Poetica, retorica şi hermeneutica – cele mai vechi ştiinţe ale literaturii

Mai mult decît oriunde, în spaţiul unei ştiinţe teoretice (aşa cum este, în cazul
nostru, teoria literaturii), primul pas în organizarea dezbaterii trebuie să fie acela al
lămuririi conceptelor utilizate. În cazul de faţă este vorba despre conţinutul termenilor de
specialitate ştiinţele literaturii şi paradigma clasică a studiilor literare.
Ca toate ştiinţele umaniste europene, ştiinţele literaturii s-au constituit de-a lungul
timpului, avînd o istorie a lor, în care cunosc multiple transformări, evoluţii şi involuţii.
Mutaţiile survenite în decursul vremii, precum şi rezistenţa lor pînă astăzi ne obligă să
vorbim despre calitatea lor de ştiinţe istorice. Calificativul istorice se referă şi la
vechimea lor, uneori aproape la fel de mare ca şi fundamentele greco-latine ale culturii
europene. Retorica, poetica şi hermeneutica sunt – în opinia majorităţii cercetătorilor
literari – cele mai vechi ştiinţe ale literaturii, cunoscute şi practicate încă de vechii greci,
dar şi de romani. Amploarea şi importanţa pe care le-au cunoscut în Antichitate se pot
vedea şi din locul pe care îl ocupă aceste discipline în gîndirea marilor filosofi greci:
Socrate, Platon, Aristotel. De la ei s-au păstrat cele mai vechi forme de înţelegere a artei
şi literaturii, alături de unele concepţii asupra limbajului.
Ştiinţele care ar putea fi considerate drept ştiinţe istorice ale literaturii sînt cele
care formează – în viziunea unor teoreticieni francezi precum Oswald Ducrot, Jean-Marie
Schaeffer1 – „paradigma clasică a studiilor literare”. Din perspectiva lor, în paradigma
clasică a studiilor literare intră următoarele discipline: poetica, retorica şi hermeneutica.
Sintagma paradigma clasică a studiilor literare, preluată de la Oswald Ducrot şi
Jean-Marie Schaeffer, conţine trei termeni care necesită explicitarea lor: paradigma,
clasic şi studii literare. În sens larg, paradigma înseamnă model, prototip, ceva cu
caracter exemplar pentru o clasă de obiecte.
În domeniul epistemologiei, paradigma (ştiinţifică) este un termen lansat şi impus
de un cunoscut epistemolog, Thomas Kuhn, autorul unei noi viziuni asupra dezvoltării

1
Cf. Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul Dicţionar al ştiinţelor limbajului (în colaborare cu
Mariette Abroux, Dominique Bassano, Tzvetan Todorov ş.a.), traducere de Anca Măgureanu ş.a.,
Bucureşti, Editura Babel, 1996, p. 59 ş.u.
ştiinţelor. După Thomas Kuhn, ştiinţele nu se dezvoltă numai în chip linear, prin
acumulări succesive (aceasta este viziunea lui Karl Popper, alt reputat epistemolog), ci şi
prin salturi, prin aşa-numitele revoluţii ştiinţifice, în contextul cărora paradigmele
ştiinţifice în uz sînt dislocate şi înlocuite cu altele. Paradigmele ştiinţifice (sau, simplu,
paradigmele) reprezintă ansambluri de teorii, reguli, principii şi metode de cercetare
recunoscute şi utilizate de o anumită comunitate ştiinţifică care se fundamentează şi se
recunoaşte (validează) prin ele. Schimbarea regulilor, principiilor, metodelor etc. din
vechea paradigmă anunţă de cele mai multe ori o revoluţie ştiinţifică, marcînd intrarea
într-o altă paradigmă.
Conceptul de paradigmă ştiinţifică a fost utilizat mai întîi în spaţiul ştiinţelor
naturii (Thomas Kuhn a fost, la bază, fizician), iar de acolo a migrat către toate ştiinţele,
ajungînd şi în domeniul ştiinţelor umaniste. În contextul ştiinţelor culturii şi ale literaturii,
se întîlnesc termeni-perechi de tipul: paradigma clasică şi paradigma romantică (despre
care vorbesc teoreticienii francezi amintiţi), paradigma ştiinţelor tradiţionale şi
paradigma ştiinţelor moderne, paradigma modernă şi paradigma postmodernă.
Paradigma care o înlocuieşte pe cea precedentă aduce cu sine noi viziuni şi concepte, alte
principii epistemologice, precum şi metode şi reguli specifice. Unele paradigme,
istoriceşte constituite şi antitetice, pot să funcţioneze şi simultan. De exemplu, paradigma
ştiinţelor pozitiv(ist)e (descriptive) coexistă cu paradigma ştiinţelor idealiste (sau
speculative). De altfel se întîmplă adesea ca, în planul cercetărilor literare sau lingvistice,
opoziţia dintre cele două tipuri de paradigme să se atenueze, mai ales atunci cînd
descriptivul şi speculativul sînt considerate, aşa cum e şi normal, căi complementare de
cercetare.
Situarea celor mai vechi ştiinţe ale literaturii în paradigma clasică a studiilor
literare are mai multe explicaţii. Una dintre ele este aceea că retorica, poetica şi
hermeneutica sînt numele unor îndeletniciri aflate la mare preţ în epocile clasice ale
umanităţii: Antichitatea greco-latină, Renaşterea umanistă italiană, Reforma şi
Contrareforma, clasicismul francez, iluminismul german. Putem spune că în aceste
perioade de timp cultura şi literatura europeană se remarcă printr-un accentuat caracter
clasicizant, fiind epoci în care literatura şi activităţile publice erau perfect reglementate şi
normate, promovate prin modele considerate demne de urmat, prin reguli şi principii care

