Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Persoanele fizice – sunt avute în vedere persoanele fizice avînd calitatea de resortisant comunitar care
este dată de cetățenia unui stat UE.
Determinarea cetăţeniei aparţine exclusiv legii statelor membre, fiind suficient ca o persoană să aibă
cetăţenia unuia dintre aceste state pentru a putea revendica accesul la libertăţile U. E. Astfel, o persoană
care are cetăţenia italiană şi pe cea argentiniană, poate invoca în U. E. cetăţenia italiană, sau un cetăţean
franco-german poate invoca în Franţa, cetăţenia sa germană.
Astfel, sunt beneficiari a liberei circulaţii a serviciilor şi libertății de stabilire societățile constituite în
conformitate cu dispozițiile legislației civile sau comerciale , inclusiv societățile cooperative şi alte
persoane juridice de drept public sau privat cu excepţia celor fără scop lucrativ.
Potrivit art. 49 alin. 2 şi art.54 din tratatul privind funcționarea UE, libertatea de stabilite reprezintă
dreptul de a accede la desfășurarea de activități independente, respectiv de a continua exercitarea lor,
precum şi dreptul de a constitui şi administra întreprinderi în aceleaşi condiții ca şi pentru naționalii
statului de primire.
În sensul consacrat de art.54, dispozițiile anterior menționate sunt aplicabile societăților constituite în
conformitate cu legea unui stat membru care au sediul social, administrația centrală sau locul principal de
desfășurarea a activităţii în cadrul UE, fiind avute în vedere societățile constituite în conformitate cu
dispozițiile legislației civile sau comerciale, inclusiv societățile cooperative şi alte persoane juridice de
drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.
Noțiunea de societate dobândește în acest caz o accepțiune comunitară. Trebuie să fie interpretată uniform
şi nu depinde de criterii aparținând dreptului naţional. De asemenea sunt considerate societăţi în sensul
tratatului, orice entitate care are capacitatea de a desfășura activități, precum şi în patrimoniu propriu.
În ceea ce privește scopul lucrativ, noțiunea de asemenea are o accepțiune comunitară. Nu este necesar ca
activitatea societăţii să poată da naștere unui câștig pecuniar sau a unui câștig material care ar spori
averea, patrimoniul asociaţilor. Scopul lucrativ în acest caz este sinonim cu participarea la viața
economică în scopul de a obține profit sau beneficii pentru patrimoniul persoanei fizice.
Libertatea de stabilire devine astfel un instrument juridic de asigurare a funcționării efective a principiului
libertății comerțului în spațiul economic european.
1. Stabilirea cu titlu principal, constînd în începerea unei activităţi independente pe teritoriul unui
stat membru sau continuarea activităţii prin transferul sediului de pe teritoriul unui stat pe teritoriul
altuia cu menţinerea personalităţii juridice.
2. Stabilirea cu titlu secundar, care presupune extinderea activităţii pe teritoriul altor state decît
statul de origine, prin înfiinţarea de filiale, sucursale, agenţii sau reprezentanţe, extindere care se
realizează fără mutarea sediului într-un alt stat, spre deosebire de stabilirea primară, care implică în
mod esenţial această operaţiune.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a semnalat dificultăţi în privinţa aplicării efective a dreptului de stabilire
principală ca urmare a diversităţii soluţiilor legislative naţionale în ceea ce priveşte criteriile de stabilire al
naţionalităţii unei societăţi comerciale şi implicit, a determinării lex societatis.
Aparteneţa juridică la un anumit stat a subiectelor colective de drept este stabilită fie prin raportare la:
1. Criterii obiective, adică locul situării sediului real (consacrat în dreptul continental şi potrivit
cărora societatea va dobîndi naţionalitatea statului pe teritoriul căruia se află sediul principal) sau al
locului înregistrării (sistemul incorporaţiunii adoptat de dreptul anglo-saxon), fie prin,
2. Criteriul subiectiv sau al controlului, potrivit căreia naţionalitatea subiectului colectiv de drept
este dată de naţionalitatea sau cetăţenia asociaţilor, a persoanelor fizice sau juridice care deţin
acţiuni sau părţi sociale, în număr suficient pentru a avea controlul asupra societăţii.
