ENIGME

Bucegiul subteran
Bucegiul subteran

Bucegiul subteran

28 Iulie, 2012

204 accesari

Ideea că sub pământ, în general, şi sub munţi în particular, s-ar afla un

imperiu subteran există din „illo tempore”. O exprimare concretă a ei ar fi
noţiunea Shambala venită din Orientul îndepărtat, dar care a interesat pe
mulţi europeni, printre care şi români.
Shambala ar fi o ţară mirifică, imprecis localizată, subterană. Primii europeni
care au plecat în căutarea ei în Asia în anul 1627 au fost călugării iezuiţi
Ştefan Cacella şi Ioan Cabral.

Pe teritoriul ţării noastre, primii care s-au interest de problema Shambalei au

fost locuitorii din concavitatea primei curburi a Carpaţilor. Secuiul Körösi
Csoma Sandor, născut în anul 1784 în satul Chiuruş din Covasna, care a
vieţuit între anii 1827 şi 1830 în mănăstirile tibetane Zangla şi Kanim,
considera că Shambala există, fizic vorbind, şi că este amplasată la nord de
râul Sir Daria, între paralela 45o şi 50o.
Pe de altă parte, celebrul doctor sas Hönigberger din Braşov, deşi aprecia că
ţara miraculoasă este tot în nordul Indiei, totuşi se apropia mai mult de
adevăr, susţinând că în ea nu pot intra decât cei iniţiaţi. Doctorul Zerlendi
din Bucureşti, un personaj real al nuvelelor lui Mircea Eliade, considera, ca
şi acesta, că Shambala este un spaţiu calitativ deosebit de spaţiul profan.
Mircea Eliade ajunsese probabil la această concluzie după ce, aflându-se pe
drumul sfânt al Badrinathului din Tibet, întrebase din eremit în eremit unde
este intrarea în Shambala şi nu aflase nimic.

Nimeni pe plan mondial, şi au fost nenumăraţi cercetători, nu a găsit intrări

în subteran, deşi mari iniţiaţi ca Apollonius din Tyana se zice că ar fi făcut-
o. Oricum, ca factor comun al cercetărilor, a rezultat indicaţia că intrările în
Shambala sunt amplasate în munţi sau în păduri sfinte, cum ar fi cea din
Morbihan (Franţa), numită Brocelinde.

Când problema existenţei Shambalei părea lămurită că aparţine unui plan

subtil paralel, iată că teoria pământului gol (sau cu mari caverne) reapare în
Statele Unite în anul 1906 prin scriitorul William Reed, revigorată în anul
1959 de Amadeo Gianinni şi ulterior de Ray Palmer (în revista Flying
Saucers). Dar evenimentul cel mai important se produce în anul 1947, când,
respectabilul contraamiral Richard E. Byrd relatează cum pe neaşteptate,
zburând peste Polul Nord, a intrat în interiorul Terrei. Fascinat de cele
văzute acolo, s-a gândit să repete expediţia, de data aceasta pe la Polul Sud,
ceea ce a şi făcut în anul 1956. Cine vrea să urmărească expunerea a celor
văzute de R. E. Byrd poate citi cartea “O lume ascunsă” de Raymond
Bernard, apărută la noi în anul 1994 în editura Savas Press.

Din sinteza diferitelor surse care s-au exprimat în problema vieţuirii

subterane, eventual organizată pe mai multe etaje în adâncime, reţinem că pe
Terra ar exista două zone privilegiate pentru aceasta, şi anume Brazilia şi
Tibetul (poate chiar sub mănăstirea Lasha). Aceste două supercavităţi ar
putea fi legate între ele printr-o reţea magistrală la care s-ar putea racorda
reţele locale.
Alte puncte de acces ar mai exista pe planeta noastră. Interes din acest punct
de vedere ridică muntele Shasta din California (a se vedea „Telos” în 3
volume de Aurelian Louise Jones, ed. For You) care deja este sfredelit de
baze ultrasecrete de cercetări militare, eventuale camere subterane aflate sub
piramida de la Gizeh “văzute” de clarvăzători, viziunea lui Jules Verne în
“Călătorie spre centrul pământului” (viziuni care aproape toate, din celelalte
romane, s-au şi adeverit), imperiul subteran semnalat cert de Erich von
Däniken în statul Equador în zona denumită Peştera Tayos (Los Tayos). În
anul 1976 a avut loc acolo o expediţie formată din 65 persoane printre care
şi astronautul Neil Armstrong. Zona conţine circa 400 peşteri Tayos având
gura de intrare la cote înalte chiar şi la cota 1000. S-a descoperit, în afară de
o faună bogată mai multe cărţi cu file aurite care ar conţine marile secrete
ale omenirii.
În Peru intrarea într-un regat subteran s-ar afla lângă oraşul Tepica.
În Mexic în statul San-Louis-Potosi în subteran se intră prin peşteri aflate în
păduri milenare. Pe de altă parte s-a semnalat la cota 2700 aflată în regiunea
Csilitla o gură de ieşire din subteran . În apropierea vulcanilor Popokatepeti
şi Inlakiatl se află alte guri de acest gen.
Chiar şi în Grecia în sud-estul Peloponezului s-au descoperit cavităţi
subterane imense denumite „Alepotripa”.
Oamenii de ştiinţă Anna Petrocilos, B. Dairos şi K. Kalatos au descoperit
obiecte metalice, cranii supradimensionate, scrieri necunoscute, etc.

Considerând ca foarte importantă locaţia Shasta se mai pot face unele

precizări. Se pare că unul dintre tunelurile care pleacă de aici se îndreaptă
spre sud şi după circa 300 mile (483 km) debuşează în peretele canionului
Boynton care se află în statul Arizona lânga oraşul sacru Sedona. Energia
incredibilă de acolo este generată de 7 vortexuri magnetice vindecătoare.
Este interesant de menţionat că sunt doar extrem de puţini români
spiritualizaţi care au ajuns acolo, printre aceştia fiind Elena Ignat din Deva şi
generalul Emil Străinu din Bucureşti, amândoi având bogate materiale
informative încă nevalorificate.

În continenetul nord american există o vastă reţea de tunele subterane, o

parte din ele rămase de la o civilizaţie necunoscută, o alta realizată în zilele
noastre în scop tactic-militar. Cele două tipuri de tunele sunt interconectate,
pe unele din ele putându-se circula cu trenuri speciale – care leagă circa 80
oraşe subpământene. Schema acestei complexe reţele pentru vestul Statelor
Unite, a fost publicată de William Hamilton.

În afară de asemenea locaţii celebre (într-un fel sau altul) arătate, nu poate să
nu existe şi alte puncte mai modeste, dar tocmai prin aceasta, posibil mai
importante.
În cartea “India văzută şi nevăzută” scriitorul spiritualizat Vasile Andru
(născut în Bucovina cedată, la 22 mai 1942) arată că, stând de vorba cu un
mistic din Ceylon, acesta i-ar fi spus că şi în insula lui există o asemenea
poartă secretă.

Ajungând în Noua Zeelandă Vasile Andru a constatat că şi acolo există la

Cap Treinga un loc sacru unde sunt proiectate canale de comunicare cu
lumile exterioare dar şi o intrare în Shambala.
În această situaţie apare ca legitimă întrebarea: de ce n-ar exista asemenea
volume subterane şi în ţara unde a fost primul focar al civilizaţiei şi al
culturii europene, adică în România? Aceasta cu atât mai mult cu cât toate
basmele româneşti conţin şi admit o lume subterană numită Tartar. Pe de alta
parte Yan Van Helsing a auzit de existenta unor căi de comunicare subterana
în munţii Carpaţi.
În acest sens informaţiile care există la noi sunt relativ reduse.

O informaţie concretă (pasibilă de a fi verificată) aparţine doctorului inginer

C. Cojocaru care consideră că actualele mari mănăstiri grupate pe zone, ar fi
legate, şi pe distanţe mari între ele, prin tuneluri subterane realizate în
timpuri preistorice. Legătura era făcută, se înţelege, pentru alte obiective
sacre dispărute care se aflau pe amplasamentul mănăstirilor şi cetăţilor de
azi.

Plecând de la constatarea diverselor studii de natură diferită făcute până în

prezent, apare ca frecventa prezenţa unui munte acolo unde ne referim la
volume subterane.
Mergând pe această idee, din punct de vedere geologic, zona munţilor
calcaroşi din Bihor-Vlădeasa (munţii Apuseni) ar părea cea mai propice
pentru spaţii subterane.

Alţi munţi care au mai fost vizaţi şi cu ocazia localizării Kogaianonului

(unde se retrăgea periodic în subteran Zalmoxis) sunt: Ceahlăul (muntele
sfânt al ţării), Călimanii (deşi sunt vulcanici), Rarăul (dar şi Giumalăul),
peştera Polovragi, defileul Dunării, Godeanu (şi chiar Retezatul) etc. Se
observă că din această enumerare lipseşte intenţionat Bucegiul, pentru că
tocmai asupra lui vreau să mă ocup în mod special, din motive care vor fi
arătate.

Munţii Bucegi, dintre toţi ceilalţi ai României, au atras prin poziţia lor,
aproape de Bucureşti dar şi de alte două oraşe mari, Ploieşti şi Braşov,
număul cel mai mare de turişti din ţară şi din străinătate.
Încă din secolul XVIII sunt consemnate impresii de călătorie şi cercetare ale
unor montaniarzi îmdrăzneţi care, la vremea aceea, nu beneficiau nici de
cabane, nici de trasee marcate.

Astfel, în anul 1785, botanistul Lerchenfeld vizitează schitul Peştera (din

Pestera Ialomiţei) pe care îl notează cu denumirea de “kloster skitt”. Tot
acolo ajunsese în anul 1840 John Paget şi după el Schur. Nu insistăm asupra
acestui istoric întrucât el însuşi constituie un studiu separat; dar nu putem să
nu menţionăm şi pe francezul J. A. Vaillant care, la Paris, în anul 1844, a
tipărit cartea “La Romanie” în care, în volumul al treilea, de 464 de pagini,
descrie ascensiunea sa în Bucegi.

Prin împietruirea accesului, realizat de austrieci în anul 1739, pe Valea

Prahovei, de către domnitorul Gheorghe Bibescu în anul 1846, inerent,
afluxul de vizitatori din Ţara Românească a crescut.
În primul an de domnie, la 5 august 1866, regele Carol I a şi vizitat
Mănăstirea Sinaia, după ce, încă înainte de această dată parcursese câteva
trasee în Bucegi. Punându-se problema construirii unui palat regal,
amplasamente iniţiale ca cele de la actualul schit Cetăţuia de lângă
Mănăstirea Ciolanu, sau de pe valea Doftanei de la Glodeasa, au fost
eliminate din diferite motive. Castelul trebuia să ajungă în Bucegi, unde a şi
fost inaugurat la 7 noiembrie 1883 (s.n.).

În el a locuit Regina Elisabeta – Carmen Sylva care, fiind dotată cu o

sensibilitate deosebită, a fost atrasă de la început de misterele Bucegilor pe
care i-a parcurs călare şi pe jos, culegând de la localnici şi ciobani legendele
care se mai păstraseră.
Tocmai ea a fost persoana care a lansat ipoteza, pe baza acestor legende, că
sub platoul Bucegilor ar putea exista domenii subterane. În cartea sa
“Poveştile Peleşului”, în capitolul intitulat Cetatea Babei, se referă la o
cetate în inima Bucegilor care ar avea încăperi subterane în care erau
depozitate sculuri de aur în vrafuri enorme, aur exploatat, tot în subteran, de
pitici.

De atunci, legat de acest subiect, au circulat unele versiuni care nu au putut

fi verificate. Personal, acum mulţi ani în urmă, am căutat să stau de vorbă cu
porteurul (cărător de mari greutăţi pentru aprovizionarea cabanelor) Popa din
Buşteni, dar n-am putut obţine nici o informaţie fiind într-o stare de moment
necooperantă. Despre el se zvonea că, împreună cu alţi doi tovarăşi, ar fi
intrat într-o încăpere subterană, unde ar fi văzut mult aur. O informaţie de
acelaşi gen provine din jurul anului 1716, cunoscută sub numele de
“Comoara lui Varga”. Acesta a fost un clujean care, murind de o boală
misterioasă declanşată din senin, a lăsat un testament din care rezultă că,
împreună cu alţi doi tovarăşi, a descoperit – într-un munte neprecizat – o
încăpere subterană în care se găseau bogăţii de nedescris, comori greu de
imaginat din aur, argint şi pietre scumpe. Pe locurile precizate în testament
ulterior au fost făcute săpături şi cercetări fără rezultat.
Cele două situaţii din Bucegi şi Apuseni (probabil) prin asemănarea lor pot
reprezenta un scenariu din „illo tempore” sau cel din Bucegi să fie o pastişă
a celui mai vechi (din Apuseni).

Exemplele sunt neconcludente dar merită a fi menţionate, ideatica lor

găsindu-se şi în alte „povestiri” asemănătoare din Tibet şi din munţii Anzi.
În anul 1936, în câteva numere din revista „Etudes Traditionnelles” de la
Paris, a apărut studiul Dacia Hiperboreană, care, după ce a fost tradus şi în
limba italiană în anul 1984 şi republicat în Franţa în anul 1987, a apărut
tradus şi la noi în anul 1994, sub titlul “Dacia Hiperboreană” în editura
Rosmarin. În această carte, la pagina treizeci şi cinci, scrie: “În plus,
Muntele Om este traversat de o grotă imensă care este una din cele mai mari
din lume, în sensul că nu i s-a dat încă de capăt. A fost exploatată pe vreo
douăzeci de kilometri şi atât.”

Autorul studiului şi a afirmaţiei de mai sus este Vasile Lovinescu, suveranul

“Prinţ al Arcanelor”, decedat la Fălticeni, la 14 iulie 1984. De unde ştia
Vasile Lovinescu de existenţa acestei grote imense cercetată deja, chiar
parţial, nu rezultă de nicăieri. Având însă în vedere profunzimea şi
seriozitatea operei sale, nu se poate neglija această senzaţională informaţie
care trebuie păstrată ca un punct de plecare.
În anii 1966-1968, arheologul Daniel Ruzo din Peru venea în ţara noastră şi
cerceta munţii Bucegi în special, ajungând, se înţelege, şi la Vârful Omul şi
zona lui adiacentă, cu care ocazie a condus realizarea unui film “Mistere în
piatră” al Studioului Alexandru Sahia.

Întors în ţara lui, şi-a publicat constatările, care, pe ansamblu, au fost foarte
favorabile ţării noastre, judecând după formularea: “Carpaţii (româneşti)
sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi
culturi cunoscute în ziua de azi.”

În cele ce urmează voi prezenta textual pasajele inedite care ne interesează

di cartea “La historia fantastica de un descubrimiento” publicată în editura
Diana din Mexic, în traducerea inginer Silviu Câmpeanu.
“Era o veche carte poştală reproducând o fotografie a celei mai importante
stânci din Carpaţi. Românii o numesc Omul, o denumire de mare
semnificaţie. Deşi mai puţin importantă ca operă sculpturală decât capul
principal din Marcahuasi (Peru), reprezintă acelaşi lucru, adică pe omul
acestei planete, şi ar putea purta acelaşi nume pe care l-am dat şi stâncii din
Peru: Monumentul Omenirii. Privită dintr-o anumită direcţie şi iluminare,
sculptura reprezintă un mare cap omenesc.”
“… Excursiile la Omul – mai întâi cu cineaştii întreprinderii române de stat
(studioul Alexandru Sahia, n. n.), şi apoi fără ei, au fost extrem de
interesante. În Peru, Brasilia, Mexic, Anglia, Franţa şi Egipt, sculpturile
protoistorice au rămas complet uitate. În România, însă, stâncile anterioare
potopului dăinuiesc, legate prin legende de Hercules şi alte personaje
mitologice.”

Nu am putut efectua lucrări mai îndelungate în România şi asta ne-a

împiedicat să descoperim munţii şi pădurile sfiinţite. Acestei misiuni trebuie
să i se dedice persoanele care se interesează de studiile noastre în această
regiune a lumii.
Suntem siguri că în tradiţiile populare vor conduce până la munţii sculptaţi.
Studiind ceea ce am descoperit în puţinele zile în Carpaţi se vor putea urmări
urmele străvechi ale căror primi paşi i-am lăsat însemnaţi.
Legendele muntelui Omul vorbesc de personaje care veneau din cer. Deşi
monumentul de la Omul nu are coloane, cele trei mase de stâncă ale sale au
fost denumite coloane (stâlpi), fiind identificate cu trei personaje mitologice:
Uranus, Atlas şi Titan. Un munte de alături este denumit cu numele
Pleiadelor şi altul se cheamă Bătrânele (Babele).

Trebuie să se stabilească originea acestor nume. Profesorul Vulcănescu

(Romulus, n.n.) poate da lămuriri cercetărilor referitor la legendele pietrelor,
stâncilor şi munţilor româneşti; în cartea de faţă, cu fotografii luate pe trei
continente, le poate da siguranţă că atât sculpturile cât şi miturile sunt
dinaintea potopului.
Omul este o stâncă cam de zece metri înălţime. Reprezintă un cap omenesc
şi seamănă bine cu o stâncă cioplită de pe podişul Marcahuasi. Se pot vedea
în aceeaşi fotografie două feţe omeneşti mult mai mici, una de negroid, mai
jos, la dreapta, şi alta de rasă albă, la stânga, din care se vede numai o
jumătate, ca şi cum ar privi de la marginea monumentului către stânga
privitorului. Se vede un ochi, nasul şi o parte a gurii. Experienţa noastră în
alte locuri arată ce este vorba de o viză, adică de o linie ideală care pleacă de
la acel ochi la punctul observat (la punctul pe care-l vizează, n. n.), situaţie
care trebuie luată în consideraţie la ridicarea unui plan al regiunii. În partea
opusă a monumentului, foarte erodat de vâturi, nu se mai poate vedea nici o
figură. Date fiind cele trei rase diferite pe care le putem vedea astăzi, putem
fi siguri că trebuie să fi fost reprezentată cel puţin încă o rasă pe această
parte opusă. Există ceva mult mai interesant în această mică sculptură făcută
la stânga jos; dacă rotim fotografia, în locul feţei sculptate la mijloc, vom
vedea un cap perfect de câine. Astfel, simbol veşnic al câinelui – credinţa şi
devotamentul – rămâne şi aici legat de stânca Omul şi de peşterile
Tezaurului care trebuie să existe în Carpaţi.

Este posibil ca “viza” la care ne-am referit să semnaleze prin ea însăşi sau
prin planul la a cărui origine ar putea sta, poarta de intrare în acele peşteri.
Magnific situat pe un vârf şi vizibil de la mari distanţe, Omul reprezintă
omenirea şi confirmând cunoştinţe foarte avansate, trebuie să fie un centru
geodezic străvechi.
Sculpturile de care ne vom ocupa şi peşterile a căror existenţă este
întotdeauna marcată de această calitate a sculpturilor, trebuie să se sfle într-
un plan aerofotografic înscris în triangulaţia topografică a regiunii.

Am ajuns cu trenul la Sinaia şi cu un jeep până în Bucegi la 25 iunie (1966

n. n.). Doream să vedem Sfinxul pe care-l prezintă turiştilor toate pliantele
româneşti. Nu este nici un motiv de a-l numi Sfinx. Este vorba de un
monument străvechi, distrus în partea din faţă. Văzut din spate, e format din
trei capete omeneşti cu coafuri diferite. Cea a celui de al treilea este mai
alungită. Primul cap a păstrat doar profilul stâng şi a pierdut nasul. A fost
denumită Sfinx şi nu este vorba de o sculptură care să reunească un cap
omenesc cu un corp de animal. Pe aceeaşi înălţime mai sunt alte formaţii
stâncoase prelucrate de om, însă care au suferit mult din cauza slabei calităţi
a stâncilor. Numai una a dat în fotografie un cap omenesc acoperit cu un fel
de cască cu un moţ ascuţit: un războinic.

În ziua următoare am pornit spre Omul şi am ajuns la un punct din care se

putea vedea la mare distanţă. Foarte aproape de noi, o stâncă arăta un cap
omenesc, iar cam la cinci sute de metrii depărtare, se vedea un grup de doi
lei.
Toate aceste sculpturi şi cele pe care le vom descrie se află pe stâncă şi
vederea lor perfectă cere un anumit punct. Lumina soarelui şi umbrele ce le
produce îmbunătăţesc aceste imagini. Deci este vorba şi aici de un fel de
sculptură absolut originală, cunoscută pe toată planeta şi care nu a mai fost
repetată ulterior, în vremuri istorice. De la sumerieni, orice sculptură are trei
dimensiuni şi este făcută din blocuri de piatră extrase din cariere. Au trecut
peste opt mii cinci sute de ani de când omul nu mai face sculpturi în stânca
naturală. Obişnuinţa cu sculpturile tridimensionale a împiedicat până astăzi
descoperirea acestor lucrări sculpturale considerate capricii ale naturii.

Când am pornit spre Omul, din acest punct al drumului nostru către el, spre
stânga, am văzut un mare cap de om sau leu care ne privea de la înălţimea
unui semicerc asemănător cu bolta unei porţi. Putem denumi leonin capul
omenesc ce încununează poarta. Este în acelaşi timp un personaj şi simbolul
leului, paznicul peşterii şi al tezaurului. Ca dovadă, altă fotografie ne arată
acest monument văzut din profil. În ea se vede aceeaşi poartă şi pe culmea
ei, figura din profil a unui rege sau a unui sacerdot.
Am mai spus că adevăratul tezaur este sângele omenirii. Peşterile din
Carpaţi există, desigur, şi sunt simbolizate de această falsă poartă. Desigur
că în ele s-au salvat unele grupuri umane în vremea potopului lui Noe. Ca şi
la mormintele faraonilor, poarta falsă este un mesaj pentru cercetător şi o
cursă pentru cei ce nu au cunoştinţele necesare.

În Carpaţi se repovestesc basme despre mari tezaure amenajate de mari

familii sau grupuri umane importante şi ascunse în peşteri. După aceste
povestiri, morţi misterioase jalonează calea milenară a acestor bogăţii. Sunt
acuzaţi de crime paznicii acestor tezaure care se succed din generaţie în
generaţie sau blestemele magice care le apără intrările. Fapte istorice
extraordinare se află legate cu aceste povestiri. Este posibil ca templierii să fi
cunoscut secretul şi să fi folosit peşteriile protoistorice. …”
“… Multe observaţii ne permit să asigurăm că în Carpaţi există centre
religioase protoistorice, ca acelea pe care le-am descoperit în Peru, Mexic,
Franţa, Anglia şi Egipt. Avem fotografii ale sculpturilor făcute în stâncă
naturală, cu stiluri identice cu cele din acele locuri. Cunoaştem mitologia
străveche care vine tot din protoistorie. Însă aici, în Carpaţi, se află ceva în
plus: poarta tezaurului care presupune un plan; urmăndu-l se pot găsi spaţiile
subterane. Ochiul care priveşte de la extremitatea peretelui sculptat al stâncii
Omului, cu siguranţă că semnalează una din direcţiile principale ale acestui
plan.

Am văzut problema tezaurului şi a peşterilor păzite de leu şi de câine. Am

întâlnit câinele Cerber cu trei capete în Peru şi Mexic. Departe, tocmai la
Omul, am găsit câinele. Rugăm cititorul să privească fotografia stâncii Omul
faţa omenească din partea de jos, la stânga. Am mai spus că, dacă întoarcem
fotografia şi o aşezăm în partea de sus, apare o magnifică sculptură a unui
cap de câine. Această dublicitate de expresie în aceeaşi sculptură şi prezenţa
câinelui, constituie o dovadă în plus care leagă Omul de statuile protoistorice
descoperite în Peru şi Mexic.
Grupul de doi lei pe care l-am întâlnit pe drumul spre Omul prezintă pe
aceştia privind în direcţii diferite, la un unghi întrec priviri de 120°.”
Am încheiat partea de text din cartea lui Daniel Ruzo care se referă la Vârful
Omul, parte extrasă dintr-un capitol care se numeşte Poarta Comorii. Din
cele expuse rezultă că Vârful Omul este un important centru al unei reţele
geodezice sacre şi că sculptura realizată pe stâncă ar permite aflarea unei
direcţii imaginare, la capătul căreia, să se găsească intrarea (sau una din ele)
într-un imperiu subteran, intrare care a şi sugerat titlul capitolului respectiv:
“Poarta Comorii”. Este evident că nu este vorba numai de o comoară
materială, ci în special de una spirituală care să transmită informaţii de la un
ciclu la altul al civilizaţiilor care s-au dezvoltat pe Terra din timpuri
ancestrale.

