian: „Complexitatea şi splendoarea poeziei
bacoviene, scrie el în finalul textului menţionat, se relevă doar dacă o
privim ca prin foiţele de mică, deodată, căci, încercând să le despărţim
definitiv, foiţele de mică se distrug.”
24
în termenii lui Nietzsche, cu un apolinic înăuntrul căruia
palpită fiorul dionisiac1.
Criticul literar este dublat de un moralist în sensul
francez, dovadă abundenţa de formulări memorabile, cita-
tele întotdeauna relevante, dar şi titluri precum: Nostalgia
echilibrului interior, Virtuozitatea de a contrazice, Impli-
carea ironică, Orgoliu, luciditate, dar – mai ales – iubire,
Asumarea şi însumarea trecutului, Un orgolios bântuit de
spaima singurătăţii...
Maestru în folosirea paradoxului şi formulărilor oxi-
moronice, care la el nu sunt jocuri gratuite, Al. Th. Ionescu
a reuşit în toate aceste cronici, ca de altfel în tot ce a scris,
performanţa de a vorbi despre alţii cu maximă obiectivita-
te, definindu-se tocmai în acest mod pe sine. Caracteristic
pentru „metoda” sa mi se pare un pasaj din ultima cronică,
„O privire asupra Istoriei critice a lui Nicolae Manolescu”,
apărută în revista Argeş chiar în preziua morţii sale: „Eu
unul, între platitudinea obiectivă şi subiectivismul (poate)
nedrept, îl prefer pe acesta din urmă. Căci platitudinea
face deservicii pe termen lung oricărui scriitor comentat,
pe când expresivitatea, chiar dacă este negatoare, îl serveş-
te mai bine.”
Îmi mărturisea odată că intenţiona să-şi strângă no-
taţiile şi reflecţiile într-un Jurnal provincial de viaţă şi
lectură. Într-o anumită măsură, Umbra bibliotecii oferă

1
Precum bine se ştie, conform lui Nietzsche, tragedia greacă s-a năs-
cut din pactul dintre Apollo şi Dionysos. „Filosofia de viaţă” a lui
Al. Th. Ionescu era una de esenţă tragică, născută din asumarea con-
statării, pe care o mărturiseşte indirect comentând „Plumb” a lui
Bacovia, „imposibilităţii depăşirii condiţiei umane”.
25
indicii despre ce ar fi putut să conţină acel jurnal al unui
intelectual ce participa la actul de cultură cu toată fiinţa sa,
trăindu-l cu o intensitate de aceeaşi natură cu religiozita-
tea, aş spune. Inteligenţa dublată de pasionalitate face ca
aceste cronici de întâmpinare, prin forţa lucrurilor con-
juncturale, să poată fi citite deopotrivă cu un interes profe-
sional şi cu încântare.
Umbra bibliotecii, pe lângă faptul că oferă o perspec-
tivă la cald, largă, deşi, evident, nu totală asupra fenome-
nului literar postcomunist, se constituie totodată într-un
exemplu despre ceea ce poate să însemne dragostea de
literatură în cazul unui „cititor ahtiat după efectele livres-
cului asupra realului.” Această autocaracterizare, splendi-
dă în lapidaritatea ei, cuprinde laolaltă mobilurile,
mecanismele şi scopul actului lecturii, confirmând totoda-
tă cele spuse despre împletirea strânsă dintre viaţă şi cărţi
în cazul criticului literar Al. Th. Ionescu.

26
 O întâlnire exemplară:
Al. Th. Ionescu şi Mihai Şora

Al. Th. Ionescu a fost profesorul meu de limba şi lite-

ratura română la Liceul Agroindustrial din Curtea de
Argeş, unde am ajuns dorind să devin medic veterinar.
Ulterior, prin 1988, când eram student la Facultatea de
Medicină Veterinară din Iaşi, am devenit prieteni. Lui îi
datorez pasiunea mea pentru cultură, începuturile scrisu-
lui şi încă vreo câteva lucruri, între care faptul că întâlnirea
cu el a constituit modelul tuturor întâlnirilor mele ulteri-
oare cu oameni pe care-i admir şi-i iubesc. Unul dintre
aceştia este filosoful Mihai Şora. Mă mândresc cu faptul că
am reuşit de câteva ori să-i pun faţă în faţă, fiind deci mar-
tor al întâlnirii lor pe care o consider exemplară. Din
această postură aş vrea să vorbesc despre acele calităţi ce
fac posibilă o întâlnire veritabilă între doi oameni de ace-
laşi calibru intelectual.
În filosofia lui Mihai Şora, întâlnirea este gândită ca
un eveniment întemeietor, fundamental, pentru că nucleul
acestei filosofii îl constituie persoana, înţeleasă ca relaţie
cu celălalt1. Adevăratele întâlniri sunt rare (părând a fi,

1
Filosofia lui Mihai Şora are, cred, trei mize principale ce se pot regăsi
implicit sau explicit şi în textele lui Al. Th. Ionescu, ca de altfel în tot
ceea ce a făcut ca dascăl. Avem aşadar o miză etică, în conformitate
cu care împlinirea de sine trece obligatoriu prin datoria de a-l ajuta pe
27
paradoxal, tot mai rare într-o lume a comunicării generali-
zate), căci lumea căzută este fragmentată în indivizi mono-
logali, monadici. Ce anume a făcut deci ca Al. Th. Ionescu
şi Mihai Şora să se întâlnească?
Cred că în primul rând faptul de a fi nişte oameni li-
beri, în sensul unei definiţii a lui Charles Péguy, citată şi
comentată adesea de Mihai Şora: „Libertatea constă în a
crede ceea ce crezi şi a admite (în fond a pretinde) ca veci-
nul tău să creadă şi el ceea ce el însuşi crede.” Conform
acestei definiţii, libertatea este direct legată de autenticita-
te, de faptul de a fi tu însuţi1. Întâlnirea a doi oameni au-
tentici a dat naştere unei atmosfere de sinceritate în care
convenţiile, fără a fi fost anulate, au fost depăşite prin pla-
sarea lor în zona subînţelesurilor. Într-un astfel de climat,
guvernat de o politeţe deloc protocolară, dialogul decurgea
ca o prelungire firească a conversaţiei (dialogului interior,
în termenii lui Mihai Şora) pe care fiecare o purta cu sine.
Nu era însă întâlnirea a două monologuri, ci mers împreună,
pentru că fiecare ieşea din sine în întâmpinarea celuilalt,
guvernat de o lege (Logos) comună amândurora. Când au
început să vorbească prima oară la Curtea de Argeş, parcă
era continuarea unei discuţii mai vechi. Numai asemenea
oameni, liberi, autentici, sinceri, politicoşi, dispun de

celălalt să se împlinească la rândul său, o miză politică, manifestată ca

opţiune clară, întemeiată pentru democraţie şi spirit european şi
o miză metafizică, ce afirmă pe baza celor trei virtuţi creştine cardina-
le, credinţa, iubirea, speranţa, primordialitatea verbului a fi faţă de
a avea.
1
La foarte puţini intelectuali am întâlnit o aşa de mare consecvenţă a
gândului cu trăirea.
28
capacitatea mult mai rară decât se crede, de a-l asculta pe
celălalt, recunoscându-i diferenţa şi respectând-o, tratân-
du-l aşadar într-un mod deloc formal, ci realmente ca pe
un egal. Ambii mi-au conferit şi mie acest statut, făcân-
du-mă părtaş la adevărurile lor care, constatam uimit,
erau şi ale mele.
Dialogul, uneori contradictoriu, decurgea firesc, fără
încrâncenare, cu o detaşare de sine ce mergea până la uita-
rea eului, cu micile lui interese şi orgolii. În felul acesta el
dobândea gratuitatea şi graţia jocului; şi parcă întreg spec-
tacolul lumii devenea un joc1. În aceste condiţii, diferenţe-
le, tocmai pentru că se profilau pe un fond de asemănări
constitutive, erau acceptate cu seninătate şi cu mult umor.
Simţul umorului, altă trăsătură comună, era pigmentat la
Al. Th. Ionescu de o ironie în general caldă, dar care putea
deveni necruţătoare la adresa mediocrităţii împopoţonate;
de aceea deranja pe mulţi. Mihai Şora, în schimb, cultiva
ironia în manieră socratică, sub forma întrebărilor menite
să-l trezească pe interlocutor din autosuficienţă, lucru vi-
zibil şi în cărţile sale scrise sub forma unor dialoguri între
un Mai Ştiutor (MŞ), un Tânăr Prieten (TP) şi un Devotat
Amic (DA).
Ironia, dublată de autoironie, le conferea amânduro-
ra ceea ce aş numi smerenia gândului: certitudinea de a nu
fi deţinătorii adevărului, ci umili căutători ai lui. Ca verita-
bile structuri dialogale, ei se revendică de la socraticul:

1
Atitudinea existenţială adecvată pentru perceperea lumii ca joc este
numită de Mihai Şora „ataşament detaşat’’, iar de Al. Th. Ionescu
„asumarea ratării’’.
29
„ştiu că nu ştiu nimic’’. Plecând de la acest „grad zero”,
comunicarea lor se revărsa în bucuria comuniunii, în care
văd acum o pregustare a întâlnirii noastre dincolo de
timp1.

1
Nu puteam să nu ataşez aici textul lui Mihai Şora, Al. Th. Ionescu –
In memoriam, publicat în revista Argeş, nr. 4/aprilie 2009: „Nu mi-a
fost dat să-l cunosc decât în urmă cu vreo câţiva ani. Dar l-am simţit,
pe loc, aproape de inima mea. Un om bun. Un om deschis. Atent la cel
de lângă el. Atent la cei mai tineri decât el. Săritor. Gândul meu se
întorcea uneori la el, când simţea nevoia unui luminiş, iar imaginea lui
avea darul de a risipi ceaţa care încercase să se strecoare în mine. Rari
sunt oamenii care să răspândească lumină în jurul lor. Şi mare e nevo-
ia noastră ca aceşti oameni să existe. Când se stinge vreunul dintre ei,
aşa cum, pe neaşteptate şi, în deplină putere, s-a stins domnul
Al. Th. Ionescu, putem simţi cum, dintr-o dată, ne năpădeşte frigul.”
30
 Al. Th. Ionescu – educator

„Sentimentalul e gata de credinţă, contrariul lui fiind

cinicul”, distinge undeva filosoful Alexandru Dragomir.
Mulţi l-au perceput pe Al. Th. Ionescu ca fiind un cinic,
deranjaţi fiind de ironia sa caustică. Eu i-am perceput mai
degrabă latura sentimentală. Desigur, ca orice personalita-
te vie şi complexă era şi una, şi alta, numai că el avea ştiinţa
dozajului celor două atitudini în funcţie de situaţii şi per-
soane. Se poate spune că farmecul personalităţii sale venea
din tensiunea aspectelor contradictorii, precum cele două.
Alexandru Dragomir plasează cinismul între trăsătu-
rile care definesc omul modern, alături de aventurier, don-
juan şi om de ştiinţă. Omul premodern a fost şi este, căci el
mai există încă în sufletele multora, un sentimental. Ceea
ce e interesant la Al. Th. Ionescu este că desăvârşita lui
modernitate nu oculta latura sentimentală, premodernă,
poate şi fiindcă îşi asumase condiţia postmodernă în di-
mensiunea ei recuperatorie, chiar dacă într-o formă lu-
dic-ironică. Şi tot atât de important mi se pare faptul că în
cazul lui cinismul, atunci când se manifesta – deşi, după
părerea mea, cinismul său era de obicei jucat – era pus în
slujba unui ideal, acela de a educa. Cei care l-au cunoscut,
chiar dacă nu l-au avut profesor, ştiu că era un dascăl dă-
ruit cu totul formării celuilalt, atunci când intuia în el po-
tenţialităţi veritabile. În acest sens, ca de altfel şi în cel
religios, era întotdeauna „gata de credinţă”, de a-i acorda

31
credit celui pe care-l întâlnea. Cele şase cărţi rămase de la
el conţin o multitudine de faţete ale vocaţiei sale de educa-
tor, ce împlineşte pe cele de critic literar, ziarist sau mora-
list. S-ar putea chiar alcătui o antologie de reflecţii
sclipitoare pe astfel de teme. Voi încheia citând doar una,
cred definitorie pentru personalitatea lui Al. Th. Ionescu şi
care concentrează cam tot ce-am spus anterior: „Pentru
mine sinceritatea e o formă de respect, iar ironia – când o
utilizez – o formă de iubire.”

32
 Recitindu-l pe Al. Th. Ionescu

Cuvântul ca personaj principal

„Pentru prozatorii de azi, viaţa nu mai poate deveni

«obsedant de livrescă»: ea este deja”, scrie Al. Th. Ionescu
în Aventura prozei scurte și alte texte, referindu-se la o
proză a lui Bedros Horasangian. Relaţia dintre viaţă și text
este tema centrală a cărţii sale de debut și cred că a întregii
sale creaţii. Proza scurtă, termen propus ca mai adecvat
fenomenului optzecist decât nuvela sau povestirea, încear-
că tocmai să recupereze viaţa prin intermediul literaturii.
Din prea multă luciditate, din obsesia de a nu fi crezuţi,
prozatorii tineri ai anilor ’80 din secolul trecut – dintre
care Al. Th. Ionescu alege doisprezece, limitându-se la cre-
aţiile acestora de până în 1989 – adoptă diverse procedee
precum: textualismul, intertextualismul, ironia și autoiro-
nia, ludicul, parodicul cu funcţie constructivă, schimbarea
planurilor temporale, fragmentarismul, transformarea
autorului și cititorului în personaje. Toate au scopul de a
obţine autenticitatea, redarea cât mai fidelă a vieţii. Există
aici un paradox, detectat la toţi autorii de care se ocupă și
33
întors pe toate feţele de criticul literar care se simte afin cu
generaţia din care face parte, ce constă în faptul că se în-
cearcă depășirea livrescului chiar prin intermediul acestu-
ia. Astfel, la unii prozatori procedeele livrești sunt scoase
la vedere în mod deliberat ironic-autoironic, iar la alţii
sunt mai bine ascunse în textura scrisului. Deși apreciază
ingeniozitatea „recitalului de procedee” de care dau dova-
dă anumiţi prozatori, Al. Th. Ionescu își mărturisește des-
chis admiraţia pentru regăsirea „purităţii spunerii”, ce
survine după demontarea convenţiilor și iluziilor literatu-
rii. Acesta este însă doar un deziderat de care doar unii
dintre cei analizaţi se apropie sau l-ar putea atinge în vii-
tor. Până atunci, originalitatea prozatorilor optzeciști dis-
cutaţi provine din faptul că vin în proză dinspre proză şi
scriu cu conștiinţa că trebuie să scrie altfel. „Atitudinea lor
e livrescă, evident fiind faptul că semnele realităţii nu mai
pot fi receptate, nici «așezate» în text cu ingenuitate, ci
mediat, printr-un filtru livresc”, notează Al. Th. Ionescu.
Și, lasă el să se înţeleagă, poate că personajul principal de-
vine chiar cuvântul, multe dintre prozele generaţiei ’80
putând fi citite ca aventuri ale cuvântului în căutarea regă-
sirii funcţiei originare de a reda realul. Din această per-
spectivă, generaţia ’80, cel puţin în proza scurtă, este o
generaţie de tranziţie. De altfel, într-o scurtă încheiere in-
titulată Încă două-trei cuvinte autorul atinge, fără a dez-
volta, problema crizei în care a intrat proza scurtă,
optzecistă, afirmând că astăzi nu se mai poate scrie proză
făcând abstracţie de experienţa acestei generaţii, dar nici
în felul lor nu se mai poate continua.