În consecinţă, dacă o societate îşi mută sediul de pe teritoriul unui stat membru care a adoptat pentru
determinarea naţionalităţii societăţii, respectiv pentru stabilirea lui lex societatis teoria incorporaţiunii pe
teritoriul unui alt stat membru care se foloseşte în acest scop de teoria sediului real, va fi obligată ca în
prealabil să procedeze la dizolvarea în statul de origine şi ulterior să se înfiinţeze pe teritoriul statului de
primire potrivit regulilor de constituire, consacrate de acesta din urmă.
Astfel, este exclusă operaţiunea de transfer al sediului, concomitent cu menţinerea personalităţii juridice,
ceea ce înseamnă că doar dacă ambele state ar consacra teoria încorporaţiunii ar fi posibil transferul
sediului dintr-un stat membru în altul, cu păstrarea personalităţii juridice.
Interpretarea dispoziţiilor art. 49 din Tratat în sensul că acestea nu conferă unei societăţi constituite în
conformitate cu legea unui stat membru şi avînd acolo sediul statutar, dreptul de a-şi transfera sediul într-
un alt stat membru, cu menţinerea în primul stat a personalităţii juridice, a fost consacrată prin hotărîrea
pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Daily Mail, care deşi a fost calificată drept
un pas înapoi în materia unei protecţii riguroase a dreptului de stabilire, reprezintă un precedent judiciar
semnificativ în materie.
Se exteriorizează prin recunoaşterea dreptului unei societăţi de a înfiinţa filiale, sucursale, agenţii sau
reprezentanţe pe teritoriul unui alt stat membru al căror regim de constituire/funcţionare şi încetare să nu
fie discriminatoriu, faţă de cel aplicabil societăţilor statelor de primire.
În acelaşi timp, nici statul de origine nu trebuie să împiedice o societate constituită în conformitate cu
legislaţia sa în a exercita activităţi pe teritoriul unor alte state membre prin intermediul unei filiale,
sucursale, agenţii sau reprezentanţe, fiind vorba într-o atare ipoteză de aşa zisa discriminare la ieşire.
Sunt interzise, în scopul asigurării egalităţii de tratament, nu numai discriminările bazate pe naţionalitate
sau sediu, ci şi orice formă deghizată prin care, ca efect al aplicării unor criterii diferite, se ajunge la
acelaşi rezultat.
La nivel doctrinar, s-a arătat că dreptul de stabilire implică recunoaşterea următoarelor prerogative:
1. Dreptul membrilor fondatori a unei societăţi comerciale de a decide în mod liber pe teritoriul
cărui stat membru vor înfiinţa societatea şi care va fi forma acesteia;
2. Dreptul asociaţilor (acţionarilor) de a decide dacă exercitarea activităţii comerciale a societăţii se
va desfăşura pe teritoriul statului unde şi-a stabilit sediul sau administraţia principală, sau pe
teritoriul unui alt stat membru, unde va înfiinţa o filială sau o sucursală. Statul de origine nu va
putea stabili reguli prin care să se aducă restrîngeri acestui drept, obligînd societatea să exercite cel
puţin o parte din activitatea sa comercială pe teritoriul său;
3. Dreptul asociaţilor de a hotărî în mod liber exercitarea activităţii în afara statului de constituire se
va realiza prin intermediul unei filiale sau sucursale. În consecinţă, statul de primire este obligat să
înlăture din legislaţia proprie orice dispoziţii prin care în mod direct sau indirect se instituie
obligaţia unei societăţi străine de a-şi extinde activitatea doar prin constituirea unei filiale;
4. Dreptul oricărei societăţi la egalitate de tratament în caz de constituire a unei filiale, sucursale,
agenţii sau reprezentanţe pe teritoriul unui alt stat membru, decît cel al cărui naţionalitate o are, faţă
de societăţile autohtone.
