INTRODUCERE

Ca disciplină universitară, TERMOTEHNICA este o ramură a ştiinţelor

tehnice şi se ocupă cu studiul producerii, transportului, transformărilor şi
utilizării în maşinile termice a energiei, atunci când aceasta se găseşte sub
formă de căldură.
Termotehnica este fundamentată pe TERMODINAMICĂ, ştiinţa care are
ca obiect studiul mişcării termice şi interdependenţa ei cu alte forme de
mişcare ale materiei.
Termodinamica este acea parte a fizicii clasice care tratează postulatele
şi legile de transformare a energiei pe baza proprietăţilor fizice ale
corpurilor, proprietăţi ce sunt determinate de mişcarea şi acţiunea
particulelor elementare constitutive ale acestora.
Astfel, sistemele fizice formate din corpuri sau ansambluri de corpuri sunt
studiate d.p.v. al proceselor care conduc la stări de echilibru energetic,
d.p.v. al proprietăţilor pe care le posedă în aceste stări şi al condiţiilor de
echilibru.
În concluzie, Termotehnica este aplicaţia în tehnică a termodinamicii şi
se mai numeşte Termodinamică tehnică. În cadrul acestei ramuri ştiinţifice
se pun bazele teoretice ale maşinilor şi instalaţiilor termice. Astfel, vor fi
prezentate elemente teoretice de bază privind studiul mişcării termice, cu
aplicaţii la maşini, instalaţii şi echipamente termice.
 TERMODINAMICA TEHNICĂ
Termodinamica tehnică este o subdiviziune a termodinamicii,
care studiază procesele de transformare reciprocă dintre
căldură şi lucru mecanic.
Energia termică
În general, energia este capacitatea unui sistem de a efectua
lucru mecanic. Pentru exemplificare, se consideră un sistem
termidinamic format dintr-o cantitate de gaz închisă într-un
cilindru cu piston.
 În teoria cinetico-moleculară se admite că gazele sunt
constituite din molecule, aflate într-o permanentă mişcare. În
deplasarea lor, acestea întâlnesc şi pereţii cilindrului în care
este introdus gazul, astfel încât presiunea manifestată
(exercitată) de gaz se interpretează ca rezultat al tuturor
şocurilor dintre molecule şi pereţii cilindrului. Tot în cadrul
acestei teorii, temperatura se interpretează ca o măsură a
energiei cinetice medii a molelculelor gazului considerat.
Dacă presiunea exercitată de gaz asupra pistonului este mai
mare decât presiunea atmosferică şi dacă pistonul nu este
blocat atunci, datorită forţei de presiune exercitată pe piston,
acesta se va deplasa. Prin deplasarea forţei (de la A la B) se
va produce lucru mecanic, ce poate fi cules la tija pistonului.
Deplasarea poate avea loc până când presiunea din cilindru
devine egală cu presiunea atmosferică.
Forma de energie pusă în evidenţă de sistem prin deplasarea
pistonului se numeşte energie mecanică.
Dacă se admite că gazul din cilindru este încălzit în
momentul când pistonul a ajuns în punctul B, atunci
pistonul se va deplasa până în punctul C efectuând din nou
lucru mecanic. În urma încălzirii a crescut temperatura
gazului, dar şi viteza de deplasare a moleculelor de gaz şi
evident presiunea gazului din cilindru. În concluzie, a fost
posibil ca prin încălzire să i se comunice gazului o cantitate
de energie, energie care este legată de mişcarea
particulelor elementare ale materiei.

Forma de energie care a intervenit se numeşte energie

termică şi căreia îi corespunde forma de mişcare numită
mişcare termică. Particulele elementare care iau parte la
mişcarea termică pot fi molecule, ioni şi electroni liberi.
 AGENŢI DE LUCRU (termici, termodinamici)

Agentul termic este suportul material al energiei atunci când

aceasta se găseşte sub formă de energie termică. El este
elementul principal într-o instalaţie sau maşină termică
deoarece el preia energia de la locul de producere, o
transportă şi o cedează fie în forma în care a primit-o, fie
transformând-o într-o altă formă de energie.

Agenţii de lucru pot fi în stare lichidă, gazoasă, solidă sau

plasmă şi trebuie să posede capacitate termică ridicată, să
fie economici, să nu fie nocivi şi nici corozivi.
 CLASIFICAREA AGENŢILOR TERMICI

A. În funcţie de scopul pentru care sunt utilizaţi :

- agent de încălzire (calorifer) – când este utilizat pentru
aport de energie termică;
- agent frigorific – când este utilizat pentru a prelua căldura
de la un sistem pentru ca temperatura acestuia să fie
menţinută constant sub temperatura mediului ambiant;
- agent energetic – când este folosit pentru realizarea
(parcurgerea) unui ciclu energetic al unui sistem prin
transformări succesive de stare în vederea obţinerii de
energie mecanică (lucru mecanic);
- agent de răcire - utilizat pentru eliminarea de energie
termică
B. După starea de agregare

- omogeni – se găsesc într-o singură stare de

agregare (ex. amestecuri de gaze);

- eterogeni – se găsesc în două sau mai

multe stări de agregare (ex. apă-abur)
 SISTEM TERMODINAMIC

În general, prin sistem macroscopic sau pe scurt sistem se

înţelege un ansamblu de elemente (corpuri) aflate în contact
sau separate, situate într-o porţiune din spaţiul material,
mărginită de o suprafaţă bine definită, reală sau imaginară
(contur, graniţă, limită, frontieră).

Tot ceea ce se află în afara sistemului şi interacţionează cu

acesta reprezintă mediul înconjurator sau mediul ambiant.

Un sistem asupra căruia se efectuează o analiză

termodinamică reprezintă un sistem termodinamic.
 CLASIFICAREA SISTEMELOR TERMODINAMICE :

1- sistem deschis = care schimbă energie şi substanţă ( materie) cu mediul

exterior;
2 – sistem închis = care schimbă energie, dar nu schimbă substanţă;
3 – sistem izolat = care nu schimbă nici energie şi nici substanţă;
4 – sistem omogen = sistem în care natura substanţei şi starea ei de
agregare rămân neschimbate, iar proprietăţile se păstrează în toate
direcţiile;
5 – sistem eterogen = format din substanţe de natură diferită sau aflate în
stări de agregare diferite, astfel încât în interiorul sistemului există
discontinuităţi ale proprietăţilor;
6 – sistem adiabat = sistem care nu schimbă energie sub formă de
căldură cu mediul înconjurător, dar poate schimba energie sub alte forme
(lucru mecanic, energie internă, entalpie);
7- sistem lărgit = sistem în care, pe lângă sistemul iniţial, s-a înglobat o
parte a mediului ambiant
 STAREA TERMODINAMICĂ A SISTEMULUI.
PARAMETRII DE STARE. ECHILIBRUL
TERMODINAMIC. ECUAŢIA DE STARE.

Deoarece interesează conţinutul în energie al unui agent

termic în orice moment şi în orice secţiune a unei maşini
sau instalaţii termice, s-au introdus nişte parametri cu
ajutorul cărora se poate preciza situaţia unui agent termic
din acest punct de vedere, situaţie care se numeşte starea
agentului termic.

Parametrii cu ajutorul cărora se poate preciza starea unui

agent termic se numesc mărimi de stare.
Din punctul de vedere al raportului dintre cantitatea de
substanţă şi valoarea acestor parametri, se cunosc două
categorii de mărimi de stare :
- mărimi extensive;
- mărimi intensive
Parametrii care depind de masa (extensia) sistemului poartă
denumirea de parametri extensivi. Un parametru extensiv
poate fi exprimat ca o sumă a valorilor corespunzatoare
părţilor din care este constituit sistemul. Se notează cu
majuscule, de ex. : volumul V, energia internă U, entalpia I
(sau H), entropia S, lucrul mecanic L etc.
Parametrii intensivi sunt independenţi de extinderea (masa)
sistemului, de ex. : presiunea p, temperatura t ( sau absolută
T), densitatea ρ, concentraţia D etc.
Parametrii specifici – rezultă prin împărţirea unui parametru
extensiv la masă, se notează cu minuscule, de ex. : volumul
specific v = V / m, entalpia specifică i = I / m, entropia
specifică s = S / m, etc.
Un sistem se găseşte în stare de echilibru
termodinamic atunci când, izolat fiind faţă de
acţiunile energetice ale mediului exterior, sistemul
îşi păstrează în timp aceeaşi stare macroscopică,
adică schimbul de energie între părţile sale
componente este nul.

Această stare este caracterizată de repartiţia

uniformă a parametrilor intensivi în întreg sistemul.

Parametrii de stare nu au sens decât pentru stări de

echilibru.
 Pentru un sistem omogen şi izotrop, relaţia care leagă
parametrii de stare se numeşte ecuaţie termică de
stare şi se exprimă sub forma :
f ( m, p, V, T ) = 0

Ecuaţia caracteristică exprimată pentru masă unitară a

sistemului (m = 1kg) se scrie :

f ( p, v, T ) = 0 , unde v = V/m [m3/kg]

sau, dacă se explicitează un parametru în funcţie de ceilalţi doi :

p = p (v,T) ; v = v (p,T) ; T = T ( p, v),

rezultă că stările de echilibru ale unui sistem sunt determinate

prin valorile a doi parametri intensivi independenţi.
 PROCESE ŞI TRANSFORMĂRI TERMODINAMICE
Procesul termodinamic reprezintă schimbarea stării unui
sistem prin modificarea în timp a valorilor parametrilor
acestuia ca urmare a unei intervenţii exterioare. Pentru
exemplificare, se consideră un sistem format dintr-un piston
care separă un gaz oarecare şi care este menţinut într-o
poziţie cu ajutorul unor greutăţi. Dacă se îndepărtează una
dintre greutăţi, atunci se strică echilibrul mecanic, ceea ce
înseamnă că pistonul se va deplasa în sus până când se
restabileşte echilibrul. Astfel, a avut loc un proces
termodinamic între cele două stări, cu scăderea presiunii şi
creşterea volumului.
 Procesele termodinamice pot fi :
- reversibile ;
- ireversibile
Procesul reversibil reprezintă modificarea stării sistemului
prin succesiuni de stări de echilibru. Este un proces ideal,
care se desfăşoară fără pierderi de energie. Readucerea
sistemului la starea iniţială se realizează fără consum
suplimentar de energie.
Procesul ireversibil reprezintă modificarea stării sistemului
printr-o succesiune de stări de neechilibru. Procesele reale,
spontane din natură, sunt ireversibile; ele evoluează de la
sine într-un singur sens, iar readucerea sistemului la starea
iniţială se realizează cu un consum suplimentar de energie.
Exemple : transferul căldurii cu diferenţă finită de
temperatură, frecarea, amestecul, difuzia gazelor, laminarea
fluidelor etc.
În termodinamică sunt studiate procesele reversibile, acestea
servind drept criteriu de comparaţie pentru aprecierea
gradului de perfecţiune al unei maşini termice în care
procesele reale care se desfăşoară sunt ireversibile.

Transformarea termodinamică reprezintă o succesiune de

stări prin care sistemul, supus unui proces termodinamic,
trece de la o stare iniţială de echilibru la o stare finală tot de
echilibru.

Transformările termodinamice sunt :

- cvasistatice (echilibrate) ;
- nestatice
Transformarea cvasistatică = succesiune de stări de echilibru infinit
vecine. Are loc atunci când modificarea condiţiilor exterioare are loc
lent ; intervalul de timp dintre două stări infinit vecine este mai mic
sau cel mult egal cu timpul corespunzător de relaxare. Se reprezintă
în diagramă printr-o curbă continuă (a).
Transformarea nestatică – numai stările iniţială şi finală sunt stări de
echilibru ; într-o stare intermediară, presiunea, volumul şi temperatura
au valori diferite în diferite puncte ale sistemului. Aceasta se
desfăşoară cu viteză finită, în timp finit şi nu poate fi reprezentată
printr-o curbă (b).

a b
 POSTULATELE TERMODINAMICII

Primul postulat : un sistem izolat (care nu schimbă energie şi

nici substanţă cu exteriorul) tinde de la sine spre starea de
echilibru şi nu poate ieşi de la sine din această stare decât
printr-o intervenţie exterioară care are ca rezultat modificarea
parametrilor de stare externi.
Timpul în care un sistem ajunge la echilibru = timp de relaxare.

Al doilea postulat (principiul zero) se referă la un număr de

sisteme mai mare decât două şi se enunţă astfel : două
sisteme termodinamice aflate în echilibru termodinamic cu un
al treilea, se găsesc în echilibru termodinamic între ele.
Acest postulat stă la baza metodelor de măsurare a
temperaturii.
 COEFICIENŢI TERMODINAMICI

Orice sistem termodinamic omogen şi izotrop are starea fizică

determinată dacă se cunosc doi parametri independenţi, ceea ce
înseamnă că sistemul considerat are două grade de libertate, unul termic
şi unul mecanic. În aceste condiţii, ecuaţia caracteristică de stare cu cei
trei parametri fundamentali p, v şi T , respectiv f (p,v,T) = 0, se poate scrie
şi sub forma :
v = v (p,T)
p = p (v,T) (1)
T = T (p,v)

Fiecare dintre funcţiile (1) admite diferenţiale totale deoarece mărimile p,

v şi T sunt parametri de stare.