34
 Aventura prozei scurte în anii ’80 s-a dorit un frag-
ment dintr-un proiect mai amplu intitulat Panorama pro-
zei scurte contemporane, nefinalizat din păcate, dar a
cărui schiţă este prezentată într-o Anexă a acestei cărţi.
Autorul intenţiona o perspectivă istorică asupra prozei
scurte postbelice ce ar fi inclus generaţiile ’60 și ’70. Multe
dintre formulările ce trasează planul viitoarei cărţi sunt de
fapt idei, între care „ironia ca atitudine etică” concentrează
felul cum Al. Th. Ionescu a abordat atât viaţa, cât și litera-
tura, încercând să le armonizeze prin tot ce a făcut. Viaţa,
ne-a învăţat el, nu e literatură, dar fără forma pe care i-o
infuzează cuvântul literaturii nu poate fi cu adevărat o via-
ţă umană.

35
 Postmodernismul
ca miză existenţială

Monografia Mircea Nedelciu continuă şi dezvoltă idei

şi teme din Aventura prozei scurte, aplicându-le la unul
dintre prozatorii cei mai reprezentativi ai generaţiei ’80.
De această dată, recitalul de procedee pus în joc în prozele
scurte de autorii comentaţi în prima carte este subsumat
conceptului de postmodernism. Deşi nu suportă „delimi-
tări tranşante”, acest concept are totuşi nişte note definito-
rii (teoretizate de autori ca: Hassan, Lyotard, Baudrillard,
Eco, Vattimo, Durand ş.a.), precum: descentralizare, de-
construcţie, dispersie, fragmentarism, pluricentrism, tole-
ranţă, coabitare. Lor li se adaugă altele propuse de literaţii
români: nouă sensibilitate, antropologism, antropocen-
trism, romantism întors, antimodernism, epistemă cultu-
rală, nou-hermetism, psiheism. Toate dau seama de
multiplele valenţe ale postmodernismului, care fac din el
un instrument de analiză extrem de flexibil. Cu ajutorul
lui, Al. Th. Ionescu urmăreşte evoluţia scrisului lui Mircea
Nedelciu, de la volumele de proză scurtă până la ultimul
roman, Zodia scafandrului.
Cele trei volume de proză scurtă nu se pot încadra în
postmodernism, ci eventual corespund unui „tardo-mo-
dernism” sau „pre-postmodernism”. Totuşi, strânse laolal-
tă, aşa cum au fost publicate în 1999 la editura Paralela 45
din Piteşti, ele pot fi citite ca un roman postmodern. Nici
36
cele două romane, Zmeura de câmpie și Tratament fabu-
latoriu, nu au toate trăsăturile ce le-ar situa fără reţinere
în postmodernism.
Primul roman propriu-zis postmodern de la noi, Fe-
meia în roșu, scris în 1986, dar publicat abia în 1990, are
trei autori, alături de Mircea Nedelciu, semnându-l Mircea
Mihăieș și Adriana Babeţi. Aici sunt etalate mai toate pro-
cedeele postmoderniste, cartea fiind rezultatul unei „ingi-
nerii textuale” – sintagma îi aparţine chiar lui Nedelciu –
ea însăși teoretizată în text.
Zodia scafandrului apărut în 2000, după moartea
autorului, a fost gândit ca o parte dintr-un proiect mai
amplu, ce-și propunea să ajungă la adevărurile profunde
ale societăţii românești în secolul XX. Romanul îi dovedeș-
te lui Al. Th. Ionescu faptul că Mircea Nedelciu se îndrepta
spre o altă etapă a creaţiei sale, în care tehnicile narative
postmoderne sunt ascunse vederii, ceea ce face ca în pri-
mul plan să treacă tema propriu-zisă a romanului. Aceasta
ar fi: răul societăţii totalitare și modalităţile de a-i supra-
vieţui rămânând uman. Se observă că miza (re)devine
existenţială, precum în marile romane ale modernităţii,
autorul căutând să exprime adevărurile despre om și socie-
tate într-un limbaj adaptat sensibilităţii contemporane.
Dacă în felul acesta s-a trecut dincolo de postmodernism e
greu de răspuns. Cert este că, precum spune Mircea
Nedelciu, la noi, prin generaţia ’80, postmodernismul nu a
apărut ca o expresie a epocii postindustriale, ci ca un pro-
iect estetic prin care se urmărea o delimitare de discursul
oficial comunist.

37
 Astăzi, într-o lume ce abundă în clișee manipulatoare
debitate prin multitudinea de mijloace tehnice, o atitudine
de inspiraţie postmodernă, de neîncredere în limbajul
așa-zis oficial ar fi cum nu se poate mai necesară pentru a
regăsi dincolo de noua limbă de lemn adevărurile umane
grave, profunde, tragice. Mă întreb însă dacă postmoder-
nismul a fost cu adevărat asimilat la noi, în ciuda faptului
că, așa cum susţine Al. Th. Ionescu, sensibilitatea contem-
porană ar fi una inevitabil postmodernă.

38
 Simbolism, decadentism,
postmodernism

Ultima carte antumă a lui Al. Th. Ionescu este o edi-

ţie îngrijită și comentată de poezie bacoviană. Scopul di-
dactic al cărţii nu-l împiedică pe autor să pună sub semnul
întrebării, ironizând de cele mai multe ori, locurile comu-
ne legate de Bacovia și să propună idei și imagini noi și
provocatoare. Claritatea expunerii nu suferă însă niciodată,
fiind o marcă a stilului său puternic impregnat de vizual1.
Al. Th. Ionescu pornește de la imaginea consacrată a
lui Bacovia ca poet simbolist, reamintind temele și noţiu-
nile care-l încadrează în acest curent și-l îndepărtează de
retorica romantică, pentru a demonstra cum poetul le
transgresează spre expresionism și decadentism. „Asimi-
lând teme, motive și tehnici simboliste, scrie el, Bacovia
depășește curentul, ignorând îndemnul verlainian «nuan-
ţă, nicidecum culoare» și neputând să pună surdină trăiri-
lor sale, care prin repetare și intensitate devin obsesii și
dau măsura unui dezacord cu lumea și a unei forme de
criză care îl apropie de expresionism, dacă nu îl duce de-a
dreptul în zona mult mai generoasă a decadentismului.”

1
O pasiune a sa cunoscută doar de apropiaţi a fost fotografia. S-ar
putea realiza un album din splendidele răsărituri de soare surprinse de
el de la fereastra apartamentului din Curtea de Argeș. De asemenea,
fotografiile cu scriitori în diverse ipostaze și contexte ar putea alcătui o
istorie ilustrată a literaturii române contemporane.
39
Dacă legăturile cu expresionismul au fost documentate de
critici precum Nicolae Manolescu sau Gheorghe Crăciun,
prezenţa decadentismului în poezia lui Bacovia a fost cel
mult semnalată. Lectura unui studiu al lui Gilbert
Durand, Les mythèmes du décadentisme, îl determină pe
Al. Th. Ionescu să propună cititorilor – nu sunt vizaţi doar
elevii – un exerciţiu interactiv de descoperire în textele
poetului a celor șase teme decadente: artificialitatea opusă
naturii romantice, dandysmul, declinul benefic, femeia fa-
tală, iubirea impură și boala corelată cu moartea. Comen-
tariul a douăsprezece capodopere ale geniului bacovian
demonstrează includerea elementelor simboliste și expre-
sioniste în decadentism. Luând în considerare, în mod
ironic, limitările programei școlare, criticul propune o
abordare care să faciliteze accesul elevilor la poezia baco-
viană, simplificând până la a nu deforma sensurile aceste-
ia. Astfel sunt puse în lumină trei teme bacoviene centrale:
eul liric, natura și atmosfera care au drept caracteristici
corespondente nevroza, artificialitatea și moartea. Imagi-
nea foiţelor de mică prin care trebuie privită poezia baco-
viană, foiţe care se degradează atunci când încercăm să le
desprindem, este o invitaţie la trăirea directă a poeziei sale
după parcurgerea demersului analitic. Utilizând diverse
mijloace, inclusiv analiza gramaticală, Al. Th. Ionescu in-
sistă asupra motivelor tragice abundente în poezia lui
George Bacovia.
Rolul ghidurilor de lectură și de interpretare propu-
se de el este tocmai acela de a provoca deschiderea sensi-
bilităţii cititorului contemporan la spiritul mesajului

40
bacovian. Dincolo de simbolism, expresionism, decaden-
tism, Al. Th. Ionescu realizează o lectură din perspectivă
postmodernă a operei marelui poet. Convingerea sa este că
între sensibilitatea decadentă și cea postmodernă există
corespondenţe profunde. Din moment ce consumă mai
multă energie decât produce, cum afirmă el undeva, post-
modernismul aparţine tot unei faze decadente a culturii,
stând amândouă curentele sub semnul mitemului „decli-
nului benefic”. Sunt sigur că Al. Th. Ionescu ar fi dezvoltat
o astfel de lectură postmodernă a poeziei bacoviene, dar
nu numai, în eseuri sclipitoare, precum cel care deschide
această carte: Bacovia – de la simbolism la decadentism.

41
 Un jurnal provincial de viaţă
și lectură sui-generis

S-a spus că un articol de ziar trebuie să trăiască o zi,

subînţelegându-se că apoi el trebuie să moară. Departe de
mine gândul de a contrazice consacrata butadă. Totuși, ea
nu explică de ce putem citi astăzi, după mai bine de un
secol, publicistica lui Caragiale, a lui Eminescu și nu nu-
mai. Și nu o facem doar dintr-o curiozitate istorică, ci ca și
cum textele lor ar fi scrise pentru noi cei de azi. Poate fi-
indcă reușind să capteze viaţa unei zile, articolul de ziar o
poate conserva în timp; chiar dacă moare în ziua următoa-
re, articolul scris de un maestru poate fi retrezit la viaţă de
privirea unor cititori avizi să-și cunoască atât trecutul, cât
și prezentul. Cred că dacă autorul și-a pus sufletul în textul
pe care l-a scris, fie și un umil articol de ziar, el trăiește
indiferent de conjunctura subiectelor și problemelor dez-
bătute. Pe lângă suflet e necesară, bineînţeles, și inteligen-
ţa de a pune în joc anumite constante ale condiţiei umane.
Că acest lucru nu-i la îndemâna oricărui gazetar, ci doar a
acelora care au o cultură asimilată organic, este un loc co-
mun. Dar cred că mai e ceva, care implică deopotrivă și
sufletul, și inteligenţa și cultura: vocaţia comunicării. Să
scrii un articol de ziar ca și cum te-ai adresa unor interlo-
cutori prezenţi în carne şi oase cred că ţine de condiţia ade-
văratului gazetar. Este tocmai ceea ce face Al. Th. Ionescu
în editorialele sale publicate vreme de 5 ani, din 2004
42
până pe 25 martie 2009, cu trei zile înaintea morţii.
Recitindu-le sunt uimit câtă pasiune punea el în tot ceea ce
se implica. Îmi vorbea odată de proiectul unui „jurnal pro-
vincial de viaţă și lectură”. Consider că el este cuprins în
cele două volume de articole, A(l)titudini și A(l)titudini
culturale – la care aș adăuga și cronicile cuprinse în Um-
bra bibliotecii –, ce oferă un tablou al vieţii de provincie,
cu politică, moravuri, cultură, conectate însă la cea naţio-
nală și uneori chiar europeană. Temele sunt diverse, dicta-
te firește de evenimentele zilei, dar există câteva constante
precum: criza învăţământului, liberalismul și crizele sale,
starea vremii și schimbările naturii, apariţii editoriale și
evenimente culturale. Tonul articolelor este în general
sceptic, uneori cu accente pesimiste, deși există și pagini în
care răzbate speranţa unei renașteri morale a acestei naţi-
uni pe baza căreia s-ar putea clădi și economic, și politic și
cultural. Amărăciunea intelectualului, dascăl, scriitor, zia-
rist, sensibil la dispreţul puternicilor zilei, cărora le cu-
noaște precaritatea morală și culturală, străbate însă ca un
fir roșu orice text, chiar și cele care descriu starea vremii
sau peisaje din Curtea de Argeș.
Ochiul său de gazetar înregistrează cu precădere as-
pectul provincial al unor manifestări locale ce se vor de an-
vergură cel puţin naţională, ceea ce i-a atras, bineînţeles,
destui dușmani. Când admiră o face însă fără reţinere. Mai
ales tinerii sunt cei de care își leagă speranţele sale, de aceea
îi încurajează, inclusiv publicându-le și prezentându-le
primele încercări literare, ori de câte ori simte că aceștia
promit. Dar tristeţea dascălului provocată de mecanismele

43
legale sau de culise ce au dus la degradarea învăţământului
românesc nu poate fi învinsă în totalitate de realizările
excepţionale ale unor elevi străluciţi.
Al. Th. Ionescu gazetarul se plasează ca observator
implicat la nivelul omului de pe stradă, căruia încearcă să-i
lămurească iţele încurcate ale puterii, mizând pe gradul
său de inteligenţă și bună-credinţă. Uzează în acest scop
de expresii percutante, imagini revelatoare, predicţii cu
privire la evenimentele viitoare, unele confirmate, dar care
au în primul rând rolul de a provoca gândirea cititorului.
Evaluarea activităţii politicienilor locali sau de la centru,
indiferent de culoarea politică, se face în funcţie de stan-
darde morale de bun-simţ – fără a cădea în moralism –, pe
care aceștia, atunci ca și acum, le-au încălcat continuu.
Constatând că lucrurile au rămas la fel, nu-ţi poţi reprima,
recitind aceste volume de articole, un sentiment de zădăr-
nicie: atâta cultură, ironie, umor, inteligenţă puse în joc
n-au putut schimba nimic! Dar poate că vor fi făcut-o la un
alt nivel, lămurind neclarităţi, prevenind greșeli, întărind
discernământul și simţul valoric în oameni care nu sunt în
prim-plan. Nu-i puţin lucru să întâlnești, chiar și prin
scris, un spirit liber, ale cărui opţiuni sunt afirmate tran-
șant și care nu abdică de la exigenţele pentru adevăr și
claritate. Este ceea ce aș numi dimensiunea etică a inteli-
genţei sale, prin care înţeleg curajul de a spune lucrurilor
pe nume, învingând cenzurile interioare și exterioare, ce
ne îngrădesc, falsificându-ne opiniile. Să spui exact ceea ce
gândești cred că este, astăzi, unul dintre cele mai grele lu-
cruri.

