M.

MUSTEA

CAPITOLUL 3

ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI SISTEMATICA

VITACEAELOR

3.1. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA VITACEAELOR

Dovezile arheologice arată că strămoşii viţei de vie au apărut în era
mezozoică, perioada cretacicului (acum 70-80 milioane ani), odată cu formarea
primelor angiosperme. Cele mai vechi fosile de vitaceae, reprezentate prin frunze
pietrificate, au fost găsite în straturile cretacicului inferior din America de Nord,
vestul Europei şi în Kazahstan. Aceste fosile, atribuite genului Cissites Heer., care
cuprind cei mai vechi reprezentanţi ai vitaceaelor (C. acerifolius, C. sinuosus), au
fost contestate de majoritatea cercetătorilor, deoarece puteau exista confuzii între
frunzele pietrificate de viţă de vie şi cele ale arborilor forestieri.
Reprezentanţii genului Cissites au dispărut, dar se pare că au condus la
formarea genului Cissus L. de astăzi.
În cretacicul superior, condiţiile de mediu au devenit foarte favorabile,
procesul de diferenţiere a speciilor s-a intensificat; în rândul vitaceaelor au apărut
specii înrudite cu cele existente astăzi, din genurile Cissus , Ampelopsis, Vitis etc.
Procesul de evoluţie a continuat în era terţiară, vitaceele extinzându-se până
în regiunile arctice de astăzi ale Europei, Asiei de Est, Americii de Nord şi în
Groenlanda (P. Galet, 1988).
Din perioada paleogenă a terţiarului, epoca eocenă, au fost scoase la iveală
cele mai multe fosile de vitaceae din patru genuri actuale (Vitis, Ampelopsis,
Cayratia, Tetrastigma) şi două genuri fosile (Cissites şi Paleovitis). Cel mai
răspândit era genul Vitis: V. islandica (Islanda), V. britanica (Anglia), V. olriki
(Groenlanda), V. crenata (Alaska), V. sezannensis (Franţa), Vitis sachaliensis

50
 ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI SISTEMATICA VITACEAELOR

(peninsula Sahalin), V. hesperia (America de Nord) etc. Cele mai vechi şi sigure
fosile ale genului Vitis provin din eocenul inferior al Angliei: V. minuta (regiunea
Suffalk) şi V. subgloboza (regiunea Kent).
În perioada neogenă are loc separarea continentelor şi răcirea climei, care
au dus la retragerea viţei de vie din regiunile nordice, în special ale Europei şi
Asiei de Est şi fragmentarea arealului de răspândire a genului Vitis în trei grupe
geografice:
 grupa viţelor americane, rămase pe teritoriul Americii de Nord;
 grupa viţelor asiatice, situate în Asia de Est;
 grupa viţelor europene, situate în Europa, Africa de Nord şi Asia de
Vest. Fiecare din cele trei grupe au evoluat diferit, sub influenţa
condiţiilor specifice de mediu.
În perioada neogenă, epoca miocenă, cea mai răspândită în Europa era Vitis
teutonica, cu tegumentul seminţelor neted, considerată strămoşul direct al genului
Vitis, iar în America de Nord - specia Vitis ludwigi, cu tegumentul seminţelor
brăzdat pe partea dorsală, considerată strămoşul viţelor din secţia Muscadinia.
În pliocenul inferior apare specia Vitis tokajensis, fosile ale acestei specii
au fost găsite şi pe teritoriul ţării noastre, în localitatea Filea din Transilvania (E.
Pop, 1938).
În pliocenul superior se formează specia Vitis silvestris Gmel.
În perioada glaciaţiilor, care au survenit la sfârşitul terţiarului şi începutul
cuaternarului (pleistocen), arealul vitaceaelor s-a limitat şi mai mult. Unele specii
au dispărut, iar altele s-au retras în refugii climatice, protejate de influenţa
gheţarilor, de lanţurile muntoase şi întinderile mari de apă.
În Europa, singura specie care a supravieţuit a fost Vitis silvestris, în
refugiile de la sud de munţii Alpi, Carpaţi şi Caucaz.
În America de nord şi Asia de Est au supravieţuit mai multe specii ale
genului Vitis, în regiunile climatice de la sud de munţii Alleghani (coasta
Pacificului), refugiul mexican, marele refugiu din sud-estul Chinei şi cel din
Manciuria.
La sfârşitul pleistocenului, gheţurile se retrag la poli şi se instalează
climatul actual. Vitis silvestris, strămoşul direct al viţei de vie cultivate, îşi extinde
din nou arealul spre nord, fără însă a atinge limitele de dinaintea glaciaţiilor.
În Europa, după perioada glaciaţiilor, viţa de vie a reocupat regiunile cu
climat temperat şi chiar a depăşit, în perioada caldă neolitică, limita nordică pe
care o atinge astăzi.
Pe teritoriul ţării noastre, Vitis silvestris, denumită lăuruscă sau labruscă,
este răspândită pe o arie largă aproape în toată zona subcarpatică, pe Valea
Cernei, Valea Oltului, Valea Mureşului, Valea Someşului, Lunca Dunării, a
Prutului etc. (C. Ţârdea, L. Dejeu, 1995).