Dacă se consideră o transformare infinit mică prin care fluidul trece din
starea iniţială caracterizată prin parametrii p, v, T într-o stare apropiată cu
p+dp, v+dv, T+dT, atunci variaţiile mărimilor p, v, T se obţin prin
diferenţierea funcţiilor (1) :
 ¶v ¶v
dv = ( ) T dp + ( ) p dT (2)
¶p ¶T
¶p ¶p
dp = ( ) T dv + ( ) v dT (3)
¶v ¶T

¶T ¶T
dT = ( ) v dp + ( ) p dv (4)
¶p ¶v
Din relaţia (2) rezultă :

¶v
( )p
dv - ¶T dT
1
dp = (5)
¶v ¶v
( )T ( )T
¶p ¶p
 Dacă se identifică coeficienţii lui dv şi dT din ecuaţiile (3) şi (4), rezultă :

¶v ¶p ¶T (6)
( ) T ( ) v ( ) p = -1
¶p ¶T ¶v
Derivatele parţiale din ecuaţia (6) au semnificaţii fizice bine definite.

a) Dacă unitatea de cantitate (m=1kg) dintr-un corp este încălzită la

presiune constantă (dp = 0) astfel încăt temperatura să crească de
la T la T+dT, din relaţia (1) rezultă că volumul său va varia cu :

¶v
dv = ( ) p dT
¶T
Dacă această variaţie elementară a volumului se raportează la volumul
iniţial v, rezultă :
1 dv 1 ¶v
= ( ) p = a ( grad -1 ) (7)
v dT v ¶T
Unde α – reprezintă coeficientul real de dilatare volumică
la temperatura T şi presiunea constantă p.
La o creştere finită a temperaturii respectiv de la T la T+ΔT,
volumul va creşte de la v la v+Δv. În aceste condiţii,
ecuaţia (7) capătă forma :
1 Dv
= a mp
v DT (8)
unde αmp – reprezintă coeficientul mediu de dilatare
volumică între temperaturile T şi T+ΔT la presiunea
constantă p.
b) Dacă unitatea de cantitate dintr-un corp este încălzită
astfel încât temperatura acestuia să crească de la T la
T+dT în condiţii de volum constant (dv=0), din relaţia (3)
rezultă :
¶p
dp = ( ) v dT
¶T
 Dacă această variaţie de presiune este raportată la presiunea iniţială p, se
obţine :

1 dp 1 ¶p
= ( ) v = b ( grad -1 ) (9)
p dT p ¶T
unde β - reprezintă coeficientul real de creştere a presiunii la
temperatura T sub volum constant.
Când variaţia temperaturii are loc între limite finite, adică de la T la T+ΔT,
presiunea va varia de la p la p+Δp şi ecuaţia (9) capătă forma :

1 Dp
= b mv (10)
p DT
unde βmv reprezintă coeficientul mediu de compresibilitate termică în
intervalul de temperatură T şi T+ ΔT, la volumul constant v.
Pentru gazul perfect
1
a =b = ( grad -1 )
273,15
c) Dacă unitatea de cantitate dintr-un corp se încălzeşte la temperatură
constantă (dT=0) astfel încât presiunea să crească de la p la p+dp,
volumul corpului va scădea de la v la v-dv. În aceste condiţii, din ecuaţia
(2) rezultă :
1 ¶v
- ( )T = g (11)
v ¶p
g – reprezentând coeficientul de compresibilitate termică la presiunea
p şi sub temperatura constantă T.

Relaţia (11) a fost afectată de semnul minus pentru a rezulta o valoare

pozitivă pentru coeficientul g , aceasta ca efect a faptului că în condiţii de
T = const., variaţiile lui dp şi dv sunt de semne contrare.
Dacă expresiile (7), (9) şi (11) sunt introduse în ecuaţia (6), rezultă :

a = p × b ×g (12)
 PRIMUL PRINCIPIU AL TERMODINAMICII
CĂLDURA
Sistemele termodinamice şi mediul ambiant pot realiza, pe lângă
interacţiuni de natură mecanică, şi un schimb de energie prin contact
termic pus în evidenţă prin modificarea temperaturii sistemului. Această
energie schimbată poartă denumirea de căldură. Căldura primită de un
sistem termodinamic serveşte la creşterea energiei sale interne şi la
producerea de lucru mecanic, ceea ce conduce la trecerea sistemului
dintr-o stare iniţială 1 într-o stare finală 2 ; astfel, se poate scrie :
Q1, 2 = L1, 2 + DU1- 2 = L1, 2 + (U 2 - U1 ) , iar pentru mărimi specifice
[ m=1kg ]
q1, 2 = l1, 2 + Du1- 2 = l1, 2 + (u 2 - u1 )
Experimental, s-a constatat că energia schimbată sub formă de căldură
este proporţională cu masa sistemului (m), cu variaţia de temperatură (dt)
şi cu un coeficient de proporţionalitate numit capacitate termică masică :

dQ = m × c × dT
dq = c × dT
Într-un proces 1-2, căldura schimbată de sistem Q1-2 (q1-2) se obţine
prin însumarea cantităţilor de căldură elementare :
 2 2 2

Q12 = ò m × c × dT = m ò c × dT , respectiv q12 = ò c × dT

1
1 1

Căldura primită este pozitivă deoarece serveşte la creşterea temperaturii

sistemului. Căldura cedată este negativă.

Capacitatea termică specifică : cantitatea de căldură necesară unităţii de

cantitate de substanţă pentru a realiza toate transformările legate de
variaţia temperaturii cu un grad, fără modificarea stării de agregare.
Se cunosc :
- căldura specifică masică c [J/kg∙grad] ;
- căldura specifică molară CM [J/kmol∙grad] ;
- căldura specifică volumică CN [J/m3N ∙grad]
 Relaţia de legătură : CM = M∙c = VMN ∙ CN , unde
VMN = 22,414 [m3N/kmol] - volumul normal al unui kilomol
Căldurile specifice sunt influenţate de natura substanţei,
starea de agregare, felul transformării termodinamice,
temperatură şi presiune.
a. Dependenţa de temperatură a căldurii specifice se face
printr-o funcţie c = c(t) de forma :
c = a + b∙t + c∙t2 + d∙t3….,
unde coeficienţii a,b,c se determină pe cale experimentală.
c
b. În practică se lucrează cu valori medii şi se determină cu
2
relaţia :
2
ò c × dt
Q12 = m ò c × dt = m × c × (t 2 - t1 ) , de unde c =
1

1
t 2 - t1
c. Pe cale experimentală s-au determinat capacităţile medii în
intervale de temperatură de la 00C la o valoare oarecare t,
t
c o , iar căldura specifică între două temperaturi t1 şi t2 se
calculează cu relaţia :

c t2
0 × t 2 - c ×t1
t1
0
c t2
=
t 2 - t1
t1

La gazele reale, până la presiunea de 20 bar, căldura

specifică variază puţin cu presiunea, iar la presiune mai
mare de 20 bar influenţa presiunii asupra căldurilor specifice
este considerabilă.
 LUCRUL MECANIC
Este o formă de energie schimbată de un sistem termodinamic
cu mediul ambiant în cursul unei interacţiuni mecanice.
1. Lucrul mecanic exterior (absolut, fundamental) se notează
cu L şi este o mărime de proces, produsă ca urmare a
variaţiei volumului sistemului termodinamic. Se consideră
un sistem termodinamic închis delimitat de un cilindru şi un
piston mobil. Notăm cu dx o deplasare elementară (dx→0,
p=const.) şi atunci lucrul mecanic elementar δL se
calculează :
¶L = F × dx = p × A × dx = p × dV sau ¶l = p × dv
Pentru o transformare 1-2, lucrul mecanic se obţine prin
însumarea lucrurilor mecanice elementare :
2
L12 = ò p × dV
1
Lucrul mecanic este pozitiv când este efectuat de sistem şi cedat mediului
ambiant, deoarece variaţia de volum este pozitivă ( dv > 0 ).
Lucrul mecanic este negativ când este efectuat de mediu asupra
sistemului deoarece dv < 0.
Diagrama p-v se numeşte diagramă mecanică deoarece oferă
posibilitatea determinării pe cale grafică a lucrului mecanic :
L12 = A12ba1
Astfel, lucrul mecanic schimbat într-o transformare 1-2 reprezintă aria
cuprinsă între curba transformării şi perpendicularele coborâte din aceste
puncte pe axa volumelor.
Dacă într-o instalaţie termică se produce o transformare ciclică (ciclu
termodinamic), atunci pe transformarea 1A2 se cedează lucru mecanic,
iar pe 2B1 se primeşte lucru mecanic : L1A2 > 0 , L2B1< 0.
Transformarea ciclică având loc în sensul acelor de
ceasornic (1A2B1), instalaţia termică produce lucru mecanic
pe baza aportului de căldură din exterior şi atunci se
numeşte maşină motoare (de ex. motor termic, turbină ).

Lucrul mecanic total :

Lciclu = L1A2 – L2B1 = A1A2B1

Dacă ciclul termodinamic este parcurs în sens invers

(trigonometric, antiorar ) 1B2A1, maşina este
consumatoare (de ex. generator de curent, compresor,
pompă).
2. Lucrul mecanic de deplasare (dislocare)
Se notează cu Ld şi apare în sistemele deschise datorită interacţiunii de tip
gaz-gaz. Se consideră o conductă (galerie, canalizaţie, traseu de
admisie-evacuare etc.) în interiorul căreia curge un gaz la presiune
constantă p=const. Pentru deplasarea unui volum V ( tranşă ) de gaz din
poziţia I în II pe distanţa x se schimbă un lucru mecanic :

Ld = F × x = p × A × x = p × V sau ld = p × v

Lucrul mecanic Ld este un parametru de stare pentru că p ·V = f (T).

Regula de semne :
Ld > 0 când fluidul intră în maşina termică ;
Ld < 0 la ieşirea fluidului din maşină.
3. Lucrul mecanic tehnic
Se notează cu Lt şi reprezintă lucrul mecanic utilizabil în exteriorul maşinii
termice, fiind de fapt suma dintre L şi Ld , calculându-se cu relaţia :
Lt = L + Ld sau lt = l + ld .
Fie o maşină termică (M.T.) în care intră un agent termic caracterizat prin
p1,V1, la ieşire fluidul având p2, V2 , la arbore culegându-se Lt12. Pentru
această transformare 1-2 la care este supus agentul de lucru, lucrul
mecanic tehnic este :

2
Lt12 = L12 + Ld12 = ò p × dV + ( p1V1 - p 2V2 ) =
1
2 2 2 2
= ò p × dV - ò d ( p ×V ) = ò ( p × dV - p × dV - V × dp ) = - ò V × dp
1 1 1 1
Interpretarea geometrică - lucrul mecanic tehnic schimbat
într-o transformare 1-2 reprezintă aria suprafeţei cuprinsă
între punctele iniţial şi final ale transformării şi
perpendicularele duse din aceste puncte pe axa presiunilor :

Lt12 = A12dc1 + A1c0A1 - Ab2d0b = Aa12ba

ENERGIA INTERNĂ

Este o mărime de stare care caracterizează energia termică a

unui corp într-o stare termodinamică oarecare. Se notează
cu U, iar cea specifică cu u : u = U / m.
După teoria cinetico-moleculară, energia internă se defineşte
astfel :
U = Ucin + Upot + U0 , unde Ucin = Utr + Ur + Uv
Utr - energia cinetică moleculară corespunzatoare mişcării de translaţie ;
Ur - ………… // ………………………. // …… rotaţie ;

Uv - ……………………….. // ………. // ……... vibraţie ;

Upot – suma energiilor potenţiale datorate forţelor de interacţiune dintre

molecule ;
U0 – suma energiilor din interiorul moleculelor sau atomilor.
Din energia internă nu fac parte energia cinetică datorată
mişcării sistemului în întregime faţă de mediul ambiant şi nici
energia potenţială a sistemului privit ca întreg aflat într-un
câmp de forţe externe.
Energia internă este o mărime de stare extensivă care
depinde de parametrii de stare ai sistemului. În calculele
termotehnice nu interesează valoarea absolută a energiei
interne ci numai variaţia sa atunci când sistemul trece dintr-o
stare în alta.
Variaţia energiei interne într-un proces termodinamic se
notează cu ΔU :
ΔU = U2 – U1, unde
U1,2 – energia internă a sistemului în stările iniţială şi finală.
ΔU = ΔUcin + ΔUpot = ΔUsens
Pentru un corp izolat, U0 = const. şi, de aceea, la trecerea
sistemului dintr-o stare termodinamică în alta, variază numai
energia internă sensibilă, alcătuită din energia cinetică şi cea
potenţială a moleculelor.
ENTALPIA
Este o mărime de stare extensivă ce caracterizează nivelul
energetic al unui sistem termodinamic, fiind suma dintre
energia internă şi energia de deplasare. Se notează cu I
(sau H), respectiv i = I / m – entalpia specifică.
I = U + p∙V sau i = u + p∙v [ m = 1kg ]
Conceptului de entalpie i se poate da o interpretare intuitivă,
considerând un sistem format dintr-un gaz închis într-un cilindru
aşezat în poziţie verticală, cu un piston mobil de masă m şi care
asigură menţinerea presiunii la o valoare p. Dacă pistonul are aria
A, presiunea gazului va fi p = m·g / A . Energia sistemului gaz-
piston va fi formată din energia internă a gazului U, la care se
adaugă energia potenţială Ep a pistonului, luând ca bază de
referinţă fundul cilindrului faţă de care pistonul se află la înălţimea
z:
Etot = U + Ep = U + m∙g∙z = U + m∙g·z·A / A = U + p∙V = I
 Cunoscând că :
2
Lt12 = ò p × dV + p1 × V1 - p 2 × V2
1
2
L12 = ò p × dV
1

Q12 = L12 + (U 2 - U 1 ) rezultă :