44
 Spuneam mai înainte că articolele de ziar ale lui
Al. Th. Ionescu, strânse în cele două volume, însumând
fiecare peste 300 de pagini, pot alcătui un jurnal. Este vor-
ba de unul al asumării unei condiţii marginale care, para-
doxal, îi conferă o libertate la care puţini ajung. Putem deci
(re)citi articolele lui Al. Th. Ionescu ca pe niște consemnări
aproape zilnice, în care faptele de viaţă şi lecturile se în-
trepătrund, rezultatul fiind nu doar o frescă a unui oraş de
provincie, ci şi un portret al autorului. În special articolele
de atitudine critică faţă de principii sau valori morale, es-
tetice, civice, pot fi citite ca şi cum ar fi fost scrise astăzi şi,
din păcate, cred că vor fi la fel de valabile şi mâine.

45
 Între viaţă și cărţi

Multe dintre cărţile în legătură cu care a scris

Al. Th. Ionescu vreme de aproape două decenii, de la sfâr-
șitul anilor ’80 ai secolului trecut, până la sfârșitul vieţii, în
martie 2009, au fost sau vor fi probabil uitate. Cronicile
sale însă rezistă curgerii vremii, fapt de care mi-am dat
seama recitind, după șase ani de la apariţie, Umbra biblio-
tecii. Impresia la a nu știu câta relectură este că ele au o
anumită autonomie, care nu exclude obiectivitatea în obţi-
nerea unei imagini clare și coerente asupra unei cărţi, lă-
muritoare chiar și pentru cine nu a citit sau a uitat
respectiva carte. Realizează aceasta fără a o rezuma, ci prin
judecăţi personale foarte bine pliate pe obiect. Fără a fi
excesiv de metodic, ci mai degrabă un intuitiv, criticul nu
dă greș în surprinderea esenţialului și nu deviază de la el.
Intuiţia esenţialului, vizibilă și în citatele relevante și bine
plasate în propriul text, combinată cu simţul valorii esteti-
ce, dă senzaţia de siguranţă a verdictelor critice, care nu
lipsesc niciodată, fiind formulate mai voalat sau mai tran-
șant, în general la final. Pe lângă acestea, vocaţia didactică
a autorului se dezvăluie în comparaţiile expresive împru-
mutate din varii domenii: biologie, geografie, geologie,
medicină etc., care facilitează înţelegerea cititorului în
punctele mai dificile, fixându-i totodată în memorie ima-
gini revelatoare. Nu există însă nicio urmă de didacticism,
de dăscăleală în aceste cronici ce ar putea ajuta pe oricine

46
este interesat să descopere modalităţile apropierii de o
carte, de un autor.
Implicarea lui Al. Th. Ionescu în propriul scris este
deplină, organică, astfel încât textul rezultat conţine și pro-
cesul transformării în substanţă proprie a textelor altora.
Formula adecvată a unui astfel de demers ne-o oferă chiar
el în titlul unei cronici: „implicarea ironică”. Sintagma este
evident oximoronică, fiindcă ironia presupune detașarea
de obiectul vizat, însă „secretul” lui Al. Th. Ionescu e de a
menţine cei doi termeni, implicare și ironie, împreună, în
tensiunea lor contradictorie transmisă și cititorului, invitat
la o astfel de participare detașată. Cărţile, ne sugerează
criticul, ne mint, dar o fac pentru a ne spune un adevăr
mai adânc, care nu poate fi spus direct, căci s-ar banaliza.
De aceea cred, și știu că și el credea, că literatura nu va dis-
părea niciodată decât cu preţul unui tembelism generalizat.
Cronicile literare ale lui Al. Th. Ionescu pot fi recep-
tate pe trei planuri, după părerea mea. Primul ar fi cel
obiectiv, cartea și autorul despre care scrie și pe care știe
să-l întâlnească prin intermediul textului. Al doilea este el
însuși ca participant empatic–ironic la creaţia celuilalt.
Aceste două niveluri se întrepătrund căci – iar aceasta ţine
chiar de esenţa talentului – scriind despre alţii, el scrie în
același timp despre sine. Cel de-al treilea nivel sau referin-
ţă este cititorul, dialogul continuu cu acesta fiind una
dintre mărcile stilistice ale lui Al. Th. Ionescu, care trans-
formă scrisul său într-un spectacol. Majoritatea scrierilor
sunt, așa cum li s-a reproșat încă de la Platon, niște mono-
loguri. Invitându-l pe cititor să participe la actul receptării

47
și evaluării critice a unei opere literare în calitate de parte-
ner, de martor sau de posibil contestatar, Al. Th. Ionescu
forţează limitele discursului monologal către sugestia unui
dialog. Există în scrisul lui Al. Th. Ionescu o sete reală de
comunicare, atât de puternică încât reușește să o trezească
și pe cea adormită în cititor. Capacitatea de a-l face pe ce-
lălalt să se deschidă dialogului îi definea de altfel întregul
fel de a fi. În scris, ca și în viaţa de zi cu zi, Al. Th. Ionescu
nu ezita să-și mărturisească deschis îndoielile, incertitudi-
nile, mirările. Farmecul său personal, transmis nealterat în
textele scrise, ţine și de faptul că nu discută de pe poziţia
unui deţinător al adevărului, ci a unui căutător, situân-
du-se voluntar la același nivel cu cititorul, partenerul de
dialog invitat să tatoneze împreună cu el calea spre aflarea
adevărului sau sensurilor în literatură, ca și în viaţă.
Judecăţile de valoare ale criticului literar Al. Th. Ionescu
sunt – eu n-am găsit nicio excepţie – bine cumpănite și ar-
gumentate, obiecţiile punctuale, acolo unde e cazul, profi-
lându-se pe fundalul aprecierii meritelor unei opere.
Criticul nu iartă în general lipsa de imaginaţie a unui au-
tor, previzibilitatea subiectului sau banalitatea mijloacelor
scriitoricești, dar nu uită totuși realizările, atâtea câte sunt,
sau măcar potenţialităţile ce ar putea fi dezvoltate. Proba-
bil că autorii despre care a scris au avut ce învăţa citindu-i
cronicile. Unul dintre criteriile de evaluare a unei opera
literare, dacă nu cumva cel mai important, cu relevanţă
deopotrivă estetică și etică, este asumarea de către autor a
temelor, personajelor și mijloacelor artistice. Chiar și incon-
secvenţa, dacă e asumată, poate fi un argument axiologic.

48
Fără a abdica de la principiul autonomiei esteticului în
literatură, dimpotrivă, îl afirmă împotriva oricărui contes-
tatar, Al. Th. Ionescu nu este interesat doar de expresie de
dragul ei înseși, ci de capacitatea acesteia de a transmite
intensitatea unei trăiri, adică a vieţii cu toate ale ei: tragi-
cul, grotescul, banalul, ratarea, bucuria, iubirea, degrada-
rea, moartea. Că acestea sunt și temele sale de meditaţie se
simte în fiecare rând scris. Precum am mai spus, la
Al. Th. Ionescu graniţa dintre viaţă și cărţi este fluidă, tră-
sătură ce-l apropie de autorii postmoderni, mulţi din gene-
raţia ’80. Dar nici la aceștia „recitalul de procedee” pus în
joc nu-l convinge decât în măsura în care mijloacele artis-
tice nu sunt etalate de dragul lor, ci înglobate până la a
deveni invizibile în structura mesajului transmis. Tehnicile
narative nu ar trebui să apară explicit în text decât în mo-
dalităţi ludic-ironice sau parodice, cum se întâmplă în ca-
zul celor mai buni prozatori optzeciști. La aceștia cel mai
mult va aprecia criticul congeneraţionist renunţarea la pozi-
ţia clasică, a demiurgului atoateștiutor, pentru a se situa la
nivelul cititorului, mărturisindu-i și mărturisindu-și nedu-
meririle legate de continuarea subiectului, soarta persona-
jelor sau de scris în general. Rezonanţa lui Al. Th. Ionescu
cu postmodernismul a fost, așadar, cât se poate de fireas-
că, acest curent reprezentând pentru el o cale de regăsire a
vieţii prin cărţi, în „umbra bibliotecii”.
Îmi amintesc că l-am întrebat pe la începutul pasiunii
mele pentru literatură dacă se poate scăpa de cărţi. Între-
bare de adolescent pe care a luat-o foarte în serios, așa
cum lua orice întrebare venită din partea unui învăţăcel,

49
răspunzându-mi, ţin minte perfect, că: „un intelectual nu
poate scăpa niciodată de livresc”. Autenticitatea, plenitu-
dinea vieţii, de care eu credeam că lectura mă îndepărtea-
ză, se obţine pentru cel împătimit de cultură numai mediat
de carte.
Deși ivite, normal, dintr-un imbold livresc, cronicile
literare ale lui Al. Th. Ionescu, care sunt de fapt cro-
nici-eseu, trimit dincolo de acest plan, spre oamenii vii,
spre noi cititorii, învăţându-ne că literatura nu este o dis-
ciplină închisă în sine, ci o provocare de a ne asuma pro-
pria viaţă, neîngropând-o în banalitatea convenţiilor
sociale, politice sau de alt fel. Este ca și cum trăirea la ma-
ximă intensitate a vieţii ar depinde de buna întrebuinţare a
cuvintelor, iar diversele forme ale răului – ura, banalitatea,
grotescul, crima, dictatura – provin din degradarea cuvân-
tului. Marea sa lecţie, despre care mărturisesc deopotrivă
scrisul și viaţa sa, pe care au învăţat-o toţi elevii săi adevă-
raţi, a fost cea despre importanţa cuvântului. O lecţie deo-
potrivă estetică, etică și filosofică în sensul socratic. Este și
acesta unul dintre motivele pentru care trecerea timpului
nu ia, ci adaugă ceva scrierilor și amintirii personalităţii
sale.

50
 În loc de concluzii

Cu Al. Th. Ionescu în eternitate

Au trecut, nici nu ştiu cum şi când, şapte ani de când

Al. Th. Ionescu nu mai este printre noi. Lucrurile se
schimbă atât de rapid că până şi timpul, dacă nu cumva el
mai întâi, devine ireal. Pe lângă melancolie e aici şi o şansă
de a ne privi pe noi înşine, pe cei din jur şi lumea cu o
anumită detaşare, deşi presiunea socială, grijile, au crescut
atât de mult încât această stare se obţine foarte rar; şi cu
atât mai greu de unul singur. O revistă de filosofie franţu-
zească lansa ca temă întrebarea: gândim mai bine singuri
sau împreună cu alţii? Înclin să cred că împreună – singuri
riscăm să ne blocăm sau să ne rătăcim –, dar numai cu
aceia care ştiu să fie singuri. Pe aceştia îi găsim mai des
decât ne închipuim: sunt autorii cărţilor bune al căror
chip, adică suflet, îl întrezărim dacă ştim să citim dincolo
de rândurile scrise. Numai că, în avalanşa de cărţi bune şi
foarte bune – nu vorbesc de cele proaste unde nimeni nu
se întâlneşte cu nimeni – şi aceştia intră şi dispar din vieţile
noastre destul de repede. Cred că nicio carte nu poate înlo-
cui şansa de a întâlni o persoană reală, un suflet întrupat
51
care ştie şi poate să-ţi elibereze sufletul îngropat în preju-
decăţi, manipulări ş.a. Aici e superioritatea religiei creştine
faţă de oricare alta: Dumnezeul întrupat are cel mai înalt
grad de realitate.
Comparativ cu autorii pe care îi ştim din cărţile lor,
dar nu i-am întâlnit direct, sau cu personajele livreşti, per-
soanele reale întâlnite faţă către faţă continuă, şi atunci
când nu mai sunt, să ne marcheze, pe căi ştiute ori cel mai
adesea neştiute, existenţa. Mai mult, am sentimentul că în
curgerea apocaliptică a timpului, ele ne oferă o anume cer-
titudine a realităţii. Mie aşa mi se întâmplă când, în mo-
mentele de criză, mă gândesc la Al. Th. Ionescu. Îmi vin,
desigur, în minte imagini ale sale, întâmplări trăite împre-
ună, vorbe pe care mi le-a spus, există cărţile sale şi cei pe
care i-a iubit. Dar când spun „mă gândesc la el” înţeleg că
gândesc împreună cu el: este acela în care mă văd mai
aproape de ceea ce sunt, cel prin care mă raportez la mine
sau la ceea ce este mai adânc decât mine. Aşa era şi atunci
când trăia, doar că acum procesul s-a interiorizat. Prezenţa
sa însă nu s-a stins, ci dimpotrivă, e mai aproape acum
decât atunci când timpul şi spaţiul ne despărţeau adesea.
El face parte din fiinţa mea. Aşa se întâmplă cu toţi oame-
nii pe care i-am întâlnit cu adevărat, nu doar am trecut
unii pe lângă alţii, însă cu aceia care nu mai sunt accentele
sunt mult mai pregnante. De aceea, în singurătatea noas-
tră cea mai adâncă, morţii sunt mai vii decât cei vii. Nu-i
putem uita decât cu riscul de a uita de noi înşine, adică de
a uita să existăm. Lucrul acesta se va întâmpla inevitabil,
ştim asta, dar faptul că cei morţi au devenit parte din fiinţa

52
noastră face mult mai credibilă învierea cea de pe urmă.
Dacă fiecare moare singur, cred că nu putem învia decât
împreună. Faţă cu această nădejde, cea mai mare a umani-
tăţii, ce mai contează uitarea la care lumea ne condamnă
uneori la scurt timp după ce am părăsit-o?