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie menţionăm ca fiind semnificative pentru prerogativele decurgînd din
dreptul de stabilire hotărîrile pronunţate în cauza Segers. Referitor la această cauză, Curtea de Justiţie a
reţinut următoarele:
1. Reglementările olandeze discriminează societăţile străine şi chiar mai mult, restrîng în mod
indirect dreptul acestora de a angaja resortisanţi olandezi;
2. Sunt de natură să creeze restrîngeri ale dreptului de opţiune a societăţilor dintr-un alt stat membru
în ceea ce priveşte desfăşurarea sau extinderea activităţii comerciale pe teritoriul altui stat, prin
intermediul unei filiale sau sucursale, deoarece obligă în mod indirect al constituirea unei filiale.
În consecinţă, s-a apreciat că acordarea unei pensii de boală pe teritoriul unui stat membru nu poate fi
condiţionată de existenţa calităţii de salariat al unei societăţi olandeze precum şi faptul că resortisantului
unui stat membru i se recunoaşte, potrivit art. 49 şi 54 din Tratat, dreptul de a hotărî unde-şi va desfăşura
activitatea comercială societatea (în statul de origine sau într-un alt stat).
Dacă activitatea urmează a avea loc în afara statului de constituire, societatea mamă este liberă fie o
filială, fie o sucursală, statul de primire neputînd institui reguli care să oblige într-un mod direct sau
indirect la realizarea activităţii doar prin intermediul filialei.
Se reține apoi în motivarea deciziei că statele membre nu pot proteja interesele creditorilor prin
obstacularea dreptului de a înființa sucursale pe teritoriul lor urmînd a institui alte mijloace legale de
protejare a acestuia. În altă ordine de idei refuzul autorităților daneze contravine dispozițiilor privind
dreptul de stabilire deoarece în mod indirect societatea este obligată să-și desfășoare activitatea doar prin
intermediul unei filiale pentru a fi astfel respectate reglementările interne în materie.
Potrivit art.57 din TFUE sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei
remunerații în măsura în care nu sunt reglementate prin dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor
capitalului și a persoanei.
1. Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul unui stat membru altul decît cel am
beneficiarului prestației iar prestarea serviciului trebuie să se facă cu trecerea unei frontieri
interioare a uniunii .
2. Prestația să fie remunerată.
În ceia ce privește modurile de mișcare a serviciilor peste frontieră sunt avute în vedere 3 situații:
De regulă persoana care prestează un serviciu se deplasează în statul în care se află beneficiarul prestației,
situațiile care sub aspect terminologic este cunoscută denumirea de liberă prestare a serviciilor activă. În
cazul în care clientul este cel care se deplasează încheind contractul în statul membru pe teritoriul căruia
s-a stabilit prestatorul, care este în această ipoteză elementul pasiv. Suntem în prezența liberii prestări a
serviciilor pasive.
1. Interdicția discriminării directe indirecte sau deghizate precum și măsurile prin care prestatorul
este supus unor sarcini sau cotizații la care acesta este supus în țara sa de origine.
2. Interdicția măsurilor naționale restrictive aplicate în mod nediscriminatoriu. Există o gamă largă
de măsuri naționale care reglementează accesul la exercitarea cotidiană (controale administrative,
contabilitate, declarații în organe administrative) a anumitor activități și care aplicate
nediscriminatoriu pot conduce la limitări ale liberii circulații a serviciilor. Un prim set de măsuri se
referă la faptul că accesul la unele profesii este condiționat de deținerea unor titluri diplome sau
calificări profesionale sau de deținerea unor autorizații administrative prealabile.
În absența unei armonizări statele membre sunt libere să fixeze un nivel minim pentru exercitarea unei
profesii astfel încît să fie garantată calitatea prestațiilor furnizate pe teritoriul lor. Acest lucru poate însă
conduce la aplicarea tratamentului național al statului unde se prestează serviciul, astfel îngreunînd libera
circulație a serviciilor. Desigur există principiul recunoașterii reciproce a diplomelor certificatelor sau
atestatelor profesionale în virtutea cărora autoritățile statelor membre trebuie să aprecieze cunoștințele sau
diplomele obținute în statele de origine ale prestatorilor și să organizeze examene, probe sau stagii de
adaptare.