2
Lt12 = ò p × dV + p1 × V1 - p 2 × V2 = L12 + p1 × V1 - p 2 × V2 = Q12 - U 2 + U 1 + p1 × V1 - p 2 × V2 =
1

= Q12 + (U 1 + p1 × V1 ) - (U 2 + p 2 × V2 ) = Q12 + ( I 1 - I 2 ) Û Q12 = Lt12 + DI

În cazul transformării adiabatice :

Lt12 = I 1 - I 2 deoarece Q12 = 0

Formulări ale primului principiu al termodinamicii
Primul principiu al termodinamicii reprezintă principiul
conservării energiei aplicat sistemelor termodinamice şi
arată că, pentru producerea unui lucru mecanic, se
consumă o cantitate echivalentă de energie sub formă de
căldură sau de altă formă de energie.
Se cunosc următoarele formulări :
1. Căldura poate fi produsă din lucru mecanic şi se poate
transforma în lucru mecanic, întotdeauna în baza
aceluiaşi raport de echivalenţă.
În Sistemul Tehnic de unităţi de măsură (S.T.) avem :
[ L ]S.T. = kgf∙m , [ Q ]S.T. = kcal şi atunci Q = A∙L ,
A – echivalentul caloric ( în căldură ) al lucrului mecanic
1
A= [kcal / kgf × m]
426,83
În Sistemul Internaţional de unităţi de măsură ( S.I.), atât L cât
şi Q au aceeaşi unitate de măsură :
[ L,Q ]S.I. = J (joule)
Ca urmare, relaţia de echivalenţă care se stabileşte între cele
două sisteme este :
1 [ kcal ]S.T. ≈ 427 [ kgf∙m ]S.T. = 4185,5 [ J ]S.I.
2. Este imposibil să se realizeze o maşină care să producă în
mod continuu lucru mecanic fără să consume căldură sau o
altă formă de energie în cantităţi echivalente. O maşină care
ar putea să realizeze acest lucru se numeşte perpetuum
mobile de speţa I.
3. Este imposibil să se realizeze un perpetuum mobile de speţa I.
4. Energia unui sistem termodinamic izolat rămâne constantă.
5. Formularea lui Clausius : Căldura absorbită de un sistem
termodinamic serveşte la creşterea energiei sale interne şi la
producerea de lucru mecanic .
 GAZUL PERFECT
1. Legile gazului ideal

Legea Boyle-Mariotte
Enunţul legii este următorul : Dacă temperatura rămâne constantă în timpul unei transformări
termodinamice de la o stare 1 la o stare 2, atunci produsul dintre presiunea absolută şi
volumul unei mase m de gaz perfect se menţine constant., deci :
p ·V = const. sau p1·V1 = p2 ·V2 (1)
sau : p1 V2 v 2 r 1
= = =
p
2 V
1 v1 r 2
(2)

unde v reprezintă volumul specific al gazului în m3/kg , iar r densitatea gazului în kg/m3.

Legea Gay-Lussac
Enunţul legii este de forma : Dacă presiunea rămâne constantă în timpul unei transformări
termodinamice, volumul unei mase m de gaz perfect variază direct proporţional cu
temperatura sa absolută. Deci :
V V1 V2
= const. sau = (3)
T T1 T2

Fracţiunea numerică cu care creşte unitatea de volum pentru modificarea temperaturii cu un

grad se numeşte coeficient de dilatare izobară (între 0°C şi t °) de forma:

a=
1 æ dV ö
ç ÷ K
V0 è dt ø p
-1
[ ] (4)
Folosind relaţia (4), se poate calcula volumul gazului la temperatura t,
cunoscând volumul V0 la temperatura t0 = 0°C
Vt = V0 (1+a·t) (5)
Pentru gazul perfect – aşa cum s-a arătat (cursul 2) – este,

a=
1
=
1
T0 273,15
[ ]
K -1 (6)

Legea lui Charles

Dacă volumul unei mase m de gaz perfect rămâne constant, atunci presiunea
sa absolută variază direct proporţional cu temperatura gazului:
p p1 p 2
= const. sau = (7)
T T1 T2

Fracţiunea numerică cu care creşte unitatea de presiune pentru fiecare

modificare a temperaturii cu un grad se numeşte coeficient de
compresibilitate izocoră b, dat de relaţia:

b=
1 æ dp ö
ç ÷ ; b=
1
=
1
[ ]
K -1 (8)
p0 è dt ø v T0 273,15

Se vede că pentru gazul ideal b = a , în timp ce pentru gazele reale b ¹ a..

 Legea lui Avogadro

Legea a fost stabilită în anul 1811 şi are următorul enunţ : „volume egale din orice
gaz ideal, la aceeaşi temperatură şi presiune, conţin acelaşi număr de
molecule”.
Legea a permis stabilirea unei unităţi de măsură pentru masa de gaz, denumită
mol (kmol). Un kilomol conţine un număr de kilograme de gaz perfect egal cu
masa moleculară M :
1 kmol = M (9)

Masa molară se poate calcula prin raportul dintre densitatea gazului perfect
considerat şi densitatea oxigenului la aceeaşi presiune şi temperatură,
multiplicat cu masa molară a oxigenului (stabilită ca fiind egală cu 32) :
rg rg
Mg = × M O2 = × 32
r O2 r O2
[kg/kmol]

Dacă se consideră două gaze ideale, aflate la aceeaşi temperatură şi presiune,

se poate scrie:
r1
× 32
M1 r r V ; sau M1 × v1 = M2 × v2
= = 1 = 2
O 2

M2 r2 r 2 V1
× 32
rO 2
Dacă se notează volumul molar al gazului cu VM [m3 /kmol], se poate
scrie:

VM = M × v = const. [m3 /kmol] (10)

Conform relaţiei (10), legea lui Avogadro se mai poate enunţa şi astfel:
„volumul ocupat de un kilomol de gaz (considerat perfect), în condiţii
egale de presiune şi temperatură, este acelaşi independent de
natura gazului”.

În condiţii normale : tn = 00C; pn = 10132 N/m2 = 760 mm Hg, rezultă

pentru toate gazele perfecte:

VMn = 22,414 [m3 /kmol] sau 1 kmol = 22,414 m3N (11)

Tot conform legii lui Avogadro rezultă că, în condiţii egale de

temperatură şi presiune, un kilomol din orice gaz perfect conţine
acelaşi număr de molecule, numit şi numărul lui Avogadro:
NA = 6,023 × 1026 molecule/kmol (12)
 2. Ecuaţia termică de stare a gazelor perfecte
Dacă în legile tratate până acum era permisă variaţia numai a doi
parametri de stare, al treilea trebuind să aibă valoare constantă, în
ecuaţia termică de stare este posibil ca toate cele trei mărimi
termice de stare să varieze în acelaşi proces. În cazul gazului ideal,
această ecuaţie se poate deduce cu ajutorul legilor Boyle-Mariotte şi
Gay-Lussac.
Se consideră în acest scop o masă de gaz ideal egală cu unitatea
(m=1kg) care în starea iniţială are presiunea p1 , temperatura T1 şi
volumul specific v1 , iar într-o altă stare de echilibru termodinamic
arbitrar aleasă are parametrii p2 , T2 şi v2. Această trecere din 1 în 2
se poate realiza prin două procese succesive:
- menţinându-se temperatura constantă deci T1, în timp ce
presiunea va căpăta o valoare p2, iar volumul specific o valoare v. În
acest caz conform legii Boyle-Mariotte, se poate scrie:
p 1 × v 1 = p2 × v
- mai departe, menţinându-se presiunea la valoarea constantă p2 ,
temperatura va căpăta valoarea T2 respectiv volumul specific va
deveni v2 , adică corespunzător stării finale. Conform legii Gay-
Lussac, se poate scrie:

v2 T2
=
v T1
 Înlocuind volumul specific v din relaţia de mai sus, rezultă:
Deci, oricare ar fi starea termodinamică a gazului, este satisfăcută
relaţia:
pv
= const. = R (13)
T
sau: p×v = RT (14)

Ecuaţia (14) reprezintă ecuaţia termică de stare (ecuaţia

caracteristică) a gazelor ideale; se mai numeşte ecuaţia Clapeyron.
Ecuaţia (14) este scrisă pentru unitatea de cantitate (m = 1 kg).
Dacă volumul specific este înlocuit în relaţia (14), rezultă ecuaţia
termică de stare scrisă pentru m (kg) de gaz:
p ·V = m×R·T (15)

Din ecuaţia (14) se determină masa specifică a gazului la presiunea p

şi temperatura T:
1 p
r= = [kg/m3]
v RT
Constanta R este o constantă fizică a cărei valoare depinde de natura
gazului. Dimensional, constanta R rezultă din ecuaţia (14) sub forma:

R [J/kg×K]

Dacă ecuaţia (14) se multiplică cu masa molară M [kg/kmol], se obţine:

p×M×v = M×R×T, în care M×v = VM [m3 /kmol]

iar M·R = RM este constanta universală a gazelor ideale care nu mai
depinde de natura gazului. Cu aceste notaţii, ecuaţia termică de stare
pentru un kmol de gaz perfect capătă forma:

p×VM = RM×T (16)

Valoric şi dimensional, constanta universală a gazelor perfecte RM se

obţine aplicând relaţia (16) în condiţii normale fizice:

pnVMn 101325 N / m 2 × 22,414 m3 / kmol

RM = = @ 8314 J/kmol × K
Tn 273,15 K
 AMESTECURI DE GAZE PERFECTE
Se înţelege printr-un amestec de gaze situaţia când două
sau mai multe gaze ocupă acelaşi volum, fără să
interacţioneze chimic între ele.
Gazele care participă la formarea unui amestec se
numesc elemente componente sau gaze componente ale
amestecului. Elementele componente ale unui amestec şi
proporţiile în care intervin la formarea lui reprezintă
compoziţia chimică a amestecului.
În tehnică, amestecurile de gaze se întâlnesc mult mai
frecvent decât gazele simple.
La un amestec de gaze interesează aceleaşi mărimi
caracteristice ca la un gaz simplu. În plus, la un amestec de
gaze, mai interesează şi relaţiile de legătură ce pot să
apară între mărimile caracteristice ale gazelor componente
şi mărimea caracteristică corespunzătoare amestecului de
gaze.
 1. Proprietăţi ale amestecurilor de
gaze deduse din situaţia REALĂ
Un amestec de gaze considerat conform definiţiei (fig.1) se spune că este
în situaţia reală. ´
o
·
o ´ · o
´
´
·
· o · ·
´ · o
o ´
o · o ·
´ o ´
· ·
· o
´ · ´ · o · ´ ·
o

Fig.1
Se presupune un amestec de gaze constituit din „n” gaze componente,
amestec ce se găseşte în situaţia reală. Din această situaţie se pot
deduce mai multe proprietăţi ale amestecurilor de gaze.
Volumul amestecului de gaze şi gazele componente ocupă împreună
acelaşi volum „Vam ” numit volum ocupat de amestec.
Temperatura. Din punctul de vedere al temperaturii se poate vorbi de un
amestec de gaze, din momentul când este îndeplinită relaţia:
T1 = T2 = ... = Tn = Tam (1)
unde „Tam ” este temperatura termodinamică a amestecului. Relaţia (1)
este o condiţie de amestec.
 Cantitatea. Dacă m1, m2, ..., mn sunt cantităţile corespunzătoare ale gazelor
componente şi mam cantitatea de amestec, rezultă logic: n
mam = å mi (2)
i =1
Participaţia de masă. Raportul dintre cantitatea unui gaz component şi cantitatea de
amestec se numeşte participaţia de masă a gazului component. Participaţia de masă se
notează prin „g” şi pentru componentul i se defineşte prin relaţia:
mi
gi =
(3)mam
Dacă se consideră toate participaţiile de masă ale gazelor componente dintr-un amestec,
ele reprezintă compoziţia chimică a amestecului de gaze exprimată prin participaţii de
masă.
Se deduce o proprietate importantă a participaţiilor de masă ale unui amestec făcând suma
în ambii membri ai relaţiei (2) şi rezultă: n

åg
i =1
i =1
(4)
Presiunea. Un amestec de gaze este guvernat de legea lui Dalton, lege care afirmă:
un gaz component al unui amestec se comportă ca şi cum ar fi singur.
Conform teoriei cinetico-moleculare, moleculele amestecului de gaze, în agitaţia lor, vor
exercita o serie de şocuri pe pereţii vasului în care este introdus amestecul. Prin aplicarea
legii lui Dalton, dacă se consideră suma şocurilor moleculelor unui gaz component, aceasta
va reprezenta o presiune numită presiune parţială. Dacă se consideră suma şocurilor
tuturor moleculelor gazelor care compun amestecul, această sumă va reprezenta o presiune
numită presiunea amestecului de gaze.
Pentru amestecul de gaz analizat rezultă p1, p2, ..., pn presiunile parţiale ale gazelor
componente şi pam presiunea amestecului de gaze; între aceste presiuni apare relaţia:
n
p am = åp
i =1
i (5)

relaţie care reprezintă expresia matematică a legii lui Dalton.