Din păcate, neavând originalul cărţii “La historia fantastica de un

descubrimiento”, nu putem studia fotografiile care însoţesc textul, respectiv
cele trei rase reprezentate pe suprafaţa stâncii prin figuri mici. De asemenea,
nu putem vedea câinele care apare o dată cu rotirea fotografiei. Indicaţiile
date de Daniel Ruzo sunt încă suficient de incitante pentru ca tineri
cercetători să facă un set de atâtea fotografii, inclusiv în infraroşu, şi în
nopţile senine cu o lună plină, până când vor găsi staţia optimă şi ora exactă
care să permită o cunoastere absolută a detaliilor acestor de fapt trei stânci.
Până atunci pot să menţionez că, dintre animalele găsite pe fotografiile
stâncilor pe care le posed, câinii sunt cei mai numeroşi, ceea ce, teoretic, de
fiecare dată, înseamnă că ne aflăm în apropierea unei comori, unei porţi de
intrare în subteran.

Dacă Lobsang Rampa a lansat ideea unui depozit iniţiatic subteran în munţii
Tibetului şi Erich von Daniken pe cea a unui depozit asemănător în munţii
Ecuadorului, este acceptabil ca Daniel Ruzo să propună închiderea unei
triade sacre de asemenea depozite, în munţii Bucegi.

În sprijinirea ultimei locaţii converg mai multe argumente.

Întâi, personalitatea autorului, respectiv Daniel Ruzo. Aceasta n-a fost un
intelectual de rând, chiar dacă avea atestări pluridisciplinare. Avea ceva în
plus, şi mult mai valoros. Era solid pregătit în domeniul ştiinţelor oculte,
domeniu din care îşi apropiase multiple specialităţi. Cunoştea în primul rând
baza acestui domeniu, adică Astrologia. Simbolistica îl preocupa deja de la
vârsta de douăzeci de ani, când, în prefaţa cărţii “Atriul lampadarelor”,
publicată la Madrid, introduce o povestire simbolică.
Deja de la optsprezece ani se interesa şi se documenta în Spiritism, pentru ca
peste doi ani să ajungă la Teosofie. La douăzeci şi trei de ani intră în
domeniul Antropozofiei, iar la douăzeci şi şapte de ani în cel al Profeţiilor.
În scurt timp ajunge să posede cea mai vastă şi completă bibliotecă din lume,
specializată în Michel Nostradamus, bibliotecă care conţinea circa o mie
două sute de cărţi citite efectiv, ceea ce se poate constata după adnotările
făcute. Dar nu se mulţumeste numai cu atât. La cincizeci şi unu de ani,
intrând în gruparea condusă de Rodney Collin în Mexic, începe să-i studieze
pe Gurdjieff şi Uspensky. La cincizeci şi trei de ani cunoaşte la Paris
experienţa şi tehnicile lui Bô-Yin-Râ. La cincizeci şi opt de ani, stă şase luni
în Indonezia pentru a activa în cadrul mişcării Subud, după care a contribuit
la înfiinţarea unor centre ale acestei mişcări la Lima, Rio de Janeiro, Sao
Paolo, Niteroi şi Saigon.

Meritele cu totul ieşite din comun ale unei minţi atât de geniale i-au fost
recunoscute de masoneria din Peru care, la vârsta de treizeci şi şapte de ani,
i-au acordat un loc în Consiliul Suprem, având gradul 33.
Daniel Ruzo a fost o personalitate deosebit de complexă având în plus şi alte
titluri atestate de: jurist, etnolog, poet, arheolog. [Din poporul nostru se
profila un asemenea geniu în persoana lui Alexandru Coşbuc, fiul marelui
poet. Din păcate, el a trebuit să părăsească această viaţă în tinereţe, în urma
unui accident de automobil în judeţul Gorj.]

Revenind la Daniel Ruzo, intuiţia, cultura esoterică, clarvederea şi

recunoaşterea terenului, fără a se bănui că se inspirase din ce afirmase Vasile
Lovinescu în anul 1936, îi puteau permite să amplaseze un tezaur iniţiatic în
munţii Bucegi.
Al doilea argument este legat de denumirea OM, observând că tot interesul
şi l-a manifestat Daniel Ruzo pentru acest vârf şi nu pentru alt obiectiv, ca de
exemplu, stânca Saturn, Sfinxul sau Peştera Ialomiţei.
Am arătat deja, din anul 1998, importanţa pe care cuvântul OM o are în
spiritualitatea Indiei, importanţă prea bine cunoscută pentru a mai reveni
asupra ei. Pe de altă parte, din articolul publicat în publicaţiile “Munţii
Carpaţi” şi “Al cincilea anotimp” (Oradea) în anul 1999, mai rezultă că nici
în India, nici într-o altă ţară din lume, toponimul OM nu se mai regăseşte
decât cu totul sporadic. În acest timp, la noi sunt cel puţin cinci din cele mai
înalte vârfuri ale unor munţi care au numele de OM (Piatra Craiului, Rodnei,
Suhard, Cozia şi binenţeles, Bucegi cu 2504,9 m.), la care se adaugă patru
cursuri de apă şi alte forme de relief: poiană, deal, etc. Concluzia articolului
era că deci, cuvântul OM nu venea din India, ci fusese preluat de aceştia de
la noi, cu ocazia deplasărilor de populaţii prea bine cunoscute.
Dacă OM desemnează pe însuşi marele Zamolxe, în care în componenţa
numelui chiar intră, se naşte întrebarea care este, totuşi, originea acestui
cuvânt.
În anul 1993, Tom Kenyon din statul Washington, U.S.A., a fost contactat,
în timpul unei meditaţii, de nişte fiinţe interdimensionale, cunoscute în mod
colectiv sub numele de Hathori şi care trăiesc în a patra dimensiune a
Universului nostru, stăpâni ai sunetului şi ai energiei. Elementele care
alcătuiesc Terra sunt pământul, focul, apa şi aerul, cărora le corespund nişte
stări subtile care sunt de fapt fiinţe conştiente. Conceptul acesta este mai
greu de înţeles, dar se va ajunge în viitorul apropiat când va fi umanim
acceptat.
În ceea ce priveşte starea subtilă a aerului, în cultura Hathor, se numeşte pur
şi simplu OM.

În cartea scrisă de Tom Kenyon (împreună cu Virginia Essene) tradusă şi în

româneşte în editura For You, se dă o explicaţie mai largă şi perfect
credibilă a acestor concepte hathoriene.
Aşa că OM, aerul şi spaţiul, au origine acum precizată. În plus, faptul că
frecvenţa cuvântului este specifică teritoriului ţării noastre indică şi faptul că
tocmai acesta a fost ales pentru contacte primordiale. OM, ca şi celelalte
nume ale celorlalte elemente (pământul EL, apa LEEM şi focul KA) sunt
nişte nume-sunete. Aceasta înseamnă că abordarea secretelor vârfului
(vârfurilor) OM trebuie făcută şi prin canale sonore-muzicale, urmând a fi
găsită cheia specifică.

Pe canal astrologic se poate constata o corespondenţă între OM aer, cu

semnul Vărsătorului, care este un semn de aer, dar şi semnul ţării noastre –
şi astăzi de actualitate primordială, când omenirea iese din zodia Peştilor şi
intră în cea a Vărsătorului.

În ziua de 17 aprilie 1980, când împlinise şaptesprezece ani, Matei Ward din
Statele Unite, a murit în mod neaşteptat. Mama sa, Suzanne Ward, de la
începutul anului 1944, a început să aibă legături telepatice cu fiul său, de la
care primea diferite informaţii, tot aşa după cum, deşi într-o modalitate
diferită, B.P.Haşdeu comunica cu sufletul fiicei sale, Iulia.
Acest fenomen de intercomunicare prin tehnici diverse: scris, comunicare
directă în stare de veghe sau de somn, spiritism, vizualizări, este prea bine
cunoscut şi acceptat pe plan mondial, pentru a ne mai pierde vremea de a-l
sustine şi argumenta. Înrăiţii materialişti, indiferent de poziţia lor înaltă în
societatea “ştiinţifică” şi politică, n-au decât să nu citească asemenea
“poveşti”, căci şi aşa nu prea interesează persoana lor şi puterea efemeră pe
care încă o mai deţin.

Pe baza comunicărilor primite, Suzanne Ward a publicat o primă carte “Tell

me about Heaven” în anul 2000, care peste doi ani a şi fost tradusă în
româneşte. În anul 2001 a apărut şi volumul doi al acestei lucrări, care, în
anul următor a şi apărut în limba noastră în aceeaşi editură For You, având
titlul “Cheia reinstaurării Paradisului pe Pământ”.
De menţionat că în acest volum Suzanne Ward comunică şi cu alte entităţi
elevate, recomandate ca atare de fiul ei, Matei.

În ceea ce ne priveşte, vom folosi informaţiile transmise de entitatea

spirituală numită HUGO. Cităm:
“În ceea ce priveşte Pământul, ştim că în laboratoarele subterane, în speţă în
sud – vestul Statelor Unite, ei (omuleţii cenuşii, n.n.)” utilizează materialul
lor genetic pentru a se reproduce pe ei înşişi. Când au sosit pe Pământ, cu
multe decenii în urmă, ei i-au învăţat pe savanţii aleşi de guvernul vostru (al
U.S.A., n.n.) tehnologia clonării – şi aşa a fost introdusă clonarea în
civilizaţia voastră (adică a noastră). … Ei n-au intenţionat să rămână prea
mult, dar au fost prinşi în capcana densităţii Pământului şi şi-au dat seama că
nu mai puteau să părăsească planeta deoarece sistemele lor nu mai erau la
nivelul acelei densităţi înalte din care au venit. Pentru a-şi păstra puritatea
rasei şi pentru a fi siguri că sunt într-un număr suficient de mare pentru a
supravieţui oricărei încercări de exterminare, ei s-au clonat într-un ritm
rapid. Nu, doamnă, ei nu formează chiar o armată. Sunt zone vaste în
subteranele părţilor locuite ale Pământului pe care cetăţenii le-ar considera
incredibile dacă s-ar afla că există. Ar fi la fel de uimiţi dacă ar şti că fiinţe
nepământene sunt locuitori permanenţi ai planetei. … De la sosirea lor, cu
aproape jumătate de secol în urmă, aceşti “extratereştrii” – după cum greşit
s-a pus în ghilimele, nu au fost nicăieri, cu excepţia imenselor oraşe labirint
de sub suprafaţa Pământului.”

Comunicarea primită de la Hugo confirmă existenţa unor vaste încăperi

subterane care există de mii de ani, chiar dacă nu au fost folosite în sud-
vestul U.S.A., decât în ultimii zeci de ani, încăperi care în prezent, sau la un
momet dat sunt sau au fost locuite de extratereştrii. La Beijing au fost
studiate de oameni de ştiinţă 716 discuri care s-a crezut că sunt din gresie şi
care aveau gravată pe ele o scriere spiralată care pornea din centrul lor. S-a
constatat că ele au o vechime de cel puţin 12000 de ani şi că sunt
confecţionate din metale necunoscute pe Terra, având în compoziţie 40%
cobalt şi 8% aluminiu.

Partea care ne interesează este că discurile au fost găsite în nişte enorme

spaţii subterane în care nu se mai pătrunsese niciodată până atunci, în anul
1965. Descoperirea a fost făcută de arheologul Tsum Um Nui în munţii Baia
Kara, unde mai trăiau câteva triburi Ham şi Dropa, care erau urmaşii unor
extratereştrii ce îşi avariaseră navele cu care veniseră şi care au rămas
definitiv pe planeta noastră, după cum rezultă din descifrarea discurilor.

Ipoteza colonizării planetei Terra cu extratereştrii în diferite etape este astăzi

admisă ca de bun simţ şi acceptată de cercetători evoluaţi pe plan mental şi
spiritual.
Un pionier al acestei teorii ultrarevoluţionare a fost, cum nu se poate
produce nici o mirare, un român. În Revista de Filosofie numărul 2 din anul
1938, vâlceanul Dumitru Drăghicescu (4 mai 1875 – 25 august 1945) a
publicat articolul “Reflexions sur l’origine et la destinée de l’homme”. El
admite că originea omului este legată de vizita unor extratereştrii care au
aterizat în Asia sau în Atlantida. Aceştia au putut veni din planete diferite, de
unde s-ar explica şi rasele diferite de la noi. Contactul s-a stabilit pe vremea
apariţiei omului de la Piltdown, om care deja nu mai avea fruntea teşită,
caracteristică omului din Neanderthal din Pleistocen. Dumitru Drăghicescu,
doctor în Sociologie sub conducerea lui Emil Durkheim, conferenţiar la
Universitatea din Bucureşti, senator şi deputat de Vâlcea, colaborator
apropiat al lui Nicolae Titulescu, ambasador al ţării noastre în Mexic, deci
incontestabil a fost o mare personalitate.

În anul 1973, tânărul student Vlad Manoliu Furnică din Bucureşti, pe bază
de argumente de toponimie şi orografie locală, lansează ipoteza că această
primă aterizare s-ar fi realizat chiar pe platoul munţilor Bucegi.
Reluând ipoteza propusă de Vasile Lovinescu şi Daniel Ruzo asupra unor
spaţii subterane în jurul Vârfului omul, vom adăuga unele consideraţii
personale care ar putea contribui la elucidarea, măcar parţială, a problemei.
Zona superioară a Văii Obârşiei (Ialomiţei) este dominată de o stâncă
denumită Biserica Trăsnită, sau banal, Piatra Trăsnită (Mecetul Turcesc),
care apare insolită în peisaj, terminând brusc, ca un perete vertical, o coamă
prelungită şi acoperită de sol vegetal, ca un zid de sprijin al capătului
acesteia înspre albie. Interesant este faptul că acest perete vertical bombat
are la baza sa, de jur împrejur, o masă răspândită haotic de stânci sfărâmate
de dimensiuni diferite. Această situaţie pare normală atât timp cât stânca a
fost trăznită la modul propriu. Dar observând că atâtea masive de stâncă au
fost trăznite, dar nu s-au dezintegrat (vezi marea stâncă Baba Mare, nu
departe de Sfinx), trebuie să admiţi ipoteza că trăzneala a fost o justificare, o
simplificare, o explicaţie de conjunctură sau de mascare.

Pe de altă parte, ştiind că Valea Obârşia Ialomiţei este o vale glacială, s-ar
putea spune că blocurile şi bolovănişurile nu ar proveni decât din gheţarii
care s-au oprit în scurgerea lor şi s-au topit acolo.
Dar şi această ipoteză este şubredă, căci depozite se află numai pe un versant
al văii, şi oricum, valea continuă a fi glacială, după forma ei, şi mai aval.

În anul 1968, peruanul Daniel Ruzo, făcând excursia de documentare în

munţii Bucegi, şi plecând de la Vârful Omul pe traseul turistic marcat cu
bandă albastră, care se desfăşoară pe malul stâng al Obârşiei Ialomiţei,
înainte de a ajunge la cascada Obârşiei, a remarcat pe malul celălalt, această
stâncă care nu prezenta ceva deosebit, în comparaţie cu ce văzuse el până
atunci, decât sculptura unui eventual cap bărbătesc văzut din faţă, la care se
distingeau ochii şi nasul.

Daniel Ruzo avea o mare experinţă de teren în astfel de situaţii, în afară de

faptul că poseda calităţii de pecepţii extrasenzoriale dezvoltate în mai multe
şcoli de parapsihologie. A zăbovit mai mult în acest loc, şi din fotografiile
făcute atunci, rezultă că şi inginer Doru Todericiu (ulterior devenit Pierre
Carnac) şi inginer Ionescu Vasile din Sinaia, şi doamna Todericiu, care toţi
îl însoţeau acolo, au admirat stânca în formă de promontoriu şi fragmentele
de piatră răspândite strict în jurul ei, fără ca acestea să ajungă măcar la
marginea văii.

Pe de altă parte, în anul 2000, arh. Silvia Păun, publicând cartea “Absida
altarului”, reproduce trei fotografii de cea mai bună calitate a stâncii
denumită de ciobani Biserica Trăznită, fotografii făcute de Maia Pârvulescu.
Autoarea consideră că stânca, absidată (curbată) spre sud, are cavităţi
subterane care aşteaptă a fi investigate, bazându-se pe declaraţiile unor
cunoscuţi care, dormind sus pe stâncă, au fost urmăriţi mai multe zile de
memoria zgomotelor, ca produse de o apă curgătoare, pe care le auziseră
toată noaptea ca venind din interiorul masivului pietros.

Faţă de aceste observaţii şi de faptul că atât Daniel Ruzo, cât şi Vasile

Lovinescu au considerat, pe raţionamente sau feelinguri diferite, că în zona
Vârful Omul ar putea fi cavităţi şi culoare subterane de ordinul kilometrilor,
ar fi de luat în seamă şi o ipoteză, după care, sfărâmăturile de roci de la
Biserica Trăznită ar reprezenta produsele rezultate de la excavarea unui
asemenea culoar (galerie, cavitate).
Imperiul subteran bănuit de Ruzo şi Lovinescu ar presupune o reţea
complicată de galerii care ar trebui să aibă numeroase puncte de acces.

Se poate admite ipoteza noastră, că figurile văzute probabil de Ruzo (căci în

fotografiile din cartea menţionată, scrisă de Silvia Păun, s-ar mai putea
distinge şi altele) marchează tocmai verticala pe care se află la adâncime de
circa doisprezece metri, o gură de intrare (ieşire) a acestei reţele subterane.
Gura este acoperită tocmai de materialele sfărâmate rezultate de la execuţie.
Vechimea lucrării (ca şi adâncimea de doisprezece metri) am stabilit-o prin
mijloace radiestezice, la patruzeci şi opt de mii de ani. Accesul în galerie s-
ar putea face şi printr-un puţ vertical aflat pe platforma stâncii, care este
ciudat de aplatizată.

Urmează ca, tot prin metode neconvenţionale, să se verifice şi de alcineva

această ipoteză, lăsând la latitudinea generaţiilor viitoare de a o transpune în
teren, dacă ea ar rezulta ca viabilă.
Existenţa unei guri de intrare în subteran la Biserica Trăznită se pare că era
cel puţin bănuită de inginerul Vasile Ionescu care fusese luat în echipa Ruzo
tocmai în calitate de mare cunoscător al Bucegilor. Daniel Ruzo întrebase
dacă se ştie ceva despre Bucegiul subteran şi Vasile Ionescu tocmai de aceea
îl dusese la Biserica Trăznită unde au zăbovit mai mult şi s-au fotografiat.
Din păcate, arhiva fotografică a revistei Cutezătorii a dispărut, ea incluzând
filmele făcute de domnul Grigore Prepeliţă, fotograful expediţiei. Din
fericire, am copiat în anul 1975 două clişee la Biserica Trăznită din aceste
filme, la un format minim de 6×6 cm. (din motive economice), care pot fi
prezentate acum mărite, cu pierderile de calitate inerente.

Mergând pe această idee, consider că este cazul de a fi prezentate câteva

peşteri existente în Bucegi, care ar putea foarte bine să fie guri, bineînţeles
astăzi astupate, de comunicare cu exteriorul a unor spaţii subterane izolate
sau legate între ele prin culoare.

Vor începe cu un obiectiv în acest sens, cel mai apropiat de Vârful Omul:
Peştera I din Bucşoiu – numită şi peştera de pe Valea Pietrelor, se află pe
versantul vestic al muntelui Bucşoiu, al cărui vârf are o cotă apropiată de cea
a Omului, adică 2492 metri. Peştera are două intrări foarte apropiate, din
care cea superioară se află la cota 2352 metri, adică la 140 metri sub
înălţimea la care se află Vârful Bucşoiu.

Peşterii I s-a găsit până în prezent o lungime de 373 de metri, prezentând o

denivelare de plus 56 de metri, ceea ce o aduce la cota 2406 metri, adică la
cea mai mare înălţime la care se află o peşteră activă în România. Pe
deasupra, este cea mai rece peşteră fără gheaţă din munţii noştri,
înregistrându-se temperatura de 0o în luna iulie.
Peştera a fost descoperită de Emilian Cristea care a exploatat-o prima dată în
anul 1967, împreună cu geograful Vasile Sencu. Cunoaşterea ei mai
amănunţită, respectiv cartarea ei, s-a făcut prin nouă deplasări în intervalul
de cinci ani cuprins între anii 1981 şi 1986 de o echipă de zece speologi şi
alpinişti conduşi de Ică Giurgiu.

Pereţii peşterii sunt uscaţi, cu excepţia zonei terminale, unde sunt uzi şi în
plus apar două cascade, una de cinci metri şi alta 11 metri înălţime.
Galeria principală a peşterii, care are de altfel câteva ramificaţii, are o
înălţime medie de 2 metri, dar pe anumite porţiuni ajunge la 5 metri.
Trecând peste faptul că este foarte rece, peştera putea fi un adăpost
temporar.
Cercetări serioase făcute cu ajutorul radiesteziei, ar putea constata că galeria
principală de 373 de metri şi cele secundare necartate ar putea constitui
anticamera unor galerii care să ducă la o cavitate de mare amploare şi la
adâncime mai mare.

Peştera Rătei se află cel mai departe de Vârful Omul şi este amplasată în
masivul Lespezi care constituie capătul sudic al crestei de vest care
delimitează platforma Bucegilor, creastă începută la nord cu masivul
Doamnele, urmat apoi de masivele Bătrâna, Strungile, Tătaru, Deleanu şi
Lucăcilă.

Masivul terminal Lespezi este bine delimitat de Ialomiţa şi de afluentul ei de

dreapta Brăteiul, care, mai spre izvoare, se numeşte doar Răteiul. Vârful
acestui masiv poartă acelaşi nume, Lespezi, şi are cota 1685. Gura peşterii
este, evident, pe malul stâng şi are pragul gurii la cota 1080 m.
În timpurile noastre, peştera a fost descoperită în anul 1904 de Alexandru
Oprescu, dar cel care a studiat-o cu interes a fost mai târziu, geologul Dan
Patrulius. Peştera a fost cercetată de cercul speologic “Focul Viu”,
ajungându-se prin însumarea galeriilor polietajate la o lungime totală de
5160 metri.
Amănunte referitoare la peşteră pot fi găsite în lucrarea “Geologia Masivului
Bucegi” scrisă de Dan Patrulius şi în arhiva cercului speologic. Peştera Rătei
este activă, având o reţea hidrografică complexă, cum de altfel, este şi
întreaga ei configuraţie, cu galerii meandrate, hornuri şi stalactite şi
stalagmite roşii. Dintre denumirile care s-au încetăţenit este de reţinut cea de
“Galeria cu Gururi” pe a cărei podea apar nişte ornamente denumite “ziduri
chinezeşti”.
Din punct de vedere turistic, Peştera Rătei, de altfel greu de vizitat, prezintă
ceva cu totul deosebit prin complexitatea şi frumuseţea ei.
Ceea ce prezintă un interes mai mare este remarca geologului Dan Patrulius,
după care sistemul subteran al Peşterei Rătei ar putea fi foarte mare. Plecând
de la această sugestie, cercetători geologi radiestezişti sau dublaţi de
radiestezişti puri trebuie să stabilească dacă fundul galeriilor nu este fals şi
dacă lungimea acestora, sau a uneia din ele, să fie mult mai lungă pe sub
întreaga ramă vestică a platoului Bucegi, chiar până la peştera Ialomiţei.
Acest tunel ar putea face parte dintr-un vast imperiu subteran realizat de
reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre în timpuri de mult uitate. Peştera
Brătei ar putea să fie gura cea mai sudică a acestui imperiu.

Printre primele descrieri de peşteri în Bucegi, figurează cele făcute de Mihai

Haret în anul 1924 în lucrarea “Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera”.
Este vorba de Peştera Pustnicului, o nişă aflată în peretele vertical în care
este săpată Peştera Ialomiţei şi aflată în imediata apropiere a intrării acesteia.

Mai în aval, în dreptul Cheilor Tătarului, Mihai Haret semnalează Peştera

Ursului care are o sută de metri şi este implantată în Colţul Tătarului, adică
pe malul drept al Ialomiţei.
A doua peşteră semnalată de Mihai Haret, tot în Cheile Tătarului, avea două
sute de metri lungime, dar intrarea nu se vedea.

Peştera Mică din Cheile Tătarului se află pe versantul stâng al Văii

Tătarului, afluent de dreapta al Ialomiţei, la sud de Cabana Padina. Peştera
se află la cota 1548 de metri şi are lungimea totală de 125 de metri. Ea are
două intrări: prima cu o înălţime de 3 metri şi a doua colmatată, şi două
încăperi în care s-au găsit urme de Ursus spaeleus şi o piesă de silex din
paleoliticul superior.

Peştera Ursului din Cheile Tătarului, în apropiere de cea anterioară, se află la

aceeaşi altitudine, dar are numai o sută de metri lungime şi o singură intrare
de 1.60 metri înălţime. Peştera a fost descoperită în anul 1912, dar ulterior
intrarea s-a colmatat integral până în anul 1957, când a fost curăţată cu
ocazia studiilor de teren hidroenergetice. Şi aici, ca şi în Peştera Mică, s-au
făcut sondaje care au evidenţiat urme de locuire a omului şi resturi osoase de
Ursus Spaeleus.