53
 Antologie

Intenţionasem să grupez fragmentele antologate din

scrierile lui Al. Th. Ionescu după un criteriu tematic. Apoi
mi-am dat seama că ordinea cronologică dă seama mai
bine de vivacitatea spiritului său, de capacitatea sa de a se
mișca rapid între mai multe planuri ale realului. Oricum,
unitatea de viziune și cea stilistică rămân în prim-plan,
indiferent de subiectul abordat. Un criteriu de selecţie a
fost însă valoarea aforistică a multora dintre citate, pe care
am preferat să nu le pun între ghilimele, ci să le scriu cu
italice.

Aventura prozei scurte și alte texte

Deși pare un paradox, nu e decât un adevăr: în criza

de timp a omului contemporan e mult mai ușor să citești
un roman decât o nuvelă, pentru că, firesc, lectura aces-
tuia presupune, pe lângă o anumită stare, și o continuita-
te. (p. 7)
Li se poate reproșa orice acestor prozatori (optze-
cişti n.n.), în afară de știinţa scrisului. Ei vin în proză
dinspre proză și scriu cu conștiinţa că trebuie să scrie

54
altfel. Atitudinea lor e livrescă, evident fiind că semnele
realităţii nu mai pot fi nici receptate, nici „așezate” în text
cu ingenuitate, ci mediat, printr-un filtru livresc. (p. 32)
Pentru ei livrescul nu acţionează ca o constrângere,
ci ca o forţă eliberatoare de convenţii și provoacă o per-
manentă adecvare a discursului epic în vederea reducerii
decalajului dintre semnele realităţii și imaginea lor în
text. (p. 33)
Exagerarea în direcţia „independenţei” totale a ge-
neraţiei ’80 e la fel de păgubitoare ca și ruperea ei de ori-
ce „tradiţie”. (p. 37)
În prozele „textualiștilor” optzeciști, […] autorul, nu
numai că nu dispare, ci iese la rampă; uneori ca să răs-
pundă aplauzelor, alteori ca să le provoace. (p. 38)
Privind cu o curiozitate contrafăcută la formula so-
cratică, el (prozatorul optzecist n.n.) știe că ştie totul (sau,
mă rog, aproape totul). Dacă i-a mai rămas ceva, atunci
acela este jocul, dar nu simţit ca o bucurie, ci mai mult ca
o necesitate în care consumă – totuși – mai multă energie
decât produce. (p. 40)
Debutând sub steagul livrescului și al cotidianului,
ei (optzeciștii n.n.) vor să demonstreze că aceste două ca-
tegorii nu sunt incompatibile și vom întâlni în textele lor,
concret, diferite forme ale acestei relaţii. (p. 43)
Prozatorul (Mircea Nedelciu n.n.) este (comparaţia
s-ar putea să mi-o însușesc printr-un fenomen de falsă
memorie) asemenea unui scamator care își prezintă nu-
merele explicându-le pe măsură ce le efectuează, în scopul
obţinerii unor efecte. O parte a publicului, amator de sen-
zaţii imediate, nu va gusta dezvăluirea, fluierându-l pe
scamator. Altă parte îl va urmări cu sufletul la gură, nu
55
în așteptarea rezultatului (care oricum nu mai contează),
ci pentru confirmarea propriilor intuiţii despre mecanis-
mul mistificării. (p. 45)
Această groază de a nu fi crezut determină nu nu-
mai programul estetic, ci și atitudinea etică ale ultimei
generaţii de prozatori. (p. 46)
Epicul, atrofiindu-se, devine doar un pretext al eta-
lării unui rafinament tehnic deosebit, în care gustul pen-
tru parodie coexistă cu flerul reportericesc de a prinde
„din aer” gesturile și limbajele străzii, care, dincolo de un
nivel comun de percepere se despart în zeci de nuanţe.
(p. 46)
Nu trăirea clipei, ci scrierea ei îl interesează,
deci, pe prozator (Gheorghe Crăciun n.n.), care nu poate
scăpa în actul său de o puternică determinare livrescă
manifestată în mai multe forme. (p. 51)
Ironia în exces are – știţi și dumneavoastră foarte
bine – efecte contrare. (p. 58)
„A face psihologie în era textualismului e ca și cum
ai dansa, într-o discotecă isterizată, un vals.” (Radu Călin
Cristea) Frumos spus, numai că nu vedem în aceasta ne-
apărat un semn al demodării, ci o încercare lăudabilă de
reacreditare a psihologicului într-o perioadă în care per-
sonajele, devenite doar semne ale demonstraţiilor, nu mai
„suportă” așa ceva. (p. 64)
Oricum ar fi, putem depista și la Bedros Horasangi-
an – ceea ce numim cu un termen deja consacrat – un
„recital de procedee”, numai că el este „ascuns” în textura
epicului și poate de aceea unele din scrierile sale emană
un fel de bucurie a spunerii pe care nu o mai au azi
mulţi prozatori. (p. 67)
56
 Între realitatea cotidiană și livresc se stabilește
o relaţie armonică, iar o confuzie între ele – productivă
artistic – este oricând posibilă, chiar dacă numai pentru
câteva clipe. (p. 69)
Pentru prozatorii de azi, încercăm să continuăm,
viaţa nu mai poate deveni „obsedant de livrescă”; ea
este deja. (p. 70)
Rezultatul este că autorul (Alexandru Vlad n.n.) nu
descrie, ci scrie o realitate a lui, pe care o mai „recu-
noști” doar prin câteva informaţii nominale. Cauza care
provoacă detașarea de modelul real este livrescul. (p. 77)
Aici mi se pare că Alexandru Vlad se desparte tran-
șant de alţi textualiști. Ei reușesc, în ce au mai bun, o re-
cuperare a realului, chiar (sau mai ales) utilizând
procedee livrești, pe când autorul Drumului spre Polul
Sud parcurge cu mai mare intensitate experienţa cărţii
decât experienţa vieţii, iar la el realitatea subiectivizată
este impusă în fraze a căror tranzitivitate scade sub limi-
ta unei proze obișnuite; invenţiei epice sau tehnice îi ia
locul invenţia stilistică. (p. 77)
Viaţa domină textul, pare a ne spune maliţios
autorul (Ioan Groșan n.n.) privind pe sub cozorocul șepcii
care-i ascunde chelia prematur conturată. Livrescul este
o metodă ca multe altele, dar nu obiectul literaturii. Înţe-
lepciune de ardelean, care se ascunde totuși sub o haină
de clown, în așteptarea momentului în care să-și poată
îmbrăca un costum de gală, care, dacă nu este încă frac,
elegant, nu-i vorbă, este totuși un smoching. (p. 83)
Ochi de reporter – înainte de orice – cu tot ceea ce
presupune, în primul rând cu priză la real și știinţa izolă-
rii și încadrării faptului de viaţă adeseori anost, pentru
57
a-i da relief, Cornel Nistorescu ambiţionează să depă-
șească specia fără să o trădeze, adică să-i mute, de fapt,
limitele estetice mai aproape de proză. (p. 88)
Forţa cu care Răzvan Petrescu depășește livrescul
său primordial, redescoperind puritatea simplă a naraţi-
unii și puterea ei de atracţie, provoacă o breșă optimistă
în starea de criză internă care începuse să se contureze.
„Puritatea simplă” de care tocmai vorbeam este o sin-
tagmă care nu presupune, nici pe departe, naivitate, ci
doar un efort de a redescoperi, pe alte coordonate și con-
sumând alte experienţe, „spunerea”, ritmul ei susţinut,
care nu exclude, ci ascunde în peisajul epic tehnicile nara-
tive. (p. 99)
Ce este, deci, generaţia ’80 al cărei lider – unul din-
tre ei – a fost Mircea Nedelciu? O generaţie de filologi –
cum a numit-o (cel puţin în dispute orale) Bedros Hora-
sangian – cu știinţa și conștiinţa scrisului, care vine în
literatură dinspre literatură. (p. 102)
A fost rolul generaţiei ’80 de a provoca printr-o sin-
ceritate mergând până la brutalitate în a respinge con-
venţiile și iluziile literare – o nouă atitudine estetică.
(p. 103)

58
 Mircea Nedelciu
Monografie, antologie comentată,
receptare critică

Personajele lui Nedelciu nu mai sunt reflexe tăcute

ale unei realităţi, proiecţii de la persoană la personaj, ci
au forţa, chiar aplombul, să inverseze în favoarea lor
acest raport. (p. 22)
Dacă trecem peste imprecizia gramaticală – al ni-
mănui este totuși pronume negativ – încercăm să credem
că sensul unei proze trimite la ideea că nu te poţi găsi cu
adevărat decât dacă și după ce te debarasezi de toată în-
cărcătura socială care ţi-a fost dată. (p. 23)
Câtă interogaţie, atâta ironie. Și câtă ironie atâta
intenţie polemică. (p. 30)
Dacă veţi accepta ipoteza de lucru, veţi înţelege că
valoarea romanului Tratament fabulatoriu este dată
nu numai de subtilitatea performanţelor naratologice,
dar și de implicarea lui, prin sugestii cărora mijloacele
specifice artei le atenuează, dar nu le elimină accentul
critic, în ceea ce îndeobște se numește rezistenţa prin cul-
tură. (p. 33)
Varietatea stilistică este o formă de expresivitate
postmodernă și o dovadă palpabilă că imaginea scriito-
rului „inspirat” care visează la muzica sferelor de unde
să-și primească lumina devine desuetă, ea fiind înlocuită
cu aceea mult mai adecvată și mai terestră a scriitorului
„meșteșugar”, dacă nu chiar „pălmaș”, a cărui „inspiraţie”
59
este sinonimă cu documentarea intensă și care recupe-
rează și stăpânește totalitatea prin categorii culturale.
(p. 37)
Poietica și poetica unui astfel de roman exclud ca re-
ceptarea adecvată să fie făcută din perspectivă disjuncti-
vă (ori..., ori), ci dintr-una copulativă (și..., și), mult mai
democratică și mai apropiată de sensibilitatea contempo-
rană, care este, cu sau fără știinţa noastră și cu sau fără
voia noastră, una postmodernă. În ciuda faptului că ro-
manul Femeia în roşu a şocat ca şi Centre Beauborg
la început, prin faptul că are toată „măţăraia” la vedere,
el va fi (dacă nu cumva este deja) apreciat ca prima scri-
ere importantă postmodernistă în proza română care o
rupe decisiv cu istmurile tardo-moderniste sau
pre-postmoderniste, oricum ar fi argumentate ele.
(p. 38)
Cu sensul său tipografic, zaţul devine inutil odată
folosit. Prin reciclare, trecând prin faza de „bucată in-
formă de plumb”, el va putea redeveni zaţ înmagazinând
o altă realitate în alte forme şi cu alte sensuri. Îşi va fi
pierdut el însă complet memoria? (p. 44)
În literatura postmodernă, parodicul are o finalitate
constructivă, căci pe măsură ce subminează structuri osi-
ficate, construiește altele, reciclând materialele rezultate
din acţiunea demolatoare. Nu știu cine a făcut observaţia
aceasta, dar în uriașa bibliografie a postmodernismului
cu siguranţă că a făcut-o cineva. (p. 45)

60
 George Bacovia – Poezii

Complexitatea și splendoarea poeziei bacoviene se

relevă doar dacă o privim ca prin foiţele de mică, deoda-
tă. Căci, încercând să le despărţim definitiv, foiţele de
mică se distrug. (p. 13)
Sub coaja comică găsești însă la Bacovia un sâmbu-
re tragic: trăind în „paradisurile artificiale”, omul își
scapă de sub control, nu se mai regăsește pe sine. (p. 30)
Câtă sinceritate și câtă simulare a stărilor există în
poezie este greu de măsurat, căci la Bacovia distincţia
este nerelevantă, ca la orice natură histrionică, unde iro-
nia, care de obicei se detașează, nu respinge, ba chiar
atrage un dramatism real. (p. 46)

61
 A(l)titudini

Ironia presupune o doză de înţelegere a adversaru-

lui, pe care politicienii noștri nu o au, și un coeficient de
rafinament cu care nu te naști și dacă ţi l-ai dobândit,
n-ai mai avut timp să devii om politic. (p. 9)
În consecinţă: mocirla socială, morală și politică în
care ne scăldăm nu face altceva decât să favorizeze mari
inegalităţi și să ne permită să apreciem șiretenia drept
inteligenţă. Că doar trăim în România. (p. 10)
Spuneam că mai la sud de Curtea de Argeș au înflo-
rit castanii, prilej de imagini stranii: crengi și frunze us-
cate, lângă fructe ţepoase și candelabre de flori albe care
se întreabă ce se întâmplă cu ele. (p. 19)
Niciun aparat, niciun calculator, niciun manual,
nicio planșă sau schemă sofisticată nu pot ţine locul das-
călului și nu pot băga în căpșorul copilului structurile lo-
gice care îl vor ajuta apoi să treacă prin viaţă. (p. 20)
Întrebarea e, la urma urmelor, cine e de vină. Clasa
politică? Da, pentru că n-are nimic logic în prestaţia ei și
pentru că nu se gândește decât la binele personal. Școala?
Da, pentru că sistemul de valori etice, pe care e obligată
să-l implementeze, nu are nimic de-a face cu realitatea.
(p. 23)
Să o lăsăm așa, căci, ne învaţă cărţile pe care nu
mai avem timp să le citim, societatea este un organism cu