2
erau respectate şi cultivate cu sfinţenie, nu fără concursul instituţiilor interesate (Statul
reprezentat de curtea imperială ori de cancelaria domnească, Biserică, academie sau
universitate). Epocile clasice, clasiciste sau clasicizante sînt epoci în care regulile din
artele liberale (în care se integrau, din Antichitate pînă în Renaştere, poetica, retorica şi
hermeneutica) erau considerate drept o formă de survenire a Tradiţiei, iar Tradiţia
reprezenta autoritatea supremă.
În ceea ce priveşte sintagma studii literare, trebuie spus că ea reprezintă un
termen de specialitate apărut relativ recent, care înlocuieşte – în anumite regiuni cultural-
geografice – termenul sinonim de ştiinţe ale literaturii. Apariţia şi utilizarea termenului
studii literare se explică prin nevoia de ajustare terminologică la expresia studii culturale,
care denumeşte (fără a se identifica cu ele) vechile ştiinţe ale culturii.
Paradigma clasică a studiilor literare desemnează, aşadar, acele ştiinţe ale
literaturii care s-au impus în istorie ca modele clasicizate de cercetare şi înţelegere a
fenomenelor literare (ori în legătură cu acestea). Întîmplător sau nu, disciplinele care
formează paradigma clasică a studiilor literare, respectiv, poetica, retorica şi
hermeneutica sînt şi cele mai vechi ştiinţe ale literaturii, fiind numite şi protoştiinţele
literaturii.
Pe de altă parte, ştiinţele clasice ale literaturii (un termen sinonim pentru studiile
literare) ar putea să fie numite cu egală îndreptăţire ştiinţe istorice şi tradiţionale.
Acestea sînt de interes nu doar pentru literatură, ci şi pentru alte sfere ale vieţii publice.
De altfel, în matca lor de formare, în Antichitate, poetica, retorica şi hermeneutica nu
erau ştiinţe în sensul de astăzi al cuvîntului. Denumind activităţi aflate la mare favoare în
democraţiile acelor vremi, retorica şi hermeneutica funcţionau mai ales în calitate de
ştiinţe practice. Numite arte (cuvîntul românesc este un echivalent al termenului latinesc
ars, prin care s-a tradus cuvîntul vechi grecesc techné), aceste activităţi publice erau
normate, legiferate, adică se desfăşurau în limitele unor reguli respectate de toţi membrii
comunităţii sau de către toţi cei care erau implicaţi în asemenea activităţi. După părerea
celor mai mulţi, încă pe vremea lui Aristotel, se delimitaseră deja trei domenii care vor da
denumirile celor trei ştiinţe clasice ale Antichităţii (de interes pentru evoluţia ulterioară a
ştiinţelor): retorica (techné rhétoriké), poetica (techné poiétiké) şi hermeneutica (techné
hermeneutiké).