 Constanta generală a amestecului. Un amestec de gaze se comportă ca un
singur corp, în consecinţă se poate aplica şi pentru amestec ecuaţia termică de
stare :
pam Vam = mam Ram Tam (6)
Din relaţia (6) se poate vedea că pentru amestec apare mărimea notată ,,Ram“
numită constanta generală a amestecului şi care în mod convenţional joacă rolul
constantei generale a unui gaz.
Pentru a deduce valoarea constantei generale a unui amestec se aplică ecuaţia
termică de stare pentru fiecare gaz component în situaţia reală, obţinându-se:
ì p1V am = m1 R1Tam
ïp V
ï 2 am = m 2 R 2 Tam
í
ï.....................
ï
î p nV am = m n R n Tam (7)
Se adună pe coloană şi se deduce:
(p1 + p2 + ... + pn ) Vam = (m1 R1 + m2 R2 + ... + mn Rn) Tam
şi dacă se ţine seama de relaţia (5) rezultă:
pam Vam = (m1 R1 + m2 R2 + ... + mn Rn) Tam (8)
Se compară apoi relaţia (6) cu relaţia (8) şi apare:
mam Ram = m1 R1 + m2 R2 + ... + mn Rn
şi evident:
m1 m m
Ram = R1 + 2 R2 + ... + n Rn
m m m
n
din care, cu relaţiile (3), rezultă:
Ram = å g i Ri
i =1
(9)
 2. Proprietăţi ale amestecurilor de gaze
deduse din situaţia IMAGINARĂ

Situaţia imaginară a unui amestec de gaze se obţine separând fictiv gazele

componente ale amestecului (fig.2) şi aducându-le pe fiecare la presiunea
amestecului. În consecinţă, fiecare gaz component se va găsi în noua situaţie la
presiunea p şi temperatura T ale amestecului.

Se introduce situaţia imaginară deoarece o parte din proprietăţi se pot exprima în

funcţie de parametrii amestecului, parametrii care se determină prin măsurători,
pe când presiunea parţială se determină cu ajutorul unei relaţii în funcţie de
presiunea amestecului de gaze.
În continuare, vor fi prezentate proprietăţi ale amestecurilor deduse din situaţia
imaginară.
1 2 ´ · i · n +
o o ´ +

o ´ · +

p,T ´ p,T ´ · p,T · + p,T +

o
o
o ´ · +

o V1 o ´ V2 ´ · Vi · + Vn +

Fig.2
Volumul parţial. Prin separarea imaginară a amestecului de gaze, fiecare gaz
component va ocupa un anumit volum numit volum parţial. În consecinţă, prin
volum parţial se înţelege volumul ocupat de un gaz component al unui amestec,
când amestecul este adus în situaţia imaginară. În acest timp se pune întrebarea
ce legătură există între volumele parţiale V1, V2, ..., Vn şi volumul Vam ocupat de
amestec.
Stabilirea relaţiei de legătură între volumele menţionate este posibilă deoarece atât
amestecul de gaze cât şi gazele componente sunt aduse la aceeaşi condiţii de
temperatură şi presiune, adică volumele ocupate de gazele componente şi
volumul ocupat de amestec se pot compara între ele.
Relaţia de legătură se determină observându-se faptul că trecerea amestecului de
gaze din situaţia reală în situaţia imaginară se realizează la temperatură
constantă. În consecinţă, se aplică legea Boyle-Mariotte pentru fiecare gaz
component în situaţia reală şi apoi în situaţia imaginară şi se deduc relaţiile:
ì p1Vam = p amV1
ïp V
ï 2 am = p amV2
í
ï................ (10)
ï
î p nVam = p amVn
din care, prin adunare, se obţine:
(p1 + p2 + ... + pn) Vam = (V1 + V2 + ... + Vn) × pam

Ţinând seama de relaţia (5), rezultă:

Vam = V1 + V2 + ... + Vn (11)

Relaţia (11) reprezintă expresia analitică a teoremei lui Amagat.

Participaţia de volum. Raportul dintre volumul parţial ocupat de un gaz component şi volumul ocupat de
amestec se numeşte participaţie de volum. Participaţia de volum se notează prin „r” şi pentru
componentul i se defineşte prin relaţia: Vi
ri = (12)
Vam
Dacă se consideră toate participaţiile de volum ale gazelor componente dintr-un amestec, ele reprezintă
compoziţia chimică a amestecului de gaze exprimată prin participaţii de volum.
Se deduce o proprietate importantă a participaţiilor de volum ale unui amestec, făcând suma în ambii
membri ai relaţiei (12) şi rezultă:
n

år =1
i =1
i (13)

Densitatea amestecului. Conform definiţiei, densitatea amestecului se exprimă prin relaţia:

mam
r am =
Vam (14)
Se introduce în relaţia (14) cantitatea de amestec exprimată prin relaţia (2) şi se deduce:
n
r am = å ri r i
i =1 (15)
Se înlocuieşte apoi cantitatea fiecărui gaz component mi cu expresia dedusă din relaţia (14) şi se obţine :
n

åm i n
mi (16)
r am = i =1
=å
Vam i =1 Vam

Se constată că în relaţia (16) au apărut participaţiile de volum ale gazelor componente (relaţia 12), astfel că
relaţia (16) devine: n
V
r am = å i r i
i =1 Vam (17)
în care ri este densitatea fiecărui gaz component în situaţia imaginară a amestecului.
Densitatea gazelor componente realizată de acestea când amestecul este adus în situaţia imaginară se
determină cu ajutorul ecuaţiei termice de stare:
p amVam = RamTam , relaţie care se aplică pentru fiecare gaz component,
obţinându-se:
1 p am
ri = = (18)
Vi Ri Tam

Se poate observa că în relaţia (18) se folosesc pam şi Tam , adică presiunea şi respectiv temperatura
 Masa molară a amestecului. Amestecul de gaze, comportându-se ca un singur
corp, este posibil să se definească şi pentru amestec un parametru numit masă
molară.
Pentru a deduce o expresie de calcul a masei molare a amestecului de gaze se
porneşte de la relaţia (17) : n
r am = å ri r i
i =1
în care se înlocuiesc densităţile cu expresii deduse din relaţia:
M am
r am = (19)
VM
astfel se obţine: M am n
M
= å ri i
VM i =1 VM (20)
Se face observaţia că volumul molar VM este acelaşi, deoarece atât amestecul
de gaze cât şi gazele componente sunt în aceleaşi condiţii de temperatură şi
presiune. Prin simplificarea volumului molar VM rezultă pentru masa molară a
amestecului de gaze:
n
M am Mi
= å ri (21)
VM i =1 VM
unde Mi sunt masele molare ale gazelor componente.
Presiunea parţială

Presiunea parţială pi a unui gaz component nu poate fi determinată

direct, de aceea este util să se stabilească o relaţie de legătură prin
care presiunea parţială poate fi dedusă analitic în funcţie de alte
mărimi uşor măsurabile.
Pentru a deduce o asemenea relaţie, se aplică legea Boyle-Mariotte
pentru un gaz component în situaţia reală şi în situaţia imaginară,
ştiind că trecerea dintr-o situaţie în alta s-a realizat la temperatura
constantă. Se obţine astfel pentru componentul i :
pi ·Vam = pam ·Vi
(22)
din care se deduce: Vi
pi = p am (23)
Vam

şi ţinând seama că apare participaţia de volum (relaţia 12) rezultă

pi = ri× pam (24)

în care pi este presiunea parţială a componentului i , iar pam este

presiunea amestecului de gaze.
 3. Transformarea reciprocă a participaţiilor
Compoziţia chimică a unui amestec poate fi dată fie prin participaţii de masă, fie prin
participaţii de volum ; de aceea, este util să se cunoască relaţii de legătură între
cele două tipuri de participaţii.
Pentru a deduce asemenea relaţii, se aplică ecuaţia termică de stare
componentului i în situaţia imaginară şi apoi amestecului de gaze în situaţia
reală, obţinându-se:
ì p amVi = mi Ri Tam
í
î p amVam = mam RamTam (25)
Se împart relaţiile (25) membru cu membru şi se deduce:
Vi mi Ri (26)
=
Vam mam Ram
apoi ţinând seama de relaţiile (3), (9) şi (12) rezultă:
R (27)
ri = g i n i
å g i Ri
i =1
Prin relaţia (27) se obţin participaţiile de volum în funcţie de participaţiile de masă.
Se face din nou apel la relaţia (26) din care se obţine:
mi Vi Ram (28)
=
m am Vam Ri
şi utilizând relaţiile (3), (9) şi relaţia generală RM = M·R se deduce:
RM
(29)
din care rezultă:
M am
g i = ri
RM
Mi (30)
relaţie care exprimă participaţiile de masă în funcţie de participaţiile de volum.
 4. Proprietăţi calorice ale amestecurilor de gaze
Se consideră un amestec de gaze ideale care transferă căldură mediului exterior.
Cantitatea de căldură transmisă este suma cantităţilor de căldură transferate de
fiecare component : n
dQam = dQi å
i =1
(31)
n
sau : mam c am dTam = å mi ci dTi (32)
i =1
Dacă ultima relaţie este împărţită la mam·dTam şi dacă se ţine seama că Tam = Ti şi că
n n
mam = å mi , rezultă: cam = å g i ci
i =1 i =1 (33)
Dacă se utilizează căldurile specifice volumice c¢, se obţine în mod analog:
n
¢ dTam = å Vi ci¢dTi
Vam c am
n i =1
de unde: ¢ = å ri ci
cam
i =1
(34)
Pentru energia internă a amestecului de gaze uam , respectiv entalpia iam a
acestuia, pe baza aceluiaşi raţionament se obţin relaţiile:
n
uam = å g iui (35)
i =1
n
iam = å ri ii
i =1
(36)
 5.7. Entropia gazelor perfecte
Pentru calculul variaţiei într-o transformare reversibilă oarecare a unui gaz
perfect, se înlocuieşte în relaţia dS = dQ căldura elementară dQ cu una dintre
T
expresiile rezultate din formulările matematice ale primului principiu al
termodinamicii pentru procese reversibile
dQ = dU + dL = mcv dT + mpdv sau dQ = dI - dLt = mc p dT - mvdp

Înlocuind prima expresie relaţia entropiei scrisă mai sus, se obţine prin
integrare: 2
dT
2
p (1)
S 2 - S1 = m ò cv + mò dV
p R 1
T 1
T
Înlocuind raportul = din ecuaţia generală de stare a gazelor perfecte, se
T V
obţine : T2 V (2)
S 2 - S1 = mcv , m ln
+ mR ln 2
T1 V1
care este expresia de calcul a variaţiei entropiei gazelor perfecte în funcţie de
temperaturi şi volume. În mod similar, se pot obţine încă două expresii pentru
S2 – S1 în funcţie de temperaturi şi presiuni sau în funcţie de presiuni şi volume :
T2 p
S 2 - S1 = mc p , m ln - mR ln 2
T1 p1 (3)
V2 p
S 2 - S1 = mc p , m ln + mcv , m ln 2 (4)
V1 p1
 5.8. Diagrame entropice. Transformări simple ale
gazului ideal în diagrama entropică

În studiul transformărilor de stare şi în calculul proceselor din instalaţiile

termice se utilizează frecvent diagrame în care una dintre coordonate
este entropia. Astfel de diagrame se numesc diagrame entropice; cele
mai des utilizate sunt diagramele T-s (temperatură-entropie) şi i-s
(entalpie-entropie).

În diagrama T-s, o transformare reversibilă de stare se prezintă grafic printr-o

curbă ce exprimă legea de variaţie a entropiei în funcţie de temperatura
absolută S = f(T) pentru transformarea respectivă.
În figura 6 s-au considerat, pe curba transformării 1-2, două stări infinit
apropiate a şi b pentru care se poate considera T @ const. Căldura
schimbată de agentul termic cu exteriorul între stările a şi b este:

dQ = TdS = aria abb¢a¢

Căldura schimbată cu exteriorul în cursul întregii transformări va fi:
2 2
Q12 = ò TdS = ò aria abb¢a¢ = aria 122¢1¢
1 1
T

ab
T
1

S
0
1¢ a¢b¢ 2¢

Fig. 6
• Deci diagrama T-S prezintă o caracteristică
deosebită: căldura schimbată de agentul
termic cu exteriorul în decursul unei
transformări de stare se reprezintă, la scara
diagramei, prin suprafaţa de sub curba
transformării. Din acest motiv, diagrama T-S
se numeşte şi diagramă calorică.