Peşterile prezentate până acum delimitează întreg platoul Bucegilor, de la

Nord la Sud, începând de la Vârful Omul, ceea ce admite posibilitatea unei
reţele subterane pe sub tot acest platou.
În această concepţie maximală, menţionarea şi a altor peşteri n-ar mai
prezenta interes în stadiul acesta de lansare a ipotezei. Este de bun simţ a
sesiza importanţa magistrală a Peşterii Ialomiţei (şi nu fantezist, cum i se
spune Ialomicioara) în angrenajul ipotezei subterane. Dar a vorbi în trecere
despre un subiect atât de fastuos nu este posibil, căci el nu poate fi tratat
decât separat. Totuşi, în trecăt, se poate arăta că Peştera Ialomiţei a fost
cercetată de dl. Grigore Albu zis Graal din Bucureşti care, pe desenele
parietale şi inciziile descoperite, a ajuns la concluzia că ele sunt din anul
5041 î.H. şi că strămoşii noştri care le-au făcut existau în anul 11393 î.H.

Pendulul lui Foucault

Pendulul lui Foucault

Pendulul lui Foucault

9 Iulie, 2012

402 accesari

Pendulul lui Foucault a constituit un experiment celebru pus în practică de

către Jean Bernard Léon Foucault. Experimentul a confirmat rotaţia
Pământului în jurul axei sale. A fost realizat pentru prima dată în faţa
publicului în 1851, sub cupola Panteonului din Paris.

Cine e realizatorul experimentului?

Jean Bernard Léon Foucault (1819 -1868) a fost un fizician francez cunoscut
pentru acest montaj experimental care este amplasat şi astăzi în diverse
locuri (o lista a lor poate fi găsită pe Wikipedia). De asemenea, Foucault s-a
preocupat şi de calculul vitezei luminii, iar pe Lună există un crater care îi
poartă numele.

În ce constă experimentul şi cum a fost realizat?

Pentru realizarea experimentului a fost folosit un corp cu masa de 28 de

kilograme, suspendat de un fir inextensibil de lungime egală cu 70 metri.
Perioada de rotaţie a acestui pendul a fost de 17 secunde. La nivelul solului,
direct sub punctul de suspensie, s-a aşezat un disc având raza de 3 metri în
care s-a pus nisip. Un vârf metalic al corpului zgâria nisipul la fiecare
oscilaţie. Pentru oscilaţii mici mişcarea corpului se făcea practic în planul
orizontal al locului. S-a constatat că într-o oră planul de oscilaţie s-a
modificat cu un unghi de 11 grade. O rotaţie completă a planului de oscilaţie
a avut loc în 32 ore.

Explicaţia fenomenului

Cauza principală a fenomenului Foucault este acţiunea forţei Coriolis. Forța

Coriolis este o forţă de inerţie care se manifestă în cazul mişcării relative
într-un sistem rotitor de coordonate. Un caz particular al acestei forţe apare
în cazul rotaţiei Pământului, care se deplasează în jurul propriei axe cu o
viteză de rotaţie mai mare la Ecuator decât la poli. Forța Coriolis este slabă
la Ecuator şi creşte spre poli.

Consecinţele existenţei acestei forţe se referă la faptul că obiectele aflate în

mişcare, curenţii atmosferici (alizeele) şi curenţii marini din emisfera
nordică sunt deviaţi spre dreapta, iar în emisfera sudică spre stânga.
Fenomenul poartă numele de efectul Coriolis şi este denumit după
descoperitorul său, Gaspard de Coriolis (1792-1843).
Revenind la experimentul nostru şi admiţând că mişcarea pendulului este
declanşată în emisfera nordică, pe meridian spre nord, atunci forţa Coriolis
deplasează corpul spre est. La întoarcere forţa deplasează corpul spre vest,
adică tot spre dreapta unui observator legat solidar de corp.

Distingem două situaţii. Dacă mişcarea este declanşată fără viteză iniţială,
din poziţia extremă, în planul orizontal local, corpul nu se va mişca pe
diametrul cercului, ci va descrie o formă complexă de roză, prin deviere
permanentă spre dreapta, fără să treacă prin centrul cercului. Dacă însă
pendulul porneşte cu viteză iniţială din centrul cercului orizontal el va trece
mereu prin centru.

“Întregul Univers se află în marea sală a Panteonului din Paris. El dirijează

pendulul fixat de cupolă”, afirma fizicianul german Mach.

Aşadar, aparent putem vorbi de o rotaţie a planului de oscilaţie al

pendulului, însă în realitate cel care se roteşte este chiar Pământul, planul de
oscilaţie rămânând fix. Dar problema nu se rezolvă definitiv astfel, pentru că
nu există mişcare absolută. Rotaţia Pământului trebuie să fie raportată la un
corp care nu se mişcă.

Un scenariu fictiv

Să reluăm experimentul cu un scenariu fictiv, închipuindu-ne că Pământul

este acoperit cu un strat de nori, perfect opac, precum suprafaţa planetei
Venus. În aceste condiţii nu se ştie nimic despre Soare, nici măcar dacă
există. Totuşi fizica a ajuns la nivelul la care un experimentator, precum
Foucault, încearcă să explice problema pendulului său.

Admitem că pendulul rămâne instalat la Paris, astfel încât într-o zi, din cauza
efectului de latitudine, parcurge doar o parte din cerc. Foucault nu ştie că
Pământul se roteşte şi nimeni nu poate să-i spună de ce se roteşte pendulul
său şi de cine depinde perioada.

Dar atmosfera devine transparentă. Foucault observă Soarele şi stelele care

străbat periodic bolta cerească. Foucault constată că perioada pendulului este
aceeaşi cu perioada în care stelele fac o rotaţie completă. El porneşte
pendulul astfel încât Soarele se află în planul de oscilaţie iniţial. În timp ce
Soarele se mişcă (aparent) pe cer, planul de oscilaţie se roteşte ca şi cum ar
vrea să rămână orientat după Soare, dar este acest lucru un fenomen exact?

Foucault măreşte lungimea pendulului, modifică modul de suspendare şi

măreşte perioada pendulului. El observă atunci că Soarele are o abatere
(derivă) lentă, în afara planului pendulului. După o lună (30 zile), s-a
îndepărtat cu 15 grade ca şi cum planul de oscilaţie s-ar roti mai repede
decât Soarele. Foucault se hotărăşte să-şi orienteze pendulul nu după Soare,
ci după steaua cea mai strălucitoare, Sirius. Rezultatul este mult mai bun.
Timp de mai multe luni Sirius rămâne în planul pendulul. La fel se întâmplă
şi cu Vega sau Arcturus. Oare ansamblul stelelor fixează orientarea planului
de oscilaţie?

În anii următori Foucault constată că şi stelele strălucitoare îl “trădează”,

părăsind încet, dar inexorabil, planul pendulului. Între timp astronomii au
stabilit că şi stelele se rotesc în jurul centrului galaxiei. Ar trebui atunci ales
ca reper centrul galaxiei sau ar trebui mers mai departe, de exemplu către
Norul lui Magellan sau constelaţia Andromeda? Da, dar în toate cazurile, e
drept că după perioade mult mai mari, şi aceste repere derivă în afara
planului de oscilaţie al pendulului.
Foucault observă că fidelitatea faţă de planul de oscilaţie este proporţională
cu distanţa până la corpul de referinţă. Alegând ca ultim reper un ansamblu
de galaxii situate la mai multe miliarde de ani lumină, obţine în sfârşit un
aliniament stabil, în limitele unei infime corecţii datorate relativităţii
generalizate. Pendulul lui Foucault “ignora” prezenţa micii noastre planete,
cu toată apropierea ei, pentru a-şi alinia comportamentul la ansamblul
galaxiilor care conţin cea mai mare parte a materiei Universului.

Totul se petrece ca şi cum planul de oscilaţie ar fi constrâns să rămână

nemişcat faţă de Univers în ansamblul său. În limbajul mecanicii se poate
spune că dintre toate sistemele aflate în rotaţie relativă, există unul faţă de
care corpurile se mişcă liber, în linie dreaptă. Este vorba de un sistem de
referinţă riguros inerţial.

Sferele Klerksdorp
Sferele Klerksdorp

Sferele Klerksdorp

4 Iulie, 2012

518 accesari

Se presupune că au o vechime de 3.8 milioane de ani si au fost descoperite

în jurul anilor ‘80 de către mineri
în mina de argint Wonderstone, din Africa de Sud.

Dimensiunea unei sfere variază de la 0,5 cm la 10 cm diametru iar culoarea

de la maro închis, brun roşcat, la roşu.

Cel puţin 200 de asemenea sfere Klerksdorp, denumite aşa după locul unde
au fost descoperite, au fost extrase dintr-un strat de rocă datată ca fiind din
era precambriană.
Parte dintre aceste biluţe sunt compuse dintr-un aliaj de nichel-oţel, care nu
se găseşte în mod natural.

Altele au o coajă subţire de

aproximativ un 1-2 cm grosime, umplute cu un material spongios ciudat şi se
dezintegrează în praf la contactul cu aerul.

Misterul lor este amplificat de nişte șanțuri paralele, gravate foarte fin de
jur-împrejur, care conform opiniei specialiștilor nu puteau apărea în urma
unor procese naturale.

Un curator al muzeului Klerksdorp, din Africa de Sud, a observat că una

dintre sferele expuse se rotește ușor
în jurul propriei axe, fără intervenția vreunei vibrații exterioare.

“Sferele sunt un mister total. Ele arată un moment oarecare din istoria
pământului, dar nu ştim să-l deducem. Lângă această stâncă a existat cândva
viaţă inteligentă. Dar,din păcate, se vorbește foarte puțin despre aceste
misterioase bijuterii ‘extraterestre’”, a declarat curatorul.

Piramidă de cristal in Triunghiul Bermudelor?

Piramidă de cristal in Triunghiul Bermudelor?

Piramidă de cristal in Triunghiul Bermudelor?
26 Iunie, 2012

1,069 accesari

Triunghiul Bermudelor: misterios, extraterestru, mortal. Timp de decenii

cercetătorii au incercat sa lamureasca misterul celui mai enigmatic loc de pe
Pamant. Unii cred ca anomaliile, dispariţiile şi fenomenele ciudate pot fi
explicate prin cauze naturale. Altii cred ca acestea sunt urmele unei culturi
avansate, necunoscute, care a lăsat în urmă o tehnologie fantastica …
generatoare de energie, care pot deforma timpul si spatiul şi patrunde in alte
lumi.

De curand, doua echipe de exploratori americani şi francezi au facut o

descoperire monumentala: un corp parţial translucid, ca o piramida de cristal
ce se afla pe fundul mării Caraibe.

Aceasta structura gigantica, probabil mai mare decat Marea Piramida a lui
Keops din Egipt, şi descoperita accidental în 1968 de către medicul Ray
Brown din Arizona, a fost verificata în mod independent de către cele doua
echipe de scafandri din Franţa şi SUA.

Brown, aflat în Caraibe in vacanţă, a facut scufundari cu niste prieteni într-o

regiune cunoscuta sub numele de “Tongue of the Ocean”. La un moment dat
el s-a departat de acestia, si incercand sa li se alature a observat o structura
masiva pe fundul oceanului: un obiect negru prin care treceau razele de
lumina si care avea forma unei piramide. Cu rezerva de aer pe sfarsite, el nu
a putut studia gigantica structura, dar a gasit o sfera ciudata de cristal.

Piramida ar putea confirma afirmaţiile inginerilor care cred ca initial

piramidele au fost create ca sursa masiva de energie, ar susţine afirmaţia ca
vechiul oras-stat Atlantida a existat, sau chiar ar putea furniza răspunsuri la
intamplarile misterioase, care s-au înregistrat începând cu secolul 19 în
regiunea Atlanticului numita si Triunghiul Bermudelor.

Unii cercetatori sustin de ani de zile că exista o sursă stranie de energie pe

fundul mării în regiunea Triunghiului Bermudelor care afectează avioanele,
navele şi bărcile.
Altii sustin ca dacă într-adevăr legendara Atlantida a existat, printre
ramasitele sale mitice s-ar afla si misterioasa masina-Vortex, maşină care ar
putea fi încă intactă, pe fundul oceanului. O astfel de masina, spun ei, ar fi
probabil în formă de piramidă şi ar reprezenta şablonul iniţial pe care
ulterior culturile din întreaga lume l-au copiat.

Piramide misterioase împrăştiate în întreaga lume

Structuri piramidale au fost descoperite peste tot: in Nordul, Centrul şi Sudul

Americii, Europa de Est, tundra îngheţată din Siberia, China de Nord şi
Centrală, şi chiar, Antarctica. Piramida de la Polul Sud nu poate fi
confirmată deoarece se afla la peste o milă sub gheaţă şi imaginile acesteia
sunt controversate.

Cu ani în urmă, ruinele unei misterioase culturi au fost descoperite pe o mică

insulă numită Malden, în mijlocul Oceanului Pacific. S-a stabilit ca ruinele
sunt ramasitele unei piramide antice.

Descoperirea a zguduit oamenii de stiinta din toata lumea. Se vor grabi ei sa

investigheze? Probabil ca nu, avand in vedere implicatiile unei asemenea
descoperiri.

Misterul “navei spaţiale” de pe fundul Mării Baltice

Misterul “navei spaţiale” de pe fundul Mării Baltice

17 Iunie, 2012

1,184 accesari
Pornită cu gândul să elimine toate speculaţiile făcute de amatorii de poveşti
cu extratereştri, echipa de scafandri care a coborât în abisul Mării Baltice
pentru a cerceta misteriosul obiect identificat pe fundul acesteia, de forma
unei nave spaţiale, s-a întors cu şi mai multe necunoscute.

Potrivit cercetătorilor suedezi, obiectul are o formă circulară, cu un diametru

de aproximativ 20 de metri, înălţimea în jur de 4,5 metri, şi marginile
curbate spre interior, asemănătoare cu cele ale ciupercilor.
În partea superioară, obiectul prezintâ un orificiu de forma unui ou, care
conduce în interiorul său. În jurul acestui orificiu, scafandrii au găsit
formaţiuni de roci vulcanice, care chiar prezentau şi urme de lavă, lucru
extrem de interesant, deoarece în Marea Balticâ nu au fost înregistrate
niciodată activităţi vulcanice.

Scafandrul Stefan Hogeborn a relatat într-o conferinţă de presă că iniţial a

crezut că este vorba de o simplă piatră, dar în momentul în care s-a apropiat,
şi-a dat seama că este ceva cu totul diferit. “Putem specula cum că ar fi
modelat de către natură, dar este cel mai ciudat lucru pe care l-am văzut în
cei douăzeci de ani de carieră ca scufundător profesionist”, a declarat
Hogeborn.

Un alt mister pe care echipa suedeză nu l-a putut elucida este pista de
aproximativ 300 de metri de pe fundul mării, care pare să conduca spre
ciudatul obiect. Ei nu au putut preciza încă dacă este vorba de ceva artificial
sau creat de natura.

Misteriosul obicct a fost identificat anul trecut, şi a fost comparat de către

entuziaştii întâlnirilor cu extratereştri cu nava Millennium Falcon, din seria
SF Star Wars.

Codexul din Dresda

Codexul din Dresda

Codexul din Dresda

17 Iunie, 2012

552 accesari

Alaturi de Codexul madrilean, de Codexul parizian si de Codexul Grolier,

Codexul de la Dresda face parte din cele patru manuscrise mayase, provenite
din perioada premergatoare invaziei spaniole, care au ramas pana azi in
forma originala. La fel ca toate celelalte carti din America centrala si Codex
Dresdensis (numele oficial) are forma unei carti pliate. Ca suport pentru cele
39 de pagini acoperite cu desene si hieroglife s-au folosit fibre de ficus.
Peste foi s-a aplicat apoi un grund subtire de creta, pe care s-a scris cu o
cerneala obtinuta din culori naturale.

In ciuda raritatii acestor scrieri ramase pana in ziua de azi, la origine par sa fi
fost mult mai numeroase, dupa cum declara un cochistador spaniol, pe nume
Diego de Landa, intr-o scrisoare din secolul 17: “Cand i-am cucerit (pe
mayasi), am gasit o multime de carti acoperite cu scrisul si desenele lor
ciudate, dar pentru ca nu contineau nimic in afara de superstitii si vraji, le-
am ars pe toate, spre marea jale a localnicilor care le considerau daruite de
zei”.

Dar oare ce contineau aceste carti asa de pretioase pentru mayasi, distruse
pentru eternitate de spanioli? Pe la mijlocul secolului al 14-lea, iluminatul
Fray Bernardino de Sahagun le descria in felul urmator: “Cartile de care
mayasii nu se desparteau niciodata contineau desene cu oameni si hieroglife,
o adevarata cronica in imagini despre inaintasii lor, care traisera cu mii de
ani inainte de venirea spaniolilor. In opozitie cu inscriptiile facute in piatra,
care relatau, in primul rand, despre ordinea regilor, ritualuri, razboaie si
conflicte armate, manuscrisele realizate pe hartie de ficus vorbeau despre
stiinta si intelepciunea inaintasilor. Iar Codexul din Dresda, cu reprezentarile
lui mitologice, astrologice si calendaristice, este o dovada de exceptie despre
gradul stiintei si culturii mayase.

Realizat in anii 1200-1250 inainte de Hristos (cercetatorii nu exclud sa fie

vorba de o copie a unui text mult mai vechi), Codexul de la Dresda a ajuns,
pe cai nestiute, in Europa, unde continutul sau, asemanator unui labirint plin
de zei, hieroglife, numere si date calendaristice, a ramas multa vreme
neinteles. Abia dupa descifrarea alfabetului mayas si a numeroase
descoperiri arheologice s-a reusit, in sfarsit, sa se arunce o privire asupra
spiritualitatii mayasilor. Cu toate astea, multe pasaje au ramas, pana astazi,
nedeslusite de cercetatori.

In afara descrierii ritualurilor traditionale mayase, Codexul de la Dresda

contine si multe oracole, cu ajutorul carora se puteau ghici zilele faste si cele
nefaste de peste an. Dar si prezicerea lor se bazeaza pe calcule ale miscarii
corpurilor ceresti si pe cunostinte astronomice uluitoare. Manuscrisul
contine, de pilda, tabele cu calculele care ii ajutau pe mayasi sa precizeze
exact evolutia planetelor Venus si Marte, precum si datele eclipselor de luna
si soare pe sute de ani inainte. Complexitatea si precizia astronomiei maya
uimeste pana in ziua de azi pe oamenii de stiinta, ca si pe amatorii de
senzational.

Cunostintele astronomice si matematice cuprinse in Codexul de la Dresda

sunt uluitoare. Atat de uluitoare, incat majoritatea cercetatorilor s-au intrebat
in legatura cu originea si dezvoltarea lor. Din ce motive acordau mayasii o
importanta asa de mare cosmosului?

Cum de-au ajuns la cunostinte egalate azi doar de observatoarele

astronomice performante? Exista doua raspunsuri la aceste intrebari. Unul
oficial, al cercetatorilor conformisti, care sustin ca interesul mayasilor pentru
cosmos era pur astronomic, legat de anotimpurile prielnice agriculturii, de
orientarea in spatiu si de fenomenele meteorologice deosebite, pe care
incercau sa le prevada la vreme, pentru a le opri prin ceremonii si ritualuri
samanice. Al doilea raspuns este mai neconformist, dar plin de dovezi
arheologice. Anume: mayasii isi priveau cu atentie cerul, nu pentru ca le era
teama de tunete si de fulgere, ci pentru ca acolo, in nemarginirea albastra,
era tara nemuritorilor zei, care, candva, in adancimile timpului, venisera pe
pamant pentru a le darui stiinta si intelepciune.

Dar sa parasim continentul american, pentru a arunca o privire in Europa,

Asia, Africa si Australia, zone aflate la distante geografice uriase, dar in a
caror cultura se afla aceiasi “zei coborati din cer”. Descrisi pretutindeni
drept temerari si nesfarsit de intelepti, puternici si stralucitori precum
soarele, acesti ambasadori celesti au coborat pe pamant pentru a-i invata pe
oameni mistere si legi morale, dar si elemente de civilizatie practica, precum
cultivarea pamantului, sistemul de scriere, folosirea leacurilor de vindecare
si prelucrarea metalelor.
Nu-i de mirare, deci, ca in toate religiile ancestrale ei ocupa un loc central,
bucurandu-se, uneori pana astazi, de adoratia credinciosilor. Astfel, zeitatea
suprema a maorilor, pe nume Iho, inseamna “inaltul, cel din inalt” in vreme
ce omonimul sau african, pe nume Uvolavu, inseamna “cel ce stapaneste
tariile cerului”, iar zeul suprem al aborigenilor din Australia, Baiame,
inseamna “cel coborat din cer pe pamant”… Dar in ciuda atator dovezi ce
vorbesc despre contactul, in trecutul indepartat, cu inteligente cosmice
binevoitoare fata de pamanteni, pe care i-au civilizat in mod evident,
ajutandu-i sa se dezvolte intr-un moment al vietii lor, stiinta oficiala respinge
cu inversunare aceasta ipoteza, refuzand sa raspunda la o intrebare ce nu
poate fi evitata. Anume: cum se explica aceste paralelisme? Cum au avut
culturi asa de indepartate geografic reprezentari cosmice aproape identice?

Dar sa revenim la mayasi. Si la ei gasim povesti despre “zeii veniti din cer”,
care au pogorat pe pamant, lasand in urma lor o “stiinta uriasa”. Cheia
problemei se afla in Popol Vuh, un document religios, descoperit pe la
inceputul secolului 16, care incepe cu facerea lumii si a locuitorilor ei, din
necuprinsele tinuturi dintre mare, pamant si cer. Pe fundul oceanului se afla
sarpele cu aripi Quetzalcoatl, in vreme ce mijlocul firmamentului e ocupat
de “inima cerului”, formata din trei fulgere uriase, care impreuna cu sarpele
infaptuiesc creatia.

Ca atinse de maini fermecate, din pamant incep sa rasara dealuri, ape si

munti, plante si animale. Dar animalele nu izbutesc sa vorbeasca si,
nemultumiti de creatia lor, sarpele si inima cerului incearca sa-l creeze pe
om din lut. Dar lutul e prea fraged si se farama. Atunci fapturile ceresti
creeaza un om din lemn. Acesta nu are suflet. Suparati, stapanii cerului
dezleaga un potop urias, menit sa distruga tot ce intalneste in cale, pentru ca
lumea sa fie creata de la inceput. Venirea potopului exista si in Codexul din
Dresda, anuntata la data fixa: ziua de 4 Eb. Catastrofa e reprezentata printr-o
femeie, un razboinic cu fata vopsita in negru si un monstru cosmic, din
gatlejul caruia tasnesc puhoaie de apa. Dupa potop, la cea de a patra
incercare, zeii supremi izbutesc, in sfarsit, sa-l creeze pe om. Noua creatura
poseda o stiinta absoluta si are ochi atat de puternici, incat vede cu ei pana la
capatul universului. Dar facatorii lumii sunt nelinistiti de opera lor.
Asemanarea omului cu ei e prea mare. “E o greseala sa devina ca noi”, isi
spun. Si atunci decid sa-i imputineze omului puterile daruite, micsorandu-i
vederea, astfel incat sa nu mai vada pana la capatul lumii, ci doar lucrurile
dimprejur. O frumoasa poveste mayasa a creatiei… Dar unde este dovada
pogorarii zeilor pe pamant?
Era pe 7 martie, anul 2009, cand dr. Richard Hansen, arheologul sef al
sapaturilor de la El Mirador (intre Guatemala de azi si Mexic), a socat
atentia lumii stiintifice cu o descoperire senzationala: “Surpriza este asa de
mare, ca si cand as fi dezgropat-o pe Mona Lisa”, a declarat cercetatorul
american. “Doar ca noi am descoperit zeii originari mayasi, coborand pe
pamant. Descoperirea consta intr-o friza de piatra pe care se vad doua fapturi
identice care inoata prin cer. Credem ca e vorba de cei doi gemeni,
Ixbalanque si Hunapu, fiii unui zeu Maya, din cartea “Popol Vuh””.

“Dar ceea ce sare in ochi”, spune dr. Hansen, profesor la Idaho State
University (SUA) (devenit celebru prin numeroase filme documentare
realizate pentru BBC si CNN) “este imbracamintea “inotatorilor”, care au
capetele acoperite de casti uriase, strabatute de un soi de antena, in vreme ce
trupurile le sunt imbracate in costume inchise ermetic. La maini si picioare
au legate niste obiecte sferice, in vreme ce pe spatele unuia dintre ei se afla
un apendice in forma de sarpe”.

Sa se fi imbracat inotatorii mayasi, in urma cu mii de ani, in costume etanse,

de scafandri, sau imaginile de pe friza de piatra reprezinta, asa cum crede si
descoperitorul lor, un astronaut preistoric? Iar daca este adevarat, se pune
din nou intrebarea: de ce priveau cerul toata ziua mayasii? Ca sa vada
semnele vremii si sa se fereasca de ele, sau pentru ca de acolo venisera
odinioara “zeii” lor zburatori, carora le datorau incredibilele cunostinte de
matematica si de astronomie? Cel mai sigur raspuns ii apartine lui Hansen:
“Descoperirea din El Mirador, la fel ca si Codexul de la Dresda, dovedesc
cunostintele cosmologice cu totul neobisnuite ale unui popor izolat de orice
contact cu civilizatia. Descoperirile noastre obliga istoricii sa-si revizuiasca
metodele”.