În anumite condiții sunt admise și măsuri naționale restrictive care pot fi justificate prin rațiuni de ordin
general (ordinea publică, securitatea publică). Aceste condiții sunt :
În cazul liberii circulații a serviciilor pasivă beneficiau în calitate de prestator renunțînd astfel la protecția
dreptului său național trebuie să aibă acces la toate serviciile fără să fie supus unor restricții pe criteriul
naționalității sau rezidenței.
În materie de prestație a serviciilor este notorie hotărîrea din cauza Von Binsterbergen, speța avînd în
discuție situația unui consilier juridic care după ce s-a stabilit inițial în Olanda reprezentîndu-și aici
clienții. Ulterior se stabilește în Belgia, solicitînd să continue reprezentarea foștilor săi clienți instanțelor
olandeze fapt ce ia fot refuzat de autoritățile olandeze pe motiv că pentru a reprezenta sau asista un
justițiabil în fața jurisdicțiilor olandeze trebuie să fie stabilit pe teritoriul Olandei.
Curtea de Justiție a apreciat că deși în materia de libertății de prestare a serviciilor pot fi instituite restricții
motivate de aplicarea regulilor deontologice de funcționarea unei profesii acestea trebuie să fie în mod
obiectiv necesare și proporționale ori nu este cazul în speță obligația de a avea reședința pe teritoriul
olandei contravenind dispozițiilor art. 56 din TFUE astfel că atare cerință ar face ca libertatea de prestare
a serviciilor să nu fie una reală.
Regimurile de monopol din anumite state membre care împiedică stabilirea prestatorilor de
servicii din alte state membre care nu prevăd astfel de monopol.
Este vorba de monopolul încredințat anumitor întreprinderi așa cum este cazul sectoarelor parțial
liberalizate (servicii poștale, energie, etc.) despre monopolul de distribuție a anumitor produse (alcoolul
sau tutunul) care pot afecta mai ales serviciile de distribuție sau despre activitățile rezervate exclusiv
anumitor operatori economici (de exemplu: jocurile de noroc sau distribuția produselor farmaceutice)
Restricții cantitative pe care statele membre le impun pentru accesul la unele activități de prestare de
servicii:
Stabilirea unor cote sau unui număr limitat de servicii : reglementarea națională prevede existența
unui singur prestator de servicii de curățare a cornurilor caselor pentru un district sau comună.
Printre dificultăţile în prestarea serviciilor a fost semnalată şi existenţa într-un stat membru a unor
dispoziţii legale care impun o limită de un oftalmolog la 10.000 locuitori sau o şcoală auto la 15.000
locuitori.
1. În unele state membre mai există cerinţa de naţionalitate în ceea ce priveşte acţionarii,
conducătorii sau personalul întreprinderilor, precum şi în anumite profesii reglementate.
2. Cerinţele de reşedinţă ridică probleme mai ales în ceea ce priveşte conducătorii întreprinderilor.
În funcţie de cerinţele din fiecare stat, pentru 2/3 din membrii consiliului de administraţie, respectiv
pentru jumătate sau cel puţin pentru o persoană, se cere condiţia reşedinţei.
Cerinţa impusă unei persoane care a solicitat eliberarea unei licenţă pentru serviciile de
telecomunicaţii de a avea reşedinţa în statul respectiv, chiar înainte de a obţine licenţa.
1. Accesul la un număr important de activităţi de prestări de servicii este supus unui regim de
autorizare prealabilă, care ridică numeroase dificultăţi pentru operatorii din alte state membre;
2. Nerecunoaşterea de către statul gazdă a îndeplinirii cerinţelor în statul unde prestatorul este
stabilit. De exemplu: cauţiunile, garanţiile depuse în statul de origine, are drept efect dublarea
constrîngerilor şi barierelor impuse prestării de servicii trans-naţionale;
1. Limite aduse unor activităţi pluridisciplinare, adică fixarea unor incompatibilităţi de exercitare a
unor activităţi sau obligativitatea de a presta activităţi diferite în spaţii diferite sau obligativitatea
pentru prestatorul de servicii de a se dedica unei singure activităţi.