3
 Corpusurile (reprezentînd culegerile, ansamblurile) de reguli, de norme, de
principii care reglementau, în Antichitate, activitatea în domeniul artei formării
convingerii prin mijlocirea discursurilor (retorica) ori în arta compunerii unor lucrări
(literare) bazate pe fapte imaginate (poetica) sunt puţine la număr. Numărul lor redus
poate să se explice prin pierderile sau distrugerile survenite în decursul timpului, puţine
fiind cele care au înfruntat istoria şi au ajuns pînă în alte epoci ori pînă în zilele noastre.
Dacă în cazul retoricii şi al poeticii, s-au păstrat textele unor tratate care reglementau
situaţia acestor discipline în cetate şi furnizau reguli de conduită adecvate în exersarea
lor, în cazul hermeneuticii nu există un text cu aceeaşi valoare precum Retorica şi
Poetica lui Aristotel. Numele lui Aristotel se relaţionează şi cu hermeneutica, dar mai
degrabă în chip indirect, prin tratatul Peri hermeneias, consacrat înţelegerii raporturilor
dintre limbă şi gîndire. Pentru filosoful grec, limba însăşi este interpretare, teză care l-a
determinat pe Paul Ricoeur (şi pe alţi hermeneuţi) să vorbească despre rădăcinile
filosofice şi aristotelice ale hermeneuticii europene.
Reflecţii asupra importanţei activităţilor studiate de retorică, poetică şi
hermeneutică apar la mulţi filosofi şi scriitori ai Antichităţii. O istorie generală a ştiinţelor
literaturii, ca şi istoria filosofiei, a reţinut cu deosebire concepţiile lui Platon şi Aristotel.
Acest lucru s-a întîmplat pentru că ei sunt cei mai importanţi filosofi ai Antichităţii şi
printre cei mai mari gînditori ai umanităţii, cultura şi filosofia europeană revendicîndu-se,
într-un fel sau altul, de la unul sau de la celălalt.
După cum am spus, ceea ce considerăm astăzi a fi cele mai vechi ştiinţe ale
literaturii, ştiinţele istorice ale literaturii, nu erau în albia lor de formare ştiinţe în
înţelesul de astăzi, ci mai degrabă ansambluri de abilităţi (techné ar putea fi redat şi prin
acest echivalent românesc) specifice domeniilor aferente retoricii, poeticii, hermeneuticii,
respectiv, oratoriei, artei literare, activităţii de interpretare. Toate aceste domenii se
relaţionau mai curînd cu viaţa cetăţii şi cu regulile democraţiilor antice decît cu literatura
şi artele, aşa cum sînt înţelese ele în zilele noastre. Aşa, de exemplu, retorica a fost
cultivată mai ales pentru serviciile aduse în sferele vieţii publice, laice sau religioase,
îmbrăcînd haina oratoriei în spaţiul Antichităţii păgîne ori funcţionînd ca retorică sacră
(de amvon) şi omiletică, în perioada Antichităţii tîrzii şi mai apoi în toată creştinătatea
europeană. De altfel, nici chiar în Antichitate situaţia retoricii nu a fost aceeaşi. Dacă

4
înainte de Socrate respectul faţă de retorică era foarte mare, întrucît se considera că
retorul iscusit este cel care îmbină înţelepciunea cu expresia perfectă, mai tîrziu, pe
vremea lui Socrate şi a lui Platon (şi chiar prin intermediul lor), retorica este suspectată
de a nu mai întruni dubla exigenţă a adevărului şi a elocvenţei.
După Platon, cel care va reabilita retorica – redefinind-o – este Aristotel. El va
refundamenta retorica într-o direcţie pe care astăzi am denumi-o pragmatică, pentru că
principiul care o guvernează este cel al eficienţei, iar nu cel al adevărului. Retorica este,
pentru Aristotel, „arta care are ca scop să descopere în orice chestiune ceea ce aceasta
conţine ca element convingător, în realitate sau numai în aparenţă… Numai retorica
trebuie să poată descoperi … ceea ce e potrivit să convingă asupra subiectului dat, oricare
ar fi el”2. După Aristotel, la Quintilian (35– 100 d. Hr.) şi la alţii de mai tîrziu, retorica
începe să se transforme tot mai mult într-o artă a virtuozităţii verbale, devenind o ştiinţă a
elocinţei, „arta (ştiinţa) de a vorbi bine” (ars bene dicendi sau bene dicendi scientia).3 În
epoca medievală şi, mai apoi, şi în timpul Renaşterii, retorica este asimilată tot mai mult
artei elocinţei, înţeleasă tot mai mult ca artă a ornării expresiei, motiv pentru care unii o
consideră un tip de stilistică veche. Ca şi poetica aristotelică (considerată a fi prototipul
poeticii clasice), retorica a fost cultivată cu deosebire în epocile clasicizante ale culturii
europene (umanismul medieval şi Renaşterea, clasicismul francez, iluminismul german).
Retorica este, după unii, singura disciplină din paradigma clasică a studiilor
literare care cunoaşte un mai mare regres în epoca modernizării ştiinţelor umaniste
(secolul al XIX-lea cu deosebire) faţă de Antichitate şi faţă de epocile clasice care au dus-
o pînă la strălucire. Declinul ei se explică, pe de o parte, prin specializarea ei tot mai
îngustă şi prin retragerea în spatele unor limite autoimpuse (prin instituţii ale statului ori
prin canoane bisericeşti), din cauza diminuării importanţei oratoriei publice şi slăbirii
impactului ei în societate. Pe de altă parte, unele chestiuni de retorică cu privire la stilul şi
perfecţionarea exprimării, construirea a diferite tipuri de discursuri etc., au fost preluate
de poeticile clasiciste, toate poetici normative, care prescriu cum trebuie să fie alcătuit un
text, un discurs etc. Mai mult, în secolul al XIX-lea – secolul romantismului, în care
începe declinul şi criza poeticii clasice – apare şi se dezvoltă stilistica, un substitut al