• Să urmărim reprezentarea grafică a

transformărilor reversibile ale gazelor perfecte
în diagrama T-s, trasată pentru un kilogram de
gaz.
 a) Transformarea izotermică este reprezentată în figura 7.
Variaţia entropiei se determină astfel:
2
dq q12 [J/(K kg)] (6)
s2 - s1 = ò =
1
T T
Pentru gazul perfect pot fi folosite relaţiile:
2 2
dV V p
L12 = ò pdV = p1V1 ò = mRT ln 2 = mRT ln 1
1 1
V V1 p2
dQ = pdV şi Q12 = L12
rezultă: v2 p
s2 - s1 = R ln = R ln 1
v1 [J/(K kg)] (7)
p2
Semnul variaţiei entropiei este determinat de semnul
schimbului de căldură. Procesul izotermic de la 1 la 2 se
caracterizează prin creşterea entropiei, deci agentul termic
primeşte căldură şi efectuează lucru mecanic, adică are loc
o destindere. În procesul izotermic 2-1 entropia scade,
agentul termic cedează căldură şi primeşte lucru mecanic
din exterior, deci are loc o comprimare.
 T

Comprimare

Destindere

1
T1 = T2
2

q1-2

s
s1 s2

Fig. 7
b) Transformarea adiabatică reversibilă se caracterizează prin entropie
constantă, deoarece schimbul de căldură este nul:
dq [J/(K kg)] (8)
ds = = 0; s = s 2 1
T
Ea se va reprezenta deci în diagrama T-s printr-o dreaptă paralelă la axa
temperaturilor (fig.8). Transformarea 1-2 este o destindere întrucât
temperatura scade, iar transformarea 2-1 reprezintă o comprimare
adiabatică, fiind însoţită de creşterea temperaturii.
T

T1 1

Destindere

Comprimare

T2 2

s
s1 = s2

Fig.8 Reprezentarea transformării adiabate în diagrama T-s

c) Transformarea izocoră. Pentru stabilirea ecuaţiei transformării în
coordonatele T-s, se exprimă căldura elementară dq = cvdT şi se obţine :
dq dT
ds = = cv
T T
s = cv,m ·lnT + const. [J/(K kg) (9)
adică izocora se va reprezenta în diagrama T-s printr-o curbă exponenţială
(fig.9).
Transformarea 1-2 este o încălzire izocoră, iar transformarea 2-1 este o
răcire izocoră.
æ dT ö T
Panta tangentei la curbă într-un punct oarecare M va fi : tga v = ç ÷ = > 0
T è ds øv cv

T2 2

1
T1

av
0 s
A s1 B s2

Fig.9 Reprezentarea transformării izocore în diagrama T-s

d) Transformarea izobară. Pentru determinarea ecuaţiei în coordonatele
T-s se procedează analog ca la izocoră şi rezultă:
dq dT
ds = = cp
T T
s = cp,m ∙lnT + const. [J/(K kg)] (10)
Ca şi izocora, transformarea izobară se reprezintă în diagrama T-s tot
printr-o curbă exponenţială (fig.10).
æ dT ö T
Panta tangentei la curbă rezultă: tg a p = ç ÷ = >0
T è ds ø p cp

2
T2

1
T1

ap
0 s
A s1 B s2

Fig.10 Reprezentarea transformării izobare în diagrama T-s

Deoarece cp > cv, rezultă că panta izobarelor este mai mică decât panta
izocorelor. Deci în diagrama T-s, curbele izobare sunt mai puţin înclinate
decât curbele izocore (fig.11).
T

v = ct. p = ct.

ap av
0 s
cv

cp

Fig.11 Reprezentarea transformărilor izobare şi izocore în diagrama T-s

e) Transformarea politropică. Ţinând seama de expresia căldurii
schimbate de agentul termic cu mediul exterior în transformarea
politropică , rezultă relaţia de calcul pentru variaţia entropiei:

n - k dT
ds = cv
n -1 T
n-k
s= cv , m ln T + const.
n -1
n-k T2
s2 - s1 = cv , m ln [J/(K kg)] (11)
n -1 T1

Transformarea politropică se reprezintă în diagrama T-s printr-o curbă

exponenţială a cărei formă depinde de valoarea indicelui (exponentului)
n. În figura 12 a este reprezentată curba politropică pentru 1 < n < k, iar
în figura 12 b se reprezintă temperatura politropică cu exponent n < 1
sau n > k. Panta tangentei la curbă se determină cu relaţia:
æ dT ö n -1 T
tga n = ç ÷ =
è ds ø n n - k cv
Pentru 1 < n < k se obţine tg an < 0, iar pentru n < 1 sau n > k rezultă
tgan > 0, ceea ce justifică forma curbelor politropice din figura 12.
T T

an
an
0 0

s s
a. b.

Fig.12 Transformarea politropică :

a) cazul 1 < n < k; b) cazul n < 1, n > k
 Ecuaţiile fundamentale ale primului principiu
al termodinamicii pentru sisteme închise
Se consideră un sistem termodinamic închis care primeşte din
exterior cantitatea de căldură Q1-2 şi cedează lucrul mecanic
L1-2 , ambele fiind pozitive.
Variaţia energiei interne a sistemului va fi :
(1) ΔU = U2 – U1 = Q1-2 – L1-2 [J] care,
pentru un proces termodinamic elementar,
devine:
(2) dU = δQ - δL = δQ - p∙dV,
iar pentru 1 kg de fluid avem :
(3) du = q1-2 – l1-2 [J/kg] sau
(4) du = δq - δl = δq - p∙dv
Funcţia de stare energie internă u poate fi
scrisă ca u = u( v,T ), iar prin diferenţiere
obţinem :

(5) du = ( ¶¶uv ) T dv + ( ¶¶Tu ) v dT

Înlocuind (5) în (3) rezultă :

(6)dq = du + p × dv = ( ¶u
)
¶T v
× dT + [( ¶u
) + p ]× dv
¶v T
Dacă i = u + p∙v, rezultă di = du + pdv + vdp şi
(7) du = di – pdv - vdp
Înlocuind (7) în (6) obţinem :
(8) δq = di – pdv – vdp + pdv = di - vdp
Pentru un proces termodinamic elementar
avem:
(9) δQ = dI -Vdp
Funcţia de stare entalpie poate fi scrisă ca o
funcţie de presiune şi de temperatură :
i = i(p,T) şi diferenţiind se obţine :
¶i ¶i
(10) di = ( )T × dp + ( ) p × dT
¶p ¶T
 Înlocuind (10) în (8) rezultă :

¶i é ¶i ù
(11) dq = ( ) p dT + ê( )T dp - v ú × dp
¶T ë ¶p û
Relaţiile (6) şi (11) reprezintă expresiile
matematice ale primului principiu al
termodinamicii pentru sistemele închise.
 Ecuaţiile primului principiu al
termodinamicii pentru sisteme deschise

Fie o maşină termică prin care trece în permanenţă un

agent termic (m=1kg), maşina primind căldură şi
producând lucru mecanic.
• La intrarea în instalaţia termică, agentul de lucru
este caracterizat de viteza w1, energia internă u1,
presiunea p1 şi volumul specific v1, iar la ieşirea din
maşină de mărimile corespunzătoare w2 , u2 , p2 şi
v 2.
• Conductele de admisie şi de evacuare sunt situate
la înălţimile z1 şi z2 faţă de linia de referinţă, iar
maşina schimbă cu exteriorul căldura q1-2 şi
produce lucrul mecanic lt1-2.
 Q12 L12
p1,V1 p2,V2
T1,U1 1 2 T2,U2

w2

M.T.

w1 z2

z1
 Conform legii conservării energiei, suma energiilor la
intrarea în maşină este egală cu suma energiilor la
ieşirea din aceasta, deci:
(1) ΣEi = ΣEe

La intrarea în maşină, energia este compusă din :

w 21
- energia cinetică
2
- energia potenţială gz1
- energia internă u1
- lucrul mecanic de deplasare p1 v1
- cantitatea de căldură q1-2
 În mod analog, la ieşire avem :
2
w 2
- energia cinetică
2
- energia potenţială gz2
- energia internă u2
- lucrul mecanic de deplasare p2 v2
- lucrul mecanic tehnic lt12
Înlocuind în relaţia (1), obţinem :
2 2
w w
+ gz1 + u1 + p1v1 + q12 = lt12 + + gz 2 + u2 + p2 v2
1 2
(2)
2 2
Dacă grupăm convenabil termenii şi înlocuim
i = u + pv, rezultă :

w
(3) 2
2
- w 2
[J/Kg]
+ g ( z 2 - z1 ) + (i2 - i1 ) = q12 - lt12
1

2
Relaţia (3) scrisă pentru un proces elementar
devine :
(4) di + wdw + gdz = δq - δlt
şi reprezintă ecuaţia primului principiu al
termodinamicii pentru sistemele
deschise.
 Analiza ecuaţiilor primului principiu al
termodinamicii

Ecuaţiile primului principiu scrise pentru

sistemele închise şi deschise sunt valabile
pentru transformări reversibile. În condiţii
reale, aceste transformări sunt ireversibile,
ceea ce duce la apariţia unui lucru mecanic
de frecare lfr. De aceea, relaţiile scrise se vor
corecta astfel :
(1) dq = du + p × dv = ( ¶¶Tu )v × dT + [( ¶¶uv )T + p ]× dv + l fr

(2) ¶T
[
dq = ( ) p dT + ( ) dp - v × dp + l fr
¶i ¶i
¶p T
]
w2 2 - w21
(3) + g ( z 2 - z1 ) + (i2 - i1 ) + l fr = q12 - lt12
2
 Ecuaţii calorice de stare
Ecuaţiile calorice de stare exprimă variaţia parametrilor calorici
energie internă u şi entalpie i în funcţie de parametrii termici
de stare: u = u(v,T) şi i = i(p,T).
Mărimile calorice de stare sunt mărimile a căror variaţie se
produce prin intermediul căldurii. Energia internă u şi
entalpia i sunt mărimi calorice de stare.
Mărimile de stare energia internă şi entalpia admit diferenţiale
totale:
¶u ¶u
du = ( )T dv + ( ) v dT
¶v ¶T
¶i ¶i
di = ( ) T dp + ( ) p dT
¶p ¶T
Pentru o cantitate de 1 kg de fluid care suferă o transformare elementară la
volum constant (dv=0), putem scrie :
¶u é ¶u ù ¶u
(1) dq = ( )v × dT + ê( )T + p ú × dv = ( )v dT
¶T ë ¶v û ¶T
Cunoscând ecuaţia calorimetrică
(2) δq = cv dT , prin comparare cu (1) rezultă
¶u
(3) cv = ( ) v
¶T
Dacă înlocuim (3) în diferenţiala energiei interne şi în relaţia (1), obţinem :
¶u ¶u ¶u
(4) du = ( )T dv + ( ) v dT = cv dT + ( )T dv
cât şi ¶v ¶T ¶v
é ¶u ù
(5) dq = cv × dT + ê( )T + p ú × dv
ë ¶v û
În cazul când agentul termic suferă o transformare elementară la presiune
constantă (p=const.), rezultă
(6) ¶i é ¶i ù ¶i
dq = ( ) p dT + ê( )T dp - v ú × dp = ( ) p dT
¶T ë ¶p û ¶T

care, împreună cu ecuaţia calorimetrică

(7) δq=cp dT dau
¶i
cp = ( )p
(8) ¶T
Înlocuind (8) în diferenţiala entalpiei şi în relaţia (6), se obţine
¶i ¶i ¶i
(9) di = ( )T × dp + ( ) p × dT = c p dT + ( )T dp
¶p ¶T ¶p

é ¶i ù
cât şi (10) dq = c p dT + ê( )T dp - v ú × dp
ë ¶p û
Relaţiile (4) şi (9) sunt expresiile diferenţiale ale ecuaţiilor calorice de
stare.
 Legea lui Joule. Ecuaţii calorice de stare ale
gazelor perfecte

Gay-Lussac în anul 1807, apoi Joule, folosind mijloace

experimentale mai adecvate, scot în evidenţă unele
particularităţi ale energiei interne a gazului perfect.
Instalaţia experimentală folosită de către Joule este redată
schematic în figura de mai jos :
R T

A B
Două recipiente A şi B sunt puse în legătură printr-o conductă prevăzută cu
robinetul R, iniţial pe poziţia închis. În recipientul A se introduce un gaz la
presiunea de cca. 20 bari, iar recipientul B este vidat. Întregul sistem se
introduce într-un vas calorimetric plin cu apă şi izolat termic faţă de
mediul exterior. Atât vasul calorimetric cât şi cele două recipiente sunt
prevăzute cu termometre suficient de precise. Întregul sistem se găseşte
în echilibru termic. Se deschide robinetul R astfel încât gazul din
recipientul A va trece spre B până va ocupa ambele volume. La început
temperatura din recipientul A va scădea în timp ce temperatura din B va
creşte. După un timp, cele două temperaturi vor deveni egale şi egală cu
temperatura iniţială. Se constată, de asemenea, că temperatura apei din
vasul calorimetric a rămas constantă.
În consecinţă, se poate spune că gazul nu a schimbat căldură cu mediul
exterior deoarece calorimetrul a fost izolat termic şi nici cu apa din vasul
calorimetric deoarece temperatura acesteia a rămas aceeaşi. Nu s-a
produs nici lucru mecanic deoarece gazul, în trecerea sa spre recipientul
B, nu a întâmpinat rezistenţă, în acesta fiind creeat vid. Starea gazului s-
a schimbat însă prin modificarea volumului şi a presiunii, în timp ce
temperatura a rămas constantă.