62
autoreglare. Atenţie, nu a valorilor, ci a timpului de re-
ceptare a valorilor. (p. 28)
Omul care își face „cultura” la televizor poate ajun-
ge mare: consilier, primar, parlamentar... Omul care își
face cultura din cărţi poate ajunge, în cel mai bun caz, un
prăpădit. De intelectual. (p. 28)
Sigur că există un remediu împotriva frustrării:
asumarea propriei ratări. (p. 31)
V-aţi întrebat vreodată câte mici drame umane se
pot ascunde în spatele unor formule? „Șarpe monetar”,
„aliniere a preţurilor”, „racordare la legislaţia europea-
nă”, „aliniere la legislaţia europeană”. (p. 44)
Românului nu-i place să-și vadă goliciunea sufle-
tească în toată splendoarea ei, măruntă și derizorie.
(p. 46)
Și pentru că mi-e tot mai greu să mă abţin când văd
prostia cocoţată în funcţii de răspundere la toate nivelu-
rile, când văd șiretenia luată drept inteligenţă și vanita-
tea considerată drept rafinament, prefer să spun că eu
am obosit. (p. 50)
Primul pas va fi acesta: să punem valoarea de sim-
bol între paranteze și să ne ocupăm de realitate. (p. 51)
Noi nici măcar nu îndrăznim să ne întrebăm ce se
întâmplă în următoarele două-trei zile, pentru că politica
românească este mai imprevizibilă decât meteorologia.
(p. 70)
Să nu dramatizăm totuși prea mult. O ţară este un
organism cu autoreglare și, indiferent câte lovituri pri-
mește, până la urmă, își va reveni. (p. 78)

63
 Nefirescul răului cel mai mic are, în mod firesc, un
nume: Băsescu. Trist, descurajant, dar adevărat. (p. 84)
Febrilitatea dă valoare pulsatorie produselor artis-
tice, iar ce pulsează trăiește, dacă nu vă sperie cuvântul.
Ar mai trebui să adăugăm fervoarea – și vom lăsa cu-
vântul fără să-l banalizăm prin explicaţii. (p. 94)
Așa e viaţa politică locală: banală, nesemnificativă
și ruptă de realitate. Ca să nu zic coruptă. (p. 105)
Criza cea mare, criza-crizei, e că nu spunem lucruri-
lor pe nume. (p. 107)
Căruţa cu GPS – iată care ar putea fi emblema su-
prarealistă a României în 2007. (p. 109)
Dacă nu va cădea guvernul în viaţa politică din
Curtea de Argeș, nu se va întâmpla nimic. La noi inerţia e
mare, însă grădina politică a lui Dumnezeu e și mai ma-
re. (p. 139)
În fond, mizeria umană, ipocrizia îndelung exersată,
descurcăreala, naturile rudimentare, spiritele grobiene
zburdă și azi în deplină libertate și se simt al dracului de
bine. Priviţi la viaţa politică românească doar un pic mai
atent și-mi veţi da dreptate. (p. 165)
O fi „ireal” să te gândești la un comportament „real”
al politicienilor? (p. 169)
Criza economică, [...] reală, este dublată de o criză
politică, mult mai adâncă, și de una morală care macină
poporul la rădăcinile lui. (p. 181)
Hai să fim cinstiţi: preţul politicii românești nu este
altul decât dispreţul pentru cetăţeni? Poate aveţi răbdare
să vă gândiţi la această formulă. Și atunci veţi reflecta

64
ceva mai mult înainte de a pune ștampila pe unul dintre
candidaţi. (p. 247)
Politicianul român nu știe când să se oprească. El
crede că, odată ce a câștigat o demnitate, este veșnic ale-
sul poporului, care a devenit pentru el prostime, iar dru-
mul nu mai poate fi decât în sus. (p. 258)
Cu PSD-ul se întâmplă un lucru ciudat: este un par-
tid de oameni bogaţi care-și oferă umărul să plângă pe el
oamenii săraci. Dacă va face și gesturi concrete, adică în
folosul defavorizaţilor vieţii, atunci va avea multe de câș-
tigat, oricât nu mi-ar plăcea mie. (p. 260)
Firește, pentru asemenea oameni, naivitatea este nu
o formă de inocenţă, ci una de prostie, iar în tagma poli-
ticienilor, care cuprinde atât oameni a căror inteligenţă e
susţinută de câteva mii de cuvinte, cât și oameni care au
în buzunarul creierului doar o sută-două de cuvinte, să fii
dezinteresat din punct de vedere financiar este totuna cu
prostia. (p. 263)
În ceea ce mă privește, voi continua să-mi spun pă-
rerea, cu o onestitate care poate să meargă de la calm și
plictis până la furie. Voi lăuda ce e de lăudat și voi critica
mai abitir ca până acum ceea ce va fi de criticat. Până mă
voi sătura. Dar nu voi lăsa nepedepsit pe oricine va mai
spune că iau bani de la unul sau de la altul. Vai de chipul
lui... (p. 264)
Aștept cu răbdare ziua în care în provincie, ca și la
centru, obiecţia va fi considerată o formă de respect. Va
veni oare? (p. 275)

65
 Dat fiind specificul vieţii politice românești, expresia
„nicio raţiune” este perfect sinonimă cu „raţiuni politice”.
(p. 275)
Căci omul nu are ochi decât pentru sine și pentru în-
vingători, iar și pe aceia îi ia de martori la gândul as-
cuns, dar reconfortant, că le e și lor la îndemână așa
ceva. E profund uman, dar cât de trist că e așa! Iată de
ce, în momentele noastre cele mai bune, ar trebui să elo-
giem, fie și doar în gând, pe cei care au fost învinși. Să ne
simţim aproape de ei, căci majoritatea dintre noi am
pierdut de mult mai multe ori în viaţă decât am câștigat.
Dar câţi dintre noi recunoaștem acest lucru? (p. 287)
Ceea ce mai vreau să spun este următorul lucru: pe-
ricolul cel mare, în provincie, este exacerbarea propriei
valori. Creatori, onorabili altfel, pierd contactul cu nivelul
superior al domeniului cultural în care activează și încep
să creadă că valoarea lor este mult mai mare decât „văd”
alţii, iar lipsa simţului critic și autocritic este, pe termen
lung, distrugătoare. Ca să nu mai vorbesc de tot felul de
veleitari care cred că fiecare vers al lor este o inestimabilă
contribuţie la patrimoniul universal. (p. 294)
Între a ne face iluzii ca toţi naivii și a nu mai avea
nicio speranţă ca toţi lucizii, e de preferat a doua atitudi-
ne. (p. 317)
Obișnuit cu o atitudine ironică, sarcastică, zeflemi-
toare și pe cale de consecinţă critică, acum, când am fost
direct implicat, îmi dau seama că adesea am putut greși,
pentru că, în cazuri limită, solidaritatea umană face

66
minuni și poate suplini precaritatea tehnică. E de luat
aminte. (p. 322)
E clar că în politică sentimentele n-au ce căuta, că
politicianul aflat pe val n-are mamă, n-are tată, iar agen-
tul motor al acţiunilor sale este doar profitul. De orice fel.
Astfel procedează toate partidele din România, așa că nu-i
pot crede pe cei aflaţi temporar în opoziţie când se plâng
de abuzurile celor de la putere. Câștigătorul ia tot! Este un
principiu care funcţionează de când lumea. (p. 325)
Trist și adevărat: sub presiunea crizei economice,
simţul civic nu numai că nu are sorţi să se manifeste, dar
nici măcar nu mai există. (p. 327)

67
 A(l)titudini culturale

Cinstea ziaristului este cea mai de temut armă îm-

potriva prostiei, a ipocriziei, a răutăţilor și a aroganţei
puternicilor zilei. (p. 9)
Între două pagini de carte, două foi de ziar sau două
teze de corectat, îmi arunc adesea ochii pe fereastră și
câteodată, în modul în care „se aprind” norii în preajma
răsăritului soarelui, văd răsuflarea lui Dumnezeu pe cer.
(p. 12)
Aștept momentul, demn de marele dramaturg al ab-
surdului, Eugen Ionescu, în care oamenii din aceeași ca-
să, adunaţi în jurul mesei de cină, „să vorbească” prin
SMS pentru a nu deranja aerul tihnit cu vibraţiile vocii.
Închipuiţi-vă: să te uiţi în ochii femeii iubite și să-i tas-
tezi: „Te iubesc!” „Și eu” – să-ţi răspundă ea, grăbită să
nu consume bateria telefonului. (p. 14)
Să fii politolog cu diplomă e o meserie de viitor
(cam) fără viitor! (p. 15)
În plus ei (tinerii n.n.) judecă. Pe toţi și pe toate. Cu
detașare, cu nonșalanţă, cu prospeţime și, după caz, cu
umor, ironie și sarcasm. Totul e să-i provoci și să le dai
credit. (p. 17)
Dascăli, doctori, ingineri, economiști, juriști – trăi-
tori în provincie – au avut de-a lungul acestor ani senti-
mentul că nu sunt luaţi în calcul de nimeni, că nu sunt
doriţi decât ca „mână de vot”. Ce au făcut ei, bieţii...? Unii
s-au înscris în partidele politice, îngrozindu-se de calitatea

68
submediocră a activiștilor politici, de orice culoare ar fi
ei, alţii s-au retras în propria lor dezamăgire, gân-
dindu-se că ţara nu mai are nicio șansă și sfătuindu-și
copiii – dacă îi au – să o ia din loc spre alte orizonturi.
Căci România s-a transformat din ţara tuturor posibili-
tăţilor în ţara tuturor dezamăgirilor. (p. 21)
La Harvard, ca și în marile universităţi ale lumii,
câteodată chiar și la noi, profesorul nu spune, ci profeso-
rul ascultă. Gândurile, îndoielile, disperările, bucuriile,
efuziunile, speranţele și reușitele elevului și studentului
sunt tot atâtea prilejuri pentru profesor de a provoca,
stimula și susţine creativitatea tânărului. (p. 37)
Pentru mine sinceritatea e o formă de respect, iar
ironia – când o utilizez – o formă de iubire. (p. 49)
Mă dezechilibrează, de asemenea, lipsa totală de in-
teres a dascălilor pentru elevii de valoare medie, care
constituie grosul fiecărei școli. Nimeni nu-i bagă în sea-
mă, nu transpiră (și) pentru ei, cu toate că pe umerii lor
va apăsa greul ţării. Mulţi dintre aceștia suferă, se închis-
tează sau se revoltă, după temperament, așteptând cu
nerăbdare să termine o școală care n-are răbdare pentru
ei. (p. 148)
Câtă viaţă culturală are un oraș al nostru? Este o în-
trebare firească al cărei răspuns sincer nu este prea încu-
rajator, chiar dacă un număr de festivaluri – poezie, film
religios, folcloric etc. – punctează calendarul manifestărilor
oficiale ale comunităţii. Ce se întâmplă cu viaţa culturală
a orașului între aceste festivaluri, care vin și pleacă fără
a lăsa prea multe urme? Și aceasta este o întrebare la
care n-ai un răspuns prea încurajator, dacă e să fim cin-
stiţi. (p. 156)
69
 Căci uneori e mai important pentru construcţia su-
fletească a unui om să iubească arta decât s-o practice,
mai ales dacă nu are suficientă chemare. (p. 183)
E reconfortant să vezi atâţia tineri adunaţi la un loc,
să te „contaminezi” și tu de tinereţea lor, de entuziasmul
și de optimismul lor. Dincolo de toate mizeriile vieţii, de
salariile mici, de dispreţul autorităţilor, meseria de das-
căl are acest mare avantaj: te ţine tânăr; dacă vrei, poţi
avea de fiecare dată vârsta elevilor tăi. Ceea ce nu e deloc
puţin. (p. 194)
Semafoarele Curţii de Argeș vor fi, în eternitate,
semnul încercării, chiar al sforţării noastre, de a ne
emancipa. (p. 197)
Fără să vreau să epatez, aș spune despre P.S. Calinic
că e un fel de haiduc-literat al ortodoxiei românești, așe-
zat la cumpăna dintre două tradiţii frumos armonizate:
una, a lui Neagoe Basarab și Nicolae Iorga, cealaltă, a lui
Anton Pann, Ion Creangă și Damian Stănoiu. (p. 200)
Aroganţa în învăţământ este mai periculoasă decât
oriunde. Cum la fel de periculoasă e și tendinţa de a le
cere dascălilor să se îngroape în hârtii. Câte hârtii, tot
atâtea justificări. Câtă justificare, tot atâta lucru de for-
mă. (p. 202)
Un episod necomentat: în sala marilor (ca dimensi-
uni) picturi franţuzești, un tată îi cerea fiicei sale să-l po-
zeze în așa fel încât să iasă în cadru și el, și Napoleon. Nu
sunt nici pe departe un poliglot, dar am înţeles perfect
replicile. Pentru că turistul vorbea românește. (p. 222)
Eu unul, în naivitatea mea, de care râd toţi triștii
politicieni locali, mai cred în regenerarea acestei naţii, în
purificarea ei morală prin voinţă proprie. (p. 227)
70
 Închipuiţi-vă: omul acesta (acad. Gheorghe Păun
n.n.), care prin ecranul computerului intră în zone pro-
funde, încercând să transforme virtualul în realitate, sim-
te nevoia să se odihnească lucrând la bancul de tâmplărie
instalat în demisolul casei sale. Aceasta are, ca să zic așa,
două „ateliere”: unul de informatică la etaj și altul de fie-
rărie și tâmplărie rămase la nivelul ţărănescului, la de-
misol. Simbolic, nu? Uitaţi-vă atent la figura omului, la
silueta care dă deoparte aerul cu grija de a nu-l leza: e un
Don Quijote argeșean, căruia fragilitatea îi alimentează
forţa și-i dă combustia să-și susţină proiectele. (p. 233)
Rostul unui dicţionar este să consemneze, pe când al
unei istorii literare este acela să ierarhizeze. Dicţionarul
adună. Istoria literară cerne. Iar critica literară discerne.
(p. 253)
Decât o carte proastă cu idei rumegate de-a gata de
tip Coelho, e mai bine să-i pui în mână adolescentului o
carte serioasă. Căci aceasta poate acţiona ca un vaccin.
Te învaţă să preţuiești valorile umane și să accepţi că
toate au o vreme a lor. (p. 263)
Fragilitatea are în ea o forţă de persuasiune mult
mai mare decât masivitatea, că alt cuvânt nu găsesc.
(p. 271)
Oamenilor acestora trebuie să le spună cineva că
faimoasa formulă comodă pentru mintea noastră con-
form căreia „gusturile nu se discută” este nu numai falsă,
dar și periculoasă pentru că aceste gusturi nu numai că
se discută, dar se și cultivă, dacă ai chef s-o faci și dacă
nu te conduci după sloganul provincialului: „nu-mi spune
tu mie, că eu știu mai bine decât tine”. (p. 292)