51
M. MUSTEA

3.2. FORMAREA VIŢEI DE VIE CULTIVATE

Formarea viţei de vie cultivate (Vitis vinifera) este strâns legată de istoria
civilizaţiei umane; procesul începe în neolitic, cu circa 7000-9000 ani î.Hr., şi are
ca punct de plecare Vitis silvestris.
Omul primitiv a început prin a culege strugurii de la viţele sălbatice, iar
după stabilizarea comunităţilor umane, acesta a ales viţele cele mai valoroase din
flora spontană, pe care le-a cultivat în mod conştient.
Nu se poate stabili cu exactitate locul unde a fost luată în cultură pentru
prima dată viţa de vie. Legat de acest lucru au fost emise două teorii:
 teoria monocentristă, potrivit căreia viţa cultivată s-a format într-un
singur centru, asiatic, format din Transcaucazia, Asia Mică,
Turkmenia, Irak (unde viţa de vie întruneşte condiţii foarte favorabile
şi prezintă o largă răspândire şi variabilitate, de unde a migrat în alte
zone) (teoria migraţiei a lui V. Hein, 1877); această teorie a fost
combătută ulterior de majoritatea botaniştilor şi ampelografilor;
 teoria policentristă admite existenţa mai multor centre de origine a
viţei de vie cultivate: Asia Mică, ca centru principal, Asia Centrală
(Azerbaidjan, Tadjikistan, Iran, India de Nord-Est), unde s-au format
principalele soiuri pentru struguri de masă, bazinul mediteranean,
unde s-au format principalele soiuri pentru struguri de vin, Orientul
Îndepărtat (China, Japonia, Coreea), unde s-au format viţele
rezistente la ger, America de Nord (arealul cuprins între Canada şi
Mexic), unde s-au format speciile şi soiurile de viţă roditoare
americane (Gh. Constantinescu şi colab. 1970).

3.3. SISTEMATICA VITACEAELOR

Viţa de vie face parte din încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta),
clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae), subclasa Rosidae, ordinul Rhamnales
(plante cu flori cu corola verde), familia Vitaceae.
Familia Vitaceae cuprinde 19 genuri, cu circa 1100 specii (Victoria Cotea,
V.V. Cotea, 1993) (după unii autori 12, 14, 15 sau 18), dintre care două fosile,
răspândite în zonele temperată, subtropicală şi tropicală.
1. Acoreosperma (Gagnepain, 1919) este reprezentat de o singură specie
A. spireanum, originară din Laos, fără importanţă uvologică; se caracterizează
prin inflorescenţe axilare, de circa 20 cm lăţime. Cârceii sunt trifurcaţi, opuşi
frunzelor. Frunzele sunt compuse, pieloase, glabre. Fructul este o bacă ovat-
alungită, fin punctată, uşor cărnoasă, cu pericarpul pielos. Baca prezintă o singură
sămânţă turtită dorso-ventral, de circa 15 mm lungime, prevăzută cu 14 apendici
aşezaţi în două şiruri radiare (sămânţă în formă de molie).

52
 ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI SISTEMATICA VITACEAELOR