Misterul Arhitecturii Divine

Misterul Arhitecturii Divine

Misterul Arhitecturii Divine

3 Iunie, 2012

730 accesari

Cu cât știința evoluează cu atât confirmă cele mai vechi credințe ale strămoşilor noştri,
care ştiau că Universul este o structură bine definită care se bazează pe anumite numere
sacre şi pe anumite proporţii bine elaborate. Se pare că Pământul, Soarele şi Luna sunt
componentele unui plan măreţ care cuprinde mesaje senzaționale. Aceste mesaej sunt
descoperite în clipa în care analizăm dimensiunile acestor trei planete.

Intervalul de timp de o zi (24 de ore) este dictat de viteza de rotație a Pământului, care
după ultimele descoperiri putem spune că este o componentă deosebită în Arhitectura
Divină. Pământul este împărţit în linii longitudinale, care însumate formează 360 de
grade. Fiecărui grad i s-a atribuit 60 de minute care conține la rândul său 60 de secunde.

Un fapt extrem de ciudat se petrece atunci când comparăm Soarele şi Lună. Dacă privim
de pe Pământ cele două planete le vedem identice, numai că în realitate Soarele este mai
mare decât Luna de 400 de ori. Cu toate acestea, distanța între Pământ şi Soare este de
400 de ori mai mare decât distanța dintre Pământ şi Lună. Ciudat, nu?

Misterul Arhitecturii Divine nu se termină aici pentru că la o simplă comparație putem să

ne dăm seama că cifrele care guvernează Pământul şi Luna sunt 3 şi 11.

Raza Lunii = ~1740 (1738) km = 3 x 580

Raza Pământului = ~ 6 380 (6372)km = 11 x 580

Raza Lunii + Raza Pământului = = 8120 mile* = 14 x 580

Raportul de 3:11 care caracterizează comparația Lunii cu cea a Pământului este

echivalentul a 27.3 %, în timp ce orbita Lunii are 27,3 zile.

Raza ecuatorială a Lunii este de 1,738.14 km (0.273 din ce a Pământului) în timp ce

diametrul satelitului nostru este de 3,476.28 km. Dacă rotunjim obţinem numărul de
3480.

Diametrul Soarelui este de 1,392,000 km, iar dacă dividem acest număr cu 3,480,
obţinem fix 400. Ce părere aveţi?

Acum dacă împărţim valoarea rotunjită a razei Lunii la cea reală obţinem o altă
ciudățenie.
3480 / 3,476.28 = 1.001070

1.00106 este numărul care definește un “inci sacru” sau “inci piramidal” aşa cum l-au
botezat arheologii. Acest “”inci piramidal” sta la baza construcţiei tuturor piramidelor.
Perimetrul original al Marii Piramide a fost de 36,524.2 inci, ceea ce reprezintă un raport
de 1/100 al zilelor dintr-un an solar.
Dacă împărţim 3480 la 1.00106 la un rezultat de 3476.32 sau 1738.16, ceea ce înseamnă
un raport al razei de 2/100. De aici putem trage o concluzie simplă: o piramidă este un
model la scala umană a unui sistem solar stilizat.

Acestea sunt doar câteva dintre misterele Universului, dar şi ale Arhitecturii Divine. Este
atât de limpede că aceste cifre nu sunt simple coincidențe ci pur şi simplu o minte genială
a pus totul în practică.

Trovanţii din Vâlcea

Trovanţii din Vâlcea

Trovanţii din Vâlcea

24 Mai, 2012

810 accesari

Despre trovanti s-au spus multe: ca sunt de origine extraterestra, ca e bine sa te porti
frumos cu ei fiindca altfel se pot razbuna. Oamenii sunt sfatuiti sa ii ude, pentru ca acesti
bolovani misteriosi sa creasca si sa evolueze.

Pietrele care cresc singure pot fi vazute in Costesti-Horezu, jud. Valcea, pe soseaua ce
leaga Rm. Valcea de Tg. Jiu, intr-un muzeu in aer liber si in com. Maldaresti din
apropiere. Unele teorii sustin ca trovantii s-au format in urma seismelor cu intensitati
relativ mari. Cu cat socurile au fost mai puternice si numeroase, cu atat s-ar fi obtinut o
sfera mai bine conturata. La Costesti insa, s-a remarcat o particularitate ce poate
reprezenta un unicat la nivel mondial. Este vorba de prezenta unor trovanti foarte mici pe
suprafata altora mai mari. Alti specialisti considera ca trovantii ar face trecerea de la
regnul mineral la cel vegetal. Geologii afirma ca rocile ar fi rezultatul unor cimentari care
au avut loc cu milioane de ani in urma, insa procesul nu e bine cunoscut.

Cercetatorii sunt depasiti de misterul pietrelor adunate ca intr-un muzeu si ridica

neputinciosi din umeri atunci cand trebuie sa explice aparitia, cresterea si inmultirea
trovantilor. Trovantii au niste prelungiri ce pot fi considerate radacini. Daca sunt taiate,
sectiunea arata precum cea a unui trunchi de copac cu inele colorate. în urma cu peste
sase milioane de ani, zona pe care cresc trovantii arata cu totul diferit fata de azi. Spatiul
respectiv era ocupat de o delta, iar actuala cariera s-a format prin depunerea succesiva a
materialului transportat de pe continent.Conditiile esentiale de formare a trovantilor ar fi
urmatoarele: existenta unor sedimente nisipoase ori prezenta unor fluide carbonatice în
nisipuri- sustin geologii. Bolovanii ciudati sunt aproape identici, iar dimensiunile lor
variaza de la cativa milimetri la zece metri.

Stranietatea acestor pietre este determinata de formele aproape identice, pentru ca, in
natura este aproape imposibil sa gasesti doua pietre la fel.Trovantii au doua forme de
baza: sferica si elipsoidala. Forma se poate complica, iar atunci, pietrele arata precum
cifra opt. Trovantii au inceput sa rasara de peste tot, nu numai in zona muzeului. Ii gasesti
pe marginea drumului, la temeliile caselor si chiar prin Bucuresti, ca ornamente in casele
turistilor. Formele deosebite ale trovantilor, denumiti popular balatruci sau dorobanti au
impresionat oamenii de ani buni. Pe vremuri, in Transilvania, existau cimitire vechi, unde
trovantii erau asezati la capataiul mortilor. Zamisliri de nisip, formate prin compactarea
acestuia in urma unor puternice seisme, trovantii de Costesti (li se mai spune si balatruci)
sunt considerati a fi cele mai mari formatiuni geologice de acest tip din lume. In jurul lor
s-a construit o adevarata mitologie: se spune ca aceste pietre ar fi vii si ca ar avea puterea
de a influenta viata oamenilor.

In zona, aproape ca nu este casa in ograda careia sa nu existe cel putin un trovant.
Oamenii locului se impart in doua categorii: cei care personalizeaza pietrele bizare si cei
care prefera sa nu stie de existenta lor. Povestile se transmit insa din generatie in
generatie.Din pacate, multi localnici nu-si dau seama de comoara de langa ei. Au distrus
multi trovanti pentru constructii. Minunati de straniile formatiuni, unii sateni au luat
trovantii din muzeu si si-au populat gradinile, pentru a le aduce noroc.

Cu toate astea, pietrele aduc stari ciudate. Unii sateni spun ca nu se simt bine in preajma
lor, ca acestea sunt lasate de extrateresti. De aceea, e bine sa le vorbesti frumos,
prieteneste, altfel se razbuna si-ti fac rau. Nenorocirea, pentru muzeul cu pietre stranii de
la Costesti, este ca multi turisti pleaca acasa cu trovanti ca amintire sau distrug, din
neglijenta, minunatele exponate ale naturii. Autoritatile locale din Costesti au decis sa ia
masuri pentru conservarea Muzeului Trovantilor. Obiectivul turistic, neglijat ani de-a
randul, a fost inclus intr-un proiect cu finantare PHARE, program care vizeaza refacerea
infrastructurii turistice din zona Horezu.

In acest scop, Uniunea Europeana va pune la dispozitie peste 4 miliarde de lei vechi. O
parte din acesti bani vor folosi la reabilitarea muzeului, dar si pentru construirea unei
parcari in zona. Diversitatea de forme si marimi a trovantilor, gingasia si naturaletea
pietrelor tacute care cresc dupa ploaie ( la patruzeci de minute dupa ce ploua, nisipul se
transforma in piatra ), ne duc cu gandul nu la opere de arta create de oameni, ci la cele
sase zile de munca prestate de Dumnezeu in folosul omenirii …
Ruinele antice de la Baalbek

Ruinele antice de la Baalbek

21 Mai, 2012

634 accesari

Baalbek, cel mai mare templu roman din antichitate, se afla in Muntii
Libanului, acolo unde acestia se despart pentru a forma o campie fertila de
unde izvorasc doua rauri cunoscute din Antichitate, Litani si Orontes.
Ruinele sunt ramasitele unor temple romane impozante. Incinta sacra era
inconjurata de un zid, care servea atat ca zid de retentie pentru intemperiile
ce se strangeau pe acoperis, cat si ca adapost al zonei. Zona inchisa, cu unele
laturi de aproape 765 de metri lungime, masoara cca. un milion jumatate de
metri patrati.

Amplasata astfel incat sa domine muntii si caile de acces din nord si din sud,
are in coltul nord-vestic o taietura deliberata care mareste raza vizuala catre
vest, in acest colt special a fost construit cel mai mare templu inchinat lui
Jupiter, cu cele mai inalte coloane (23 metri) si cele mai largi (aproape 3
metri) aceste coloane sprijina o structura decorativa de aproape 6 metri in
inaltime, in varful careia se afla acoperisul inclinat, ce sporea si mai mult
maretia templului.

Templul propriu zis se afla in partea cea mai vestica (si cea mai veche) a
unui altar cu patru constructii al lui Jupiter, pe care romanii l-ar fi construit
imediat dupa ce au fi ocupat locul, in 63 i.Ch. Pe o axa est-vest usor
inclinata se afla mai intai o “poarta” monumentala ce cuprinde un portic
sprijinit de douasprezece coloane, in care se aflau douasprezece nise in care
se gaseau statuile celor doisprezece zei olimpieni. Pelerinii intrau apoi intr-o
curte interioara de forma hexagonala, unica in arhitectura romana. Urmeaza
apoi curtea altarului care era dominata de un altar de proportii
impresionante, ce se ridica cu cca. 22 metri de pe o structura cu dimensiunile
aproximative de 25X25 de metri. In capatul vestic al curtii se afla templul
propriu zis, avand dimensiunea de 108X63 de metri, era urcat pe un podium
ce era el insusi ridicat la aproape 6 metri deasupra nivelului curtii, adica un
total de aproximativ 15 metri fata de nivelul de baza. De la poarta initiala
pana la zidul vestic, altarul se intinde pe mai mult de 360 de metri, aproape
umilea un alt templu din vremea respectiva, aflat in sudul lui, care era
dedicat unei zeitati masculine, unii considerand ca e vorba de Bachus, altii
de Mercur. Un templu mic rotund, aflat la sud-est, era inchinat Venerei.

Templele au fost ridicate pe o platforma inaltata la aproape 11 metri

inaltime, in functie de teren, este pavata cu pietre a caror lungime variaza
intre 4,5 metri si 11 metri, cu o latime de 3,5 metri si o grosime de
aproximativ 2.5 metri. Nimeni nu a incercat sa calculeze cantitatea de pietre
necesare, probabil ca ar surclasa de departe Marea Piramida egipteana.

Cine a ridicat aceasta platforma a acordat o foarte mare atentie coltului nord-
vestic, locul unde se afla templul lui Jupiter/Zeus. Cei peste 18000 metri
patrati ai templului stau pe un podium care cu siguranta avea ca scop
suportarea unor greutati uriase. Construit strat pe strat din pietre uriase,
podiumul ajunge la cca. 9,5 metri peste nivelul curtii din fata si la aproape
15,5 metri deasupra solului in partile nordica si vestica. Pe partea sudica,
unde mai exista inca sase din coloanele sale, se pot vedea cu claritate
straturile alcatuite din pietre imense, uriase. Mai jos, in partile de jos ale
podiumului, unele pietre sunt si mai mari. De departe, si mai masive sunt
blocurile de piatra din partea vestica a podiumului, alcatuit din pietre
“ciclopice”, unele blocuri masurand si 11 metri lungime si aproape 5 metri
grosime. Fiecare bloc reprezinta cca. 1800 de metri cubi de piatra si
cantaresc mai mult de 500 de tone. Oricat de mari ar fi aceste blocuri (spre
comparatie, cel mai greu bloc de piatra din Marea Piramida cantareste
aproximativ 200 de tone) nu sunt cele mai mari utilizate aici de adevaratii
constructori. Stratul central, situat la cca. 8 metri deasupra bazei, este
alcatuit din blocuri si mai mari. Observatorii le-au numit “gigantice”,
“colosale”, “uriase”. Istoricii antici le-au numit Trilithon.

In partea vestica a podiumului se afla la vedere, unul langa altul, blocuri de

piatra unicein lume. Taiate precis si potrivite perfect, fiecare dintre cele trei
blocuri are peste 22 metri lungime cu laturi de 4,5 si 5 metri. Fiecare dintre
ele reprezinta mai bine de 3600 de metri cubi de granit si cantaresc peste
1000 de tone.

Arheologii au descoperit că pietrele pentru ridicarea construcției au fost

prelucrate la faţa locului, în timp ce blocurile de granit au fost “tăiate” la o
carieră care se afla la aproximativ un kilometru de Baalbek. În acea carieră
se afla şi în prezent un alt bloc de granit, care urma să fie transportat în
incinta templului, măsurând 25 metri lungime şi 6 înălţime. Acesta uriaşă
piatră cântărește mai bine de 1200 de tone. Şi atunci nu avem cum să nu ne
întrebam obsesiv cine a putut să construiască un templu roman în afara
graniţelor imperiului de o asemenea imensitate?

Oriunde urma sa fie plasata ramasita acestui bloc, ea reprezinta o dovada

muta a imensitatii si unicitatii platformei si a podiumului. Interesant este ca
nici pana astazi nu exista vreun mecanism capabil sa ridice o astfel de
greutate de 1000-1200 de tone, ca sa nu mai vorbim de transportarea ei pe o
vale, dintr-o zona muntoasa, si de plasarea fiecarui bloc intr-o pozitie
precisa, mult deasupra solului. Nu exista urme de rampa sau orice alta
lucrare care sa sugereze, fie si vag, modul de transportare al acestor megaliti.
Si totusi, in vremurile acelea s-a putut. Dar cum ?
Fenomenul 2012
Fenomenul 2012

Fenomenul 2012

18 Mai, 2012

912 accesari

Data de 21 decembrie 2012 este aşteptată cu sufletul la gură de un număr tot

mai mare de persoane din întreaga lume. S-au făcut numeroase profeţii
spectaculoase în legătură cu această dată, de la alinieri planetare cu efecte
apocaliptice, ciocniri devastatoare cu diferite corpuri cereşti până la
schimbări globale în conştiinţa umană. Totul porneşte, cel puţin în teorie, de
la presupusele profeţii făcute de mayaşi.

Cum a apărut însă, acest mit, şi cum de a căpătat o asemenea amploare încât
până şi celebra agenţie spaţială NASA a recurs la publicarea unor
dezminţiri? Să revenim la mayaşi.

De ce 21 decembrie 2012?

21 decembrie 2012 reprezintă echivalentul datei 13.0.0.0.0 din calendarul

mayaş, utilizat de mai multe culturi pre-hispanice din Mezoamerica. Acesta
începe cu data de 11 august 3114 î.e.n. şi numără zilele ce au trecut de la
acest moment al creaţiei.

Deşi multă lume crede că data de 21 decembrie 2012 constituie capătul

calendarului mayaş, acest lucru este greşit. Această dată reprezintă doar
finalul celui de-al 13-lea baktun, un ciclu al timpului. Mayaşii foloseau mai
multe cicluri temporale, iar baktun-ul, ce măsura 144.000 de zile (puţin peste
394 de ani) era doar unul dintre ele.
Alte cicluri folosite de mayaşi sunt katun (care reprezintă 7.200 de zile) sau
piktun (echivalentul a 20 de baktunuri). Un alt ciclu folosit de mayaşi este
acela de 18.980 de zile (52 de ani), denumit “rundă calendaristică” de către
experţii în cultura maya.

Calendarul poate exprima orice dată din viitor şi din trecut, fiind infinit. De
altfel, există inscripţii mayaşe străvechi ce menţionează evenimente ce au
loc mult după aşa-zisa apocalisă din 2012.

Una din tăbliţele din Templul Inscripţiilor din Palenque face trimitere la
aniversarea încheierii a 80 de “runde calendaristice” de la întronarea regelui
Pakal, adică la data de 21 octombrie 4772, la care vor fi trecut opt zile de la
încheierea primului ciclu piktun de la crearea lumii. Acest lucru pare să
infirme ipoteza apocalipsei din 2012. De altfel, majoritatea specialiştilor în
cultura maya nu cred că 13.0.0.0.0 ar fi fost considerată de către aceştia ca
fiind data apocalipsei.

Data de 21 decembrie 2012 apare pe un singur monument mayaş,

Monumentul nr. 6 de la Tortuguero. Acesta nu s-a păstrat în condiţii foarte
bune, astfel că descifrarea textului înscris pe el este un proces dificil. Cu
toate acestea, cea mai recentă traducere a inscripţiilor mayaşe menţionează
că, la această dată, va fi sărbătorit un zeu numit Bolon Yok’te K’uh.

Chiar dacă această dată constituie finalul unui ciclu din calendarul mayaş,
evenimentul era considerat important pentru că reprezenta începutul unei noi
epoci mondiale, nu un sfârşit. Conform unui specialist în cultura mayaşă,
John Major Jenkins, mayaşii considerau un ciclu epocal drept echivalentul
unei “sarcini cosmice”, cea mai importante parte a acestuia fiind finalul, sau
“naşterea”. Astfel, explică arheologii, mayaşii sărbătoreau finalul unui ciclu
la fel cum noi sărbătorim Revelionul.

Michael Coe, un cercetător al culturii mayaşe, a publicat în anul 1966 cartea

The Maya. În această lucrare a lansat ipoteza că mayaşii ar fi văzut finalul
unui ciclu calendaristic ca un eveniment apocaliptic. În acel moment nu
fusese descifrat monumentul nr. 6 de la Tortuguero, ipoteza sa fiind doar o
speculaţie cu care ceilalţi specialişti din domeniu nu au fost de acord.

Acest lucru nu a oprit răspândirea ideii, care a apărut la momentul în care o

bună parte a publicului din SUA era atrasă de curentul New Age. Acesta
promova apropierea omului de latura sa spirituală, abandonarea dependenţei
de planul material urmând să permită umanităţii să intre într-o nouă epocă,
una a armoniei universale.

Pasul decisiv pentru introducerea conceptului “apocalipsa în 2012″ în

conştiinţa publică a fost o conferinţă organizată în august 1987 de José
Arguelles în cadrul unui festival New Age.

În anii ‘70 şi ‘80, arheologii americani au făcut numeroase descoperiri

datând din vremea mayaşilor, reuşind totodată să descifreze un număr
crescând de texte ale acestora. Speculând interesul crescut al publicului
pentru această civilizaţie şi profitând de faptul că adepţii curentului New
Age doreau o mai mare apropiere de spiritualitate, Arguelles a combinat cele
două elemente.

Acesta a preluat ipoteza enunţată de Coe şi a asociat-o curentului New Age.

Astfel, Arguelles a afirmat că receptase prin telepatie mai multe profeţii. El a
susţinut faptul că civilizaţia mayaşă nu era în întregime pământeană, ci avea
origini extraterestre, iar “ciclul armonic al istoriei” urma să se încheie în
2012. Conform spuselor lui, acesta era momentul în care omenirea urma să
renunţe la materialism şi să trăiască în armonie, graţie unei noi epoci
spirituale.

Cu ocazia acestei conferinţe, grupuri mari de oameni s-au reunit în mai

multe puncte cheie de pe glob (precum Stonehenge, muntele Fuji din
Japonia, Bolinas în California) pentru meditaţii colective, în speranţa că
acestea vor facilita tranziţia omenirii spre o nouă epocă spirituală.

Televiziunile au relatat evenimentul la acea vreme, arătând publicului larg

imagini cu masele de oameni dansând şi meditând. Chiar dacă majoritatea
oamenilor priveau curentul New Age cu amuzament, mediatizarea
întrunirilor a permis răspândirea ideilor excentrice ale lui Arguelles.

Un alt moment cheie în istoria fenomenului 2012 a avut loc în 1996, când a
fost publicată pentru prima dată o traducere a monumentului nr. 6 de la
Tortuguero, în care se menţiona explicit data 13.0.0.0.0 (21 decembrie
2012). Cercetătorii Stephen Houston şi David Stuart, cei care au efectuat
această traducere, au speculat că aceasta ar putea fi o profeţie ce anunţă
sfârşitul lumii. Ipoteza lansată de aceştia a fost folosită de pasionaţii
curentului New Age pentru a-şi răspândi mesajul spiritual.
De atunci, însă, au fost descoperite alte texte mayaşe similare celuia de la
Tortuguero, iar analiza lor a relevat faptul că ipoteza celor doi este extrem de
improbabilă. Dacă în monumentul de la Tortuguero data menţionată este
13.0.0.0.0 (2012), în celelalte texte se vorbeşte despre 10.0.0.0.0 şi de
9.13.0.0.0, lucru ce sugerează că mayaşii erau atraşi de datele ce puteau fi
descrise cu numere rotunde.

Studiind aceste texte, cercetătorii care au efectuat prima traducere a

monumentului 6 au realizat că ipoteza formulată de ei în 1996 este eronată.
Noile traduceri sugerează că mayaşii intenţionau ca aceste monumente să
dăinuiască, iar datele respective reprezentau mai degrabă obiective alese
pentru că reprezentau numere rotunde.

Cei doi cercetători au publicat o dezminţire în 2008, afirmând că ipoteza

iniţială era eronată şi că “textul de la Tortuguero nu are nimic de a face cu o
profeţie”. Prea târziu, însă: 2012 devenise deja un fenomen de o amploare
prea mare pentru ca declaraţia lor să mai aibă efect.

De ce este întreţinut mitul “apocalipsa în 2012″?

“Pentru mayaşi, atingerea momentului de final al unui ciclu calendaristic era

un motiv de sărbătoare, iar a transforma 21 decembrie 2012 într-un moment
apocaliptic este o ficţiune şi o şansă pentru anumite persoane să profite de pe
urma credulităţii oamenilor”, susţine Sandra Noble, directorul unei fundaţii
ce susţine cercetările asupra civilizaţiilor mezoamericane (Foundation for
the Advancement of Mesoamerican Studies din Crystal River, Florida).

În ultimii ani, fenomenul 2012 a constituit într-adevăr o sursă de profit

pentru un număr mare de persoane. Edituri din întreaga lume au publicat
zeci de cărţi pe această temă, iar producătorii de la Hollywood au lansat pe
piaţă un film purtând acest nume, încasând sute de milioane de dolari.

Acum, mai mulţi “profeţi” încearcă să profite de pe urma fenomenului 2012,

vânzând credulilor bilete de călătorie către Bugarach, un sat francez din
munţii Corbières. Pasionaţii fenomenului New Age susţin că acesta va fi
singurul loc ce va supravieţui evenimentelor cataclismice ce vor lovi Terra
în 2012.

Fenomenul a prins o asemenea amploare încât agenţia însărcinată de

guvernul francez să vecheze activitatea sectelor a avertizat că există riscul ca
numeroase persoane să ia parte la o ceremonie de sinucidere în masă la
Bugarach, pe 21 decembrie 2012. Aceeaşi agenţie anunţă că orăşelul, ce
numără doar 200 de locuitori, va fi invadat de mii de persoane la finalul
anului viitor.

Lorenzo DiTommaso, un profesor de religie specializat în “fenomenul

apocaliptic”, explică bazele psihologice ale acestui fenomen prezent în toate
religiile: “lumea este deseori văzută de oameni drept un loc groaznic şi
nedrept, iar apocalipsa oferă o soluţie la aceste lucruri provocatoare de
anxietate – lumea este atât de rea, încât nu poate fi schimbată, astfel că este
nevoie de un eveniment cataclismic pentru ca ea să revină la starea de
echilibru”.

Din ce în ce mai mulţi oameni văd lumea prin prisma iminenţei apocalipsei,
susţine profesorul, “pentru că numeroase sisteme par a fi disfuncţionale –
mediul înconjurător, economia mondială, sistemul politic”. Profesorul
avertizează că acest lucru este periculos: “fenomenul apocaliptic este un
răspuns simplist la o serie de probleme complexe, pentru că aşteptând o
soluţie divină la problemele umanităţii, oamenii refuză astfel să-şi asume
responsabilitatea rezolvării lor”.