71
 Mă întreb adesea de ce oamenii au nevoie de cultură
și, mai ales, mă întreb dacă nevoia de cultură nu e doar
un soi de pansament, de alifie cu care ne atenuăm dureri-
le pricinuite de trecerea timpului. Doamne, ce vorbe mari
încep să spun, atât de mari că trebuie imediat să le
amendez la modul ironic, ca să pot fi crezut, căci spiritul
meu cârcotaș nu se pliază pe laude! Între a admira gestu-
rile absolut lăudabile ale unor persoane care dintr-un
spirit iluminist ţin sus steagul culturii în provincie, adică
în orașele mai mici cum e al nostru sau prin comune, și a
critica incapacitatea acelorași oameni de a ierarhiza, de
a spune tranșant care dintre gesturile culturale merită o
valorizare și care trebuie descurajate pentru că sunt pro-
duse fără valoare, e greu de ales, căci, la o adică, decât
nimic, parcă tot e mai bun ceva, chiar dacă acela nu are
neapărat o mare valoare. Realitatea, tristă(?), veselă(?)
este că orgoliile provinciale sunt mari și orice privire rece
asupra unui produs artistic va fi taxată drept insolenţă,
va stârni proteste și va provoca insomnii. (p. 298)
Specialiști reputaţi în psihologia primelor vârste
spun că un copil se naște, dacă nu genial, cel puţin talen-
tat, iar nepriceperea oamenilor mari și sistemul școlar
rigid și uniformizator sunt factorii care-l fac pe acesta
să-și piardă, pe măsură ce înaintează în vârstă, talentul.
Doamna Elena Stoica vrea să demonstreze că prin apli-
carea unor tehnici adecvate, în care jocul și joaca ocupă
un rol esenţial, copilul nu numai că-și poate păstra, dar și
spori darurile cu care natura l-a înzestrat. (p. 303)

72
 Umbra bibliotecii

Cuvintele (personajelor lui Răzvan Petrescu din

Grădina de vară n.n.) trec unele pe lângă altele, parcă
respectându-și fiecare propriile traiectorii fără să se
ciocnească, fără să se provoace. Personajele, înscriin-
du-se pe rând sau de-a valma la cuvânt, își spun vorbele,
cu o lipsă de relevanţă ce duce până la confuzie și uni-
formitate. Dialogurile sunt, de fapt, o înșiruire de mici
monologuri. Când se întâmplă astfel, oamenii ies din
obișnuinţă, mirându-se parcă de forţa de fascinaţie a cu-
vântului. (p. 27)
Numai cu un corectiv cultural, care să pună în va-
loare deschiderea către lumea miturilor, în care gesturile
au un nivel revelatoriu, mărturisind despre raporturile
dintre sacru și profan, dintre mit și istorie sau despre
acea căutare a unui punct iniţial, care s-ar dovedi rege-
nerator, numai așa, deci, am putea vorbi nu de simple
coincidenţe, ci de o estetică a coincidenţei, ceea ce ar face
ca romanul (Noaptea de sânziene, de Mircea Eliade
n.n.) să fie înţeles și judecat cu dreaptă măsură. (p. 41)
Forţa cu care Vasile Gogea concentrează, în nici 100
de pagini (ale romanului Scene din viaţa lui
Anselmus n.n.), o materie epică, pe care alţii ar fi în-
tins-o pe mult mai mult spaţiu, este demnă de luat în
seamă, punându-ne cu siguranţă și direct în faţa unui
prozator care știe exact cât și cum să spună un lucru, în
așa fel încât starea tensională a textului să rămână la

73
nivelul care să-i permită păstrarea unui câmp de atracţie
a cititorului. (p. 44)
Dar dacă, păstrând ideea măștilor și a răsturnărilor
de valori, a alunecărilor continue, de la o poziţie la alta, a
substituirilor – motivul sosiei e aproape un laitmotiv –
umilinţa e forma supremă a orgoliului? (p. 48)
Rostul ceremonialului (în romanul Ambasadorii,
de Ioan Mihai Cochinescu n.n.) asupra căruia, dacă n-am
uitat ce am învăţat, insistă și Nicolae Milescu Spătarul ar
fi acela de a pune în acord două lumi, două civilizaţii, do-
uă mentalităţi. E, ca să o dăm pe termeni contemporani,
ca un sas de ecluză care egalizează nivelurile spre a anula
șocul trecerii. Numai după consumarea lui pot avea loc
contractele. (p. 49)
Rolul unei recenzii este acela de a semnala o carte.
De a spune, după credinţa ta, pe care, mai mult de dragul
convenienţelor, încerci să ţi-o obiectivezi, ce e bun și ce e
rău într-o carte. (p. 50)
E mai greu să cunoști propriu-ţi eu, decât pe al altu-
ia. (p. 64)
Fuga în ficţiune sau căderea în psihopatologic este
ca o supapă de care se folosesc sau unde ajung nu numai
„înfrânţii societăţii totalitare”, ci și înfrânţii societăţii ba-
zate pe economia de piaţă. Adică înfrânţii pur și simplu.
(p. 70)
Deși mai târziu decât ar fi trebuit (sau, de ce nu, de-
cât ar fi meritat) cartea aceasta (Texteiova, de Gheorghe
Iova n.n.) este absolut necesară pentru înţelegerea unui
grup de scriitori pe care, într-o vreme, i-a interesat mai
mult realismul transcrierii realităţii decât realitatea.
(p. 80)
74
 Propoziţiile și frazele scurte, enunţiative (din roma-
nul Subomul, de Răsvan Popescu n.n.), care se însumea-
ză ascultătoare, sunt ca niște arbori într-o iarnă lipsită
de zăpadă: fără niciun fel de podoabe. (p. 95)
Nu practicarea gazetăriei e păgubitoare, ci eventua-
la lipsă de talent, care îl face pe autorul respectiv să nu
realizeze diferenţele specifice ale genurilor și astfel să
transfere dintr-o parte într-alta, fără un minim control,
fapte și întâmplări care se simt bine în surtucul speciilor
gazetărești, dar strâmtorate, incomodate chiar în smo-
chingul literaturii. (p. 97)
Poate că aici, lângă această calitate, este și defectul
cel mai vizibil al cărţii (În absenţa unui personaj se-
cundar n.n.): Eugen Curta scrie cu prea multe cuvinte.
Vocabulele sale defilează într-un ritm îndrăcit prin faţa
ochilor cititorului care nu mai are timp să izoleze câte o
sintagmă, fie pentru a o contempla în frumuseţea ei, fie
pentru a o zgâria, cârcotaș, cu unghia, ca să vadă ce se
ascunde sub smalţ. (p. 100)
Izbucnirile rămân, în general, fără urmări, în sensul
că nu plasează personajele pe altă orbită socială, iar con-
stanta, trăsătura distinctă a personajelor lui Petre Barbu,
este singurătatea. În aglomeraţia blocurilor în care tră-
iesc, a școlilor în care învaţă, a fabricilor în care mun-
cesc, ei își poartă insociabilitatea ca pe un stigmat.
Ascuns. Apăsător. Până la disperare. Și aceasta surdă.
(p. 104)
De la realitatea cenușie la iluzoriul a cărui aparenţă
viu colorată ascunde un alt cenușiu și de acolo, bineînţe-
les, din nou la realitate, iată drumul pe care îl trasează

75
Petre Barbu în romanul său (Dumnezeu binecuvân-
tează America n.n.). (p. 112)
Dacă într-o comunitate de state se poate vorbi de o
suveranitate limitată, nimeni nu ne poate opri ca aici (în
romanul Femeia în roşu n.n.) să vorbim de o „persona-
litate limitată”, acceptată de bunăvoie în scopul armoni-
zării temperamentelor artistice. (p. 121)
Toleranţa postmodernistă permite schimbarea fără
preaviz a poziţiilor auctoriale, a planurilor narative sau
a stilurilor. (p. 124)
În tot romanul (Ultim@ vrăjitoare, de Alina
Nelega n.n.) este o societate care-și dezvăluie subteranele –
la propriu și la figurat – și în care excesul de comunicare
mediată de internet accentuează singurătatea și însingu-
rarea celui care trăiește în jungla informaţională. (p. 131)
Stilul salvează multe – se știe – și dacă e dublat și de
o sinceritate bine șambrată, el poate avea rolul unui
agent dublu: să declanșeze mecanismele povestirii și să-i
stârnească lectorului suficient interes ca să parcurgă pa-
ginile fără poticneli. (p. 133)
Purificarea prin atingerea limitelor de mai jos ale
abjecţiei și derizoriului pare riscantă, dacă într-adevăr o
luăm în calcul. Dacă ducem miticismul „până la limita
suportabilului”, ce va urma după aceea? (p. 141)
„Geniul este o formidabilă lipsă de personalitate,
geniul este un om de o zgomotoasă și miraculoasă lipsă
de autenticitate: de existenţă proprie”. Nu știm dacă a
spus-o (Eugen Ionescu n.n.), dar de gândit trebuie să o fi
gândit: geniul este un defect, nu o calitate. Un atribut al
banalităţii, desigur, când aparţine altora. Aceasta a și

76
spus-o: „Geniul este o uriașă sumă a locurilor comune ale
omenirii”. (p. 144)
Iată cum „virtuozitatea de a contrazice” poate de-
veni, prin consecvenţă, chiar „virtuozitatea de a se con-
trazice” (a lui Eugen Ionescu în Nu n.n.), ca și cum ai
scoate limba la propriul tău chip reflectat în oglindă.
(p. 145)
Peisaj critic este cartea unui autor (Gheorghe
Grigurcu n.n.) aflat în momentul deplinei sale maturităţi
ideatice și stilistice. De aici încolo, probabil începe litera-
tura. Sau memorialistica. Dar, de fapt, cine poate ști cu
adevărat? (p. 165)
Nu e vorba desigur nici aici (în Suferinţele tână-
rului Blecher, de Radu G. Ţeposu n.n.) de analize exha-
ustive care, adesea, în mâini nepricepute pot fi asociate
unor autopsii în care „voluptatea” disecţiei aduce a necro-
filie, ci de biopsii, direcţionate și precise al căror rost este
diagnosticul, iar nu descrierea mecanismelor biochimice
ale maladiei. (p. 167)
Carte profundă și complexă, scrisă cu o libertate a
spiritului, obţinută tocmai prin aplecarea până la subju-
gare asupra textului, Catedrala de lumini (a lui Petru
Creţia n.n.) nu se adresează, nu se poate adresa unui citi-
tor neutru sau indiferent, ci unuia dornic să cunoască și
răbdător să parcurgă – odată cu Petru Creţia – textele
câtorva capodopere. (p. 172)
Definit ca un nou hermetism, postmodernismul ro-
mânesc acceptă „logica terţului inclus”, făcând posibilă
toleranţa și acceptarea reciprocă. (p. 185)
Iar scrisul lui Manolescu are pulsaţii care pot con-
duce la judecăţi (considerate ca fiind) nedrepte, dar nu
77
inexpresive artistic. Eu unul, între platitudinea obiectivă
și subiectivismul (poate) nedrept, îl prefer pe acesta din
urmă. Căci platitudinea face deservicii pe termen lung
oricărui scriitor comentat, pe când expresivitatea, chiar
când este negatoare, îl servește mai bine. (p. 198)
Să nu uităm totuși că este a doua istorie completă a
literaturii române (Istoria critică... n.n.) și să ne între-
băm dacă peste câteva zeci de ani din literatura română
contemporană nu cumva vor rămâne, în primul rând,
scriitorii selectaţi de Nicolae Manolescu. Căci canonul
literar se propune, dar se și impune prin criticii cu perso-
nalitate. (p. 212)
Trebuie să ai har, mult har, ca să poţi transforma
orice lucru, orice moment, orice întâmplare, într-un prilej
de bucurie. Și aceasta nu este, desigur, la îndemâna ori-
cui. (p. 214)
Este o lume (a lui Alexandru Paleologu n.n.) cu legi
pe care aproape că noi nu le mai înţelegem, cu bărbaţi și
femei care respectau un ceremonial a cărui rigiditate
asumată asigura prestanţa necesară, dar și, în mod deloc
paradoxal, o libertate spirituală provocatoare de volup-
tăţi, degustate în doze diferite de-a lungul vieţii. (p. 220)
Formaţia sa intelectuală solidă, bazată pe cunoaște-
rea în profunzime a moraliștilor francezi i-a imprimat lui
Alexandru Paleologu un aer de detașare înţeleaptă, cel
puţin în felul în care reproduce evenimentele cărora le-a
fost martor sau la care a participat. Presupun că o impli-
care iniţială, chiar o participare afectivă la acestea nu
sunt excluse. Numai că, în momentul punerii în text, ten-
siunea de care ele ar putea fi însoţite scade, iar drama-
tismului îi ia locul, adesea, o seninătate care generează
78
un ton egal al relatării. El știe, de fapt, că toate sunt expe-
rienţe necesare. (p. 221)
Mulţi aventurieri politici sau personalităţi marcate
de psihologia bastardului au invadat viaţa politică ro-
mânească postdecembristă, iar pe o parte dintre ei Sanda
Stolojan îi surprinde în desene rapide și uluitor de exacte
(în ciuda tentei uneori caricaturale) consacrându-i în bes-
tiarul politicii românești și consacrând-o și pe autoare ca
pe un portretist de forţă [...] Bogăţia ei este bogăţia în
evenimente a timpului pe care l-a trăit şi a oamenilor pe
care i-a cunoscut. Modestie? Orgoliu? Şi una şi alta, adică
modestia orgolioasă a memorialistului. (p. 248)
Dintre miile de romane consemnate în dicţionar
(Dicţionarul cronologic al romanului românesc.
De la origini până în 1989 n.n.) puţine mai înseamnă
ceva astăzi, iar, dintre acestea, și mai puţine vor mai
spune ceva cititorului de peste 20 – 30 de ani. Nu e o con-
statare reconfortantă la prima vedere. Căci la a doua, un
lucru devine atât de clar, că ia forma unei banalităţi: fă-
ră ele (adică fără cărţile marcate de vreme), n-ar fi putut
exista marile cărţi, căci ele se hrănesc din acest humus
absolut necesar oricărei literaturi. O literatură alcătuită
doar din capodopere nu poate exista. Niciodată. (p. 277)
Folosind o expresie care-i aparţine, poetul şi eseistul
timişorean (Şerban Foarţă n.n.) este un „orgolios modest”.
Modestia sa, orgolioasă, ar fi aceea de a obţine originali-
tatea prin voita lipsă totală de originalitate. Am scris fra-
za aceasta de dragul paradoxului sau contaminat de
stilul autorului. De fapt, la el, referinţa bibliografică nu-i
decât o provocare, o stimulare a unei memorii livreşti.
(p. 279)
79
 Mecanismul asociativ al poetului (Şerban Foarţă
n.n.) este uneori de un cu totul banal act casnic, gospodă-
resc, pe care noi – bieţi muritori de rând, livrești numai
cât să ne salvăm pielea, care tinde să fie pusă prea des la
saramura cotidianului – abia dacă-l băgăm în seamă.
(p. 280)
Să revenim totuși la Afinităţi efective și să spu-
nem, așa ca o încheiere, după tipic, necesară, că a te apu-
ca să reproșezi ceva unei asemenea cărţi este ca și cum
l-ai certa pe unul că e gourmet, în timp ce tu ești, ai ră-
mas, un gourmand. Ceea ce, veţi fi de acord, nu se face.
(p. 281)
Dan Petrescu ne amintește, prin Tentaţia anoni-
matului, că el este un eseist redutabil, dedat la dulcea
povară a stăpânirii ghilimelelor și la voluptăţile jocurilor
de cuvinte, asemenea lui Șerban Foarţă sau a prietenului
său, Luca Piţu. (p. 282)
E clar ca bună ziua: Dan Petrescu știe că nu poţi fi
ironic decât cu idei, cărţi și oameni care impun respect. În
celelalte situaţii poţi fi cel mult sarcastic. Are dreptate și
procedează în consecinţă. (p. 285)
Este uimitor cât de ascultătoare devin cuvintele în
mâna eseistului (Luca Piţu n.n.). El le scoate din clasele
lexico-gramaticale unde stăteau orânduite școlărește și le
împrospătează, cu o privire de îndrăgostit, printr-o deri-
vare nelaîndemâna oricui. (p. 293)
Încadrarea fenomenului politic sau a întâmplării cu
rezonanţă politică într-o reţea de informaţii și de asocieri
nu numai că exclude atitudinile subiective, la care te-ai
aștepta de la un om care, implicându-se în viaţa politică,
poate avea umori sau opinii partizane, dar și salvează
80
textul din spaţiul conjunctural în care iniţial se plasează.
La acestea se adaugă și structura de moralist care-i per-
mite dl-ui Manolescu să trateze pe un ton egal orice su-
biect, oricât de acut s-ar dovedi el. Aproape fiecare dintre
intervenţii se încheie, de aceea, cu o concluzie firească,
logică, decurgând din cele desfășurate, concluzie care
deschide și un canal către reflecţiile fiecăruia dintre noi.
(p. 296)
Românește (de Virgil Ierunca n.n.) este, în cele mai
bune pagini ale ei, de o stringentă actualitate. Ea merită
să fie citită ca o dovadă a existenţei în plan cultural ro-
mânesc a unui intelectual, care nu uită niciodată că rele-
varea dimensiunilor morale ale unui artist este o
necesitate. Că există, deci, o „datorie a ţipătului”. (p. 303)
Câteva paragrafe mai încolo (în O utopie tangibi-
lă – Convorbiri cu Nicolae Breban, de Ovidiu Pecian
n.n.) reapare teama, spaima chiar, de singurătate, despre
care, citându-l pe Breban, îţi vine să crezi că este, înainte
de orice, un sentiment ce însoţește, ca o umbră, pe marii
orgolioși. (p. 321)
Mărturiile lor, așezate liniștit în pagină în fraze
echilibrate, atent elaborate, cu o topică ușor arhaizantă,
deprinsă prin cunoașterea în adâncime a scrierilor bise-
ricești, vorbesc despre un om (Nicolae Steinhardt n.n.)
care și-a găsit liniștea întru Dumnezeu, fără să renunţe la
neliniștea trăirilor în lumea vie, tumultoasă a literaturii.
(p. 325)