2. Ampelocissus (Rlanchon, 1884) cuprinde 92 de specii, distribuite în

zonele calde: Asia de Sud-Est, Africa, America Centrală şi Oceania; este
reprezentat prin arbuşti agăţători, cu rădăcini tuberizate, din care, anual se
dezvoltă tulpinile aeriene. Frunzele sunt simple, întregi sau lobate, adesea
asemănătoare speciei Vitis vinifera. Inflorescenţele sunt cime sau panicule, variate
ca formă. Florile sunt poligam-monoice sau fals hermafrodite. Baca este, în
general, comestibilă, cu 2-3 seminţe în formă de corabie, bombate pe partea
dorsală, cu trei muchii longitudinale pe cea ventrală. Unele specii din acest gen,
ca viţa de Cochinchina (A. martini Planch.) şi viţa din Sudan (A. chantinii
Planch.) produc struguri de 1-2 kg, cu boabe comestibile.
3. Ampelopsis (Michaux, 1803) cuprinde 31 de specii, majoritatea sunt
cultivate ca plante decorative în zona caldă. Speciile acestui gen sunt liane sau
arbuşti, cu cârcei bi sau trifurcaţi, opuşi frunzelor, cu rădăcini tuberizate. Frunzele
au forme variate, de la simple şi întregi până la diferit lobate, penate, bipenate,
palmate sau compuse. Inflorescenţele sunt cime corimbiforme sau umbeliforme,
lung pedunculate, inserate opus frunzelor, rareori terminal. Florile sunt poligam-
monoice, uneori fals hermafrodite, pe tipul 5. Fructul este o bacă mică, sferică,
cărnoasă, divers colorată (alb, verde, albastru, portocaliu), necomestibilă, cu 1-4
seminţe mici, subsferice sau ovoide, netede, cu chalaza liniară şi rostrul scurt.
Ramurile au scoarţa aderentă, acoperită cu lenticele, lemnul şi măduva de culoare
albă şi nodurile lipsite de diafragmă.
4. Cayratia (Gagnepain, 1911) include 65 de specii, distribuite în zona
caldă a globului, fără importanţă uvologică. Se caracterizează prin arbuşti
agăţători, cu cârcei opuşi frunzelor şi tulpinile aeriene slab lignificate, uneori
erbacee. Frunzele sunt compuse, cu 3-9 foliole, de obicei penate. Inflorescenţele
sunt umbeliforme sau corimbiforme, cu flori tetramere. Fructul este o bacă
aproape uscată, cu 2-4 seminţe ovate sau cordiforme.
5. Cissites (Heer, 1868) însumează 19 specii fosile, din perioada
cretacicului: C. acerifolius, C. parvifolius, C. sinuosus etc..
6. Cissus (Linné, 1753), include 367 specii (din care 28 fosile), răspândite
în zona tropicală şi subtropicală a Asiei, Africii, Americii şi Australiei. Numele
genului provine de la cuvântul kissos sau kittos, care înseamnă viţă sau iederă în
limba greacă. Majoritatea speciilor sunt arbuşti agăţători, uneori cu tulpini
cărnoase, suculente, ca la Cissus cactiformis. Frunzele sunt întregi sau lobate,
adesea verzi tot timpul anului. Inflorescenţele sunt corimbiforme sau
umbeliforme, inserate opus frunzelor. Florile sunt hermafrodite sau poligam-
monoice, pe tipul 4. Fructul este o bacă mică, verzuie sau roşie, în general
necomestibilă, cu 1-4 seminţe şi două mici adâncituri pe partea ventrală.
Câteva specii au fructele comestibile: C. vitiginea, răspândită în India,
denumită local „viţa de pădure”. Unele specii prezintă valoare terapeutică (C.
digitate), multe specii sunt folosite ca plante decorative (C. discolor, C. javana etc.).