Popularitatea profeţiilor apocaliptice este dată de incertitudinea pe care

oamenii o au în ceea ce priveşte viitorul. “Scenariile ce profeţesc sfârşitul
lumii nu s-au schimbat deloc în ultimii 2.000 de ani”, explică profesorul.

Povestea “Pietrei Dighton”

Povestea “Pietrei Dighton”

Povestea “Pietrei Dighton”

17 Mai, 2012

652 accesari
Piatra Dighton, aflată în Berkley, Massachusetts, a fost una dintre cele mai
misterioase roci care au existat pe Pământ. De-a lungul timpului această
piatră cât și gravurile ei au stârnit discuții aprinse și controverse despre
originea lor.

În anul 1680 curiozitatea lui John Danforth l-a făcut să studieze desenele din
partea superioară a Pietrei Dighton. La numai 10 ani după ce John Danforth
studia misterioasă piatră, a scris o carte, intitulata “The Wonderful Works of
God Commemorated”, în care descria Piatra Dighton. Se pare că ea avea nu
mai puţin de 3 metri lăţime pe 3,4 metri lungime şi cătarea undeva la 40 de
tone. Ea a fost descoperită la marginea Râului Taunton , Berkley,
Massachusetts. Se presupune că piatra datează din timpul erei glaciare
(10.000-13.000 ani) şi până în anul 1963 a stat în apă, doar partea superioară
era descoperită pentru o perioadă scurtă de timp. Acest fapt a protejat piatră
cât şi inscripțiile de potențialii vandali.

Există 4 teorii care încearcă să explice gravurile de pe rocă. Prima a fost

emisă chiar de Danforth în cartea sa mai sus menționată. Pentru că piatra era
acoperită cu apă, Danforth nu a putut să vadă decât gravurile din partea
superioară, drept pentru care teoria sa susține că acele gravuri au fost
efectuate de un popor misterios care odată ajuns în America s-a luptat cu
amerindienii. Preotul a identificat în gravurile superioare un vapor fără
catarg, o pelerină şi o peninsulă. El nu ştia la acea vreme ca gravurile se
întindeau şi pe partea acoperită cu apă a pietrei misterioase.

Antone Court Gebelin, un arheolog francez, care nu văzuse niciodată piatra

propriu-zisă ci doar o parte din gravuri a enunţat în anul 1781 o teorie
conform căreia gravurile aparțineau fenicienilor. Desenele au fost împărțite
în 3 ipostaze diferite, prezent, trecut şi viitor. Cu toate acestea teoria sa a fost
mult contestată din cauza lipsei simbolurile specifice fenicienilor, cedrul sau
pinul.

În anul 1837, Carl Christian Rafn, care la rândul său nu văzuse niciodată
Piatra Dighton ci doar o parte dintre gravuri, a emis teoria vikingilor.
Conform acesteia vikingii ajungi în America au efectuat gravurile pentru că
a identificat literele CXXXI , ANM , ORFINS, care se pare că aveau
legătură directă cu liderul viking Thorfinn Karlsefni. Traducerea acestor
litere, în opinia lui Rafn se face după cum urmează: “Thorfinn şi cei 151 de
însoţitori au intrat în posesia acestui teren“. Bineînțeles că simbolurile
vikingilor lipsesc cu desăvârșire, cauza pentru care teoria a fost contestată cu
vehemență.

În 1918 Edmund Delaware a fost inițiatorul teoriei portugheze. Joseph D.

Fragoso în 1951, şi Manuel DaSilva în 1960 au continuat studiul pentru a
demonstra această teorie, care este şi cea reală cu privire la gravurile de pe
Piatra Dighton. Totul a pornit de la cifra 1511 care a fost descoperită pe
piatră. Delaware a studiat istoria Portugaliei şi a descoperit că Gaspar Corte
Real plecase în expedie spre America în anul 1502 şi niciodată nu s-a mai
întors în ţara sa de origine. Miguel Corte Real, fratele lui Gaspar, a plecat în
căutarea sa la data de 10 mai 1502, dar din păcate şi el a împărtășit aceeași
soartă, niciodată nu s-a mai întors în Portugalia. Gravurile de pe misterioasa
piatra arata următoarele indicii: anul 1522, numele lui Miguel Corte Real şi
stema portugheză în formă de V. În acest fel misterul Pietrei Dighton a fost
dezlegat precum și povestea celor 2 frați dispăruți, abia 300 de ani mai
târziu.

Cine i-a dat otrava lui Goring?

Cine i-a dat otrava lui Goring?

Cine i-a dat otrava lui Goring?

30 Aprilie, 2012

776 accesari

Misterul care înconjoară sinuciderea conducătorului nazist Hermann Goring

care a preocupat istoricii timp de aproape 60 de ani ar putea în fine să fie
rezolvat prin recentele dezvăluiri făcute de un fost paznic care a declarat că
i-a dat lui Goring capsula de cianură pe care mareşalul Reichului a utilizat-o
pentru a se sinucide la 15 octombrie 1946.
“Mă simt foarte rău din cauza asta”, a spus Herbert Lee Stivers ziarului Los
Angeles Times, adăugând că totul s-a datorat din cauza unui flirt cu o
misterioasă fată germană. Stivers era pe atunci în gardă la procesele
criminalilor de război de la Nuremberg. Goring, numărul doi în ierarhia
regimului nazist, era judecat în acelaşi timp cu 21 de alţi şefi nazişti.

Au fost avansate mai multe teorii potrivit cărora Goring ar fi ascuns fiola în
coroana sa dentară din aur, într-un dinte stricat, în păr sau în alte zone ale
corpului său. Alţii au sugerat că cineva i-ar fi strecurat otrava cu puţin timp
înainte de moartea sa, probabil un ofiţer american pe care Goring l-a mituit
cu un ceas, sau doctorul german care l-a examinat regulat, sau un ofiţer SS
care i-ar fi transmis-o într-un săpun american, sau soţia sa Emmy care i-ar fi
transmis-o prin gura sa în cursul unui sărut al morţii, în timpul ultimei sale
vizite.

Dar Stivers spune că toate astea sunt false. “Eu i-am dat-o”, a declarat el
(acum în vârstă de 78 de ani). Până acum, el a păstrat secretul pentru că i-a
fost teamă să nu fie judecat de către armată. În fine, a decis să facă public.

Conform spuselor sale, într-o zi, în afara hotelului unde se afla un club de
ofiţeri, a fost atras de o brunetă frumoasă care spunea că se numeşte Mona.
“Ea m-a întrebat ce făceam, şi i-am spus că eram în gardă. Ea a spus: Puteţi
vedea toţi prizonierii? În fiecare zi, i-am răspuns eu. Ea a spus: Nu semeni
cu cineva din gardă. I-am spus: Pot s-o demonstrez. Am obţinut un autograf
de la Baldur von Schirach şi i l-am arătat.
Ea a spus: Oh, pot să-l am?, şi am spus desigur. În ziua următoare îl păzeam
pe Goring şi am obţinut un autograf şi i l-am transmis. Ea mi-a spus că avea
un prieten care dorea să mă întâlnească. A doua zi ne-am dus să-l vedem la
el”. Acolo, Stivers a fost prezentat unor bărbaţi care i-au spus că se numesc
Erich şi Mathias. Ei i-au precizat că Goring era un bărbat foarte bolnav care
nu primea tratamentul de care avea nevoie …

În două rânduri, a declarat Stivers, i-a transmis lui Goring note ascunse de
Erich într-un stilou-pană. A treia oară, Erich a pus o capsulă în stilou pentru
ca el să i-o dea nazistului: El a zis că era un medicament şi dacă acesta
mergea şi Goring se va simţi mai bine, îi vor trimite altele, a spus Stivers. El
a spus că îi vor da două săptămâni şi că Mona îmi va spune dacă ei vor dori
să-i trimită alte medicamente.
După ce i-a transmis medicamentul lui Goring, Stivers a spus că a dat stiloul
tinerei nemţoaice. N-am revăzut-o niciodată pe Mona. Am ghicit că ea m-a
folosit, a spus Stivers. Nu m-am gândit la sinucidere când l-am dat lui
Goring.

Două săptămâni mai târziu, la 15 octombrie 1946, este exact ceea ce a făcut
Goring. El a lăsat o notă în care menţiona faptul că a avut întotdeauna
cianură în posesia sa. O cercetare ulterioară a lucrurilor sale personale
închise într-o încăpere a puşcăriei a permis de a se descoperi o altă capsulă
de cianură – model standard al şefilor nazişti – ascunsă în bagajele sale.

Sinuciderea sa i-a înfuriat la culme pe ofiţerii aliaţilor pentru că îi întărea

considerabil reputaţia printre compatrioţii săi nazişti, care au salutat gestul
lui Goring de-a fi scăpat astfel de umilinţa ştreangului pe care îl pregătiseră
Aliaţii victorioşi. Ei au începutsă vorbească de asul aviaţiei germane din
primul război mondial numindu-l Hermann al nostru.

Dar dezvăluirile făcute de Stivers arată şi surprinzătoarele relaţii de amiciţie

care s-au dezvoltat între criminalii de război nazişti şi gărzile lor, aceştia din
urmă obţinând autografe de la prizonierii pe care îi păzeau, ca şi cum ar fi
fost celebrităţi de la Hollywood…

Stivers a spus: Goring era un tip foarte agreabil. Vorbea foarte bine engleza.
Vorbeam despre sport, de jocurile cu mingea. Era un aviator, şi vorbeam
despre Lindbergh. Mă simţeam foarte prost după sinuciderea sa. Aveam o
impresie caraghioasă; nu credeam că o putuse ascunde asupra sa într-un mod
oarecare.
Stivers a mai spus că vorbea acum deoarece fiica sa Linda Dadey, căreia îi
povestise povestea cu stiloul-pană cu 15 ani înainte, îl sfătuise de a-şi
dezvălui rolul. Ea i-ar fi spus: Tată, tu faci parte din Istorie. Trebuie să
povesteşti această poveste înainte de a dispărea. Ea a stat asupra conştiinţei
tale toată viaţa.

După ce el a aflat că data prescripţiei trecuse demult şi că nu putea fi trimis

în judecată, a acceptat să vorbească. Povestea sa este destul de convingătoare
pentru a fi adevărată, a spus Times Aaron Breitbart, cercetător la Centrul
Simon Wiensenthal din Los Angeles. Dar nu există niciun mijloc în lume de
a o proba. Nimeni nu ştie într-adevăr cine a făcut-o în afara persoanei care a
făcut-o.
Enigma maramei Veronicăi
Enigma maramei Veronicăi

Enigma maramei Veronicăi

14 Aprilie, 2012

822 accesari

Benedict al XVI-lea a devenit primul Papă care a mers să viziteze sanctuarul

“Sfânta Faţă” din Manopello, unde tradiţia spune că este păstrată marama cu
care Veronica a şters faţa lui Cristos pe drumul crucii. Sfântul Părinte a făcut
această vizită vineri, 1 septembrie 2006, aminteşte Ercis.ro astăzi, traducând
un lung material despre respectiva maramă, după agenţia Zenit. Reproducem
textul în continuare.

Sanctuarul care păstrează această relicvă, definită “mama tuturor icoanelor”,

este condus de Fraţii Capucini şi se află într-un mic sat din Abruzzo, situat în
munţii Apenini, în provincia Pescara, la circa 200 km de Roma. Sfânta Faţă
este o maramă de lână albă şi transparentă cu dimensiunea de 17×24 cm. Pe
măsură ce vizitatorul se apropie de altar, marama începe să se coloreze tot
mai mult şi apare chipul unui om suferind. Părintele iezuit Heinrich Pfeiffer,
profesor german de iconologie şi istorie a artei creştine la Universitatea
Gregoriană din Roma, a studiat timp de treisprezece ani marama şi cel dintâi
a susţinut că este vorba de “marama autentică a Veronicăi”, păstrată anterior
în Vatican. Cercetătorul a notat: “Faptul că faţa apare şi dispare în funcţie de
locul de unde vine lumina a fost considerat o minune în timpul Evului
Mediu. Aceasta nu este o pictură. Noi nu ştim cu se colorează marama şi nici
cum a fost imprimată imaginea, putem spune doar că are culoarea sângelui”.

Conform unei legende vechi prezentată în cartea apocrifă “Faptele lui Pilat”
(secolul al VI-lea), o femeie evlavioasă cu numele Veronica a şters faţa lui
Cristos pe drumul care ducea spre Calvar cu rezultatul că imaginea feţei a
rămas imprimată pe maramă. Mulţi critici s-au întrebat cu privire la numele
Veronicăi, care ar fi o deformare lexicală a unor nume greceşti şi latine
pentru a indica “icoana adevărată” sau “imaginea autentică”, folosită în Evul
Mediu pentru a indica imaginile miraculoasă ale lui Cristos. În pofida
acestor izvoare nesigure, care provin uneori chiar din secolul al IV-lea,
istoria maramei Veronicăi a fost prezentă multe secole în cultura populară
catolică. În timpurile moderne, regizorul Franco Zeffirelli a relatat-o în
filmul “Jesus of Nazareth”.

Cu ocazia primului An Sfânt din 1300, marama Veronicăi a devenit una din
“Mirabilia urbis” pentru pelerinii care au putut să viziteze Bazilica “Sfântul
Petru” în Vatican. Vorbeşte despre ea şi poetul Dante Alighieri (1265-1321)
în cântarea XXXI din Paradisul (versurile 103-111): “Care este cel poate din
Croaţia,/ vine ca să o vadă pe Veronica noastră,/ care prin vechea faimă nu
se satură,/ cu spune în gândire,/ atât timp cât se arată:/ Domnul meu Isus
Cristos,/ Dumnezeu adevărat/ a fost făcută asemănarea ta?” Urmele maramei
Veronicăi vestită în toată creştinătatea s-au pierdut în anii care au urmat
după anul sfânt 1600, exact când marama a fost regăsită la Manoppello.

Pe baza studiilor istorice făcute recent se presupune că atunci când a avut loc
restructurarea bazilicii “Sfântul Petru” începută sub papa Paul al V-lea
(1605-1621), în anul 1608 a fost dărâmată capela în care era păstrată
marama, aşa încât probabil că în acea ocazie a fost furată. Conform
părintelui Pfeiffer, decizia Papei Paul al V-lea în anul 1616 de a interzice
toate copiile maramei Veronicăi care nu erau făcute de un canonic al
bazilicii “Sfântul Petru” este demonstraţia că relicva preţioasă nu mai era în
Vatican. De fapt, toate copiile care au urmat după această perioadă arătau
faţa lui Cristos cu ochii închişi. O confirmare că se întâmplase ceva straniu
este comportamentul Papei Urban al VIII-lea (1623-1644) care nu numai că
a interzis reproducerea maramei, ci a poruncit ca toate copiile existente să fie
distruse.

În anul 1618, arhivarul din Vatican, Giacomo Grimaldi, a făcut o listă

precisă a tuturor obiectelor care proveneau din vechea Bazilică “Sfântul
Petru”, între care relicvariul în care era păstrată marama, despre care spune:
“Aedituorum incuria, ut probabile est, in duas parte fessa”, notând că erau
rupte cristalele relicvariului. În acest sens, părintele Pfeiffer a explicat că în
marama care se află la Manoppello, pe marginea inferioară se mai poate
observa o bucăţică de cristal din relicvariul anterior. Pentru a demonstra că
marama nu se mai află în Vatican, părintele Pfeiffer prezintă şi mărturia
scrisă a răposatului monsenior Paul Krieg din capitulul canonicilor din
“Sfântul Petru”, care a spus că pe relicvariul Sfântului Petru se mai poate
vedea încă o placă de aur pe care este fixată o maramă uzată, acoperită de o
altă maramă unde se poate vedea cu greutate barba lui Cristos.

Conform “Raportului istoric” scris în anul 1646 de părintele capucin Donato

da Bomba, în anul 1608 o doamnă Marzia Leonelli, pentru a-l răscumpăra pe
soţ din închisoare, a vândut pentru 400 de scuzi marama Veronicăi, pe care o
avea ca dotă, lui Donato Antonio de Fabritiis. Deoarece relicva nu era în
stare bună, de Fabritiis a încredinţat-o în anul 1638 părinţilor capucini de la
Manoppello. Fratele Remigio da Rapino a decupat marama şi a fixat-o între
două geamuri înrămate cu lemn de nuc. Geamuri şi ramă care se văd şi
astăzi. De atunci, marama a rămas la Manoppello.

Profesorul Donato Vittori de la Universitatea din Bari, a făcut în anul 1997 o

examinare cu raze ultraviolete, descoperind că fibrele Maramei nu prezintă
nici un tip de culoare. Văzând relicva la microscop, se descoperă că nu este
nici pictată, nici ţesută cu fire colorate. Prin tehnici fotografice sofisticate
(măriri digitale) se poate constata că imaginea care apare este identică în
ambele margini ale maramei, ca un diapozitiv. Din cercetările ştiinţifice
făcute recent mai rezultă că faţa de pe giulgiul din Torino şi cea care apare
pe marama de la Manoppello pot fi suprapuse şi au aceleaşi dimensiuni, cu
singura diferenţă că în relicva de la Manoppello gura şi ochii feţei sunt
deschişi.

Cercetările conduse de părintele Enrico Sammarco şi de sora Blandina

Paschalis Schlömer demonstrează că dimensiunile feţei de pe Sfântul
Giulgiu au o asemănare impresionantă cu cele ale Sfintei Feţe de la
Manoppello. În afară de aceasta, părintele Pfeiffer a condus o cercetare
sistematică a principalelor opere artistice care reprezintă marama înainte de
interdicţia impusă de Papa Paul al V-lea, descoperind că diferite detalii, cum
ar fi forma şi tunsoarea părului, urmele de sânge, conformarea feţei,
caracteristicile bărbii şi chiar îndoiturile pânzei, toate duc la un unic model
care este cel al feţei care se află la Manoppello. Părintele Pfeiffer a explicat:
“Atunci când diferitele detalii sunt adunate într-o unică imagine, aceasta din
urmă a fost modelul pentru toate celelalte. Toate aceste picturi imită un unic
model: marama romană. Astfel, trebuie să concludem că marama de la
Manoppello nu este altceva decât originalul maramei romane”.
Atlantida a existat în Marea Neagră
Atlantida a existat în Marea Neagră

Atlantida a existat în Marea Neagră

6 Aprilie, 2012

1,750 accesari

Străzile subacvatice descoperite lîngă Maroc ar putea reprezenta rămăşiţele legendarului

continent dispărut. Cei care se îndoiesc susţin că Atlantida a existat în Marea Neagră, din
continent mai rămînînd doar Insula Şerpilor

Recent lansatul Google Ocean, programul care permite vizualizarea topografiei

subacvatice, a şi făcut o descoperire epocală. Scrutînd chiar şi stratul situat imediat sub
fundul mării, un inginer britanic a dat peste o reţea de străzi perfect trasate care nu pot fi
făcute decît de mîna omului. Imediat s-a făcut legătura cu continentul dispărut. Şi cum
descoperirea este situată într-una din locaţiile presupuse ale Atlantidei, ipoteza că ar fi
vorba tocmai de oraşul scufundat a înfierbîntat minţile tuturor. Imaginea subacvatică este
însă departe de a a constitui o mărturie covîrşitoare. Susţinătorii plasării Atlantidei în
Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sînt îngropate în apropierea
coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşiţă a înfloritoarei civilizaţii de acum
10.000 de ani.

O reţea de străzi subacvatice

La circa 1.000 de kilometri de coasta nord-vestică a Africii, lîngă Insulele Canare, s-a
descoperit un dreptunghi de circa 20.000 km pătraţi, care seamănă cu o hartă aeriană a
unui oraş. Străzile subacvatice par a fi trasate printr-o tehnologie umană. Descoperirea a
fost făcută de către Bernard Bamford, inginer în aeronautică, care e convins că e vorba de
Atlantida. El a obţinut imaginea subacvatică la coordonatele 31 15’15.53’’ nord şi 24
15’30.53’’ vest, cu ajutorul programului Google Ocean (bazat pe sateliţi), o extensie a
binecunoscutului Google Earth. Imaginile au aprins imaginaţia oamenilor de ştiinţă, care
au început să creadă că e vorba chiar de oraşul scufundat din scrierile lui Platon, localizat
de gînditorul antic în apropierea Coloanelor lui Hercule (strîmtoarea Gibraltar).
Descoperirea se află la şase kilometri în largul coastelor Marocului, în locul cunoscut
drept Groapa Abisală Madeira. „Chiar şi dacă ar fi doar o formaţiune naturală, şi tot ar
merita o privire apropiată“, susţine dr. Charles Orser, profesor de arheologie la
Universitatea New York State, fascinat şi el de surpriza din fundul oceanului. Şi totuşi,
de-a lungul timpului, de cîte ori cercetătorii n-au crezut că au dat peste legendara
Atlantidă şi, după verificări, s-a demonstrat că s-au înşelat?

O ţară înfloritoare

Platon a pomenit în dialogurile sale de o civilizaţie înfloritoare care locuia pe un

continent, sau insulă, sau cetate, numită Atlantida, cu capitala la Poseidonia (foto). Oraşul
era înconjurat cu numeroase şanţuri de apă legate cu poduri şi tuneluri. Atlantida avea o
cîmpie fertilă brăzdată de o mulţime de canale transversale, pe care se ridica „un munte
nu prea înalt“, din care ţîşneau două izvoare, unul fierbinte şi altul cu apă rece. În cetate
erau temple, săli de gimnastică, un mare hipodrom, cazărmi, antrepozite care înconjurau
Palatul Regal. Se apreciază la 5-6 milioane de oameni populaţia regatului principal al
Atlantidei, o mare forţă militară care putea strînge sub drapel 10.000 de care de luptă şi
1.200 de corăbii de război. Rege era Evenor, care a avut cu Leucipe o fată, Clito, soţia lui
Poseidon. Atlas sau Atlant, fiul cel mare, a primit de la Poseidon partea cea mai întinsă şi
mai bogată, din centru, care, conform calculelor cercetătorului Rousseau-Liesens, avea o
suprafaţă de 160.000 km pătraţi. Cam cît cea descoperită zilele trecute.

Zeci de Atlantide

Într-o singură zi şi noapte, mari cutremure de pămînt şi inundaţii au distrus Atlantida,

scufundînd-o în mare. De zeci de secole, e tot căutată. S-au născut cam 30 de ipoteze cu
privire la locul în care s-at fi aflat. A apărut atlantologia, o ştiinţă complexă, care studiază
teoriile despre continentul dispărut. Pe fundul Oceanului Atlantic, în apropierea Insulelor
Azore, nave special dotate au recuperat un inel de aramă. Puţinătatea dovezilor i-a făcut
pe cercetători să se îndepărteze de Oceanul Atlantic, căutînd Atlantida pe tot globul. A
fost „localizată“ din Groenlanda pînă în Africa de Sud, din Suedia pînă-n Sahara, Insulele
Britanice, Palestina şi Caucaz, Amazonia, Madagascar şi Mongolia. Niciuna dintre aceste
ipoteze nu a rezistat însă analizei aprofundate, cu excepţia unei Atlantide cretane, în a
cărei capitală, Cnossos, s-au găsit vestigiile unor palate monumentale.

Atlantidă românească

Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară s-a scufundat în marea denumită de
egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de
atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la
Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia preistorică“, Nicolae Densuşianu localiza
Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii
lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea
Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit
impresionante ruine subacvatice atribuite, după unii, atlanţilor. În apropiere, la
Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gînditorul“ şi
datate 5000-3000 î.Hr., într-o perioadă cînd de gîndire abstractă nu putea fi vorba. Însăşi
cetatea Histria conţine o ciudăţenie: pare a fi construită pe role.

Insula Şerpilor, rămăşiţa unui continent

Conform ipotezei susţinute de tot mai mulţi adepţi, din străvechea Atlantidă a rămas doar
Insula Şerpilor (foto). Certitudine este doar faptul că pe colţurile de stîncă azi pustii se
ridica pe vremuri un superb templu închinat zeului Apollo. Puţini ştiu că însuşi Mihai
Eminescu a vorbit în versurile sale de enigmatica Atlantidă din Marea Neagră. „Din
Fundul Mării Negre, din înalte-adînce hale/ Dintre stînce arcuite, din gigantice portale/
Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit“. Locuitorii Insulei Şerpilor din antichitate era
numiţi Blajini sau Preafericiţi şi erau consideraţi urmaşii atlanţilor. Ipoteza existenţei unei
Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbrăţişată şi de Robert Ballard,
descoperitorul Titanicului. Acesta susţine că, în urmă cu circa 7.000 de ani, fîşia de
pămînt care separă Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei,
distrugînd civilizaţia momentului respectiv. Un argument în sprijinul localizării
continentului dispărut în spaţiul românesc este şi acela că, în faza de descompunere a
imperiului, atlanţii practicau intens sacrificiile umane, obicei sîngeros şi crud pe care-l
aveau geto-dacii.