Dacă ţinem seama de relaţia δQ = dU + δL rezultă că:

dU = 0
Admiţând că energia internă este o funcţie de două mărimi
caracteristice, de exemplu de T şi v, se poate scrie:
u = u (T,v) , iar o variaţie elementară a energiei interne se
obţine prin diferenţierea acesteia:
(1) æ ¶u ö æ ¶u ö
du = ç ÷ dT + ç ÷ dv = cv dT
è ¶T ø v è ¶v ø T
Ca urmare a experienţei descrisă mai sus şi a concluziilor
desprinse :
(2) æ ¶u ö
ç ÷ =0
è ¶v ø T
Deci legea Joule poate fi enunţată astfel: energia internă a unui
gaz ideal nu depinde de volumul şi de presiunea sa, ci
depinde numai de temperatură :
(3) du = f(T) = cv ·dT

În general, gazele reale prezintă abateri de la această lege,

fenomen ce stă la baza lichefierii gazelor.
 Din a doua ecuaţie calorică de stare :
¶i
(4) di = c p dT + ( )T dp
¶p , entalpia depinzând de
energia internă prin relaţia i = u + p ·v, deci
¶i
(5) i = f (T) + R ·T , iar ( )T dp = 0 încât va
¶p
rezulta :

(6) di = cp·dT

Ecuaţiile (3) şi (6) reprezintă expresiile diferenţiale ale

ecuaţiilor calorice de stare pentru gazele
perfecte.
 Pentru o transformare oarecare, avem :
2
Du = u 2 - u1 = ò cv dT = cv (T2 - T1 )[J / kg ]
1
2
Di = i2 - i1 = ò c p dT = c p (T2 - T1 )[J / kg ]
1

Căldura specifică a gazelor perfecte

Se ştie că pentru 1kg de substanţă putem scrie :
i = u + p·v = u + R·T (1)
De asemenea, di = du + R·dT (2)
du = cv dT (3)
di = cp dT (4)
şi, înlocuind, rezultă :
cp dT = cv dT = R·dT <=> cp – cv = R [J/kg] (5)
Relaţia (5) exprimă legătura dintre capacităţile termice masice ale gazului perfect. Ea
se mai numeşte relaţia lui Robert Mayer, putându-se arăta că cp > cv .(6)
Raportul dintre căldura specifică masică la presiune constantă cp şi căldura
specifică masică la volum constant cv se notează cu k şi se numeşte exponent
adiabatic.
cp / cv = k (7)
Din relaţiile (5) şi (7) se obţine :
k
cp = R ëJ / kg û
k -1 (8)
R
cv = ëJ / kg û
k -1 (9)
Capacităţile termice se mai numesc călduri specifice şi reprezintă cantitatea de
căldură necesară pentru a modifica, cu un grad, temperatura unităţii de cantitate
a unui corp fără schimbarea stării de agregare. Deosebim :
- căldura specifică masică c [J/kg∙grad] ; δq = m∙ c∙ dT (10)
- căldura specifică molară CM [J/kmol ∙grad] ; δq = n ∙CM ∙ dT (11)
- căldura specifică volumică CN [J/m3N] ; δq = VM ∙ CN∙∙ dT (12) ,
unde : n - numărul de kilomoli
VM - volumul molar
Avem următoarele relaţii :
CMp- CMv = RM = 8314,5 [J/kmol∙grad] (13)
CMp= k∙RM / k-1 [J/kmol∙grad] (14)
CMv= RM / k-1 [J/kmol ∙grad] (15)

Valorile căldurilor specifice masice reale şi medii sunt date în tabele în funcţie de
temperatură pentru diferite gaze considerate perfecte.
 PROCESE TERMODINAMICE SIMPLE ALE GAZULUI IDEAL
Deşi poate exista practic o infinitate de transformări posibile, deoarece oricând
ecuaţia caracteristică de stare f (p,v,T) = 0 – pentru gazul perfect pV = m×R∙T – va fi
satisfăcută, în aplicaţiile tehnice interesează în mod curent câteva dintre acestea şi
anume: transformarea la volum constant (dV = 0), la presiune constant (dp = 0), la
temperatură constantă (dT = 0) şi transformarea fără schimb de căldură-adiabatică (dQ
= 0).
1. Transformarea la volum constant (transformarea izocoră)
În cazul unei transformări izocore, se menţine constant volumul gazului variind
presiunea şi temperatura acestuia. Ecuaţia izocorei este de forma (legea lui Charles) :
dV = 0 sau V = const. (1)
În coordonatele p – V transformarea izocoră se prezintă ca un segment de dreaptă,
parcurs de jos în sus în cazul în care gazul absoarbe căldură din interior şi în sens opus,
când gazul cedează căldură (figura 1).
p
2

Q12

1
V

v1 = v2

Fig. 1
Dacă se aplică ecuaţia termică de stare la cele două stări extreme 1 şi 2 ale
transformării, rezultă:
p1 V1 = m×RT1 şi
p2 V2 = m×RT2 sau:
p1 T1
= (2)
p 2 T2

Lucrul mecanic într-o transformare izocoră este nul. Căldura schimbată cu mediul
exterior serveşte numai la variaţia energiei interne a gazului :
2
Q12 = U 2 - U1 = m ò cv dT = m × cv (T2 - T1 )
1 (3)
R
sau, dacă se ţine seama de relaţia cv = , se obţine
k -1
mR 1
Q12 = (T2 - T1 ) = V ( p2 - p1 ) (4)
k -1 k -1
în condiţiile în care cv nu variază cu temperatura.
Exemple de transformări izocore se pot da : procesul de ardere la motoarele cu
aprindere prin scânteie, în instalaţiile de cazane etc.
 2. Transformarea la presiune constantă (transformarea izobară)
În transformarea izobară, presiunea se menţine constantă în timpul procesului, iar
volumul şi temperatura gazului variază.
Ecuaţia transformării izobare este (legea Gay-Lussac) :
dp = 0 sau p = const. (5)
Dacă se aplică ecuaţia termică de stare pentru două stări ale unei transformări
izobare, se obţine: V1 T1 v1 r 2
= = =
V2 T2 v 2 r1 (6)
Din relaţia (6) rezultă că în cazul unui proces de destindere, temperatura gazului
ideal creşte, iar într-un proces de comprimare temperatura scade.
În figura 2 este redată reprezentarea grafică a unei transformări izobare în
coordonate p – V. p

destindere 2
1

Fig. 2
Grafic, aceasta apare ca o dreaptă paralelă cu abscisa parcursă de la 1 la 2 într-un
proces de destindere a gazului şi de la 2 spre 1 într-un proces de comprimare.
Lucrul mecanic (în acest caz, lucrul mecanic de dislocare) este dat de relaţia:
2
L12 = ò1
pdV = p (V2 - V1 ) = mR (T2 - T1 )
(7)
Dacă masa m = 1 kg şi diferenţa T2 – T1 = 1 grad, din relaţia (7) rezultă l12 = R. Deci constanta R
a gazului ideal reprezintă lucrul mecanic efectuat de 1 kg de gaz într-o transformare izobară la
o variaţie a temperaturii cu un grad.
Căldura schimbată în transformarea izobară pentru producerea lucrului mecanic va fi:
2
Q12 = I 2 - I1 = m × c p (T2 - T1 ) = m ò c p dT + p (V2 - V1 )
1 (8)
Raportul dintre lucrul mecanic obţinut şi căldura consumată în acest scop este
L12 R c - cv k -1
= = p =
Q12 cp cp k
Variaţia energiei interne în transformarea izobară este:
2
U 2 - U 1 = m ò c v dT = m × c v (T2 - T1 ) (9)
1

Din figura 3 rezultă că o transformare izobară nu este economică deoarece numai o parte din
căldura consumată se transformă în lucru mecanic, restul contribuind la creşterea energiei
interne. Se recomandă ca procesul izobar să fie urmat de o expansiune adiabatică prin care şi
restul din căldura introdusă s-ar transforma în lucru mecanic.
L12

Q12

U2
U1

Fig. 3
Ca exemplu de procese izobare se pot da cele din motoarele Diesel şi respectiv din camerele de
ardere la presiune constantă ale turbinelor cu gaze.
 3. Transformarea la temperatură constantă
(transformarea izotermă)
La acest tip de transformare rămâne constantă temperatura corpului, în timp ce
presiunea şi volumul variază.
Ecuaţia transformării izoterme este (legea Boyle-Mariotte) :
dT = 0 sau T = const. şi pV = const. (10)
Dacă se scrie ecuaţia termică de stare pentru cele două stări limită ale
transformării, în ipoteza de mai sus, rezultă: p1 V1 r1 v 2
p1 V1 = p2 V2 = … = pn Vn sau p 2 = V2 = r 2 = v1 (11)
Prin reprezentarea grafică în coordonate p – V a unei transformări izoterme se
obţine o hiperbolă echilateră (figura 4.). Se face menţiunea că posibilitatea
reprezentării grafice a izotermei este condiţionată de cunoaşterea iniţială a unui
punct prin care aceasta va trece (spre exemplu punctul 1 ale cărei coordonate
sunt p1, V1 ). p
1
p

Q12
2 1
p1 3
4
5 6 7 2
p7 b a
V
V1 a c V
0
V7 V1 V1

Fig. 4 Fig. 5
Dacă se diferenţiază relaţia pv=RT , se obţine forma diferenţială a ecuaţiei izoterme,
adică: dp dv
+ =0
pdv + vdp = 0 sau p v . Valoarea tangentei trigonometrice a unghiului făcut
de tangenta geometrică la curba izotermei cu axa volumelor, conform figurii 5, este:
p
tga = tg (180 - b ) = -tgb = -
ac
dp p
tga = =-
dV V
În diagrama p – V, izoterma are ca asimptote axele de coordonate şi împarte planul
p–V în două zone: deasupra curbei se găsesc punctele cu temperatură mai mare
ca a izotermei, iar sub aceasta punctele cu temperaturi mai reduse ca ale
izotermei. Lucrul mecanic obţinut prin destindere izotermică este :
2 dV V p p
L12 = ò pdV = p1V1 ò = p1V1 ln 2 = p1V1 ln 1 = m × RT ln 1
1 V V1 p2 p2 (12)
Se poate vedea că valoarea acestuia depinde de produsul pV = mRT, adică de
temperatura izotermei şi de valorile raportului presiunilor extreme.
Căldura schimbată în transformarea izotermă, se deduce din relaţiile dQ = dU + pdV şi
dQ = dI – Vdp. Dacă se ţine seama de relaţiile çæ ¶u ö÷ = 0 şi æçç ¶i ö÷÷ = 0 în cazul gazului
ideal, se poate scrie: è ¶v ø T è ¶p øT

dQ = p×dV şi Q12 = L12 (13)

În transformarea izotermă, căldura introdusă se transformă integral în lucru mecanic,
fără a realiza şi variaţia energiei interne a gazului, adică să fie împiedicată variaţia
temperaturii de lucru.
 4. Transformarea adiabatică
Caracteristica principală la această transformare este aceea că sistemul termodinamic
considerat nu schimbă căldură cu exteriorul, în sensul că nici nu cedează dar nici
nu primeşte, adică dQ = 0
În transformarea adiabată, parametrii de stare p, V şi T sunt variabili. Pentru
deducerea ecuaţiei adiabatei se foloseşte relaţia primului principiu în care se pune
condiţia de mai sus, adică:
0 = dU + pdV sau:
0 = m×cv×dT + p×dV (14)
Dacă se înlocuieşte căldura specifică la volum constant , se obţine:
1 (15)
0=m R × dT + p × dV
k -1
Prin diferenţierea ecuaţiei termice de stare scrisă sub forma mRT = pV, se obţine:

m.R·dT = p×dV + V×dp (16)

Introducerea expresiei (16) în (15), ne conduce la rezultatul
1
0= ( p × dV + V × dp ) + p × dV
k -1

sau: 0 = p×dV + V×dp + k×p×dV - p×dV , de unde rezultă:

0 = V×dp + k×p×dV 1 (17)
Dacă ecuaţia (17) este amplificată cu V × p , se obţine:
dp dV
0= +k (18)
p V
Expresia (18) reprezintă forma diferenţială a ecuaţiei transformării adiabatice în
coordonatele p – V.
Deoarece pentru gazul ideal exponentul k este constant cu temperatura, integrarea
ecuaţiei (18) ne conduce la rezultatul:
ln p + k ln V = const. sau p1V1k = p 2V2k = ... = p nVnk = const. (19)
Relaţia (19) reprezintă ecuaţia adiabatei în p – V în care k, aşa cu s-a arătat în cursul
anterior, se numeşte exponent adiabatic. Pentru determinarea variaţiei temperaturii
într-o transformare adiabatică în funcţie de presiune şi volum se pleacă de la
expresia (19), adică:
pV k = const. sau pv k = const. (20)
unde, pentru început, din ecuaţia termică de stare scrisă pentru unitatea de cantitate,
se explicitează volumul specific v şi se înlocuieşte în (20) obţinându-se:
R kT k Tk
p k = const. sau p k = const. (deoarece, pentru un gaz dat, R este constant)
p p
de unde: p1-k×Tk = const.
În general, se poate scrie: p11- k × T1k = p 12- k × T2k = const.
K -1
T1 æ p1 ö K
=ç ÷
sau T2 çè p 2 ÷ø (21)
Dacă, în mod asemănător, din ecuaţia termică de stare p×v = RT se explicitează
presiunea p şi se introduce în (20), se obţine:
RT k T k
v = const.; v = const.
v v k -1 k -1
de unde T×vk-1 = const. În general, se poate scrie şi în acest caz T1v1 = T2 v 2 = const.
K -1
T1 æ v 2 ö
sau =ç ÷ (22)
T2 çè v1 ÷ø
În consecinţă, într-o transformare adiabată, legătura între parametrii de stare este de
forma: K -1
K -1
T1 æ p1 ö K æv ö
= çç ÷÷ = çç 2 ÷÷ (23)
T2 è p 2 ø è 1ø
v
În diagrama dinamică p – V, adiabata este reprezentată de o hiperbolă neechilateră.
Alura curbei cât şi modul de construcţie sunt redate în figura 6.
p
y
b b 1

45°

b¢ b² 2

4
p1
5
p2 6

0 45°
a a² v
v1 a
a¢
v2 x

Fig. 6
 Lucrul mecanic al transformării adiabate se obţine plecând de la expresia
primului principiu al termodinamicii sub forma:

dq = du + dl unde dq = 0

Deci: dl = - du = - cv dT (24)

În cazul unei transformări finite între două stări 1 şi 2, relaţia (24) devine:

l12 = - cv (T2 – T1) = cv (T1 – T2) sau:

R(T1 - T2 ) RT1 - RT2 p1V1 - p2V2

l12 = = = =
k -1 k -1 k -1
é k -1
ù é k -1
ù
p1V1 ê æ p2 ö k
ú p1V1 ê æ v1 ö k
ú é J ù
= 1 - çç ÷÷ = 1 - çç ÷÷ ê kg ú
k -1 ê ú - ê ú ë û
(25)
êë è 1 ø úû êë è 2 ø úû
p k 1 v
Pentru a se ajunge la ecuaţiile (25), s-au folosit expresiile p1V1 = p2V2 şi (23).
Ţinându-se seama că în transformarea adiabată dq = 0, din expresia δq = du+δl
rezultă:
l12 = u1 – u2 = cv (T2– T1) (26)
Această expresie ne arată că lucrul mecanic în transformarea adiabată se
realizează numai pe seama energiei interne (figura 7).
l12
u1 – u2

u1 u2

Fig. 7
Într-o transformare adiabată, căldura schimbată cu mediul exterior este nulă chiar
prin natura procesului:
dQ = 0 ; Q12 = 0 (27)
Transformarea adiabatică presupune o izolare termică perfectă a pereţilor spaţiului
unde se desfăşoară procesul pentru a nu interveni acţiunile termice ale mediului
ambiant. Un caz practic de proces adiabatic îl reprezintă curgerea aburului sau
gazelor printre paletele turbinelor cu abur sau gaze, proces ce se realizează cu
o viteză de transformare foarte mare.
 5. Transformarea politropică