2
Apud Terminologie poetică şi retorică, Iaşi, Editura Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, 1994.
3
Ibidem.

5
retoricii, dar conţinînd şi destule elemente de poetică clasică (viziunea asupra tropilor,
definiţii ale metaforelor etc.), urmată în secolul al XX-lea de neoretorică (cu tot cu
subdiviziunile ei). Prin neoretorică, destinul retoricii pare a avea asigurată continuitatea
de-a lungul secolului al XX-lea. De altfel, în acest secol, în afară de neoretorică – o
retorică de factură lingvistică şi poetică (dezvoltată în spaţiul Noii critici americane, dar
şi în contextul francez al Grupului de la Liège, cunoscut ca Grupul μ) – se dezvoltă, mai
ales în cea de a doua jumătate a secolului, şi o retorică filosofică, în legătură cu filosofia
limbajului şi cu pragmatica lingvistică, de utilitate pentru teoriile discursive mai noi. Unii
consideră că adevărata neoretorică este doar aceea de ordin filosofic, cea lingvistico-
poetică bucurîndu-se de mai puţină preţuire printre filosofi şi chiar printre cercetătorii
literaturii, din pricina terminologiei inflaţioniste şi a formalismului excesiv.
În romantism, retorica va fi repudiată. La fel se va întîmpla şi cu poetica clasică.
Spre deosebire de poetica clasică, care este înlocuită de poeticile individuale şi de gen,
retorica va cădea aproape în întregime în desuetudine în epoca romantică. Totuşi, în
acelaşi timp, am putea vorbi şi de o indirectă reabilitare a celor două discipline clasice
(poetica şi retorica) pe terenul cultivării stilurilor individuale şi a expresivităţii (puternic
marcată de creşterea prestigiului subiectivităţii creatoare, în romantism), ce vor constitui
(împreună sau separat), în scurt timp, domeniul stilisticii (literare şi lingvistice). Deşi
cuvîntul stilistică cunoaşte o primă atestare spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, disciplina
cu acelaşi nume este socotită a-şi avea începutul de ştiinţă propriu-zisă abia la începutul
secolului al XX-lea, o dată cu Charles Bally, fondatorul stilisticii lingvistice.
În calitate de disciplină clasică, poetica va cunoaşte un proces de criză odată cu
punerea ei în discuţie în perioada romantică. Despre originile romantice ale poeticii
moderne vorbesc mai toţi cercetătorii literari interesaţi de evoluţia istorică a poeticii. Şi
totuşi, romantismul a fost doar solul germinativ al marilor mutaţii din poetica modernă,
momentul prefigurării lor, nu şi epoca marilor întemeieri teoretice, pe care abia secolul al
XX-lea le va cunoaşte. În acest din urmă secol, poetica va cunoaşte o diversificare fără
precedent, fenomen avantajat şi de o dezvoltare şi o ramificare generală a ştiinţelor
(umaniste şi nu numai).
Hermeneutica a servit vreme îndelungată (pînă în zorii modernizării şi
secularizării ei parţiale din secolul al XIX-lea) în sau ca (parte din) exegeză sacră