Atlanţi la Şinca Veche?

Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă
modernă a planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că există şi
azi, acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia (foto). De aici, presupunerea că
atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au
ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o
religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormîntul
semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură avînd 29,87 m şi se pare că
avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură
albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mîna
oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula
Sfîntă. Atlanţii e posibil să fi ajuns şi prin părţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare
ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Şinca Veche a fost
întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru
e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar de avansate pe care nu prea avea
de unde să le ia decît de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

Din ce cauză s-a scufundat?

• Astronomul polonez M.M. Kamienski a apreciat că aşa-numita Cometă a lui Galilei s-a
ciocnit cu Terra ( 9541 î.Hr.) şi a produs scufundarea Atlantidei. Inginerul german Otto
Muck susţine că în Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă un meteorit
gigant cu diametrul de 10 km. Legenda potopului este arhicunoscută. Această faimoasă
catastrofă a lumii antice poate fi întîlnită la majoritatea popoarelor, cu excepţia
aborigenilor australieni, a laponilor şi eschimoşilor. Oamenii de ştiinţă admit faptul că la
baza mitului a stat un fenomen real, verificabil istoric şi arheologic, uriaşele inundaţii
fiind o consecinţă a încălzirii climei după ultima glaciaţiune. Potopul menţionat şi în
Vechiul Testament şi apreciat de Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, a lăsat din
Atlantida numai „Insula celor 7 cetăţi“.
Misterioasele Insule Canare

• Canare sînt singurele insule unde populaţia autohtonă, guanşii, au fost exterminaţi acum
cinci secole de cuceritori. Originea lor nu este încă lămurită. Guanşii aveau o mare
aversiune faţă de ocean, nici măcar unul dintre ei nu ştia să înoate. Lucru ciudat la un
popor insular. Specialiştii îl explică prin groaza faţă de ceva ce s-a întîmplat în vremuri
străvechi, din cauza unui cataclism. În plus, scrierea lor a rămas nedescifrată.

Secretul sfarsitului calendarului mayas

Secretul sfarsitului calendarului mayas

4 Aprilie, 2012

1,169 accesari

Scrierile sacre mayase si inscriptiile din Piramida de la Calakmul sunt

dezvaluite in premiera in filmul “Revelatiile mayase despre 2012 si de
dupa”. Omenirea trebuie sa fie pregatita pentru o catastrofa iminenta in
urmatorii 15-20 de ani, potrivit previziunilor civilizatiei Maya.

Cartile mayase nu prezic sfarsitul lumii, atunci cand ciclul calendaristic se

va incheia in decembrie 2012, dar ele fac o predictie necrutatoare: trei
sferturi din populatia Pamantului va disparea in urmatorii 15-20 ani, sustine
producatorul filmului documentar “Revelatiile civilizatiei Maya despre 2012
si de dupa”, potrivit Chicago Tribune.

“Cei care vor trai, trebuie sa colonizeze spatiul cosmic, asa cum au facut-o
mayasii. Acesta este momentul cel mai critic din istoria omenirii, iar lumea
va trebui sa faca fata unei situatii dificile”, a spus Raul Julia-Levy, fiul
regretatului actor Raul Julia si producatorul noului film documentar
“Revelatiile mayase desprfe 2012 si de dupa”.
Julia-Levy, care va incepe productia filmului in aceasta saptamana, a
sustinut intr-un interviu acordat site-ului TheWrap, ca documentarul va face
dezvaluiri surpriza despre viitor si va face legaturi intre mayasi si
civilizatiile extraterestre.

Aceste revelatii vor insemna “un cosmar pentru orice arheolog”. Filmul
produs in colaborare cu Guvernul mexican va prezenta pentru prima data o
camera din interiorul piramidei mayase de la Calakmul.

Acest templu a fost denumit, de catre Mexic, “Templul inscriptiilor mayase

extraterestre”.

Consiliul national mayas de la Elders din Guatemala, care va reuni toti cei
650 de membri ai sai, va expune pentru prima data cartile sale sacre, vechi
de 3.750 ani. In scrierile acestor carti, exista o informatie despre “inceputul
prabusirii rasei umane”, care va avea loc in urmatoarele doua decenii.

“Eu inteleg ca oamenii sunt sceptici (fata de profetiile mayase – n.red), dar
filmul nu va fi realizat pentru pasionatii de OZN-uri. El va aduce dovezi,
fapte reale si adevarul”, a spus producatorul.

Potrivit Consiliului mayas, arheologii au mintit lumea asupra unor lucruri.

“Ei nu stiu sa descifreze codicele mayas si nu cunosc ceea ce stie Consiliul.
Am vorbit cu presedintele Consiliului, Apolinario Chile Pixtun, care a spus
ca aceste lucruri din cartile sacre, nu trebuie sa fie dezvaluite, deoarece sunt
extrem de negative”, mai spune acesta.

Oamenii trebuie sa inteleaga ca ceea ce se va intampla, va aduce mari

schimbari, incepand cu mediul nostru. “Aceasta planeta nu este conceputa
pentru sapte miliarde de oameni. Aceste carti sacre incurajeaza omenirea sa
exploreze si sa colonizeze alte planete, asa cum au facut-o mayasii”, a spus
Pixtun.

Producatorul sustine ca a apelat si la astronomii Vaticanului pentru a

participa la documentar. Filmarile vor incepe pe 5 aprilie si vor dura o luna.
Filmul despre revelatiile mayase va fi lansat inainte de sfarsitul calendarului
vechii civilizatii, de pe 21 decembrie 2012.

“Nu va fi sfarsitul lumii pe 21 decembrie, dar o catastrofa se va intampla in

urmatorii 15-20 de ani”, a declarat producatorul.
Structura Richat

Structura Richat

29 Martie, 2012

988 accesari

Structura Richat, din Oudane, Mauritania, este o formatiune circulara uriasa

(de 50 de kilometri in diametru), care seamana cu un ochi atunci cand este
privita din spatiu. Initial s-a crezut ca este un crater rezultat in urma unui
impact meteoritic, insa pareri recente, ce sunt in consens, se sprijina pe
teoria conform careia formatiunea geologica este o falie de ascensiune
simetrica ce s-a format prin eroziune.

Eroziunea produsa de vant si apa a “decojit” incet, de-a lungul secolelor,

straturile de roca, creand forma actuala, de “ochi”. Totusi, oamenii de stiinta
nu s-au dat seama de ce creste sub forma cercuri perfecte. Structura Richat
consista din roci din Paleozoicul timpuriu (vechi de 600 de milioane de ani).

In jurul centrului se afla roci rezistente la eroziune, urmate de inele de roci

moi, care formeaza vai. Toate acestea sunt dispuse concentric, alternativ.
Structura Richat este folosita chiar si de catre astronauti ca un punct de reper
în navigaţie.
Arta infinitului
Arta infinitului

Arta infinitului

24 Martie, 2012

685 accesari

Infinitul a fost intotdeauna tratat cu un amestec de fascinatie si smerenie.

Unii l-au asociat ideii de divinitate, in timp ce altii il privesc ca pe un
concept fara valoare practica in lumea reala . Acestia din urma isi
argumenteaza pozitia afirmand ca pana si matematica, aparent dependenta
de infinit, poate fi facuta recurgand la cantitati inepuizabile, dar finite.
Vechii greci erau oarecum incomodati de concept, dat fiind termenul pe care
i l-au atribuit, “apeiron”, o notiune cu aceleasi conotatii negative pe care
civilizatia moderna le intelege prin cuvantul “haos”. “Apeiron”-ul era lipsit
de control, salbatic si periculos.

Ca atare, Aristotel a “pus la punct” atat de ferm infinitul incat cu greu a mai
fost luat in considerare de cineva pana in secolul al XVII-lea. Abordarea lui
s-a dovedit extrem de pragmatica. Aristotel a decis ca infinitul trebuie sa
existe, deoarece timpul pare sa nu aiba inceput, nici sfarsit . De asemenea,
nu era posibil ca cineva sa pretinda ca o numaratoare ar fi putut fi terminata
vreodata. Daca ar fi existat un anume cel mai mare numar – “maximum”, ce
era in neregula cu a spune “maximum + 1″ sau “maximum + n”? Pe de alta
parte, infinitul nu putea exista in lumea reala. Daca ar fi exista, spre
exemplu, un corp fizic infinit, spune Aristotel, acesta ar fi fara frontiere –
totusi, prin definitie, pentru a fi corp un obiect trebuie sa aiba margini.

Premisa, inteligenta de altfel, a lui Aristotel era, deci, aceea ca infinitul

exista si in acelasi timp nu exista. In loc sa fie o proprietate adevarata a ceva
real, argumenta el, infinitul exista doar ca posibilitate. El poate exista in
principiu, dar nu s-a intamplat niciodata practic. Iar un exemplu foarte
plastic dat de marele filosof suna cam asa: “Daca un om dintr-o alta parte a
lumii ar veni acum si ne-ar cere sa ii aratam Jocurile Olimpice de care
suntem atat de mandri, nu am putea sa o facem. In acest moment, ele nu
exista in realitate, dar exista ca posibilitate. La fel, si infinitul se afla intr-o
stare de eventualitate”. Toata lumea s-a declarat multumita de aceasta
“demonstratie” timp de aproape 2.000 de ani din acel moment, pana cand a
intrat in scena Galileo Galilei.

Dupa arestul la domiciliu, din 1634, al lui Galielo, ca urmare a procesului

care i s-a intentat pentru eretica sa teorie heliocentrica, omul de stiinta numai
inactiv nu a devenit. In acea perioada a scris cartea considerata a fi lucrarea
de capatai a activitatii sale stiintifice, denumita “Discursuri si demonstratii
matematice privind doua Stiinte noi”, echivalenta ca valoare cu “Principia”
lui Newton. Cartea a fost scrisa sub forma unei conversatii intre un numar de
personaje, abordand in special chestiuni importante din punct de vedere
stiintific. In insiruirea narativa, dupa ce au dezbatut si polemizat despre ce
anume tine materia unita, personajele au o abatere, aparent mai mult de
amorul artei, despre natura infinitului.Galileo a adus in aceasta privinta o
serie inedita de abordari, dar doua dintre ele merita notate in special. Prima
implica miscarea unei perechi de roti.

Galileo incepe cu roti imperfecte, cu cateva laturi, ca de exemplu de forma

unor hexagoane. Rotile sunt tridimensionale – sa ni le imaginam ca si cum ar
fi facute din marmura. Hezagonul mai mic este fixat in cel mare, si fiecare se
misca pe propria sa ruta orizontala. Rotim agregatul intr-o parte astfel incat
sa se miste pe urmatoarea latura. Miscandu-se, roata mare pivoteaza pe unul
din colturi si avanseaza pe traseu cu lungimea unei laturi. Dar ce s-a
intamplat cu roata mai mica?

Nu doar roata mare s-a miscat pe acea distanta, ci si roata mica; trebuie sa
fie asa, deoarece sunt fixate impreuna. Adica ambele roti trebuie sa fi
parcurs fix aceeasi distanta intre pozitia lor anterioara si cea de acum.
Aterizand pe propria latura urmatoare, roata mica a executat 1/6 dintr-o
rotatie completa si pare sa se fi deplasat pe traseul propriu cat lungimea
laturii sale; dar lucrurile nu s-au intamplat asa, pentru ca ea a fost miscata pe
distanta laturii rotii mari. Asadar, pentru a executa miscarea in surplus si a
respecta legile fizicii, roata mica a fost complet ridicata de la traseu si
asezata pe latura sa urmatoare. Totul pentru ca, distanta intre pozitia sa
initiala si cea actuala trebuie sa fie egala cu dimensiunea laturii rotii mari.
Aici intervine artificiul istet. Galileo si-a imaginat un numar sporit de laturi.
Cu cat mai multe laturi, cu atat mai multe seturi de mici miscari pe traseu si
mici salturi ale rotii inferioare de pe ruta proprie pe masura ce se invarte. In
final, sa ne imaginam ca ducem numarul de laturi la infinit. Sfarsim prin a
avea roti circulare.

Invartim din nou cele doua roti, conectate, pe respectivele trasee. Inca o
data, ambele parcurg aceeasi distanta, sa spunem, un sfert din circumferinta
rotii mari. Sau asa ar trebui, pentru ca acum, ceva straniu s-a intamplat.
Marginea rotii mari s-a rotit cu un sfert din circumferinta ei pe traseul
propriu. Marginea rotii mai mici s-a invartit doar cat un sfert din propria sa
circumferinta, mai mica. Totusi ea trebuie sa se fi deplasat pe aceeasi
distanta ca roata mare, insa fara a mai parasi ruta. Nu exista salturi, sau cel
putin asa pare.

Ceea ce si-a imaginat Galileo ca se intampla in acest caz este ca pe masura

ce roata mai mica se invarte, un numar infinit de mici hop-uri infinitezimale
se intampla pentru a acoperi diferenta dintre circumferinta rotii mici si
distanta pe care se deplaseaza. Infinitul a intrat in scena printr-un dispozitiv
fizic capabil sa faca sa se intample ceva aparent imposibil. Concluziile trase
de personajele lui Galileo, Simplicio si Salviati, au fost ca exista un numar
infinit de puncte pe o roata circulara si un numar infinit de puncte pe
cealalta. Dar cumva, desi fiecare are o infinitate de puncte, una a parcurs o
distanta mai mare decat cealalta. O infinitate era astfel la fel ca cealalta si in
acelasi timp mai mare.

Suna confuz, pentru ca este o problema sa gestionam infinitul cu mintile

noastre finite, dupa cum Salviati recunoaste in carte. Al doilea model propus
de el este cel al patratului; nu forma geometrica, ci patratul unui numar,
adica orice numar inmultit cu el insusi. Asadar, isi imagineaza numerele
intregi, inmultindu-l pe fiecare cu sine. Pentru absolut orice numar intreg
exista un patrat. Avem un numar infinit de numere intregi si, deci, un numar
infinit de patrate cu o corespondenta de unu la unu. Dar iata prinsoarea.
Exista o multime de numere care nu reprezinta patratul perfect pentru nimic.
Asadar, desi exista un patrat pentru absolut orice numar intreg – un set
infinit – exista chiar mai multe numere individuale decat patrate perfecte.
Din nou, infinituri diferite. Galileo a descoperit ceva foarte special despre
infinit. Regulile normale ale aritmeticii nu i se aplica. Pot exista, efectiv,
infinituri “mai mici” si infinituri “mai mari”, unul substituit celuilalt, care
este de aceleasi dimensiuni cu el, infinit. Adevaratele implicatii ale
cugetarilor lui Galileo au avut nevoie de peste 300 de ani pentru a iesi la
lumina, dar chiar si asa, el a sadit samanta a tot ceea ce avea sa urmeze in
legatura cu infinitul.

O pictura, o sculpltura, o lucrare arhitecturala sunt toate organizate prin

masuri si rapoarte gratios echilibrate. Infinitul insusi, in matematica, se afla
ascuns, tocmai in aceasta arta a proportiilor. Care dreptunghi are cel mai
placut raport intre lungime si latime, spre exemplu? Oricine poate face un
experiment in aceasta directie si poate incerca, singur, sau acompaniat, sa
aleaga raportul pe care il gaseste cel mai potrivit. Este raportul dintre latime
si lungime apropiat de 2×3, 3×5, 5×8 – dimensiunile standard ale
carnetelelor si ale fotografiilor? Sau apropiat de o alta pereche de numere
adiacente din secventa: 1,1,2,3,5,8,13,21,34,55,…? Leonardo don Pisa,
poreclit Fibonacci, a fost un matematician italian de la inceputul secolului al
XIII-lea, care a aratat felul in care se formeaza aceasta eleganta secventa de
numere, conectata cu intelegerea noastra fata de ce anume inseamna
proportii multumitoare. Secretul formarii celebrului sir de numere este
formarea fiecarui numar prin insumarea celor doua precedente.

Dar ce legatura exista intre aceasta insiruire si proportii potrivite? Marele

Piero della Francesca a scris o carte “Despre Proportia Divina”, iar in
picturile lui a incadrat partile si intregul in chenare cu ratiile lui Fibonacci.
Leonardo da Vinci a observat ca crengile copacilor, escaladand spiralat
trunchiul, se distanteaza intre ele intocmai conform acelorasi proprotii.
Virtual, toti artistii lucreaza pe baza acestor principii, fie ca isi dau sau nu
seama. Conurile de brad si cochiliile de melci, coarnele cerbilor, liniile
trasate printre sirurile de seminte ale florii soarelui – iar si iar aceste ratii
Fibonacii apar in natura. Dar numai in matematica, arta infinitului, aceste
ratii sunt trecute din vizibil in extrema invizibila (1/1, 2/1, 3/2, 5/3, 8/5, 13/8
etc) spre definirea unei anumite valori, denumita Calea sau Ratia de Aur
(aproximativ 1,618), care descrie proportia ideala pe care proportiile finite
din arta si natura doar o aproximeaza.

Dar este acesta idealul divin sau diabolic? Pentagrama, steaua cu cinci
colturi, semnul Artelor Negre si capcana pentru Mefistofel, este realizata din
segmente care respecta intocmai aceasta ratie de aur. Oare stau ingerii
luminii sau cei ai intunericului in spatele matematicianului aflat in cautarea
infinitului? Arta si matematica sunt ambele dependente de echilibru, iar
echilibrul matematicii este stocat in ecuatii.
Ecuatiile sunt Cubismul matematicii. Sa luam ca exemplu cele cinci solide
platonice: tetraedrul, cubul, octoedrul, dodecaedrul si icosaedrul), pe care
Kepler le-a vazut ca emblematice pentru Univers. Le putem gasi peste tot in
natura si in arta, sunt ceea ce unii denumesc “caramizile spatiului”. Cat sunt
de diferite una de cealalta, totusi, o singura ecuatie le aduce la un numitor
comun. Ajunge sa numaram colturile oricarei forme si sa notam rezultatul cu
C. Adaugam numarul laturilor si numim rezultatul L, precum si numarul
fatetelor, F. Ce aflam? Pentru tetraedru: C=4, L=6, F=4. Pentru cub: C=8,
L=12, F=6. Putine lucruri in comun. Si totusi, vom constata, iar acest lucru
se aplica si in cazul celor 3 poliedre ramase precum si al tuturor de peste ele,
ca in fiecare caz C-L+F=2. Este o forma de infinit, una care se afla in spatele
tuturor artelor noastre, chiar si a muzicii, ale carei armonii sunt expresia
auditiva a proportionalitatii.

Cubul despre care tocmai am vorbit are 8 colturi, 12 laturi si 6 fatete. Ce

putem spune insa despre cuburile in patru dimensiuni? Ce putem spune
despre patru dimensiuni pur si simplu? Uimitor, dar destule. Nu putem privi
un cub cvadridimensional dar ne putem gandi la el, spun cercetatorii. Are 16
colturi, 32 de laturi si 24 de fete. Sa continuam? Un cub in sapte dimensiuni
are 672 de fete. Unul decadimensional are 5.120 de laturi. Si se poate
continua, deoarece adevarata natura a matematicii este le limita gandirii
noastre. De aceea, infinitul nu ar trebui privit ca o enigma matematica ce
trebuie dezlegata, ci ca o cheie a vietii insasi, pe care, intelegand-o, ne vom
elibera de toate constrangerile mintilor noastre limitate si vom putea avea si
intelege Universul. Pentru ca infinitul nu este doar in spatiul cosmic ale carui
frontiere nu le percepem, ci chiar si in ultimul fir de nisip de sub talpile
noastre.

Cinci cărţi care ar fi putut schimba lumea

Cinci cărţi care ar fi putut schimba lumea

Cinci cărţi care ar fi putut schimba lumea

23 Martie, 2012

1,195 accesari

Umanitatea a pierdut de-a lungul secolelor suficient de multe cunoştinţe și

informații și i-a trebuit, în multe cazuri, la fel de mult timp să realizeze asta.
Geniile lumii, în aceste cazuri, fie au păstrat revelaţiile lor pentru ei înşişi şi
apoi au murit, fie le-au pus pe hârtie, care a putrezit sau a ars sau a fost
folosită în scopuri profane. Evident, nu vom afla niciodată despre toate
cărţile mari ce s-au pierdut în timp, dar avem indicii cu privire la unele
dintre ele, şi ceea ce ne spun aceste indicii este uluitor şi întristător, în
aceeași măsură.

#5. Evanghelia după Eva, scrisă de persoane necunoscute

Ce este?
Se pare că este vorba despre o carte cu conţinut sexual explicit, care făcea
parte din Biblie. A fost interzisă de Biserica Catolică deoarece, se spune,
conţinea pasaje ce inspirau o viaţă plină de depravare şi păcate.

De ce nu o vom citi niciodată?

Oficialii catolici din secolul al IV-lea au dat foc tuturor exemplarelor din
această carte.

#4. Despre realizarea sferelor, de Arhimede

Ce este?
Se presupune că este un ghid despre multe dintre minunile Greciei Antice,
cum ar fi planetariul, ceasurile astronomice şi alte dispozitive considerate
acum moderne. Acesta a fost scris de una dintre cele mai mari minţi din
istorie: legendarul Arhimede, şi ar putea fi manualul cu instrucţiuni pentru
mecanismul Antikythera, descoperit lângă Grecia, care datează din 100 î.Hr.,
dar care conţine trepte de viteză şi structuri care nu au fost regăsite în
dispozitive timp de 1000 de ani.

De ce nu o vom citi niciodată?

Se pare că volumul original se afla în Biblioteca din Alexandria şi a ars
odată cu incendierea acesteia, iar alte copii nu au fost descoperite.

#3. Secţiunea “Cărţi rare” din Casa Înţelepciunii

Ce este?
Cele mai rare cărţi din lume erau adăpostite în Marea Bibliotecă din Bagdad,
Biblioteca Congresului din acea perioadă. A fost cea mai mare bibliotecă din
lume şi conţinea unele dintre cele mai vechi cărţi scrise vreodată de pe trei
continente. Era, de asemenea, locul în care perşii îşi păstrau cele mai mari
cuceriri din istoria lor, inclusiv descoperirile în știinţă, medicină, astronomie
şi tehnologie, care i-au transformat în cea mai mare putere de pe planetă
pentru mai multe secole.

Catalogul de carte, singur, ar fi considerat de nepreţuit. Biblioteca, se spune,

ar fi putut conţine volume importante despre animale pe cale de dispariţie,
despre planta vieţii (se pare că romanii avea cunoștință despre o plantă care
era anticoncepționalul ideal, pe care au cultivat-o până la extincție) și chiar
despre clonare.

De ce nu o vom citi niciodată?

Mongolii au aruncat fiecare carte din bibliotecă în Tigru, atunci când au
capturat orașul. Conform istoricilor, pe râu a curs apă neagră de la cerneală
timp de şase luni.

#2. Continuarea Ciclului Epic, scris de diverși autori

Ce este?
Este vorba despre continuarea saga-urilor epice ale Troiei, care cuprind
Iliada și Odiseea. Se pare că întreaga poveste a căderii Troiei şi călătoria
spre casă a lui Ulise cuprindeau un total de opt cărţi, iar numai două dintre
ele sunt astăzi accesibile. Restul de şase cuprindeau detaliile lipsă din intriga
poveştii, cum ar fi moartea lui Ahile, comportamentul haotic al lui Paris,
calul troian, şi concluzia fascinantă a vastei saga.
Iliada şi Odiseea au avut un impact major în literatură, cinematografie şi
muzică, iar Bătălia de la Troia este probabil una dintre cele mai faimoase
povești non-religioase din istorie.

De ce nu o vom citi niciodată?

Tot ce avem despre această saga sunt bucăți de informaţii şi suntem norocoşi
să le avem și pe acestea. Singurul motiv pentru care ştim că există sunt alte
cărţi din timpul lor care fac referire la ele (inclusiv unele rezumate extrem de
schematic), dar asta este tot.

#1. Ab urbe condita libri, de Livius

Ce este?
Detalierea întregii istorii a Romei de la strămoşii săi troiani până la domnia
lui Cezar Augustus, 800 de ani mai târziu – ceea ce înseamnă că include
multe informaţii cu privire la subiecte despre care nu s-a scris. Se pare că
este vorba despre 142 de volume şi oricine a pus mâna pe vreunul dintre
volume poate să confirme că e absolut uluitor.
După ce Occidentul a fost ruinat, volumele lui Livius au devenit cele mai
căutate cărți din antichitate.

De ce nu o vom citi niciodată?

I-au trebuit 1000 de ani Europei să realizeze cât de importante sunt cărţile
vechi după căderea Romei, așa că atunci când s-a încercat refacerea
colecției, au fost descoperite doar 35 de cărţi din întreaga serie. Nici acum
nu se știe unde ar putea fi celelalte volume, poate în colecții particulare,
poate pur și simplu au dispărut.