În realitatea practică, procesele din maşinile termice nu se realizează nici izoterm şi

nici adiabatic ci apropiate oarecum de acestea şi se numesc transformări
politropice.
În aceste transformări are loc şi schimb de căldură şi de lucru mecanic şi variază toţi
parametrii de stare.
O transformare politropică, este definită prin ecuaţia:
p1V1n = p 2V2n = ... = pV n = const.
(28)
Ecuaţia (28) cuprinde totalitatea transformărilor reprezentate în diagrama p – V, în
care n poate căpăta valori concrete şi constante pentru o anumită porţiune de
curbă.
În general, relaţiile stabilite pentru transformarea adiabată rămân valabile şi pentru
transformările politropice. Astfel, ecuaţia politropei sub formă diferenţială este de
forma:
dp dv
+n =0 (29)
p v
Legătura între parametrii unei transformări politropice este identică celei de la
adiabată, cu deosebirea că exponentul adiabatic k este înlocuit cu n :
n -1
n -1
T1 æ p1 ö n æ v2 ö
= çç ÷÷ = çç ÷÷
T2 è p 2 ø è v1 ø (30)
 Lucrul mecanic în transformarea politropică se obţine ca şi la transformarea
adiabată, adică:
l12= - cv (T2 – T1) = cv (T1 – T2) sau:
R(T1 - T2 ) RT1 - RT2 p1V1 - p 2V2
l12 = = = =
k -1 k -1 k -1
é k -1
ù é k -1
ù
p1V1 ê æ p 2 ö k ú p1V1 ê æ v1 ö k ú é J ù
= 1- ç ÷ = 1- ç ÷
k - 1 ê çè p1 ø÷ ú k - 1 ê èç v 2 ø÷ ú êë kg ûú
êë ûú ëê ûú (31)
relaţie valabilă pentru unitatea de cantitate (m = 1 kg).
Variaţia energiei interne se determină cu relaţia:
u2 – u1 = cv (T2 – T1) (32)
Relaţia de calcul pentru căldură într-o transformare politropică se stabileşte astfel :
R R
q12 = cv (T2 - T1 ) + (T1 - T2 ) = cv (T2 - T1 ) - (T2 - T1 )
n -1 n -1
R
dar : Du = cv ×DT = cv (T2 – T1) şi l12 = (T1 - T2 )
n -1
æ R ö
Deci q12 = ç cv - ÷(T2 - T1 ) = c n (T2 - T1 )
è n -1ø

sau : æ R ö
q12 = ç cv - ÷(T2 - T1 ) = c n (T2 - T1 )
è n -1ø
de unde:
æ cp ö
ç -1÷
R c p - cv ç c ÷
c n = cv - = cv - = c v ç1 - v ÷ =
n -1 n -1 n -1 (33)
ç ÷
ç ÷
è ø
æ k -1ö æ n -1 - k +1ö n-k
= c v ç1 - ÷ = c v ç1 - ÷ = cv
è n -1ø è n -1 ø n -1
În consecinţă:
n-k
q12 = cv (T2 - T1 ) (34)
n -1
Relaţiile (33) şi (34) reprezintă expresia căldurii specifice politropice cn
şi respectiv căldura schimbată într-un proces politropic (pentru o masă m =
1 kg)
Menţiunea care se impune a fi făcută este aceea că, în maşinile termice
existente, exponentul (indicele) politropic n satisface de obicei condiţia:
1 < n < k. Din analiza relaţiilor (33) şi (34) rezultă semnul minus pentru
căldura specifică, ceea ce înseamnă că temperatura agentului de lucru
scade chiar dacă acesta absoarbe căldură. Acest aspect al procesului ne
arată că agentul de lucru realizează un lucru mecanic exterior atât în
schimbul căldurii primite, cât şi pe seama energiei interne a acestuia.
 Bilanţul energetic al unei politrope este redat în figura 8 :

p p = const.; n = 0; c = cp

v=
U12 L12 const.
n = ¥;
c = cv
0 < n < 1; c > 0

T = const.; n = 1; c =¥

1 < n < k; c < 0

U1 U2 n = k; c = 0

n > k; c > 0

Fig. 8 Fig. 9

Reprezentarea grafică a diferitelor transformări simple în coordonate p–V

prin particularizarea valorii exponentului n este prezentată în figura 9.
 AL DOILEA PRINCIPIU AL TERMODINAMICII

1. Procese ciclice (cicluri termodinamice)

Primul principiu al termodinamicii, care înseamnă legea generală a

conservării energiei aplicată în procesele termice, arată posibilitatea
transformării energiei mecanice în energie termică şi invers, dar între aceste
două transformări sunt deosebiri esenţiale. În timp ce energia mecanică se
poate transforma întotdeauna integral în căldură, energia termică nu se
transformă niciodată integral în energie mecanică. Sub acest aspect, primul
principiu al termodinamicii este insuficient. De asemenea, principiul I al
termodinamicii nu dă indicaţii în ce priveşte sensul posibil într-o
transformare, ori în natură sensul de producere şi desfăşurare a
fenomenelor nu este indiferent.

Principiul al doilea al termodinamicii vine şi completează pe cel dintâi,

precizând sensul de desfăşurare a proceselor spontane precum şi condiţiile
în care energia termică se transformă în lucru mecanic.

Pentru ca două corpuri cu temperaturi diferite să producă lucru mecanic,

nu este suficient ca acestea să fie puse în contact direct deoarece în acest
caz singurul rezultat ar fi egalarea temperaturilor celor două corpuri fără a
produce şi lucru mecanic. Transformarea căldurii în lucru mecanic, în mod
continuu, impune realizarea repetată a unui ciclu termodinamic, ceea ce
implică existenţa unei maşini termice şi a unui agent de lucru care
efectuează lucru mecanic în schimbul căldurii primite de la corpul cald, cât
şi a variaţiei energiei interne proprii.
p

Q0

V
a
b

Fig. 1
În figura 1 s-a reprezentat grafic în diagrama p–V un ciclu
termodinamic oarecare marcat prin punctele 1 m 2 n 1
parcurs după sensul săgeţilor.
Pe zona 1 m 2, agentul de lucru suferind un proces de
destindere, furnizează spre exterior un lucru mecanic
L1m2 > 0. Deci se poate scrie:
L1m2 = aria 1 m 2 b a
Pe zona 2 n 1, agentul de lucru suferă un proces de
comprimare, proces realizat cu consum de lucru mecanic din
exterior:
L2n1 < 0;
Deci lucrul mecanic total schimbat cu exteriorul prin
parcurgerea ciclului va fi:
Lc = L1m2 + L2n1 = L1m2 - |L2n1| (1)
adică suma algebrică a lucrurilor mecanice pentru toate
transformările ce compun ciclul.
Relaţia (1) poate fi scrisă sub forma:
Lc = aria 1m2ba – aria 2n1ab = aria 1m2n1 (2)
adică lucrul mecanic pe ciclu este dat de aria cuprinsă în
interiorul curbei ce reprezintă ciclul în coordonatele p–V.
După sensul de parcurgere a ciclurilor, acestea se împart în:
- cicluri directe – parcurse în sensul rotaţiei acelor de ceasornic;
- cicluri inversate – parcurse în sensul invers de rotaţie a acelor de
ceasornic (trigonometric).
Ciclurile directe se mai numesc şi cicluri motoare deoarece acestea
generează lucru mecanic (motoare cu ardere internă, instalaţiile de
turbină cu gaze, cu abur, etc.).
Pentru realizarea ciclurilor inverse se consumă lucru mecanic. Acestea sunt
caracteristice instalaţiilor frigorifice, pompelor de căldură etc.
Din analiza figurii 1 se desprinde concluzia că, în ceea ce priveşte schimbul
de căldură dintre agentul de lucru şi mediul exterior, se disting două
categorii de transformări şi anume:
- transformări în decursul cărora agentul de lucru primeşte căldură (zona
n1m);
- transformări în decursul cărora agentul termic cedează căldură (zona
m2n).
Corpurile ipotetice considerate cu capacitate calorică infinită şi temperaturi
constante (cu care agentul de lucru schimbă căldură pe parcursul unui
ciclu) se numesc surse de căldură, respectiv cele cu temperatură
ridicată (de la care agentul termic primeşte căldură) se consideră sursa
caldă SC , iar cele cu temperatura scăzută (care primesc căldură de la
agent) constituie sursa rece SR.
În figura 1 s-a notat cu Q căldura primită de la sursa caldă,
transformările reprezentate prin zona n1m şi cu Q0 căldura
cedată de către agentul termic sursei reci pe zona m2n.
Legătura între schimbul de lucru mecanic şi căldură al
agentului termic cu exteriorul, la realizarea unui ciclu, se
poate stabili pe baza expresiei matematice a primului
principiu al termodinamicii pentru sistemele închise
dU = dQ – dL (3)
Prin integrarea pe conturul închis al ciclului, rezultă:
ò dU = ò dQ - ò dL (4)

Deoarece energia internă este mărime de stare iar starea

finală a ciclului coincide cu starea iniţială, dU = 0 , de
unde relaţia (4) capătă forma: ò
m n
ò dQ = òn -1
dQ + ò
m-2
dQ = Q + Q0 = Q - Q0

(deoarece căldura Q0 cedată sursei reci este cu semnul minus),

iar ò dL = Lc (lucrul mecanic pe ciclu).
Rezultă ecuaţia de bilanţ energetic a unui ciclu termodinamic:
Lc = Q - |Q0| [J] (5)
Relaţia (5) ne arată un lucru fundamental şi anume acela că numai o parte din
căldura primita în cursul unui ciclu (Q ) poate fi transformată în lucru mecanic, în
timp ce o parte (Q0) este cedată sursei reci.
Este numit randament termic al ciclului ht, raportul dintre căldura transformată în
lucru mecanic şi căldura primită de la sursa caldă:
Lc Q - Q0 Q0
ht = = = 1- (6)
Q Q Q
Din relaţia (6), se poate vedea că valoarea randamentului termic al unui ciclu este
întotdeauna subunitară.
Dacă ht > 1 s-ar realiza un perpetuum mobile de prim gen (contrar primului
principiu), iar dacă ht = 1 s-ar realiza un perpetuum mobile de genul doi
(combătut de al doilea principiu). L
(+)

Q
(+)

Q0
(-)

Fig. 2
Q0
Termenul Q poartă denumirea de coeficient de pierdere şi arată diferenţa
randamentului faţă de unitate.
În figura 2 se arată repartizarea căldurii care intervine în transformare şi lucrul
mecanic produs.
 2. Procese reversibile şi ireversibile
În natură, procesele care se desfăşoară în mod spontan decurg într-un
anumit sens, înţelegându-se prin aceasta că în cursul desfăşurării
procesului sistemul trece de la o stare iniţială mai puţin stabilă la o stare
finală mai stabilă. Procesele se pot petrece şi în sens invers, dar pentru
aceasta este nevoie de un consum de lucru mecanic din exterior care,
întotdeauna, este mai mare decât lucrul mecanic realizat de către sistem
în decursul procesului direct (spontan). Astfel de procese, se numesc
ireversibile.

Deci, prin ireversibilitate termodinamică se înţelege că un sistem în care a

avut loc un proces spontan nu poate fi readus la starea iniţială fără a
provoca schimbări persistente în mediul ambiant.

În opoziţie cu procesele ireversibile, procesele reversibile sunt acelea la

care trecerea dintr-o stare iniţială într-o stare finală dată se face astfel
încât, la inversarea procesului, schimbul de căldură şi lucru mecanic cu
mediul ambiant este acelaşi ca în procesul direct. Astfel spus, revenirea
sistemului la starea iniţială se face fără modificări persistente în mediul
ambiant.

Procese reversibile în natură nu există deoarece fenomenele sunt însoţite de

frecări, schimb de căldură etc., ceea ce determină caracterul ireversibil al
acestora. Deci procesele reversibile sunt procese ideale, spre care se
tinde, dar care nu pot fi realizate în practică.
 Pentru o înţelegere corectă şi aprofundată a ceea ce înseamnă un
proces reversibil, se vor considera două exemple:

- Unul din acestea îl constituie comprimarea reversibilă izotermică a unui

gaz aflat într-un cilindru prevăzut cu piston deplasabil, fără frecări, gaz
care se află în contact cu un termostat (corp la temperatură constantă
având masa foarte mare în raport cu masa gazului). Comprimarea se
poate realiza prin deplasarea infinitezimală a pistonului, în urma cărei
deplasări temperatura gazului creşte infinitezimal cu dT. În aceste condiţii,
va apare un transfer de căldură de la gaz la termostat, în final
temperatura gazului ajungând din nou egală cu cea a termostatului. În
continuare se procedează la o nouă comprimare infinitezimală şi aşa mai
departe.
Evident, pentru a se ajunge la o stare finită, va fi necesar un număr
infinit de astfel de comprimări realizate într-un timp practic infinit.
Revenirea la starea iniţială, deci inversarea procesului, ceea ce înseamnă
destinderea izotermică reversibilă a gazului, se va realiza în mod analog,
adică printr-o succesiune de destinderi infinitezimale, după fiecare
aşteptându-se ca sistemul să ajungă la echilibru termic cu termostatul.
După un număr infinit de astfel de destinderi infinitezimale, se ajunge la
starea iniţială atât a sistemului (gaz) cât şi a mediului ambiant, deoarece
căldura cedată de gaz termostatului în procesul de comprimare este
egală cu cea primită de gaz în timpul destinderii.
- Un alt exemplu de proces reversibil este procesul adiabatic
reversibil.