81
 Referinţe asupra omului
şi criticului literar

„M-au tușat intuiţiile lui critice precise, pe care

așa-zișii critici de prim-plan pur și simplu nu și le permit,
ca să nu spun că nu au acces la ele. Dacă talentul, creativi-
tatea sunt în ultimă instanţă chestiuni de caracter, spiritul
critic matur, pliat pe canonul valoric al marii literaturi,
derivă și el tot din caracter. Altehaș era în primul rând un
om de caracter, detașat de politicile literare, conjuncturale,
specializate din a face din alb negru și invers, adică din
autori mediocri, autori valoroși și invers [...].
O figură luminoasă, spuneam, în memoria mea afec-
tivă. Când l-am cunoscut, îmi venea să intru în pământ, să
dispar definitiv din câmpul lui de vedere, aflând că mă citi-
se. Mi se mai întâmplase și-n alte împrejurări, cu alţii, și
totuși, dacă stau bine să mă gândesc, el a fost singurul care
a intuit sensul marginalizării personajelor din Amantul
Colivăresei, punând acea marginalitate în legătură cu tex-
tul de căpătâi al lui N. Steinhardt, care, printre mai multe
căi de evadare dintr-un sistem concentraţionar, pomenește
și asumarea deliberată a marginalităţii.” (Radu Aldulescu,
în Argeș, nr. 3/2016)

82
 „Încă din ziua când l-am cunoscut am fost impresio-
nat de agerimea gândirii sale și de știinţa de a fi la curent
cu tot ce se întâmplă în orizontul literaturii. A fost, așadar,
un profesionist al lecturii și un critic literar al cărui princi-
piu sfânt era obiectivitatea. Deceniile trăite în lumea cărţi-
lor îi formaseră și îi căliseră atât de bine gustul literar încât
devenise un diagnostician desăvârșit (a se vedea, spre
exemplu, ultimele sale texte critice – cele despre Istoria…
lui Nicolae Manolescu – publicate în revista Argeș). El
avea părerea lui despre orice carte aflată sau nu în central
atenţiei critice și-l amuzau exagerările conjuncturale, iar
pe de altă parte nu înghiţea subevaluările nejustificate și
omisiunile nedrepte. Se comporta ca o instanţă critică afla-
tă în posesia unei balanţe care nu are voie să greșească. Ce
bine ar fi fost dacă Puiu Ionescu ar fi ţinut un jurnal lite-
rar. Un astfel de «obiect» ar fi fost un «însoţitor» impor-
tant al eseurilor și cronicilor literare publicate în lungul
anilor în Echinox, Argeș, Calende, Vatra și Familia – texte
la care se adaugă zecile de comentarii apărute în presa loca-
lă. Strânse între copertele unei (unor) cărţi, textele sale –
remarcabile, dacă nu este puţin spus, prin acurateţea scrii-
turii, prin unghiurile de abordare și prin demersul analitic –
vor da măsura valorică a unuia dintre cei mai importanţi
critici literari ai Generaţiei ’80. Elegant, echilibrat, generos,
corect, ironic (în felurite împrejurări), omul «Altehaș», care
atrăgea prin vitalitatea sa aristocratică, părea făcut pentru
o viaţă lungă.” (Mircea Bârsilă, în Argeș, nr. 4/2009)

„Discursul critic promovat de Al. Th. I. (n. 1950)

mizează pe forţa impresiei, a sugestiei. «Spaţiul centi-
mentat», care obligă la rigoare, oferă criticului maxima
83
libertate a afirmării unui stil propriu ce-l va urmări indife-
rent de vârsta scriiturii sale. Lipsa teoretizării, stilul clar și
direct («spunerea mai fără ștaif») sunt armele unui de-
mers critic ce lasă impresia de survol, o privire panoramică
ce primește, de la înălţimea situării sale, doar o serie de
materializări ale efectului, pe care le transmite (cât mai
direct cu putinţă) mai departe. Uneori, în spaţiul dintre
ochiul criticului și textul literar se interpun niște paravane
(alte comentarii critice, celelalte lucrări ale respectivului
scriitor) ce pot obtura calitatea vederii. Obsesia minimalu-
lui, a concretizării (uneori favorabilă sugestionării, alteori
căzând în reductivism) e evidentă încă din perioada echi-
noxistă (1972-1974).” (Cosmin Borza, în Dicţionarul
Echinox A – Z. Perspectivă analitică, ediţia a II-a, revăzu-
tă și adăugită, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008)

„Cronicar literar al Echinoxului în anii ’70 și al

Calendelor în anii ’90 (dar și, ocazional, al altor reviste),
Al. Th. Ionescu s-a ocupat cu încăpăţânare (dar și dintr-o
empatie specială cu genurile narative) – și aproape exclu-
siv, cel puţin până după căderea comunismului – de mer-
sul prozei contemporane. Cronicile lui sunt cu deosebire
atente la mișcările de tineret, dar nu ocolesc nici marile
prestigii șaizeciste, frecventate în egală măsură. Adunate
toate, începând cu cele din Echinoxul studenţiei (care-s de
la bun început ferme în judecată și limpezi în idee) și în-
cheind cu ultimele colaborări la Calende, Argeș sau Vatra,
ele ar alcătui o panoramă destul de cuprinzătoare și «fide-
lă» a fenomenului narativ, întrucât Ionescu n-a profesat
nici prejudecăţile de gust, nici pe cele de generaţie sau de

84
grupare (deși o simpatie suplimentară a pus la ultimele do-
uă) [...]
Fie că volumele lui Al. Th. Ionescu (antume și pos-
tume deopotrivă) sunt reductibile la statutul de cronică
literară, fie că nu întru totul, el ţine de specia cronicarilor
pur-sânge. Are spiritul critic agil și aplicat, exersat cu
vocaţie în concretul analitic. Nu-și face mari scrupule de
teoretizare, ci trece direct la acţiunea evaluativă și inter-
pretativă. O poetică a cronicii e de găsit, firește, în atâtea
aplicaţii, dar mai degrabă una dedusă din acţiunea critică –
și implicită acesteia – decât articulată în program. Intrarea
în acţiune critică e bruscă, directă, fără protocoale. Când
«teoretizează», se rezumă la pura eficienţă concisă. Croni-
ca își asumă, în viziunea lui Ionescu, subiectivitatea punc-
tului de vedere și a judecăţii, făcând doar un joc de
obiectivare, neesenţial oricum. [...]
Coerenţa exigenţei în judecată e prima coerenţă a se-
rialului de cronici. Principiile analitice se mulează pe ofer-
ta cărţilor, se adaptează somaţiilor acestora. Niciodată
Ionescu nu încalcă acest pact al adecvării. Cu un stil lim-
pede, decis și alert, colocvial și ironic în interiorul politeţii,
critica lui e pragmatic și structural inteligentă, stimulată
mereu de o vervă analitică subordonată ideii sau ansam-
blului presimţit.” (Al. Cistelecan, în Un cronicar benedic-
tin: Al. Th. Ionescu, prefaţă la Umbra bibliotecii, Editura
Paralela 45, Pitești, 2011, p. 5-13)

„Căzută în mână-mi prin puterea unei împrejurări –

dintre cele care jonglează metamorfozând la modul (ba
halucinant, ba revelator) ironic când răul în bine, când
invers – monografia Mircea Nedelciu, semnată de
85
Al. Th. Ionescu, și-a expus invitaţia la a fi citită nu atât
prin dimensiunea redusă, cât prin naturaleţea stilului ei de
exprimare, identificabilă încă de la simpla răsfoire. Fără
zorzoane terminologice și mai ales fără să manifeste osten-
taţia sentenţiozităţii, cartea echinoxistului Al. Th. Ionescu
se potrivește cât se poate de bine felului de-a fi al autorului
ei, asortându-se prin asumarea unei modestii izvorâte din
nevoia echilibrului spiritului, nu din vreun complex al li-
mitelor lui.” (Călin Crăciun, în Vatra, nr. 5-6/2009)

„Critic literar de certă vocaţie, scria nu mult, dar ana-

lizând fenomenul cu acribie. Ultima cronică amplă este cea
despre Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae
Manolescu, o cronică în două părţi – prima scrisă înainte
de operaţie, a doua după, apărută în revista noastră. Spre
deosebire de noi toţi, el a făcut analiză rece, nefiind păti-
maș într-un sens sau altul, nu l-a elogiat pe președintele
USR necondiţionat, dar nici nu i-a sărit la beregată păti-
maș. Aș zice că e o lecţie despre cum trebuie tratată critic o
operă.” (Dumitru Augustin Doman, în Argeș, nr. 4/2009)

„Așa ne-a învăţat încă de când eram pe băncile școlii,

că totul se câștigă prin muncă, studiu și talent. A fost omul
care pe la mijlocul anilor ’80 mi-a moșit debutul în revista
Argeș, a fost omul care nu s-a îndoit niciodată de capaci-
tatea noastră. Eram câţiva, Leonid Dragomir, Liviu
Măţăoanu și eu, la care ţinea din tot sufletul, iar atunci
când eram măcinaţi de îndoieli, cu optimismul și ironia sa
fină, știa să ne aducă pe linia de plutire.” (Sorin Durdun, în
Argeș, nr. 4/2009)

86
 „Cred că înainte de a fi un cronicar bun, Al. Th. Ionescu
a fost un cititor bun, pasionat şi, ceea ce este mare lucru,
tolerant cu ideile altora. Ceea ce pare să-i fie propriu ca stil
este tocmai această atenţie sporită la tipurile caracteriale
care germinează textul. În scris, ca şi în viaţă, cronicarul se
pare că a cunoscut secretul epurării benefice, când a fost
cazul, de încărcătura balastieră a (con)textului, departa-
jând valoarea de contaminările imitative, experimentalis-
te, evazioniste, de rău-augur. Actul critic la Al. Th. Ionescu
decurge firesc, ca un act de cunoaştere prin celălalt, ca o
preluare a mesajului textual, o acroşare a dialogului cu au-
torul şi o filtrare generoasă a ideilor, (re)interpretrarea şi
salvarea lor. Nenumărate observaţii şi concluzii ale croni-
carului frapează prin libertatea gândirii, prin naturaleţea
exprimărilor, prin stilul vioi şi limpede al opiniei. Are şi
ironie, şi aluzie, şi reverie, toate acestea constituind atuuri
sine qua non pentru redarea fascinantă a unui climat lite-
rar al unei perioade trecute în care au coexistat până la
asemănare şi/sau confuzie certitudinile incerte şi incerti-
tudinile certe.” (Magda Grigore, în Viaţa Românească,
nr. 11-12/2011)

„Preocupat atât de aproximarea conceptului de gene-

raţie, cât și de ilustrarea și apărarea ei, prin individualităţi-
le ei creatoare, criticul are intuiţii rare și profunde pentru
care merită a fi revizitat.” (Gheorghe Mocuţa, în Argeș,
nr. 10/2012)