1. Supunerea lucrătorilor detaşaţi regulilor dreptului muncii din ţara gazdă fără însă a ţine cont de
faptul că obligaţiile băneşti şi contribuţiile sociale erau deja achitate de angakatpr în statul unde era
stabilit.
2. Dificultăţi legate de detaşarea unor lucrători care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru U. E.
3. Disparităţi între regimurile naţionale în materie de remuneraţie, protecţie socială, dar mai ales
fiscalitate. Exemplu: nerambursarea cheltuielilor medicale pentru tratamentele efectuate în alte state
membre.
4. Utilizarea trans-frontalieră a echipamentelor tehnice. De exemplu: condiţia impusă unui medic
stabilit într-un stat membru să dispună de un material netransportabil şi de o infrastructură durabilă
în statul gazdă în care prestează servicii. Înseamnă practic să i se înlăture posibilitatea de a se
prevala de libertatea de a presta servicii fără stabilire.
Pentru a efectua comunicări şi promoţii comerciale referitoare la prestarea de servicii, de cel mai multe
ori este necesară o autorizaţie prealabilă, care antrenează cheltuieli şi întîrzieri. De exemplu: în unele state
unde medicamentele se eliberează fără reţetă au nevoie de o procedură prealabilă.
Pentru anumite tipuri de servicii, anumite tipuri de destinatari sau pentru anumite tipuri de suport de
comunicare comercială, ating în special pe prestatorii de servicii din alte state membre întrucît aceştia,
spre deosebire de operatorii naţionali, nu au alte mijloace de a-şi face cunoscute şi a-şi promova
serviciile.
Este legată mai ales de dreptul de stabilire, bariera des întîlnită fiind cerinţa ca prestatorul de
servicii să fie stabilit în statul în care prestează serviciul.
Într-un stat membru, anumitor organisme de certificare pentru produse biologice nu le este permis
să presteze servicii decît dacă sunt stabilite în respectiva ţară, ceea ce împiedică furnizarea trans-
frontalieră a unor astfel de servicii foarte specializate, precum cel din domeniul produselor
biologice şi împiedică vînzarea produselor biologice.
Obligaţia de a avea un reprezentant local este aproape echivalentă cu cerinţa de stabilire.
Unele state membre încearcă să supună prestatorii de servicii trans-frontraliere stabiliţi în alt stat
membru, condiţiilor de a obţine autorizaţii de a se înregistra, de a efectua o serie de declaraţii,
proceduri care sunt aplicabile operatorilor naţionali.
Deseori, prestatorul de servicii este supus unui cumul de exigenţe. De exemplu: de a se înscrie
într-un organism profesional şi a de a face dovada unui capital minim, de a depune o garanţie, de a
ţine o contabilitate specială.
Un tratament preferenţial rezervat rezidenţilor unui stat membru sau unei părţi din teritoriu, cum
sunt regulile care limitează prestarea de servicii doar către resortisanţii unui stat membru sau pentru
cei care au reşedinţa în acel stat membru, pot împiedica destinatarii serviciilor din alte state membre
să dispună de aceleaşi facilităţi de acces la servicii ca şi naţionalii sau cei care au reşedinţa în statul
în care se prestează serviciul.
Numeroşi beneficiari se plîng de posibilitatea de a avea acces la programele unor canale de TV,
publice sau private, difuzate prin satelit. Aceste programe sunt criptate doar în scopul de a
împiedica receptarea lor, în afara statului membru în care este stabilit furnizorul de emisiuni
televizate.
Practici restrictive în ceea ce priveşte licitaţiile şi achiziţiile publice care au drept efect limitarea
accesului resortisanţilor din alte state.
5. Barierele nejuridice
Serviciile prestate de ghizii de turism sunt de 2 tipuri. Astfel o agenţie de turism poate avea proprii ei
angajaţi sau poate lucra prin colaborare cu ghizi de turism independenţi. Se condiţionează prestărilor
serviciilor de către ghizii de turism prin posesia unei calificări specifice, de exemplu: o autorizaţie impusă
de către statul membru, ar avea ca efect dedicarea împiedicarea desfăşurării activităţii atît de agenţiile de
turism, cît şi de către ghizii independenţi.