53
M. MUSTEA

7. Cyphostema (Alston, 1931), apropiat de genul Cissus (considerat mult

timp un subgen al acestuia), cuprinde 258 de specii, răspândite în zona tropicală,
fără importanţă uvologică; cuprinde arbuşti şi subarbuşti agăţători. Frunzele sunt
întregi sau compuse, inflorescenţele sunt sub formă de corimb sau umbele, cu
flori hermafrodite, pe tipul 4. Fructul este o bacă, cu o singură sămânţă cilindrică.
8. Clematicissus (Planchon, 1887) cuprinde o singură specie C. angustissima,
răspândită în vestul Australiei. Plantele se dezvoltă sub formă de arbuşti, cu
rădăcini tuberizate, din care se formează ramuri lungi şi subţiri. Frunzele sunt
compuse, cu 3-4 foliole, peţiolate. Inflorescenţele sunt corimbiforme, cu flori
poligam-monoice, pe tipul 5. Fructul este o bacă, aproape uscată, cu 2-4 seminţe
ovat-triunghiulare.
9. Landukia (Planchon, 1887) cuprinde o singură specie L. landuk,
răspândită în peninsula Java, golful Tonkin şi Vietnam; cuprinde plante târâtoare
sau arbuşti cu cârcei, având terminaţii dilatate, acoperiţi cu perişori lipicioşi,
lăstari cu internodii scurte şi frunze uni sau trifoliate. Inflorescenţele sunt
corimbiforme, cu flori poligam-monoice, pe tipul 5. Fructul este o bacă ovoidă, de
culoare neagră-violacee, prins de un pedicel lung, cu 3-4 seminţe.
10. Nothocissus (Latiff, 1982) întâlnit în Malaiezia, este reprezentat de o
singură specie N. spicigera, fără valoare uvologică.
11. Paleovitis (Urban şi Ekman, 1933) include speciile fosile de viţă de
vie din perioada paleogenă.
12. Parthenocissus (Planchon, 1887). Denumirea genului provine de la
cuvintele greceşti „parthenos” = fecioară şi „kissos” = viţă, adică viţa fecioarei.
Genul prezintă 19 specii sub formă de arbuşti agăţători, cu cârcei prevăzuţi la
unele specii cu ventuze sau perişori lipicioşi, cu care se fixează de ziduri.
Frunzele sunt palmat lobate, palmat partite sau compuse. Inflorescenţele sunt
cime, situate opus frunzelor, cu flori pseudohermafrodite şi mascule, pe tipul 5.
Fructul este o bacă neagră-albăstruie, mică, cu 1-2 seminţe cordiforme, cu rostrul
scurt şi ascuţit.
Majoritatea speciilor sunt cultivate ca plante decorative: P. quinquefolia,
P. tricuspidata, P. inserta etc.
13. Pterisanthes (Blume. 1825) cuprinde 21 de specii, răspândite în Asia
de Sud-Est (insulele Sumatra, Kalimantan, Java, Filipine şi în Malaiesia), fără
importanţă uvologică, este reprezentat prin arbuşti agăţători, cu frunze întregi, sau
lobate. Inflorescenţa este caracteristică, cu rahisul lamelar-turtit, pe care sunt
dispuse florile poligam-monoice, pe tipul 4 sau 5. Fructul este o bacă sesilă, cu
2-4 seminţe ovoid-triunghiulare.
14. Pterocissus (Urban şi Ekman, 1926) are o singură specie P. mirabilis,
întâlnită în Haiti, care creşte sub formă de liană, cu ramuri glabre, noduri groase,
cu cârcei prevăzuţi cu ventuze. Frunzele sunt bipenat compuse, cu foliole opuse,
sesile, ovoide, uninervate. Inflorescenţele sunt umbele false sau panicule, lung
pedunculate, cu flori hermafrodite, roşii, pe tipul 4. Baca este de culoare neagră-
violacee, cu o singură sămânţă. Mirosul fructelor şi al plantei este neplăcut.

54
 ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI SISTEMATICA VITACEAELOR

15. Puria (Nair, 1974), apropiat de genul Cissus, este reprezentat printr-o
singură specie P. trilobata, fără importanţă uvologică.
16. Rhoicissus (Planchon, 1887) cuprinde 11 specii, răspândite în Africa,
fără importanţă uvologică, care cresc sub formă de arbuşti agăţători. Frunzele sunt
simple sau compuse, cu 3-5 foliole. Inflorescenţele sunt cime, cu flori
hermafrodite sau pseudohermafrodite, pe tipul 5-7. Baca este tare, obovoidă, cu 1-4
seminţe.
17. Tetrastigma (Planchon, 1887) cuprinde 132 de specii, distribuite în
Asia, Oceania şi Africa, care cresc sub formă de arbuşti agăţători, cu tulpini şi
ramuri adesea turtite. Frunzele sunt compuse, cu cinci foliole, uneori cu 1-3.
Inflorescenţele sunt cime axilare corimbiforme sau umbeliforme, cu flori
hermafrodite, funcţional dioice, pe tipul 4 (tetramere), cu stilul foarte scurt, iar
stigmatul tetrafid, de unde derivă numele genului. Baca este cărnoasă, cu 2-4
seminţe ovoid-globuloase.
18. Ina Li (Chaoluan, 1990), cuprinde trei specii.
19. Vitis (Linne, 1753) este genul cel mai important, include speciile de
viţă de vie care se cultivă pentru struguri şi cele folosite ca portaltoi, cuprinde
după P. Galet (1988) 108 specii (28 fosile şi 20 incerte), din care 60 de specii bine
identificate, răspândite în zona temperată, subtropicală şi tropicală din Europa,
Asia şi America de Nord. Viţele sunt plante lemnoase arbustiforme (liane),
agăţătoare prin cârcei ramificaţi, cu frunze întregi sau palmat-lobate, inflorescenţe
în formă de racem compus, flori hermafrodite, rar unisexuate, boabele cărnoase
sau suculente, cu 1-4 seminţe, piriforme sau rotunde, cu tegumentul neted sau rugos.