„Crispată, încercând să-l omagiez pe bunul meu prie-

ten, Al. Th. Ionescu, îmi vin în minte doar cuvinte mari și
locuri comune (viaţa ca joc, transcendenţa ca metaforă;
87
sau, parafrazând un drag poet, plecat, la rându-i, de-o
vreme, mileniul în care a murit Puiu). Ce m-ar mai fi iro-
nizat!” (Gabriela Nedelea, în Vatra, nr. 5-6/2009)

„Spaţiul predilect al acţiunii sale critice îl constituie,

așadar, perimetrul cronicii literare sau al recenziei. Este
formula adecvată stilului său neprotocolar, care se adre-
sează direct cititorului prezumtiv, penetrând dintr-o dată
inima textului. Aventura prozei scurte în anii ’80 (1995)
nu este, totuși, o simplă culegere de foiletoane, întrucât
criticul realizează o privire sintetică a perioadei marcate în
titlu și o situare precisă a prozatorilor optzeciști în tabloul
sinoptic al prozei postbelice. […]
Ceea ce constituie partea de rezistenţă a textului cri-
tic este analiza judicioasă, însoţită de sentinţa niciodată
pripită și, mai ales, deloc concesivă [...] Plasticitatea expre-
siei indică preocuparea criticului de a-și atrage cititorul –
determinându-l să-l urmărească pe firul demonstraţiei –,
căruia nu ezită să i se adreseze direct în mijlocul paginii.
Uneori îi face complice cu ochiul pe deasupra textului
(«știţi și dumneavoastră foarte bine»), alteori pare să-și
ceară scuze pentru cutezanţa cuvântului («sper să nu
scandalizez pe nimeni») ori își îndreaptă arătătorul către
cititorul indulgent («Ochiul blând (...) al prozatorului face
să lăcrămeze ochiul unei anume categorii de cititori»).
Toate acestea, precum și oralitatea căutată sau împănarea
textului cu expresii gazetărești, mirarea sau îndoiala reto-
rice ţin de particularităţile unui stil inconfundabil, definit
prin vioiciune. […]
Adept al «criticii de întâmpinare», Al. Th. Ionescu
denotă un sigur simţ estetic și certă predispoziţie spre
88
condensarea verdictului.” (Nicolae Oprea, în Literatura
„Echinoxului” – partea întâi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
2003, p. 129-134)

„Ştiam din cartea anterioară (A(l)titudini n.n.) că

Al. Th. Ionescu avea umor, uneori suculent, alteori dozat
cu minuţie, cuplat cu ironia atunci când era critic. Cumva
neaşteptat (pentru cei care îl cunoşteau mai ales în ipostaza
de comentator politic), apare în cartea de faţă şi dimensiu-
nea creştin-ortodoxă a sa, într-o formă firească, intrinsecă
se poate zice, contribuind la creionarea unei personalităţi
de o complexitate remarcabilă. Temutul gazetar părea un
«spadasin», dar era mai degrabă un sentimental, un mora-
list, adesea nostalgic, visând o lume cu oameni feriţi de
păcatul vanităţii, al supra-evaluării, o lume a oamenilor
care ştiu să trăiască împreună, care se bucură.” (Gheorghe
Păun, în Cuvânt-înainte la A(l)titudini culturale,
Ed. Tiparg, Piteşti, 2010, p. 6)

„Cartea aflată în grija lui Al. Th. Ionescu are și meri-

tul, între atâtea altele, că te pune pe gânduri, îţi dă idei,
sugestii în vederea unui studiu despre Bacovia.” (Ion
Pecie, în Vatra, nr. 5-6/2009)

„Dar, în afară de cele enumerate și de cele care îmi

vor fi scăpat, Puiu Ionescu mai avea o trăsătură distinctivă –
sigur, cea mai puternică dintre toate – care-l diferenţia
net, de toată lumea în mediul nostru echinoxist (și, proba-
bil, în orice alt mediu), și care mi s-a revelat târziu, chiar la
înmormântarea sa, la Curtea de Argeș, în faţa scării blocu-
lui unde locuia. Așteptând acolo, împreună cu Cis, multă
89
vreme blocaţi de stupare, de neașteptatul, anume, plecarea
convoiul mortuar spre Biserică, pentru oficiul religios, am
avut subit, la un moment dat, revăzând în memorie scene
cu Puiu, revelaţia acestei caracteristici pregnante, care fa-
ce, în plus, în cazul său, ca misterul morţii să fie și mai in-
comprehensibil decât e de regulă: «dintre noi, toţi, i-am
spus lui Cis, Puiu era cel mai viu. Atât de viu că noi aproa-
pe dispăream în prezenţa lui». A confirmat deîndată, cu o
mișcare a capului pe care numai el o are, ca și cum ceea ce
spusesem era de-o evidenţă indiscutabilă și pentru el.
Și-ntr-adevăr, în orice împrejurare, când apărea el, ceilalţi,
toţi, chiar cei care până atunci fuseseră vioara-ntâi, înce-
peau să se estompeze, pierzându-și din prezenţă. Deși nu
dădea impresia că ar fi un agitat, Puiu nu putea să stea
locului. Deși fizic nu era foarte impozant, umplea spaţiul și
marca atmosfera. Deși nu era un teatral, nici un zgomotos
sau un grandilocvent, atât gesturile și actele, cât și vorbele
sale își puneau viguros amprenta pe aceasta din urmă, în
întregimea ei. Chiar dacă nu era mereu la cârma discursu-
lui, aproape că numai el se vedea și se auzea. Iar când tă-
cea, sastisit de participare, intra automat în registrul
mișcării necontenite, ameţitoare: îl vedeai ba ici, ba colo,
ba dincolo, iar dacă îl scăpai câteva momente din arcul
privirii și, apoi, îl urmăreai din nou, cu atenţie, aveai im-
presia că se află, cumva, chiar în toate locurile deodată,
pretutindeni. Niciodată, Puiu n-avea stare.
Și n-ar fi exclus ca asta, adică dinamismul lui necur-
mat, neputinţa lui de a sta locului, lipit de scaun și de bi-
rou, să explice puţinătatea operei lui critice, în pofida
marelui său talent critic, a gustului ireproșabil și a inteli-
genţei sale critice acute. Probabil că resursele sale de
90
răbdare, capacitatea lui de a sta locului se consumau, ma-
siv, în lectură și nu-i mai rămâneau destule și pentru scris,
preferând să se dăruiască oral, căci era un generos incom-
parabil, prietenilor și elevilor săi (cu care a avut perfor-
manţe ieșite din comun), iar în tăcere – familiei sale,
părinţilor și surorii sale, precum și, bine-nţeles, nu în ul-
timul rând, Monicăi și copiilor săi.” (Virgil Podoabă, în
Vatra, nr. 5-6/2009)

„Departe de tentaţia teoretizării, între cronicarii

Echinoxului, Al. Th. Ionescu va face figură aparte, marcată
atât stilistic, cât mai ales prin predilecţia pentru concrete-
ţea faptului de literatură. Ipostaza criticului este cea a «ci-
titorului»; pentru el actul critic este un mod de retrăire a
unei experienţe literare […]. De aici şi sentimental că tex-
tul critic are tendinţa de a reface o evoluţie internă rămâ-
nând, pe pasaje întregi, la nivelul unui «descripţionism
ritmat» – frazele, propoziţiile sunt tăiate, scurtate sau
alungite într-un fel de puls al lecturii.” (Adrian Tudurachi,
Echinox, nr. 1-2-3/1994)

91
 Repere biografice
şi bibliografice1

1950: 9 februarie. Se naște în satul Udupu, comuna

Tătărăștii de Sus (Teleorman), Alexandru Theodor Iones-
cu, fiul medicului Marin Ionescu și al învăţătoarei Maria
Ionescu. Din cauza viscolului din câmpia Teleormanului –
știu aceasta de la soţia sa, doamna Iolanda Monica Ionescu –
data oficială a nașterii va fi 14 februarie 1950.
1957–1965: Urmează școala generală în satul natal,
având-o ca învăţătoare pe mama sa.
1965–1969: Elev la Liceul „Nicolae Bălcescu” (actual
„I.C. Brătianu”) din Pitești. Descoperă – știu dintr-o măr-
turisire personală – într-o librărie un volum de poezii al lui
Lucian Blaga și se hotărăște să studieze literatura.
1970–1974: Student la Facultatea de Filologie (secţia
Limba și literatura română – Limba și literatura franceză)
a Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Între anii
1972–1974 este redactor la revista clujeană Echinox.

1
În Nota biobibliografică plasată la finalul Umbrei bibliotecii,
Al. Cistelecan punctează coordonatele vieţii și operei lui Al. Th. Ionescu,
precum și principalele referinţe critice. Îi datorez cea mai mare parte a
informaţiilor utilizate în aceste Repere...
92
 1975–1990: Activează ca profesor de română și fran-
ceză la: Școala generală din comuna Ciofrângeni, judeţul
Argeş (1975–1980), Liceul Agroindustrial din Curtea de
Argeș (1981–1985), Școala Generală Nr. 4 din Curtea de
Argeș (1985–1990).
1990: Este pentru câteva luni redactor la revista
Argeș.
1991: Alături de Miron Cordun, Nicolae Oprea și Că-
lin Vlasie reînfiinţează la Pitești revista Calende, al cărei
secretar general de redacţie va fi până în 1996.
1993–1996: Este lector asociat (pentru literatură
comparată) al Facultăţii de Filologie a Universităţii din
Pitești.
Din 1996 va fi profesor de limba și literatura română
la Colegiul Naţional „Vlaicu Vodă” din Curtea de Argeș.
2009: 28 martie. Se stinge din viaţă în urma unor
erori medicale.

După debutul în revista Echinox (1972), Al. Th. Ionescu

(numele cu care va semna tot ce va scrie) desfășoară până
la finalul vieţii o intensă activitate publicistică prin colabo-
rări cu studii, eseuri și texte critice la reviste culturale pre-
cum: Argeș, Calende, Familia, Tribuna, Vatra, Viaţa
studenţească, Contrapunct, Cuvântul, Observator cultu-
ral, Paralela 45, Zburătorul ș.a. Este de asemenea, după
1990, foarte activ în presa scrisă locală, dar și în cea au-
dio-vizuală, fiind prezent în emisiuni culturale ale TVR și
la postul Radio România Cultural. În perioada 1990–1995
a fost colaborator pentru judeţul Argeș al BBC România.
Debutul editorial are loc în 1995 cu volumul Aventu-
ra prozei scurte în anii ’80, publicat la Editura Calende
93
din Pitești. (Cartea va fi reeditată la Editura Dacia XXI din
Cluj-Napoca în anul 2011.) Urmează în 2001, Mircea
Nedelciu. Monografie (Editura „Aula”, Brașov, colecţia
„Canon”) și în 2007, la aceeași editură, volumul George
Bacovia. Poezii – ediţie îngrijită și comentată de
Al. Th. Ionescu.
Este prezent cu studii și eseuri în câteva volume co-
lective: Competiţia continuă, generaţia ’80 în texte teore-
tice (ediţia I, Editura Vlasie, Pitești, 1994, ediţia a II-a,
Editura Paralela 45, Pitești, 1999, antologie alcătuită de
Gheorghe Crăciun); Un destin istoric: Biserica română
unită (Editura Arhipelag, Târgu-Mureș, 1999); Proza
românească, antologie de aprecieri critice, alcătuită de
Ioan Paler (Editura Paralela 45, Pitești, 2000); Literatura
română postbelică între impostură și adevăr, alcătuită de
Călin Vlasie și Nicolae Oprea (Editura Paralela 45, Pitești,
2000).
A fost de asemenea editor de carte didactică la editu-
rile Calende și Didactica Nova din Pitești, precum și redac-
tor de carte și prefaţator la Editura Paralela 45 din Pitești,
semnând prefaţa la Alberto Moravia, Eu și el (2004) și
Jaques-Pierre Amette, Amanta lui Brecht (2005).
Traduce împreună cu Monica Păun volumul lui Ines
Nollier, Marele maestru al templierilor (Editura Paralela 45,
Pitești, 2007).
Postum apar sub îngrijirea academicianului Gheorghe
Păun două volume conţinând articolele publicate în cotidi-
anul Argeș Expres din Curtea de Argeș, la care a fost se-
nior editor: A(l)titudini (Editura Tiparg, Pitești, 2009) și
A(l)titudini culturale (Editura Tiparg, Pitești, 2010).

94
 În 2011 apare la Editura Paralela 45 din Pitești volu-
mul Umbra bibliotecii, cu o prefaţă de Al. Cistelecan, ce
grupează cronicile sale literare scrise cu precădere după
căderea comunismului. În perioada postcomunistă,
Al. Th. Ionescu a fost membru al Societăţii de Știinţe Filo-
logice din România, al Asociaţiei Scriitorilor Profesioniști
din România – ASPRO, al Asociaţiei Ziariștilor din Româ-
nia – AZR, și al Uniunii Scriitorilor din România – USR,
filiala Pitești.

95
 Cuprins

Notă introductivă ...........................................................................6

Citindu-l pe Al. Th. Ionescu ..........................................................8
Un om care te obliga să gândeşti .................................................8
Bucurie îngemănată cu tristețe ...................................................10
Echilibrul dintre etic şi estetic....................................................12
O privire din interior asupra generației ’80................................15
Postmodernismul şi memoria zaţului tipografic reciclat ...........18
„Un cititor ahtiat după efectele livrescului asupra realului” ......23
O întâlnire exemplară: Al. Th. Ionescu şi Mihai Şora ...............27
Al. Th. Ionescu – educator .........................................................31
Recitindu-l pe Al. Th. Ionescu.....................................................33
Cuvântul ca personaj principal...................................................33
Postmodernismul ca miză existențială .......................................36
Simbolism, decadentism, postmodernism..................................39
Un jurnal provincial de viață şi lectură sui-generis ...................42
Între viață și cărți .......................................................................46
În loc de concluzii .........................................................................51
Cu Al. Th. Ionescu în eternitate .................................................51
Antologie .......................................................................................54
Aventura prozei scurte și alte texte ............................................54
Mircea Nedelciu. Monografie, antologie comentată,
receptare critică ..........................................................................59
George Bacovia – Poezii ............................................................61
A(l)titudini .................................................................................62
A(l)titudini culturale ..................................................................68
Umbra bibliotecii .......................................................................73
Referințe asupra omului şi criticului literar ..............................82
Repere biografice şi bibliografice ...............................................92