COMENTARII ECONOMICE SI POLITICE

“Casa Islamului” si “Casa razboiului” (ECATERINA LUNG)

Cei care, în Peninsula Arabica din primele decenii ale secolului al VII-lea, l-au urmat pe
predicatorul Muhammad au vazut în el un profet, care a dezvaluit oamenilor Revelatia
adevarata si ultima, oferita candva si evreilor si crestinilor, dar înteleasa de acestia de o
maniera trunchiata. Islamul a fost considerat de credinciosii sai drept singura religie corecta,
care ar trebui acceptata de toti oamenii, în calitatea lor de fapturi ale aceluiasi Dumnezeu.
Universalismul islamului a fost astfel afirmat înca de la început si a constituit una dintre
cauzele succesului predicii lui Muhammad la Mecca. Dar tot în acest universalism rezida o
posibila sursa de conflicte si de violente, care nu au
întarziat sa apara.
Societatea araba preislamica era o lume în care
violenta se manifesta frecvent, prin conflictele care
îi opuneau pe nomazi sedentarilor, sau pe nomazi
unii altora în lupta pentru controlul putinelor surse
de apa din desert si al pasunilor sarace. In lumea
beduinilor, valorile razboinice ocupau un loc central.
Chiar si în orasele sustinute printr-un înfloritor comert caravanier ce strabatea Peninsula
Arabica existau tensiuni, între bogati si saraci, între cei puternici si cei lipsiti de aparare;
conflictele potentiale puteau oricand îmbraca forme violente. Acestei violente, latente sau
manifeste, a încercat sa-i puna capat Muhammad, dar pretul a fost canalizarea ei în afara
comunitatii si a Peninsulei.
Hegira, fuga lui Muhammad si a adeptilor sai de la Mecca la Medina, în 622, avea sa
marcheze începutul erei islamice, dar si sa dea nastere razboiului între partizanii si oponentii
noii religii. Partizanii lui Muhammad, condusi adesea de el în persoana, interceptau si jefuiau
caravanele apartinand celor din Mecca. Razboiul era justificat religios, dar înca de atunci era
subliniata importanta factorului economic, a prazii luate în lupta, pe care Muhammad o
legitimeaza ca pe un drept al musulmanului învingator în razboiul cu oamenii de alta credinta.
Se contura deja o trasatura a razboiului sfant musulman, care trebuia dus pentru raspandirea
adevaratei credinte, dar în cadrul caruia prada si acumularea de teritorii cucerite de la
necredinciosi erau considerate perfect legitime.
Combinatia dintre fervoarea religioasa si argumentele militare si economice au dat în cele din
urma castig de cauza lui Muhammad si adeptilor sai din Medina, Profetul revenind în triumf
într-o Mecca unde, de acum înainte, îi erau recunoscute si religia, si autoritatea politica. Urma
declansarea convertirii la islam a arabilor ramasi pagani, dar si a evreilor si crestinilor care se
gaseau în Peninsula Arabica. In cateva decenii, djihadul avea sa duca islamul pana la Atlantic
si la hotarele Chinei si sa dea nastere unui nou imperiu universal - Califatul arab.
Rapiditatea cuceririlor facute sub flamura verde a Profetului este, de regula, explicata în
termeni militari si religiosi, fervoarea credintei musulmane fiind considerata una din cauzele
esentiale ale succeselor arabilor la începuturile expansiunii lor. Dar care erau radacinile
acestei fervori religioase?
Una dintre ele trebuie cautata în universalismul musulman si în consecintele sale asupra
reprezentarii lumii si a relatiei dintre popoare. Scopul final al oricarui musulman devenea,
astfel, raspandirea adevaratei credinte, dupa a carei adoptare de catre tot universul cunoscut
urma sa se instaureze o pace desavarsita si vesnica. Se poate observa ca, în termeni generali,
acest tip de universalism seamana foarte mult cu cel crestin. Deosebirea fundamentala consta
însa în atitudinea explicita a islamului fata de violenta. Daca, în ciuda violentelor nenumarate
comise în numele crestinismului, lui Hristos i se atribuie totusi afirmatia “cine ridica sabia de
sabie va pieri”, Muhammad a legitimat folosirea razboiului în scopul impunerii ordinii
islamice. Pe de o parte, este vorba de exemplul personal, Profetul participand la numeroase
expeditii armate, atat în perioada petrecuta la Medina, cat si dupa întoarcerea la Mecca. Pe de
alta parte, Coranul, fixat în scris, ce-i drept, dupa moartea lui Muhammad, contine numeroase
chemari la lupta împotriva celor ce nu accepta islamul. “Razboiti-va cu cei care nu cred în
Dumnezeu si în Ziua de apoi, cu cei care nu socotesc oprit ceea ce Dumnezeu si trimisul sau
au oprit, cu cei care nu tin legea adevarata dintre cei carora li s-a dat cartea. Razboiti-va cu ei
pana va vor plati tributul, dupa ce au fost umiliti” (Coranul, IX, 29). “Daca nu porniti la lupta,
Dumnezeu va va osandi la o dureroasa osanda, apoi va va înlocui cu un alt popor...” (Coranul,
IX, 39). De asemenea, pentru a da tovarasilor sai curaj în lupta, Muhammad a vorbit în
repetate randuri de rasplata celor credinciosi, a celor ce lupta si mor pentru islam. “Doar
trimisul si cei care cred se razboiesc cu bunurile si fapturile lor, acestia vor avea cele mai
bune lucruri. Acestia vor fi fericiti! Dumnezeu le-a pregatit gradini pe sub care curg rauri,
unde vor fi vesnici. Aceasta este fericirea cea mare!” (Coranul, IX, 88-89). Promisiunea unui
Paradis descris într-o maniera foarte concreta (“Acolo vor fi fecioare frumoase si bune... si
hurii la umbra de corturi... si pe care nici om, nici ginn nu le-a atins înaintea lor” - Coranul,
LV, 70-74) a reusit sa însufleteasca masele de luptatori care au purtat djihadul, stiind ca fie
vor dobandi fericirea vesnica în lumea de dincolo, fie vor cuceri bogatii si faima în lumea de
aici.