3.4. SISTEMATICA GENULUI VITIS

Genul Vitis a fost subdivizat de Planchon (1887) în două subgenuri sau
secţiuni:
- secţia Muscadinia, care cuprinde viţe cu caractere morfologice apropiate
de genul Ampelopsis, cu 2n = 40;
- secţia Vitis, denumită în trecut şi Euvitis, include viţele „adevărate“, 2n = 38.
Secţia Muscadinia cuprinde trei specii de viţă de vie, răspândite în
regiunile tropicale şi subtropicale din America de Nord: Vitis rotundifolia
(Muscadine grape), Vitis munsoniana (Little Muscadine grape) şi Vitis popenoei.
Aceste specii prezintă caractere morfologice intermediare între Vitis şi
Ampelopsis: coardele au lemnul dens, măduva este slab dezvoltată şi continuă,
neîntreruptă la noduri de diafragmă, de culoare albă, scoarţa nu se exfoliază,
cârceii sunt simpli, neramificaţi, dispuşi intermitent, frunzele sunt simple, slab
lobate, inflorescenţa este o cimă corimbiformă cu flori puţine, strugurii sunt mici,
cu boabe puţin suculente, cu gust foxat şi cantităţi mici de zaharuri, seminţele sunt
ovoidale, cu rostrul scurt. Aceste viţe sunt imune la filoxeră, rezistente la mană şi
oidium, foarte sensibile la ger, emit foarte greu rădăcini adventive (nu pot fi
înmulţite prin butaşi, ci numai prin marcotaj), nu au afinitate la altoire cu viţele
„adevărate“.
55
M. MUSTEA

Secţia Vitis cuprinde viţele „adevărate“, răspândite, în principal, în zona

temperată. Coardele au lemnul moale, măduva dezvoltată, de culoare cafenie,
întreruptă la noduri de diafragmă, scoarţa se exfoliază, cârceii sunt bifurcaţi sau
trifurcaţi, dispuşi continuu sau intermitent, frunzele sunt întregi sau lobate,
strugurii sunt mari, cu boabe cărnoase sau suculente, în care se acumulează
cantităţi mari de zaharuri, seminţele sunt piriforme, cu rostrul lung.
După originea lor geografică, viţele din secţia Vitis pot fi clasificate în viţe
americane (28 specii), viţe mexicane (5 specii), viţe asiatice (25 specii), viţe
euroasiatice (2 specii), şi au fost clasificate de J. Branas (1974) în opt grupe
ecologo-geografice.
1. Grupa americană orientală cuprinde speciile răspândite în nord-estul
S.U.A. (Vitis labrusca, Vitis aestivalis, Vitis lincecumii, Vitis bicolor etc.), care
prezintă rezistenţă mare la ger (până la –300C) şi la mană, rezistenţă mijlocie la
filoxeră şi oidium, sunt sensibile la calcarul din sol, emit uşor rădăcini adventive.
Din speciile acestei grupe (în special din Vitis labrusca) s-au format hibrizii direct
producători, aduşi în Europa, în perioada filoxerică, de pe continentul nord-
american, ca o soluţie pentru refacerea plantaţiilor viticole.
2. Grupa americană centrală cuprinde viţele răspândite în sudul S.U.A.,
adaptate, de asemenea, la climatul temperat (Vitis riparia, Vitis rupestris, Vitis
Berlandieri, Vitis candicans, Vitis monticola etc.). Aceste specii prezintă
rezistenţă mare la ger (-28 –300C), filoxeră şi mană. Nu au importanţă uvologică,
dar cea mai mare parte sunt folosite ca portaltoi.
3. Grupa americană occidentală cuprinde speciile de viţă răspândite în
California, Arizona şi Texas, care prezintă rezistenţă slabă la ger, filoxeră şi mană
(Vitis californica, Vitis arizonica, Vitis girdiana). Nu prezintă importanţă
uvologică. Specia V. californica este folosită în scop decorativ.
4. Grupa americană floridă cuprinde speciile răspândite în Florida,
Louisiana şi Georgia, adaptate la climatul cald subtropical (Vitis coriacea, Vitis
gigas, Vitis simpsonii, Vitis smalliana). Nu prezintă importaţă uvologică.
5. Grupa mexicană cuprinde speciile de viţe răspândite în Mexic (Vitis
bourgoeana, Vitis sicyoides), precum şi cele din America Centrală (Vitis
caribaea, Vitis tiliefolia), adaptate la climatul tropical, fără importanţă uvologică.
6. Grupa asiatică nord-estică include speciile de viţă răspândite în
Extremul Orient, regiunea fluviului Amur, nordul Chinei, Japonia, Coreea şi estul
Mongoliei (Vitis amurensis, Vitis coignetiae, Vitis thumbergii). Aceste specii au
rezistenţă mare la ger (-400C) şi creştere luxuriantă. Nu prezintă importanţă
uvologică, dar sunt folosite în lucrările de ameliorare, ca sursă de germoplasmă.
7. Grupa asiatică sud-estică cuprinde speciile răspândite în sudul Chinei,
Cambodgia, Java şi Nepal (Vitis Davidii, Vitis Romanetti, Vitis lanata, Vitis
flexuosa, Vitis papilosa); se caracterizează prin vigoare mare, rezistenţă slabă la ger,
fără importanţă uvologică. Vitis Romanetti este folosită ca plantă ornamentală.