Orasul subteran Derinkuyu

Orasul subteran Derinkuyu

Orasul subteran Derinkuyu

22 Martie, 2012

1,190 accesari

In anul 1963 un locuitor al orasului Derinkuyu (din regiunea Capadocia,

Anatolia centrala, Turcia) a descoperit cu uimire, in timp ce darma un perete
al casei sale, ca in spatele acestuia se gasea o incapere misterioasa pe care nu
o mai vazuse niciodata; aceasta incapere l-a condus la alta, si la alta, si la
alta…

Acesta tocmai descoperise orasul subteran de la Derinkuyu, al carui prim

nivel se presupune ca ar fi fost sapat de hittiti in jurul anului 1400 i.e.n.
Arheologii au inceput sa studieze acest oras subteran fascinant. Au reusit sa
coboare pana la 40 de metri adancime, dar exista voci care sustin ca
tunelurile duc pana la 85 de metri.

Pana acum au fost descoperite 20 de nivele, din care doar 8 pot fi vizitate de
turisti. Restul sunt rezervate arheologilor si antropologilor care studiaza in
continuare acest oras.

Se presupune ca orasul era folosit ca refugiu de mii de oameni, care locuiau

sub pamant, pentru a se apara de invaziile frecvente suferite de Capadocia,
de-a lungul a mai multor perioade de ocupatie.

Inamicii, constienti de pericolul reprezentat de orasul subteran, incercau

repetitiv sa scoata populatia la suprafata otravindu-le fantanile.

Interiorul este frapant: galeriile subterane de la Derinkuyu (in care exista

suficient spatiu pentru cel putin 10.000 de persoane) puteau bloca accesul
din exterior in trei puncte strategice, miscand porti circulare de piatra.
Aceste roci imense care inchideau culoarele au impiedicat intrarea
inamicilor. Aveau intre 1 si 1,5 metrii inaltime, 50cm grosime si cantareau
pana la 500 de kg.

In plus, s-a mai descoperit un tunel lung de aproape 8 km care face legatura
intre Derinkuyu si alt oras subteran, Kaymakli.

Despre orasele subterane din Capadocia ne vorbea si istoricul grec Jenofonte

. In lucrarea sa, Anabasis, el povestea despre casele de sub pamant ale
locuitorilor din Anatolia, care aveau incaperi suficient de mari cat sa incapa
o familie cu animale domestice si rezerva de alimente.

In nivelele recuperate s-au descoperit grajduri, cantine, o biserica (cu baza in

forma de cruce de 20 pe 9 metri, cu un tavan de aproximativ 3 metri inaltime
), bucatarii, prese de vin si ulei, magazii, o scoala, numeroase camere si un
bar.

Orasul beneficia si de existenta unui rau subteran. Locuitorii aveau acces la

numeroase fantani de apa si un magnific sistem de ventilatie (s-au descoperit
52 de puturi de ventilatie) care ii uimeste pe inginerii de azi.

12.12.2012
12.12.2012

12.12.2012

18 Martie, 2012

1,044 accesari

Caracterul extrem de util al numărului 12 a fost recunoscut de

matematicieni, oameni de ştiinţă, metafizicieni şi de societate în general,
încă din cele mai vechi timpuri. Iată de ce.

Toate pornesc de divizibilitatea numărul 12, scrie Paradigm Search. Sunt

destul de puţine numere mari care pot fi divizate în atât de multe subseturi.
12 poate fi împărţit în jumătăţi, treimi, pătrimi, şesimi şi, desigur,
doisprezecimi.

Această divizibilitate face ca 12 şi câţiva dintre multiplii săi să fie foarte

folosiţi în societate. Folosim numărul 12 şi multiplii săi pentru a exprima
timpul şi spaţiul, de exemplu.

Jocuri

De ce credeţi că ruleta e numerotată de la 0 la 36? Pentru ca tipurile de

pariuri să fie cât mai variate, o consecinţă a divizibilităţii. Jucătorii pot paria
pe un număr sau pe grupuri de 2,3,4,6,12 sau 18 numere, într-o mare
diversitate de combinaţii.

Şi jocul de zaruri este la fel. Există 36 de combinaţii posibile atunci când

arunci două zaruri.

Timpul: orele dintr-o zi, minutele dintr-o oră, secundele dintr-un minut –
toate au legătură cu 12

Dar vorbeam de timp. Calendarul este împărţit în 12 luni, iar asta se

întâmplă încă din Egiptul Antic. Romanii au modificat calendarul, dar au
păstrat organizarea în 12 luni. Ambele civilizaţii au abandonat orice
încercare de a sincroniza calendarul cu fazele Lunii, toată atenţia în acest
sens fiind îndreptată spre ciclul solar. Din nou avem o divizibilitate, iar anul
e împărţit, în funcţie de latitudine, fie în 4 anotimpuri (3X4=12), fie în 2
(2X6=12), fie într-unul singur.

Ceasul are 24 de ore, adică 2X12 ore. Numărul minutelor dintr-o oră este de
asemenea multiplu de 12 (60=12X5), cum se întâmplă şi cu numărul
secundelor dintr-un minut.

Latitudine şi longitudine

Mai pomeneam de 12 folosit pentru exprimarea spaţiului. Într-un cerc sunt

360 de grade (3X12X10 grade). Aceasta este baza sistemului de coordonate
geografice, cel care definește orice locații de pe Pământ prin 2 sau 3
coordonate ale unui sistem de coordonate sferice care este aliniat la axa în
jurul căreia se învârte Pământul.

Timp şi spaţiu – în lumea zodiacului

Mergem şi în lumea zodiacului, unde dăm din nou de 12. Scopul zodiacului
este sincronizarea şi “cartografierea” spaţiului şi timpului. Iar aste se obţine
împăţind elipsa în 12 zone. Fiecare zonă reprezintă 30 de grade din cele 360
de grade.

Un alt termen pentru “zonă” este “diviziune”. Fiecărei diviziuni i s-a dat un
singur nume şi este numită semn.

Cei mai mulţi dintre noi cunoaştem această împărţire de la cele 12 semne
zodiacale. Sincronizarea cu timpul se produce deoarece Soarele trece dintr-
un semn în altul, parcurgându-le pe toate. De aici până la predicţii
astrologice e cale lungă, iar astrologii sunt puternic contestaţi de comunitatea
ştiinţifică.

12 apostoli

Şi în religie îl găsim pe 12, numărul apostolilor.

Toate aceste detalii nu reprezintă însă tot atâtea motive de îngrijorare sau de
entuziasmare. La 12.12.1012, nu s-a petrecut nimic neobişnuit, cum nici în
luna 12 din anul 12 nu este consemnat vreun episod care să influenţeze
decisiv lumea.

Totuşi, în urmă cu circa 26.000 de ani, Soarele s-a aliniat cu centrul galaxiei.
Această aliniere se va produce din nou în decembrie 2012.

Aşadar, nu avem decât să aşteptăm pentru a vedea ce se va întâmpla pe

12.12.2012. Cel mai probabil, nimic neobişnuit. Însă, aşa cum am văzut,
numărul 12 este mai degrabă bun decât rău pentru omenire, deoarece ne este
util în viaţa de zi cu zi şi este teribil de folositor în funcţionarea societăţii.

Pădurea incovoiată

Pădurea incovoiată

18 Martie, 2012

947 accesari

Intr-un colt din vestul Poloniei exista o padure de aproximativ 400 de pini
care cresc avand la baza o inclinare de 90 de grade.

Toti sunt indreptati catre nord si sunt inconjurati de o padure mai mare cu
aceiasi copaci, care cresc insa normal.

Colectia bizara este cunoscuta sub numele de “Padurea Incovoiata”.

Plantati in jurul anului 1930, copacii au crescut timp de 10 ani in mod

normal si apoi au inceput sa se indoaie.

Specialistii cred ca este vorba despre un tip de interventie umana, cu toate ca

nu pot dovedi acest lucru si nici nu-si pot explica de ce ar face fermierii din
zona asa ceva.
Probabil că misterul pinilor încovoiat nu se va desluşi niciodată, dar cu toate
acestea acest fenomen este unic în întreaga lume.

Expozitia Secretele Vaticanului

Expozitia Secretele Vaticanului

Expozitia Secretele Vaticanului

4 Martie, 2012

1,572 accesari

Documentele, ţinute departe de publicul larg până acum, sunt expuse cu

ocazia aniversării celor 400 de ani de existenţă a Arhivelor Secrete şi vor
putea fi văzute la Muzeul Capitolin din Roma până în septembrie.

Documente expuse datează din secolul 8 şi până în secolul 20 şi sunt stocate

pe 85 kilometri de rafturi. O parte din colectie este deschisă pentru
cercetători, la cerere.

Întocmite de Papa Paul al V-în 1612, arhivele conţin toate faptele şi

documentele referitoare la conducere şi Biserică.

Desi ele sunt cunoscute ca “secrete”, traducerea este din limba latină
“secretum”, însemnând “privat” şi se referă la faptul că ele sunt proprietatea
Papei.

Iată care sunt unele dintre cele mai controversate documente:

Scrisoarea Reginei Maria a Scoţiei

Maria Stuart, o importantă susţinătoare a cauzei catolice în Marea Britanie, a

scris o scrisoare în limba franceză Papei Sixt al V-lea de la Castelul
Fotheringay din Northamptonshire, în noiembrei 1586. Ea mărturisea
credinţa în Biserica Romano-Catolică şi batjocorea minciunile spuse
împotriva sa de duşmanii săi din Anglia. Scrisoarea a fost scrisă cu câteva
săptămâni înainte ca aceasta să fie executată pentru presupusa implicare într-
un complot care punea la cale asasinarea Reginei Elisabeta I a Angliei.
Maria susţinea că tribunalul care a condamnat-o la moarte era ilegal şi eretic.

Documentele de la procesele Cavalerilor Templieri

Documentele oficiale de la procesul Cavalerilor Templieri, scrise pe

pergamente îngălbenite de vreme cu cerneală neagră, dezvăluie detalii de la
procesele din secolul XIV în care membrii Ordinului Templierilor erau
acuzaţi de erezie. Acest ordin călugăresc militar creştin a fost persecutat de
Regele Filip al IV-lea al Franţei (supranumit “cel Frumos”) din cauza puterii
şi influenţei tot mai mari a membrilor săi şi a bogăţiei acestora. Papa
Clement al V-lea a început investigaţiile şi, torturaţi de inchizitori, mulţi
cavaleri au mărturisit că se fac vinovaţi de blasfemii şi erezie.

O scrisoare de la un trib de amerindieni

Unul dintre cele mai interesante documente expuse, este, afirmă The
Christian Science Monitor, este o scrisoare scrisă pe scoarţă de copac în
1887 de tribul Ojibwe din Grassy Lake, Ontario, pentru Papa Leon XIII.
Pitoreasca scrisoare este adresată “Marelui Maestru al Rugăciunii, cel care
ţine locul lui Iisus” şi este datată în mai “când este multă iarbă şi e luna
florilor” şi indienii nu doreau decât să îi mulţumească Papei pentru că
trimisese un episcop în zonă.

O cererea de anulare a căsătoriei lui Henric al VIII-lea

Unul dintre cele mai spectaculoase documente este o scrisoare scrisă pe un

pergament împodobită cu mai mult de 80 de sigilii roşii şi în care colegii
britanici ai Papei cereau anularea căsătoriei lui Henric al VIII-lea cu
Caterina de Aragon. Refuzul papei a dus la naşterea Bisericii Anglicane,
care a şi acordat anularea.

Documentele de la procesul de erezie al lui Galileo Galilei

Expoziţia va prezenta şi documente oficiale de la procesul în care Galileo

Galilei a fost acuzat de erezie în secolul XVII pentru că susţinea că Pământul
se învârte în jurul Soarelui. Unul dintre documente poartă semnătura
astronomului care a fost acuzat de Inchiziţia Catolică de erezie şi a scăpat de
arderea pe rug pentru că a recunoscut, împotriva convingerilor sale, că a
greşit. Biserica Romano Catolică a recunoscut abia în 1992 că a greşit
condamnând viziunea lui Galileo Galilei.

Scrisoarea scrisă pe mătase a unei Împărătese chineze convertită la

creştinism

Scrisoarea Împărătesei Elena, cunoscută mai bine sub numele de Dowager

Wang, a fost trimisă după ce aceasta fusese convertită la creştinism de preoţi
iezuiţi. Ea a ales să adopte numele de Elena şi i-a pus fiului său adoptiv,
Yongli, numele de Constantin.

Scrisoare, scrisă pe mătase şi adresată Papei Inocenţiu al X-lea, purta semnul

unui dragon negru pe tubul de bambus în care era introdusă şi avea un sigiliu
roşu imperial.

Nan Madol

Nan Madol

30 Ianuarie, 2012

1,062 accesari

Dincolo de imaginea clasica a insulelor din Pacific se afla unele dintre cele
mai enigmatice ruine ale lumii. Putin cunoscut si ridicat intr-un loc extrem
de izolat, greu accesibil chiar si cu mijloacele de transport moderne, Nad
Madol este un oras pierdut care zace in ruine in largul insulei Pohnpei din
Statele Federale ale Microneziei. Orasul a fost capitala dinastiei Saudeleur
pana in jurul anului 1500 AD.

Saudeleur a fost prima forma de conducere organizata a regatului Pohnpei,

aceasta dinastie conducand intre anii 500 si 1500 o populatie estimata la
25,000 de persoane. Conform legendelor locale, doi frati, Olisihpa si
Olosohpa au ajuns in Pohnpei in cautarea unui loc unde sa construiasca un
altar inchinat zeului agriculturii, Nahnisohn Sahpw. Acestia au construit un
altar la Nan Madol, acolo unde avea sa fie construit viitorul oras. De altfel,
zona pare a fi fost locuita inca din primii ani ai erei noastre.

Acesta este format dintr-un peste 90 de insule artificial situate pe un recif si

despartite de canale, ceea ce i-a adus denumitea de “Venetia Pacificului”.
Constructia insulelor a inceput candva in secolele VIII – IX dar structura
megalitica a acestuia nu a inceput, cel mai probabil, inainte de secolele XII –
XIII. Este incert de cine se aparau constructorii acestor ruine, si de ce a fost
nevoie de efortul de a transporta un numar imens de coloane de bazalt, unele
avand pana la 5 metri, sau pietre pentru fundatie de zeci de tone.

Scopul primordial se speculeaza a fi fost acela de a izola clasa conducatoare

de populatia de rand. Deasemenea clerul isi gasea resedinta in Madol Powe,
sectorul mortuar este format din 58 insule, dintre care cele mai multe erau
ocupate de locuintele preotilor. Mormintele erau adapostite de ziduri
impunatoare precum cele care inconjurau mormintele regale de pe insula
Nandauwas, ziduri care atingeau inaltimi de 7,6 metri.

O teorie pretinde ca exista un tunel subteran care facea legatura intre central
orasului si ocean insa acesta nu a fost inca descoperit. Estimarile nu indica o
populatie a orasului mai mare de 1,000 de persoane. Unele dintre insule
aveau specializari distincte. De exemplu, Usennamw era destinat prepararii
hranei, pe Dapahu erau construite canoele, iar pe Peinering era obtinut uleiul
de cocos.

Se cunosc foarte putine lucruri certe despre aceasta constructie. Traditional

se considera ca intemeietorii dinastiei Saudeleur au fost aceiasi care au
construit si complexul Lelu din statul micronezian Kosrae, insa atestarile
moderne demonstreaza ca Nan Madol este mai batran. O legenda locala
pretinde ca orasul a fost construit din blocuri de bazalt aduse pe calea
aerului, folosindu-se magia neagra.

Lipsa surselor de apa si hrana de pe insule a facut ca orasenii sa fie

dependenti de locuitorii Pohnpeiului. Pentru Saudeleur nu a fost o problema,
din moment ce erau conducatori supremi. Odata cu rasturnarea acestora de
catre Nahnmwarki, acestia din urma le-au luat locul in Nan Madol insa au
fost nevoiti sa isi procure singuri hrana si apa, ceea ce i-a facut sa
abandoneze intr-un final orasul. In secolul XIX, atunci cand europenii au
ajuns aici, orasul era de mult cotropit de mangrove.

In prezent Nan Madol formeaza un complex arheologic ce acopera 18 Km

patrati din care orasul reprezinta un patrulater cu laturile de 1,5 Km * 0.5
Km. Originea exacta a blocurilor din care a fost construit orasul nu a fost
clar determinata. Nu a putut fi demonstrata modalitatea in care au fost
acestea transportate aici, una dintre teorii indicand folosirea unor plute.

Unii critici sustin ca Nan Madol a stat la baza orasului R’Lyeh imaginat de
catre Lovecraft in cadrul mitologiei Cthulhu, nascuta in paginile cartilor
sale. Deasemenea incredibilul oras este legat de existenta continentelor
pierdute Mu si Lemuria.

Secretele Marelui Zid Chinezesc

Secretele Marelui Zid Chinezesc

Secretele Marelui Zid Chinezesc

23 Ianuarie, 2012

1,391 accesari

Marele Zid Chinezesc este de mii de ori mai lung decat orice monument
construit vreodata. Inceput inainte de nasterea lui Iisus, inca se mai construia
cand Columb a ajuns in America. Milioane de oameni au murit in
construirea lui. Atat de vast si complicat incat nu exista nicio harta clara cu
intreaga constructie.

Incepe de pe tarmurile Marii Galbene, se intinde peste muntii de la nord de

Beijing, prin inima Chinei de Nord, ajunge la marile rauri apoi, pentru mii
de mile, strabate deserturi pentru a traversa apoi munti de netrecut. Este cea
mai naucitoare constructie din lume, intinzandu-se pe mai bine de 4 mii de
mile, avand 45 de castele si sute de turnuri de control si numeroase tunele
secrete.

Insa putini dintre turistii sau oamenii de stat care isi fac poze pe Marele Zid
Chinezesc stiu ca in afara de zidurile cunoscute publicului exista 35 de mii
de mile de ziduri pierdute si redescoperite.

Povestea marelui zid trebuie sa plece de la intrebarea de ce se temeau intr-

atat de mult chinezii incat sa construiasca un zid pe care il numeau cel mai
lung cimitir din lume. Chinezii, inca de la inceput, au construit in jurul lor
ziduri. In jurul caselor, apoi a oraselor si, in final, a tarii. Constructia
zidurilor era atat de bine intiparita in mentalitatea chinezeasca incat caractele
chinezesti pentru oras sunt aceleasi ca pentru zid.

Despre cei care ii infricosau intr-atat de mult pe chinezi se spunea ca soseau

macelarind, violand, arzand si ucigand, lasand in urma lor orase in flacari
pline de cadavre. Acestia erau popoarele nomade. Toate in razboi cu viata
asezata a chinezilor pentru ca acestia aveau tot ce lor le lipsea: un pamant pe
care sa traiasca, orase prospere si o civilizate infloritoare. Astfel, pentru a
pune o bariera intre lumea civilizata a Chinei si barbari, chinezii au construit
Marele Zid.

Constructia unui zid care sa inconjoare o tara atat de mare ca si China avea
nevoie de un om puternic. Si l-au gasit intr-un conducator atat de puternic
incat China ii poarta numele: imparatul Qin. Cu doua secole inainte de
nasterea lui Iisus ,el a inceput constructia unui zid mai lung de 4 mii de mile,
finalizat in doar 12 ani. Se intindea din centrul Chinei peste munti, deserturi
si platouri pana la granita coreana.

Facut din pamant presat folosind o tehnica si astazi raspandita in China. Intai
se aseazau placi de lemn, puse paralel, cu o distanta intre ele cat se dorea sa
fie zidul de gros. Apoi se punea pamant intre placi, se turna apa si se
batatorea cu picioarele. Placile se puneau unele peste altele si se construia
zidul in sus. Era un mod ieftin si rapid sa construiesti un zid. De 100 de ori
mai usor decat daca ar fi fost construit din piatra. Astfel chinezii au construit
4 mii de mile de zid in doar 12 ani. In ciuda modului simplist in care sunt
construite, aceste ziduri pot dura o perioada foarte mare de timp.
Zidurile au protejat China, insa cu un pret enorm. Milioane de oameni au
murit in timpul constructiei zidului. Se spune ca mortii au fost ingropati in el
si ca oasele erau atat de numeroase incat au facut ca zidul sa fie alb. Exista si
o legenda in legatura cu acest zid: In timpul unei ierni geroase Meng Chang
Nu s-a hotarat sa-si vizideze sotul care lucra la constructia zidului. Aducand
haine preaiubitului sot s-a dus la primul turn si i-a intrebat pe soldati unde il
poate gasi pe sotul sau. Ei stiau ca acesta murise, dar nu aveau curaj sa-i
spuna adevarul. Asa ca au trimis-o la urmatorul turn. Din nou i s-a spus
aceeasi poveste. Asa ca a mers de-a lungul zidului cautandu-si cu disperare
sotul, de la platoul tibetan la Marea Galbena. Aici, in sfarsit, cineva i-a spus
ca sotul sau murise. Unul dintre miile de suflete torturate care bantuiau
zidul. Tristetea sa a fost atat de mare si disperarea atat de sfasietoare incat
lacrimile sale au facut o spartura in zid. Astazi exista un templu dedicat
acestei femei. Aici vin pelerini care bat clopotul pentru a le aduce noroc si se
roaga in fata statuii sale, putand privi prin telescop spartura din zid facuta de
lacrimile femeii.

Dupa ce imparatul Qin a murit a urmat la putere dinastia Han care a

continuat obsesia acestuia pentru zidurile marete. Aceasta a construit un al
doilea mare zid. Avea 67 mii de mile fiind, pana atunci, cea mai lunga
constructie din istoria omenirii. Construit si mai elementar decat primul, din
nisip compresat, nuiele, balegar a rezistat doua mii de ani caldurii desertului
si vanturilor reci.

Este zidul care a facut posibila existenta legendarei Cai a matasii. Zidul
apara de raidurile armatelor nomade pe negustorii care duceau spre Europa
matase, blanuri, ceramica si rubarba, folosita la acea vreme ca un excelent
medicament, si se intorceau cu aur, fildes si corali. Pe langa aceste obiecte
de lux, negotul cel mai important era cel cu idei si inventii. Pe acest drum a
ajuns in Europa compasul magnetic, inventie care a facut posibil ca Columb
sa gaseasca America, iar in China a ajuns religia – primele forme de
crestinism, dar mai important pentru chinezi, budismul. Arta care a patruns
odata cu budismul a revolutionat China. Obisnuiti sa construiasca la scala
mare, chinezii au aplicat ce invatasera din constructia zidurilor in arta
religioasa, iar rezultatul a fost colosal.

Marele zid a schimbat si istoria Europei. Vazand ca nu este chip sa treaca de

colosalul zid, nomazii au mers spre vest cucerind Asia Centrala si Europa de
Est, amenintand cealalta mare putere a lumii antice, Roma. Erau atat de
temuti incat atunci cand au ajuns la portile Romei, insusi Papa Leon a iesit in
intampinarea lor pentru a le cere sa crute orasul. Legenda spune ca Attila,
foarte superstitios, s-a retras pentru ca numele papei insemna leu. Insa era
doar o perioada scurta de liniste pentru Roma. Europa nu a scapat de
invaziile barbare care au adus 5 secole de ani intunecati.

In timp ce Europa suferea, adapostita de maretul zid, China intra in anii de

aur ai dinastiei Tang, cei mai bogati si puternici conducatori din istoria
Chinei. Unul dintre putinele morminte gasite din acea perioada este cel al
unei tinere printese. Picturile murale din interiorul acestui mormant arata o
China aristocrata, bogata si culta, cu obiceiuri aduse pe Calea matasii, cum
ar fi jocul de polo. Armatele dinastiei aparau China pe ambele parti ale
zidului, incat acesta nu-si mai gasea nicio intrebuintare lasat astfel in ruina.
Noua dinastie prefera sa-si pastreze puterea prin negocieri si diplomatie mai
degraba decat cu armele, iar cei mai priceputi diplomati ai timpului erau
printesele chineze.

Cate o printesa chineza era promisa ca sotie unui conducator barbar.

Sacrificarea unei tinere fete unei vieti alaturi de barbari parea un pret mic
platit pentru pace. Era cu siguranta mai ieftin decat sa construiesti si sa
pazesti un zid imens. Insa aceasta politica a avut rezultate doar pe termen
scurt. Curand, China avea sa cunosca furia celui mai temut razboinic pe care
lumea l-a cunoscut: Gengis Han. Se spunea ca razboinicii lui nu cunosteau
oboseala sau mila. Alergau sute de kilometri in cautarea urmatoarelor
victime si, atunci cand nu mai aveau hrana, sugeau sangele cailor. Popoarele
erau atat de inspaimantate de ei incat capitulau fara sa lupte. In curand,
Gengis Han si-a intors privirile spre pamanturile fertile ale Chinei. Nepund
trece de fortaretele zidului, Gengis Han si-a trimis mongolii in partile de zid
pe care dinastia le lasase in paragina. Au distrus partea de nord, barbarii
ajungand astfel in China. A fost o lectie amara pe care chinezii nu aveau sa o
uite.