6
(biblică), iudaică sau creştină etc., cînd nu era redusă şi identificată cu filologia.
Hermeneutica – spre deosebire de celelalte discipline din paradigma clasică – cunoaşte o
evoluţie, o rafinare şi o îmbogăţire intense în primele zece secole ale civilizaţiei creştine,
atunci cînd retorica şi poetica intraseră într-un relativ con de umbră. Cu dezvoltări diferite
de la o epocă la alta, de la un spaţiu geografic la altul, ca şi de la un context spiritual şi
confesional la altul, hermeneutica îşi dezvoltă în tot acest timp mai multe consistente
doctrine de interpretare în legătură cu unele concepţii noi asupra limbajului şi asupra
textului (textul Sfintei Scripturi cu deosebire). Se formează şi se impun în această
perioadă teoria sensului multiplu, se formulează canoane de lectură şi de interpretare a
textului sacru (biblic), a căror importanţă depăşeste sfera interesului religios. Există, pe
de altă parte, mai multe vîrste ale hermeneuticii creştine (hermeneutica patristică şi
neopatristică, hermeneutica scolastică şi hermeneutica Reformei), care – pînă în secolul
al XIX-lea, secolul modernizării hermeneuticii – se suprapun cu vîrstele hermeneuticii
europene. Există, de asemenea, mai multe trepte ale constituirii hermeneuticii moderne,
mai multe şcoli şi direcţii de dezvoltare a hermeneuticii moderne şi postmoderne. 4 Toate
aceste etape şi direcţii de dezvoltare a hermeneuticii sînt – cu diferenţe de la o etapă la
alta – într-o oarecare legătură cu ştiinţele tradiţionale ale literaturii (cu istoria şi critica
literară, dar şi cu teoria literară), precum şi cu hermeneutica literară (mai precis, cu
diferitele tipuri ale acesteia).
Odată cu dezvoltarea şi proliferarea şcolilor de lingvistică din secolul al XX-lea,
se dezvoltă şi se rafinează şi disciplinele clasice. Poetica devine – din ştiinţa limbajului
poetic, cum era la Aristotel – ştiinţa structurilor poetice ori ştiinţa poeticităţii, a
literarităţii, a textualităţii ori a intertextualităţii. Dezvoltată în siajul Şcolii filologice ruse
şi a Şcolii formale ruse, poetica devine o ştiinţă a formelor literare. Sub influenţa
semioticii, se va transforma în poetică semiotică, iar cînd îşi fixează presupoziţiile în
perimetrul lingvisticii structurale, se defineşte ca poetică structurală sau structuralistă.
Tot aşa, cînd porneşte de la tezele lingvisticii pragmatice, poetica devine poetică
ilocuţionară, iar cînd are ca punct de pornire înţelegerea limbajului poetic din perspectiva
lingvisticii integrale, avem de-a face cu poetica integrală.

4
Pentru mai multe detalii, a se vedea Lucia Cifor, Principii de hermeneutică literară, op.cit., 2006.

7
 La fel se va întîmpla cu stilistica – continuatoarea retoricii, într-un fel – în secolul
al XX-lea, atît de bogat sub aspectul dezvoltării şi rezultatelor lingvisticii. De la stilistica
lingvistică a lui Charles Bally şi stilistica genetică (numită şi estetică, literară) a lui Leo
Spitzer şi Dámaso Alonso, de la începutul secolului al XX-lea, se va ajunge la stilistica
funcţională (sub influenţa Cercului lingvistic de la Praga) şi stilistica de inspiraţie
behavioristă a lui Michael Riffaterre, ori la stilistica – „ştiinţă a singularului” (în definiţia
stilisticianului francez Laurent Jenny).
Schimbările provocate de lingvistica secolului al XX-lea în hermeneutică, şi în
hermeneutica literară cu precădere, au alt statut. Ele vin să se adauge unor provocări şi
schimbări datînd din secolul anterior, cînd s-au înregistrat primele mari consecinţe ale
preluării concepţiilor non-instrumentaliste asupra limbajului, de natură să schimbe soarta
hermeneuticii. Mai mult decît lingvistica, filosofia limbajului este cea care va contribui
masiv la perfecţionarea şi dezvoltarea hermeneuticii. Cei mai importanţi filosofi ai
limbajului (unii nereţinuţi de istorie sub această titulatură) au contribuit la dezvoltarea şi
diversificarea hermeneuticii. Ei sînt, pentru secolul al XIX-lea cu deosebire, Wilhelm von
Humboldt şi F.D.E. Schleiermacher, iar pentru secolul al XX-lea, Martin Heidegger,
Hans-Georg Gadamer, Eugeniu Coşeriu.
După cum se poate deja observa din aceste succinte consideraţii asupra evoluţiei
istorice a retoricii, poeticii şi a hermeneuticii, ştiinţele din paradigma clasică a studiilor
literare (ca să păstrăm sintagma utilizată de teoreticienii francezi) se întîlnesc şi în
paradigma modernă a studiilor literare, intens diversificate şi îmbogăţite. În ceea ce
priveşte ştiinţele actuale ale literaturii, este evident că multe dintre ele îşi au rădăcinile în
ştiinţele istorice, care stau la baza multor evoluţii ale ştiinţelor actuale, moderne şi
postmoderne, ştiinţe pe care urmează să le descriem în continuare.