56
 ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI SISTEMATICA VITACEAELOR

8. Grupa euroasiatică cuprinde numai două specii: Vitis silvestris şi Vitis

vinifera, adaptate la climatul temperat. Specia Vitis silvestris este reprezentată
prin numeroase populaţii de viţe sălbatice răspândite în pădurile aflate în zona
stejarului şi în zona inferioară a fagului. Specia Vitis vinifera include soiurile de
viţă roditoare. Aceste specii au rezistenţă mijlocie la ger (-18 –220C), rezistenţă
slabă la boli şi filoxeră.

3.5. CLASIFICAREA VIŢELOR CULTIVATE

Viţele cultivate se grupează în viţe roditoare, destinate producţiei de
struguri, şi viţe portaltoi, destinate producţiei de butaşi pentru altoirea viţelor
europene.
Viţele roditoare sunt reprezentate de un număr mare de soiuri (peste
10.000), care pot fi grupate în trei categorii:
 viţe (soiuri) roditoare „nobile“, care aparţin, în exclusivitate, speciei
Vitis vinifera; realizează producţii mari de struguri, de calitate
superioară, dar prezintă rezistenţă slabă la filoxeră, boli şi ger;
 hibrizi direct producători (H.D.P.); provin din specii americane (Vitis
labrusca, Vitis aestivalis, Vitis lincecumii), realizează producţii mici
de struguri, de calitate inferioară, dar au rezistenţă bună la filoxeră,
boli şi ger;
 viţe (soiuri) cu rezistenţe biologice complexe (hibrizi înnobilaţi); au
rezultat din încrucişarea şi reîncrucişarea viţelor europene cu cele
americane, realizează producţii relativ mari de struguri, de calitate
apropiată soiurilor europene şi au rezistenţă, în general, bună la
filoxeră, boli şi ger.
Viţele portaltoi sau viţele americane sunt reprezentate de soiuri care
provin, în principal, din trei specii: Vitis siparia, Vitis Berlandieri şi Vitis
rupestris; au rezistenţă bună la filoxeră şi se folosesc pentru altoirea soiurilor
roditoare „nobile“.
CLASIFICAREA SOIURILOR DE VIŢĂ RODITOARE
Existenţa unui număr foarte mare de soiuri a condus la necesitatea
clasificării acestora, care s-a făcut după mai multe criterii: morfologice,
fenologice, ecologice, fiziologo-ecologice şi tehnologice.
Criteriile morfologice utilizează diferite caractere morfologice ale
strugurilor şi frunzelor: forma, compactitatea strugurilor; culoarea, forma şi
mărimea boabelor; mărimea, forma, pufozitatea şi dinţatura frunzei; tipul florii;
caracterele morfologice ale lăstarilor; caracterele morfologice ale grăunciorilor de
polen etc. (C. Ţârdea şi Liliana Rotaru, 2003).
Clasificarea soiurilor după criterii botanice este mai puţin importantă din
punct de vedere al practicii viticole, fiind folosită în lucrări de sistematică viticolă,
ampelografie etc.
57
M. MUSTEA