Dacă într-un cilindru izolat termic faţă de exterior se

găseşte închis un gaz prin intermediul unui piston mobil şi
etanş, fără frecări, gazul suferă un proces de comprimare
prin deplasarea infinitezimală a pistonului, după fiecare din
aceste deplasări fiind necesar un timp pentru realizarea
echilibrului de presiuni şi de temperaturi din sistem. Este
necesară această aşteptare deoarece, în urma fiecărei
comprimări elementare, în imediata vecinătate a pistonului
presiunea şi temperatura din gaz vor fi ceva mai mari decât
în restul masei de gaz.
Aceste două exemple l-au condus pe Sadi CARNOT la
imaginarea unui ciclu de transformare a căldurii în lucru
mecanic cu o eficienţă maximă în condiţii date de
temperatură.
Formularea principiului al doilea al termodinamicii este
legată de perfecţionarea primei maşini termice ce a
transformat căldura în lucru mecanic, respectiv maşina cu
abur.
 3. Ciclul Carnot reversibil

Inginerul şi omul de ştiinţă francez Sadi Carnot, în preocupările

şi studiile sale asupra condiţiilor optime de realizare continuă
a transformării căldurii în lucru mecanic, a ajuns la concluzia
că singurul ciclu care asigură un randament maxim acestei
transformări este un ciclu reversibil format din două izoterme
şi două adiabate, ciclu care îi şi poartă numele (fig. 3). Aceste
analize ştiinţifice precum şi concluziile la care s-a ajuns au
fost tratate în lucrarea „Cugetări asupra forţei motoare a
focului şi asupra maşinilor capabile să dezvolte această forţă”
apărută la Paris în anul 1824.
Importanţa ciclului Carnot direct constă în faptul că se stabileşte
limita impusă de natură pentru transformarea căldurii în lucru
mecanic. De asemenea, importanţa acestui ciclu mai constă
şi în aceea că l-a condus pe Carnot cât şi pe Clausius şi
Thomson la elaborarea unei scheme de tratare a principiului
al doilea al termodinamicii. Ciclul Carnot inversat reprezintă
ciclul cu eficienţă maximă al instalaţiilor frigorifice şi al
pompelor de căldură.
 p Q
4
1 t1 = const.

dQ = 0 dQ = 0

3 t2 = const.

Q0

pereţi adiabatici mobili

Sc(t1)

piston etanş fără frecare

Sr(t2)

cilindru izolat adiabat

Fig.3
 4. Formulările principiului al doilea al termodinamicii
Aşa cum s-a văzut, principiul al doilea al termodinamicii este tot de natură experimentală ca şi primul
principiu şi se poate spune că este tot o lege a naturii.
O primă formulare a principiului al doilea rezultă chiar din studiul ciclului Carnot şi a fost dată chiar de
către acesta sub forma:
- „O maşină termică nu poate produce în mod continuu (ciclic) lucru mecanic, decât dacă agentul
termic schimbă căldură cu două surse de căldură de temperaturi diferite”.
Formularea dată de către Sadi Carnot rezumă însăşi mijlocul practic de producere a lucrului mecanic din
căldură cu ajutorul maşinilor termice. Agentul de lucru prin intermediul căruia se descrie ciclul, preia
căldura de la o sursă caldă (de obicei prin arderea combustibilului), transformă o parte din aceasta în
lucru mecanic şi cedează restul sursei reci, de obicei reprezentată de către mediul ambiant.
Din această formulare a principiului al doilea al termodinamicii rezultă în mod logic imposibilitatea
transformării integrale a căldurii în lucru mecanic. În anul 1850, Rudolf Clausius dă o altă formulare
principiului al doilea şi anume:
- „Căldura nu poate trece de la sine (în mod natural) de la un corp cu temperatură scăzută, la un
corp cu temperatură mai ridicată”.
Precizarea „de la sine”, „în mod natural” este bine făcută dar, acesta nu absolutizează fenomenul
deoarece prin intervenţia din exterior cu o energie fie sub formă de căldură, fie sub formă de lucru
mecanic prin care intervenţie se produc modificări ale condiţiilor exterioare, această trecere este posibilă
(cazul pompelor de căldură şi al instalaţiilor frigorifice).
O a treia formulare a principiului al doilea, aparţine lui W. Thomson (lord Kelvin) sub forma:
- „Un perpetuum mobile de speţa a doua este imposibil”-
Un perpetuum mobile de speţa a doua înseamnă o maşină termică care ar transforma în mod continuu
căldura luată de la un singur izvor de căldură în lucru mecanic, fără a fi necesară şi o altă sursă de
temperatură mai scăzută căreia să i se cedeze o parte din căldura preluată. În aceste condiţii, dacă se
consideră ca sursă de căldură energia mediului ambiant (care practic este inepuizabilă), o asemenea
maşină ar putea funcţiona nelimitat, constituind deci un perpetuum mobile care practic nu contravine
primului principiu al termodinamicii dar contravine celui de-al doilea principiu, motiv pentru care Ostwald
i-a adăugat specificarea „de speţa a doua”.
Rezultă deci imposibilitatea folosirii energiei mediului ambiant în mod izoterm. Această energie este
lipsită de capacitatea de transformare în lucru mecanic.
Se mai cunosc şi alte formulări ale principiului al doilea bazate de regulă pe afirmarea ireversibilităţii unor
anumite fenomene (procese de frecare, destindere în vid etc.).
 5. Schema Carnot – Clausius – Thomson de tratare a principiului
al doilea
5.1. Teorema lui Carnot
Ca punct de plecare în această schemă, se poate folosi fie enunţul lui
Clausius, fie cel al lui Thomson. De asemenea, se recurge la ciclul
Carnot parcurs de un agent termic oarecare omogen. Condiţia de
omogenitate este necesară pentru a fi posibilă caracterizarea stării
agentului, numai prin doi parametri p şi V deoarece cel de-al treilea,
respectiv temperatura, va fi dată de ecuaţia termică de stare a agentului
considerat. Această temperatură se poate măsura cu orice tip de
termometru.
Aşa cum s-a văzut în (§.3), ciclul Carnot este realizat din două izoterme
şi două adiabate. În figura 3 este reprezentat un astfel de ciclu în
coordonate p – V. Transformările 4 – 1 şi 2 – 3 sunt izotermice la
temperaturile T1 respectiv T2. În timpul acestor transformări, agentul de
lucru care este un agent oarecare, se găseşte în contact cu sursa caldă
de temperatură T1 de la care primeşte căldura Q respectiv cu sursa rece
cu temperatura T2 căreia îi va ceda căldura Q0. Deoarece transformările
1 – 2 şi 4 –3 sunt adiabatice, în parcurgerea lor schimbul de căldură
este nul.
Eficienţa funcţionării unei maşini este dată de valoarea randamentului
termic care, prin definiţie, este conform relaţiei (6).
(7)
lucrul mecanic pe ciclu Lc Q0
ht = = =1-
caldura consumata pe ciclu Q Q
Ciclul Carnot fiind un ciclu reversibil parcurs cu
variaţii infinit mici ale parametrilor de stare, fără
pierderi, agentul de lucru va trece permanent printr-
o succesiune de stări de echilibru. În aceste
condiţii, ciclul va putea fi parcurs şi în sens invers 1
– 4 – 3 – 2 – 1 când agentul de lucru parcurge
aceleaşi stări ca cele parcurse în sens direct, dar
de data aceasta în ordine inversă. Un astfel de
ciclu inversat este un ciclu consumator de lucru
mecanic şi are ca efect preluarea căldurii Q¢0 de la
sursa rece şi cedarea căldurii Q sursei calde.
Dacă se foloseşte unul dintre enunţurile principiului al
doilea, se demonstrează teorema lui Carnot cu
enunţul: „Toate ciclurile Carnot reversibile care
desfăşoară între aceleaşi temperaturi (de exemplu
T1 şi T2) ale surselor de căldură au acelaşi
randament termic independent de natura agentului
de lucru”.
 5.2 Funcţia carnotică
Se consideră un ciclu Carnot efectuat de o masă m (kg) de gaz ideal. Se
notează cu T1 şi T2 temperaturile celor două surse de căldură
(temperaturi măsurate cu ajutorul termometrului cu gaz) adică ale celor
două izoterme ale ciclului (figura 3).
Căldura schimbată de agentul de lucru cu sursa caldă SC pe destinderea
izotermică 4 – 1 aflată la temperatura T1, se exprimă:
V
Q = Q = mRT ln
sc 41
V
1 [J] 1

În mod similar se exprimă căldura cedată sursei reci SR aflată la temperatura

4

T2 în timpul comprimării izoterme 2 – 3:

V
Q = Q = mRT ln
sr 23
V
2 [J]
3

Deoarece punctele 4 şi 3 sunt situate pe aceeaşi adiabată, se poate scrie

2

ecuaţia: T2V3k -1 = T1V4k -1 şi analog pentru adiabata 1-2: T2V2k -1 = T1V1k -1

Împărţind membru cu membru ecuaţiile adiabatelor şi extrăgând rădăcina de

ordinul k-1, rezultă: V / V = V / V . Din această ecuaţie şi din expresiile
1 4 2 3

pentru QSC şi QSR, se obţine:

Qsc
=
T1 (8)
Qsr T2
Relaţia (8) se numeşte funcţie carnotică. Cu aceasta, randamentul unui
motor reversibil care funcţionează după un ciclu Carnot, conform relaţiei
(7) va fi: T
hc = 1 - sr (9)
Tsc
Este de remarcat că această expresie este valabilă pentru orice agent termic folosit în maşina
respectivă.
 5.3 Integrala lui Clausius pentru cicluri reversibile

Funcţia carnotică (8) se poate pune şi sub forma:

Qsc Qsr
Qsc Qsr
- =0 sau + =0 (10)
Tsc Tsr Tsc Tsr

deoarece QSR < 0.

În cazul a trei surse de căldură, de temperaturi T1, T2, T3 (fig. 4) se
poate scrie, cu notaţiile din figură:

Q1 Q4 Q2 Q5
+ =0 şi + =0
T1 T3 T2 T3
Prin însumare rezultă: Q1 Q2 Q4 + Q5
+ + =0
T1 T2 T3
Însă Q4 şi Q5 sunt fracţiuni defalcate din căldura Q3 a izotermei 5-7-6.
Aşadar Q4 + Q5 = Q3 şi se obţine :
Q1 Q2 Q3 (11)
+ + =0
T1 T2 T3
p

Q1
1

izot

T1
2
Q2

ad

izot T2
3
4

6
izot ad
T3

7
Q4 5
Q5

0 v

Fig. 4
Dacă ciclul ar consta din n transformări izoterme cărora le corespund sursele de
căldură la temperaturile: T1, T2, T3, ..., Tn, prin defalcare în n-1 cicluri Carnot se
va găsi, analog, relaţia: n
Qi
å T
=0 (12)
sau la limită, considerând un ciclu compus
i =1 i
din cicluri Carnot infinit de mici (fig.5),
rezultă:
dQ (13)
=0
p
T
dQSC

C T1 B

A ad
T2
D
dQSR
ad

0 v

Fig. 5 Ciclul reversibil descompus în cicluri elementare Carnot

Aceasta este integrala lui Clausius pentru un ciclu oarecare reversibil. În

această expresie, temperatura T reprezintă temperatura sursei cu care vine în
contact agentul termic pe o porţiune elementară a ciclului şi cu care se schimbă
căldura elementară dQ. Ciclul fiind presupus reversibil, temperatura T a sursei
este egală cu temperatura agentului termic care evoluează în ciclu.
 5.4 Entropia
Ciclul reversibil ACBDA (fig.5) se descompune într-o infinitate de cicluri Carnot
elementare, ca cel haşurat. Prin trasarea curbelor adiabate, tangente la ciclu, se
pot determina punctele A şi B care împart ciclul în porţiunea ACB, pe care gazul
primeşte căldură de la sursele calde şi porţiunea BDA pe care cedează căldură
surselor reci. Conform relaţiei (13), rezultă:
dQ B
dQ A
dQ
T
= ò
AC
T
+ ò
BD
T
=0

Deoarece ciclul este reversibil, procesul BDA poate fi inversat. Astfel, dacă se
inversează limitele de integrare ale integralei a doua, se obţine:
B
dQ B dQ sau
B
dQ B dQ (14)
ò T ADò T
AC
- = 0 ò T ADò T
AC
=

Rezultă că expresia dQ este o diferenţială totală şi integrala (13) are proprietăţile

unei mărimi de stare.TAcestei mărimi de stare, Clausius i-a dat numele de
entropie şi a însemnat-o cu S. Relaţia de definiţie a entropiei este:

dQ [J/K] ; dq
dS = dS = [J/(kg K)] (15)
T T
Variaţia entropiei în transformarea termodinamică AB, va fi:
B B
dQ [J/K] (16)
S B - S A = ò dS = ò
A A
T
Integrala lui Clausius (13) se citeşte astfel: variaţia de entropie de-a lungul unui
ciclu reversibil este nulă sau, exprimată altfel, în orice ciclu reversibil, entropia
rămâne neschimbată.