S-ar reduce astfel numărul ghizilor de turism calificaţi, care să însoţească turiştii în statul membru de
destinaţie, iar agenţiile de turism ar fi nevoite să lucreze cu ghizi locali.
De exemplu: regula instituită în Franţa ca un medic înregistrat într-un alt stat membru nu se poate
înregistra într-un ordin al medicilor din Franţa este prea absolută şi generală pentru a fi justificată de
nevoia asigurării continuităţii tratamentului medical.
6. Proceduri de autorizaţii şi înregistrare
În scopul contribuirii la crearea unei pieţe eficiente a serviciilor şi a eliminării barierelor, a fost adoptată
Directiva privind serviciile, nr. 2006/123/CE, din 12 decembrie 2006, în vigoare din 28 decembrie 2009.
Directiva este un instrument esenţial la nivel european pentru promovarea reformelor structurale în
sectorul serviciilor, acoperind servicii care reprezintă peste 45% din PIB-ul U. E.
O piaţă unică a serviciilor mai integrată şi mai funcţională este vitală pentru a contribui la redresarea
economică a U. E. Toate statele membre au făcut eforturi semnificative pentru a implementa Directiva
privind serviciile. Au eliminat multe bariere nejustificate şi au permis modernizarea cadrului lor de
reglementare aplicabil serviciilor, fapt ce va da un nou impuls economiei U. E.
La 8 iunie 2012, a fost prezentată comunicarea Comisiei Europene către Parlamentul European, Consiliul,
Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor pe tema implementării privind serviciile.
Această comunicare propune modalităţi de optimizare a efectului economic al Directivei privind
serviciile, în special în sectoarele de servicii cu importanţă economică semnificativă.
1. Statele membre ar trebui să-şi ridice nivelul de ambiţie în ceea ce priveşte Directiva privind
serviciile. Orice obstacole rămase ar trebuie să fie atent evaluate în ceea ce priveşte impactul lor
economic.
2. Comisia a înaintat o propunere privind modernizarea cadrului juridic pentru mobilitatea
serviciilor profesionale. Statele membre ar trebuie să o adopte rapid.
3. Piaţa unică trebuie să lucreze pentru consumatori. Întreprinderile nu trebuie să utilizeze artificial
în dauna beneficiarilor serviciilor.
4. Alte instrumente ale pieţii unice, cum ar fi Directiva privind recunoaşterea calificărilor
profesionale, Directiva privind comerţul electronic şi altele, ar trebui să fie aplicate într-o manieră
simplificată. Dacă se dovedeşte necesar, legislaţia U. E. ar trebui modernizată pentru a satisface
necesităţile serviciilor specifice şi pentru a se garanta că atît prestatorii de servicii cît şi beneficiarii
pot să se bazeze pe un cadru juridic care funcţionează efectiv.
5. Statele membre ar trebui să dezvolte ghişeele unice pentru ca acestea să devină instrumente de
sine stătătoare, care să răspundă în mod adecvat, la necesităţile furnizorilor de servicii şi
beneficiarilor.
Acest lucru necesită un angajament politic din partea tuturor instituţiilor europene şi a statelor membre,
care trebuie să acorde prioritatea necesară în termenele stabilite.
Comisia va colabora în parteneriat cu statele membre pentru a facilita creşterea şi ocuparea forţei de
muncă în sectorul serviciilor.
În procesul monitorizării implementării Directivei privind serviciile, la 2 octombrie 2013 a fost prezentată
comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliul şi Comitetul Economic şi Social European
privind evaluarea reglementărilor naţionale privind accesul la profesii. În comunicare, printre altele se
menţionează că transparenţa şi evaluarea reciprocă a profesiilor reglementate ar trebui să conducă la
modernizarea cadrelor naţionale, care limitează accesul la profesii.
Rezultatele ar trebui să încurajeze mobilitatea profesioniştilor în cadrul pieţei unice, să contribuie la
crearea de noi locuri de muncă în sectoarele profesionale în cauză, să amelioreze competitivitatea acestora
şi a sectoarelor conexe, şi să deschidă oportunităţi de creştere economică.