Criteriile fenologice: perioada dezmuguritului, perioada înfloritului, epoca

de maturare a strugurilor.
Clasificarea soiurilor după dezmugurit (L. Vidal, 1947) ia drept criteriu suma
de temperatură utilă, necesară declanşării dezmuguritului: soiuri cu dezmugurire
timpurie, care necesită tou = 130-140 oC; soiuri cu dezmugurire mijlocie, tou =
141-150 oC şi soiuri cu dezmugurire târzie, care solicită peste 150 oC temperatură
utilă. După necesarul de temperatură utilă de la dezmugurit până la declanşarea
înfloritului, soiurile au fost grupate astfel: soiuri cu înflorire timpurie, tou = 300
o
C, soiuri cu înflorire mijlocie, tou = 350 oC şi soiuri cu înflorire târzie, la care
tou = 380 oC.
Clasificarea soiurilor după epoca de maturare a strugurilor, elaborată de
V. Puillat (1878) şi F. Gasparin (1886), are ca bază maturarea soiului Chasselas doré,
faţă de care au fost stabilite patru epoci de maturare.
Pentru condiţiile pedoclomatice ale României, Gh. Constantinescu (1958),
grupează soiurile de viţă de vie în şapte epoci de maturare. Soiurile pentru
struguri de masă au reprezentanţi în toate epocile de maturare, în schimb, soiurile
pentru struguri de vin maturează strugurii, în majoritate, în epocile V-VI (tab. 3.1).

Tabelul 3.1
Clasificarea soiurilor de viţă de vie după epoca de maturare a strugurilor
(după Gh. Constantinescu, 1958)
Epoca Maturarea faţă de soiul
Intervalul de
de de referinţă (Chasslas Caracterizarea soiurilor
maturare
maturare doré)
Soiuri cu maturare extratimpurie: Muscat
30 zile înainte de
I 15-31 iulie Perlă de Csaba, Muscat timpuriu de
Chasselas
Bucureşti
15 zile înainte de Soiuri cu maturare timpurie: Cardinal,
II 1-15 august
Chasselas Regina viilor, Perlette, Augusta, Victoria
Soiri cu maturare mijlocie: Chasselas
III 15-31 august odată cu Chasselas doré, Cetăţuia, Gelu, Azur, Timpuriu de
Cluj
Soiuri cu maturare prenormală: Muscat
IV 1-15 septembrie 15 zile după Chasselas de Hamburg, Muscat de Adda, Milcov,
Splendid, Someşan
15-30 Soiuri cu maturare normală: Coarnă, Afuz
V 30 zile după Chasselas
septembrie Ali, Tamina, Xenia
Soiuri cu maturare târzie: Italia, Bicane,
VI 1-15 octombrie 45 zile după Chasselas
Select
peste 45 zile după Soiuri cu maturare foarte târzie: Greaca,
VII 15-30 octombrie
Chasselas Black rose, Regina nera

Criteriile ecologice. M.A. Negrul (1958) clasifică soiurile de viţă de vie după
zona de origine, având la bază caracterele lor fenotipice, în trei grupe ecologo-
geografice, denumite prolesuri (proles = ramificaţie).

58
 ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI SISTEMATICA VITACEAELOR