Lumea pe care razboinicii musulmani începeau s-o cucereasca era, de altfel, reprezentata într-
o maniera particulara, care la randul ei oferea alte motivatii continuarii djihadului. Dupa
moartea Profetului, teologii si juristii musulmani au elaborat un model ideal al universului, a
carui functionare implica, în mod necesar, folosirea violentei, cel putin pana la momentul
victoriei depline a islamului. In Evul Mediu, pentru un musulman, lumea cuprindea, în primul
rand, asa-numita “Casa a islamului” (dar-al-Islam), unde religia propovaduita de Muhammad
era cunoscuta de catre toti, iar organizarea politica si sociala era guvernata de saria, legea
islamica. De cealalta parte se afla “Casa razboiului” (dar-al-harb), unde traiau cei de alta
credinta si unde musulmanii trebuiau sa duca djihadul pentru impunerea islamului. O astfel de
viziune dihotomica asupra lumii era prea rigida pentru a raspunde complexitatii situatiilor
care puteau aparea în realitate, astfel încat unii juristi au acceptat existenta unei a treia
subdiviziuni, “Casa legamantului” (dar-al-ahd). Aceasta cuprindea comunitatile cu care
musulmanii încheiasera tratate, prin care, în schimbul unui tribut, acestea îsi pastrau libertatea
religioasa si le era garantata protectia persoanelor si bunurilor. In aceasta categorie au intrat
tarile Romane, dupa acceptarea platii tributului catre Poarta Otomana.
Prin însasi stabilirea acestei viziuni asupra universului, islamul medieval facea din razboi o
preocupare esentiala a comunitatii de credinciosi. Violenta era legitimata cata vreme scopul
final era largirea “Casei islamului”, extinderea teritoriilor aflate sub stapanire musulmana.
Intre explicatiile relativei facilitati a cuceririlor musulmane, la începuturile islamului a fost
considerata si toleranta fata de “oamenii cartii” - crestini, evrei, zoroastrieni. Considerati ca
detinatori ai unei parti a Revelatiei, acestia nu au fost siliti, precum arabii idolatri, sa-si
paraseasca propria credinta si sa treaca la islam. Pe de alta parte, pentru multi evrei, dar si
pentru crestinii din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, partizani ai unor erezii
precum monofizismul sau nestorianismul, stapanirea islamica era preferabila celei crestine
persecutoare. Trebuie luate în calcul si conditiile în care stapanirea islamica a fost acceptata:
superioritatea militara evidenta a musulmanilor, riscurile unei opozitii armate lipsite de sanse
de succes. Pe de alta parte, toleranta musulmana, reala, avea motivatii religioase, Muhammad
însusi recomandand-o: “Nu va certati cu oamenii cartii decat pentru o cale mai buna. Afara de
cei dintre ei care sunt nedrepti. Spuneti: «Noi credem în ceea ce a fost pogorat asupra noastra
si în ceea ce a fost pogorat asupra voastra. Dumnezeul nostru si Dumnezeul vostru este Unul
si noi Lui îi suntem supusi».” (Coranul, XXIX, 46). Motivatiile tolerantei islamice fata de
“oamenii cartii” erau însa si de natura economica, întrucat acestora li se garanta libertatea
cultului în schimbul platii unei taxe, djizia. In momentul în care acestia treceau la islam nu
mai plateau taxa, iar veniturile comunitatii musulmane se diminuau. Acceptarea existentei, în
chiar teritoriile supuse unui stat musulman, a celor de o alta credinta parea, de altfel, o solutie
temporara, deoarece, mai devreme sau mai tarziu, se considera ca si acestia vor recunoaste
superioritatea islamului si se vor converti. Ceea ce în realitate se si întampla, ca în Siria,
Palestina, Egipt, Spania, Balcani, unde, în timp, numerosi crestini au trecut la islam.
Chiar fara a fi impusa prin forta, islamizarea era considerata o conditie pentru instaurarea
pacii definitive. Pacea a fost, desigur, pentru musulmani, o valoare, un tel ultim, dar ea nu
putea fi dobandita cu adevarat decat dupa ce islamul va fi cucerit întregul univers cunoscut. In
fond, orice pace încheiata cu nonmusulmanii avea, de fapt, doar valoarea unui armistitiu. In
relatiile cu ei, starea naturala nu putea fi decat razboiul.