Proles Orientalis (soiuri orientale) cuprinde soiurile de viţă de vie care au

ca origine Asia Mică şi Mijlocie şi prezintă următoarele însuşiri morfologice şi
tehnologice: la dezmugurire, rozeta este glabră, lucioasă; frunzele sunt glabre sau
acoperite cu peri scurţi, cu marginile limbului involute; strugurii sunt mari, lacşi,
adesea rămuroşi; boabele sunt ovale, ovoide sau alungite, mijlocii sau mari, cu
pulpa cărnoasă, crocantă şi seminţe mijlocii sau mari, cu rostrul lung.
Această grupă cuprinde soiuri pentru struguri de masă, mai rar soiuri pentru
struguri de vin, cu puţine seminţe, sau fără seminţe în bob (apirene), procent redus
de lăstari fertili şi valori mici ale coeficienţilor de fertilitate, ce acumulează
cantităţi mai reduse de zaharuri în boabe; sunt soiuri de zi scurtă şi perioadă lungă
de vegetaţie, slab rezistente la ger. Prolesul este format din două subprolesuri:
antasiatica şi caspica.
Subproles antasiatica include soiuri pentru struguri de masă şi apirene,
formate în Asia Mică, Iran, Afganistan, Armenia, Azerbaidjan etc.: Ohanez,
Muscat de Alexandria, Husaine, Nimrag, Kiş Miş, Afuz Ali, Cornichon etc.
Subproles caspica cuprinde soiurile formate în jurul Mării Caspice: Terbaş,
Baian shirei, Takveri, Muscat alb etc.
Proles Pontica (soiuri pontice) cuprinde soiuri care au ca origine bazinul
Mării Negre, caracterizate prin următoarele însuşiri morfologice şi tehnologice: la
dezmugurire rozeta este pufoasă, de culoare albă sau cenuşie; frunza este peroasă
pe faţa inferioară; strugurii sunt mijlocii, compacţi, mai rar lacşi, cu boabe, de
regulă, sferice, mici sau mijlocii ca mărime, cu pulpa zemoasă, seminţe mici,
mijlocii sau mari.
Această grupă cuprinde, în majoritate, soiuri pentru struguri de vin, de mare
producţie sau de calitate, cu procent mare de lăstari fertili, valori ridicate ale
coeficienţilor de fertilitate, care acumulează cantităţi mai mari de zaharuri în
boabe şi prezintă rezistenţă bună la ger. Prolesul prezintă două subprolesuri:
subproles georgica, ce include soiurile originare din Georgia şi o parte din Asia
Mică (Saperavi, Rkaţiteli, Dodrelabi, Mţsvane etc.) şi subproles balcanica, ce
include soiurile originare din Peninsula Balcanică (Gîmza, Hárslevelü, Plăvaie,
Crămpoşie, Cadarcă etc.).
Proles Occidentalis (soiuri occidentale) cuprinde soiurile de viţă de vie
formate în Europa Centrală şi de Vest, caracterizate prin următoarele însuşiri
morfologice şi tehnologice: la dezmugurire rozeta este uşor scămoasă; frunzele
peroase sau pâsloase pe faţa inferioară, cu marginile revolute; strugurii sunt
mijlocii, cu pulpă zemoasă, seminţe mici şi rostrul puţin evident. Prolesul
grupează soiuri pentru struguri de vin, de zi lungă şi perioadă scurtă de vegetaţie,
care prezintă un procent mare de lăstari fertili, valori ridicate ale coeficienţilor de
fertilitate, cantităţi mari de zaharuri în boabe şi rezistenţă bună la ger:
Chardonnay, Riesling italian, Muscadelle, Traminer, Pinot noir, Oporto, Cabernet
Sauvignon etc.

59
M. MUSTEA

Criteriile fiziologo-ecologice. Gruparea soiurilor după criterii fiziologo-

ecologice a fost propusă de M. Oprean (1975), avându-se în vedere că
particularităţile fiziologice şi cerinţele ecologice determină aşa-numita ”creştere
inutilă”, în detrimentul formării strugurilor. Creşterea inutilă se stabileşte în
funcţie de procentul de formare a strugurilor faţă de capacitatea maximă,
considerată egală cu 200 struguri la 100 lăstari:
% de lastari fertili x c.f.a.
% struguri   100
200
în care, c.f.a. = coeficientul de fertilitate absolut
Din acest punct de vedere, soiurile au fost grupate astfel:
- soiuri cu creştere inutilă mică, la care strugurii formaţi reprezintă 80-100%
din capacitatea maximă de fructificare (Galbenă de Odobeşti, Fetească regală,
Aligoté etc.);
- soiuri cu creştere inutilă mijlocie, la care strugurii formaţi reprezintă 50-
80 % din capacitatea maximă de fructificare (Crâmpoşie, Băbească neagră,
Furmint etc.);
- soiuri cu creştere inutilă mare, la care strugurii formaţi reprezintă mai
puţin de 50% din capacitatea maximă de fructificare (Grasă de Cotnari,
Tămâioasă românească, Italia, Afuz Ali, Sultanină etc.).
Criteriile tehnologice clasifică soiurile de viţă de vie în funcţie de
compoziţia mecanică a strugurilor, a bobului şi de indicii tehnologici (indicele de
structură, indicele bobului şi indicele de randament), astfel:
- Soiuri pentru struguri de masă:
- cu maturare timpurie;
- cu maturare mijlocie;
- cu maturare târzie şi foarte târzie;
- Soiuri apirene;
- Soiuri pentru struguri de vin:
- vinuri albe de masă;
- vinuri albe de calitate;
- vinuri roşii de masă;
- vinuri roşii de calitate;
- vinuri aromate;
- vinuri spumante;
- pentru distilate din vin;
- Soiuri pentru suc de struguri:
- suc natural;
- suc concentrat;
- suc liofilizat.

60