In vremea in care Marco Polo a ajuns in China, aceasta se intindea de la

mare pana in Europa, nemaiavand nevoie sa fie pazita de catre marele zid.
Multi s-au intrebat de ce in celebrele sale memorii Marco Polo nu a amintit
de Marele Zid Chinezesc. In acea perioada era in asa stare de paragina incat
nu merita sa fie amintit.

Dupa Gengis Han a venit la putere Kublilai Khan care nu avea sa domneasca
mult. Chinezii inca il percepeau ca pe un barbar invadator si a fost inlocuit
de dinastia Ming care era hotarata ca greselile din trecut sa nu fie repetate.
Dupa ce i-au alungat pe mongoli din tara in 1368, cand Europa era devorata
de ciuma, dinastia Ming a inceput constructia celei mai marete constructii
din lume. Mai impunatoare decat zidurile dinaintea lui, pentru ca acest zid a
fost constuit in mare parte din piatra, intinzandu-se de la Marea Galbena
pana la Desertul Gobi. Intreg zidul este intesat de turnuri de contol in care
stateau strajeri care, in cateva ore, puteau alerta o armata de un milion de
soldati daca invadatorii ar fi atacat. La fiecare 15 metri erau construite gauri
de scurgere pentru ploaie care erau indreptate in interiorul zidului pentru a
nu le acorda dusmanilor posibilitatea sa-si faca rezerve de apa. Soldatii din
turnuri stateau in afara zidului, astfel incat sa fie capabili sa tinteasca cu
sagetile pe cei care vroiau sa treaca zidul. Atat din punct de vedere al
arhitecturii, a fortei de munca folosita si a terenului pe care a fost ridicat,
unele portiuni fiind aproape perpendiculare, constructia ramane chiar si
astazi uimitoare.

Cu toate ca era vechi de doua mii de ani, abia acum cu vreo doua sute de ani
europenii au inceput sa-i dea importanta. In 1793 englezii au trimis o
misiune diplomatica pentru a incheia contracte comerciale. Cand
McCartney, conducatorul diplomatic, a ajuns in China si s-a oprit in fata
maretului zid sa-l admire, chinezii ramasesera incurcati. De ce cineva s-ar
opri sa admire o gramada de pietre vechi. Intre timp zidul cazuse din nou in
uitare. Unul dintre englezi a desenat zidul, desen care a fost reprodus de mii
de ori ca o curiozitate pentru europeni. Abia dupa secole de razboaie cu
lumea europeana si apoi suferind distrugerile regimului comunist, zidul a
inceput sa fie un icon pentru China atragand turistii.

Cartea astrilor ceresti

Cartea astrilor ceresti

Cartea astrilor ceresti

13 Ianuarie, 2012
1,531 accesari

„Cartea astrilor ceresti” a lui Enoh cuprinde invatamintele pe care ingerii le-
au lasat unor oameni, alesi de ei, ca sa masoare „traseele astrilor si relatiile
dintre acestia, potrivit claselor lor, teritoriului si anotimpului (…) precum si
legile lor”.

Este vorba despre un aparat de calcul astronomic, un calendar (”cale in

dar”), ale carui elemente erau „stalpi, portaluri si ferestre”, dispuse in cercuri
concentrice, cu o „potcoava” din 21 de stalpi in centru – locul de observare.
Cu ajutorul acestuia se studiau miscarile Soarelui si Lunii, eclipsele de Soare
si Luna, pozitiile nodurilor Lunare, schimbarile de solstitiu si echinoctiu
e.t.c.

Conform ”Cartii lui Enoh”, ingerul Uriel i-a dat patriarhului secretul
construirii acestui aparat, ale carui elemente difereau de la zona la zona, in
functie de latitudinea de la care se faceau masuratorile. De ”aparatul lui
Uriel” depindea agricultura, deci viata sedentara si dezvoltarea societatilor.
Cine erau acesti ”mesageri ai lui Dumnezeu”?

Misterioasa „Carte a lui Enoh” nu a fost niciodata inclusa in invataturile

religioase pentru popor, pe motiv ca ea nu putea fi inteleasa cu mintea
omeneasca. In aceasta sunt descrise faptele ”ingerilor”, sau ale ”mesagerilor
lui Dumnezeu”, niste fiinte foarte speciale, foarte inalte, care au incalcat
multe porunci divine, ba chiar si-au luat de soate pamantence, fapta pentru
care nu au fost iertati, mai ales cand li s-au nascut copii uriasi. Aceasta este
si singura referire la ei ramasa in cartile Vechiului Testament.

“Uriasi erau pe Pamant in vremurile acelea, dupa ce s-au impreunat fiii lui
Dumnezeu cu fiicele oamenilor si le-au nascut ele copii; acestia erau uriasii
care au fost in vechime”. Din “Dictionarul de mitologie generala” al lui V.
Kernbach, aflam ca Enoh a fost un patriarh care a trait inainte de Potop. El
era pe placul “mesagerilor lui Dumnezeu”, care l-au luat cu ei 200 de ani,
timp in care acestia l-au invatat toate tainele Pamantului si Cerului, pe care l-
au pus sa le scrie, sa le lase mostenire omenirii.

Enoh a lasat marturie scrisa ca mesagerii lui Dumnezeu pe Pamant erau 200
si aveau 18 sefi, iar cel care ii conducea pe toti se numea Samiza. Citam
cateva paragrafe din traducerea lui Kernbach : “1. Cand oamenii s-au
inmultit in acele zile, au inceput ca fiicele lor sa se nasca gratioase si
frumoase; 2. Si cand ingerii, copiii cerului, le-au vazut, ei si-au spus unii
altora: sa ne alegem femei dintre cele ale oamenilor si sa avem copii cu ele;
3. Atunci Samiza, seful lor, le-a spus: eu ma tem mult ca voi nu va veti
atinge scopul; 4. Si daca asa veti face, ma tem ca eu voi suporta singur
pedeapsa crimei voastre; 5. Insa ei au jurat ca n-or sa renunte; 6. Si s-au jurat
intre ei cu blesteme reciproce (…) 10. Si ei si-au ales fiecare cite o femeie si
s-au apropiat si au trait cu ele si ei le-au invatat magia, toate incantarile si
proprietatile radacinilor si ale arborilor; 11. Si aceste femei au ramas grele si
au nascut uriasi”. Mai departe, se povesteste cum mesagerii lui Dumnezeu i-
au invatat pe fiii lor toate tainele Cerului si Pamantului, ”iar acest fapt s-a
aflat in Ceruri si ei si-au patat renumele”, aducand asupra lor si a
progeniturilor mania divina.

Se poate presupune ca Enoh era fiul unui ”mesager”, astfel s-ar explica de ce
s-a bucurat de simpatia lor si mai ales de ce era atat de longeviv.
”Mesagerii” l-au luat in calatorii timp de 200 de ani, unele spatiale, atat de
departe, incat “Pamantul nici nu se mai vedea si domnea un intuneric deplin”
( “Cartea lui Enoh”, dupa V. Kernbach ). L-au dus si intr-un tinut indepartat,
unde Uriel si ceilalti s-au straduit sa-l faca sa priceapa cum se construieste
”computerul” astronomic, cercetat in detaliu de britanicii Lomas si Knight.
Apoi, l-au pus sa scrie – in 366 de manuscrise, cate unul pe an – tot ce-i
aratasera si-l invatasera, apoi l-au mai lasat un an printre ai lui, sa-i
instruiasca in citirea operei, dupa care l-au luat cu ei.

Enoh a fost dus de ingeri intr-un loc secret, unde ingerul Uriel i-a aratat un
”aparat” cu care se putea masura ”traseele astrilor si legile lor”, precum si
„ce se intampla in toti anii din lume pana cand se va termina noua creatie”.
Refacand aparatul lui Uriel, dupa ”Cartea lui Enoh”, Knight si Lomas si-au
dat seama ca acesta corespunde megalitilor de la Stonehenge si au
concluzionat ca acolo, in Campia Salisbury, isi avusesera observatorul
ingerii si acolo fusese dus Enoh. Cum Enoh era un patriarh antediluvian, ori
Stonehenge este mai vechi decat spun istoricii (3.000 – 1.600 i.C), ori nu
acolo a fost dus! Insa cei doi britanici mai pierd din vedere un element de
localizare din povestirea patriarhului: „ la vest, se ridica un munte mare si
impunator, de cremene”! Ceea ce nu se afla la Stonehenge!

Mai interesant decat locatia initierii este insa ”computerul” reconstituit de ei

si inclus in cartea lor ”Aparatul lui Uriel”. Acesta arata exact ca… sanctuarul
de la Sarmisegetuza, mai precis, ”calendarul solar”, cu tot cu observatia
orientarii lui pe directia N-S si E-V si cu calcularea aproape moderna a
anului! Paul Lazar Tonciulescu, in “Impactul Romei asupra dacilor”, scria ca
”dacii cunosteau si foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din
antichitate. Anul dacic avea 365,242197 zile, fata de 365,242198 la care a
ajuns astronomia moderna.

Calendarul dacic de la Sarmisegetuza permitea numararea zilelor unui an cu

ajutorul unor stalpi dispusi in forma de cerc, asa cum le-a iesit lui Knight si
Lomas. Insa, complexul megalitic de la Stonehenge avea o eroare fata de
„aparatul lui Uriel”: anul iesea cu 366 de zile! Deci, modelul trebuia cautat
la alta latitudine! Spre deosebire de ”anul megalitic”, anul dacic era uimitor
de precis, mai degraba acesta parand a fi inspirat din ”aparatul lui Uriel”.

Iordanes, care i-a cunoscut pe daci prin sec.VI e.n., consemna ca: „ in timpul
marelui preot Deceneu, dacii stiau teoria celor 12 semne zodiacale, cum
creste si scade orbita Lunii, cu cat globul de aur al Soarelui intrece globul
pamantesc, sub ce nume si sub ce semne cele 346 de stele trec de la rasarit la
apus, eclipsele, rotatia cerului, regulile prestabilite ale astrelor…”. Adica,
exact ce il invatase ingerul Uriel si pe Enoh. Nicolae Popa, autorul unei
analize comparative asupra complexului de la Sarmisegetuza si de
Stonehenge, a observat ca aliniamentele celor doua sanctuare sunt similare.

Axul care sectioneaza vatra de foc imparte cercul exterior in doua jumatati
egale din punct de vedere al pozitiilor stalpilor: de doua ori 34 de pozitii.
Potcoavele, atat la Stonehenge, cat si la Sarmisegetuza, prezinta un numar
identic de pozitii: 21. Dispunerea pe grupuri a pozitiilor lespezilor ce sustin
stalpii este identica. Nicolae Popa considera ca ambele monumente tin de
aceeasi traditie cultural-religioasa a unor populatii neolitice si au servit atat
la masurarea timpului, cat si pentru o destinatie ritualica.

Constructia de la Sarmisegetuza ar dovedi in plus, fata de cea de la

Stonehenge, un grad inalt de perfectiune in ceea ce priveste precizia
calcularii timpului. Modelul ”computerului ceresc” pe care ingerul Uriel i l-a
aratat lui Enoh se regaseste in toate sanctuarele dacilor. Poate in muntii
Daciei a avut loc initierea patriarhului antediluvian. In plus, sanctuarele
circulare sunt atribuite de istorici getilor si masagetilor. De catre istoricii
straini, ca cei autohtoni nu le atribuie nimic, decat, poate, ”branza”, ”miel”,
”ied”… Sanctuarele circulare abunda pe teritoriul Romaniei, la Adamclisi,
Sarmisegetuza, Cetatuia, Racos- 3 sanctuare, si, ultimul descoperit ( in
aprilie 2005), de la Sacele, pe dealul Bunloc. Intr-adevar, bun loc! Acest
sanctuar este mult mai mare si, se pare, mai complex decat cel de la
Sarmisegetuza.
„Aparatele ingerilor” de pe teritoriul Marii Britanii si Irlandei au fost durate
in piatra, ca ele sa ramana in picioare pentru posteritate. Ale dacilor erau mai
„flexibile”, cu stalpi de lemn pentru elementele variabile ale ”computerului”
si din andezit pentru cele fixe. Se poate trage concluzia ca preotii daci
stapaneau foarte bine tehnica de construire a acestor aparate circulare „ cu
stalpi, portaluri si ferestre”. I-a ajutat la calcule si „locul bun” pe care l-au
ales, aproape de paralela 45, iar la 45 de grade, orice formula de calcul
astronomic se simplifica pentru ca tangenta si cotangenta de latitudine este
egala cu 1 si se inlocuiesc, iar sinusul si cosinusul sunt radical din 2 pe 2 si,
la fel, se inlocuiesc. Cu alte cuvinte, nu-si scranteau mintea in calcule! De
aceea si ”calea in dar” era atat de precisa, in timp ce altii, avand acelasi
model astronomic, nu reuseau sa ajunga la precizia ”anului dacic”.

Asa cum au observat astronomii britanici legat de complexul de la

Stonehenge, atat Sanctuarul Mare de la Sarmisegetuza, cat si celelalte
descoperite pana in prezent, nu numai ca au o orientare exacta Nord-Sud si
respectiv Est-Vest, ci sunt astfel aliniate, incat razele Soarelui care rasare il
strabat de la un capat la celalalt doar intr-o singura zi pe an, pe 22
decembrie, atunci cand declinatia Soarelui este maxima si incepe iarna
astronomica.

La acea data, pe intreg globul unde se celebrau cultele Soarelui si al Lunii,

aveau loc ceremonii ale focului, ca Soarele sa nu ”inghete” sau sa dispara.
Cu acest prilej se faceau si prorociri generale. S-a observat la sanctuarele
dacice pozitionarea ”nodurilor Lunare”, puncte care au mare insemnatate
pentru astrologi. Includerea lor in ”aparatele” lui Uriel se justifica prin faptul
ca ”mesagerii” i-au invatat pe fiii lor si cum sa prevada ”ce se intampla in
toti anii”, sub aspect zodiacal.

Toti astrologii care se respecta tin cont de ”nodurile Lunare”, pentru ca

Nodul Sud arata bagajul interior cu care ne nastem, iar Nodul Nord este
calea pe care omul o are de parcurs. Din perspectiva geocentrica, Nodurile
Lunare rezulta direct din miscarile Lunii si Soarelui in jurul Pamantului, care
influenteaza dimensiunea spirituala a vietii. Soarele simbolizeaza Spiritul,
masculinitatea, actiunea. Luna este exponenta Sufletului, feminitatii,
receptivitatii.
Secretele Vaticanului
Secretele Vaticanului

Secretele Vaticanului

22 Decembrie, 2011

2,204 accesari

A aparut un numar considerabil de evanghelii în primele secole ale erei

noastre. Biserica nu considera drept canonice (conform cu regulile Bisericii)
decât Cărţile lui Matei, Luca, Marcu şi loan. Cea mai veche este cea a lui
Matei, care s-a inspirat direct din evanghelia Evreilor.

Un lucru trebuie subliniat : apocrifele şi vreo cincizeci de evanghelii care au

existat înainte de a fi distruse de conjuraţii, sau care există încă, sunt
unanime în a recunoaşte că Isus a trăit pe timpul lui Pilat din Pont şi a lui
Tiberiu.( Nu se cunoaste nici o relatare istorică putând sa acrediteze
autenticitatea existenţei lui Isus. Ea ar fi dovedită, se spune, prin Actele lui
Pilat, o suită de rapoarte adresate Impăratului Tiberiu de Ponţiu Pilat,
guvernatorul ludeei. In aceste acte ar figura o relatare despre viaţa şi moartea
lui Isus, crimele ce i se imputau de catre ludei, crucificarea sa şi chiar
învierea.

Aceste Acte, dacă au existat, au fost reinventate de catre Creştini, şi oricum,

nu a rămas nici cea mai mică urma. Numeroase false rapoarte ale lui Pilat au
fost scrise în acelaşi scop fraudulos, dar Biserica n-a păstrat nici unul.)

Nu prea se cade de acord în privinţa textului, a relatării faptelor şi chiar faţă

de persoana lui Isus.

Unele evanghelii dau lui Crist o figură, o doctrină şl o stare de spirit

diametral opuse relatărilor lui Matei, Luca, Marcu şi loan.
Relatările lui Matei şi Luca sunt ele însele adesea în dezacord formal cu cele
ale lui Marcu şi loan şi uneori in contradicţie flagranta cu propriile lor
expozeuri.

Aceste reticenţe, aceste nebulozităţi arata că timp de secole citirea celor

patru evanghelii canonice a fost interzisa credincaoşilor şi rezervata numai
oamenilor Bisericii

Documentele autentice au existat; mai sunt, poate, inca în Biblioteca

Vaticanului.

Despre acest subiect, Dr. M. Spencer Lewis, împaratul R-i-C, a scris în

„Viaţa mistică a lui Isus” :
„Noi (Noi: actualii iniţiaţi ai Marii Fraternităţi Albe care s-a continuat de Ia
faraonul Amenhotep IV şi din care faceau parte Esenienii si isus…) ştim că
Părinţii Bisericii primitive au avut acces la documente secrete, pentru că, în
conciliile Bisericii creştine primitive şî în dîscutiile care s-au desfăşurat între
cele mai înalte autorităţi ale Bisericii primitive, au făcut aluzie la unele părţi
din manuscrise şi documente oficiale tratând despre crucificare şî alte
evenimente din viaţa lui Isus care sunt acum ascunse sau eare au fost
distruse.

Una din principalele griji ale Părinţilor Bisericii da îa sec, VII la XII a fost
de a-şi procura toate manusicrisele şi lucrarile ce se aflau în preţioasele
colecţii în ţări din Orient, care puteau conţine informaţii diferite de cele
reţinute de ei”.

loan, apostolul, care devine episcop în Efes, ar fi autorul celei de a patra

carţi, dar este recunoscut şi admis ca această pseudo-evanghelie a fost
compusă tardiv de teologi abili.

Sigur nu este făcuta de loan, despre care, de altfel, nu avem nici o dovada ca
a existat.

Dintre cincizeci pana la o sută de evanghelii care au apărut în sec. II şi III al

erei noastre, comunităţile creştine, pentru a pune capat disputei, adoptara
relatarile lui Matei, Luca, Marcu şi loan şi le-au considerat ca egal de sfinte
şi veridîce, în ciuda lacunelor şî a contradicţiilor lor..
Evangheliile, fiind carti „inspirate” de Sfântul Duh’, nu trebuie — în
principiu — sa fîe criticate sau discutate.
In zilele noastre, această consideraţie s-a redus mult şi teologii admit de
buna voie ca evangheliile trebuie sa fie interpretate şi chiar corectate „în
sensul bun”.

„Nu se pot admite decât patru evanghelii, scrie Sfântul Jerome : toate
neroziile apocrifelor (altor evanghelii) sunt bune de povestit ereticilor morţi
şi nu credincioşilor in viaţa”
„Ba deloc, replica adversarii lui Jerome : în evangheliile voastre canonice se
află nerozii, contradictii, fapte în opoziţie, ireductibile…*’

Pentru a acorda relatările, Biserica a modificat în mai rnulte rânduri, dacă nu

a machiat, Scripturile.

Tasian, discipolul lui Justin, a încercat chiar sa aranjeze totul scriind

„Evanghelia după cele patru (un fel de coordonare a povestirilor lui Matel,
Luca, Marcu şi loan, Matei spune că Isus este fiul lui losif, descendent
euccesiv din lacob, Mathan, Eleazar, Eliud, Achim, Sadoc, Azor etc.» pâna
la Salomon, David şl Abraham. (Cap. 1-1, 2, 8, până la 16)

Luca spune ca Isus este fiul lui Josef, dar descinzând din Heli, Mathan, Levi,
Melchi, Janna, Josef, Mathatias etc., până la Abraham, Sem, Noe, Enoch şi
Adam. (Cap. III 23-24 până la 38)

Este curios de notat că în ciuda divergenţelor fundamentale, evangheliile lui

Matei, Luca, Marcu şi loan sunt zise sinoptice, adica asemănatoare!

De altfel, zice bunui sfânt, când este vorba de teze total contradictorii — cele
ale genealogiei lui Isus, de exemplu — trebuie să crezi că ele se împacă.
chiar dacâ nu ştim cum!

Ioan, căruia trebuie să-i fie suspectată relatarea, este in contradicţie formală
cu Matei, Luca şi Marcu, privind cronologia săptămânii Patimilor. Nici unul
nu fixeaza Paştele la aceeaşi data.
Isus, după loan, ar fi fost crucificat nu vineri, ci sâmbată, în ajunul Paştilor.

Divergenţele sunt şi mai mari în ceea ce priveşte învierea sau, mai exact,
apariţia lui Isus.
- Cele doua Marii (Maria Mama si Maria-Magdalena) erau prezente, asigura
Matei.
- Eroare. spun Luca şi Ioan : numai Maria-Magdalena era acolo !
Nu exista deci nici o marturie veridică asupra autenticitatii evangheliilor.

De altfel, Biserica, cu prudenţă, le „atribuie” şi le prezintă ca scrise dupa

Matei, Luca, etc.

In secolul II şi III, dupa I. C. erudiţii şi doctorii Bisericii, precum Irineu,

Clement din Alexandria şl arzătorul Tertullian, gândesc ca evangheliile au
fost scrise de catre apostoli şl ca ele erau atât dovezi directe cât şi inspiraţie
divina.

Polycarp, care ar fl fost numit episcop de Smyrna de Ioan Evanghelistul, pe

la anul 80, a fost dlntre toţi sflnţil, cle mal demn şi mai stimat.
Contrar apostolilor care l-au renegat pe Isus, el preferă supliciul decât
ruşinea renegării şi a murit ars de viu pe un rug, .făra sa se plânga, fară sa
sufere ca Isus, intr-atât era blindal de credinţă.

Ca şi bonzii care se sinucid prin foc!

Polycarp este autorul unei scrisori catre Filipieni, cu privire la scrierile

(contestate) ale lui Ignaţiu Theodoruş (primul sfânt Ignaţiu) despre care s-a
zis, fals, ca i-a fosf poruncita de apostolul Petru)

Ori, Polycarp vorbeşte de bine despre primele trei evanghelii, dar nu şl

despre cea a lui loan!

Caci evanghelia lui loan nu exista la începutul secolului II !

El este citat pentru prima data de Teofil din Antiohia, pe la anul 180 !

Pe scurt, se Intâmplă ca, după mai multe secole, evanghelia cea mai
apreciată, cea mal „Iniţiatica”, spun beoţlenii” scrisa de „vulturul loan care
dormea în braţele lui Isus şl la stârşit la Ghetsemani, intre Petru şi lacob”. se
afle ca este un fals notoriu alchimizat In secolul
II sau III, pentru a suplini lipsa de ţinuta teologica a primelor trei scrise !

Este o evanghelie ,,nu de fapte”, se spune, ci „de idei”.

Pentru a te descurca în această încâlceală, trebuie si ai o oarecare idee despre

climatul care domnea, acum 2000 de ani, în Egipt şi în Asia Mica, adica în
punga orientală a bazinului mediteranean.
Gnosticismul — ca de altfel şi în zilele noastre spiritiştii, teosofii şi cei ce
cred în revelaţii divine — era la baza tuturor religiilor şi tuturor sectelor.

Cirint era şeful unei secte ieşite din creştinism, dar el nu recunoştea originea
divina a lui Crist.

Noi împrumutăm din Marele Dicţionar al sec. XIX, aceste note, care ne
clarifîca asupra stării de spirit a oamenilor din primul secol:

„Cirint admitea existenţa a două principii opuse si nu binele şi raul, ci un

principiu esenţial activ, existând prin el însuşi : Dumnezeu ; şi un principiu
pasiv, neexistând prin el însuşi şi imperfect : Materia.

Autorul lumii nu era Dumnezeu, care nu putea intra în legatura cu Materia :

creatorul aparţinea uneia din ultimele clase a sub-spiritelor inferioare,
numite şi de Theodor forţe şi îngeri, dar purta în el ceva din Fiinţa divină…

El era ca un eon (Eon : dîn grecul aion = timp. Este spiritul, emanat de
Inteligenţa lui, Dumnezeu, mesagerul lui Dumnezeu pe lângă oameni)
creatorul legislaţiei mozaice…
Isus nu era fiul lui Dumnezeu ; un eon numit Christ s-a unit cu eî, în timpul
botezului dîn apele lordanului şi l-a părasit în ziua crucificării.

Ciririt, evreu prin naştere, credea în legea mozaica, obligatorie şi în viitoarea

dominaţie a poporului iudeu asupra lumii… Cirintenii se foloseau de
Evanghelia Evreilor.”

Un discipol de-al lui sfântul Paul, cu numele de Caius, publică o apocalipsa

sub numele unui apostol, dând-o ca înspirată de eoni.

Despre acest subiect, unii exegeţi cred că Apocalipsul zis al sfântului loan,
ar fi fost scris de Cirint.
PAPII ŞI CHARLEMAGNE CORECTEAZA EVANGHELIA

Aşa cum ne spune amicul nostru scriitorul Kronos, în „Eseu de meditaţii

imateriale”, Biserica a socotit, sub papii Grigore a VII-lea şi Inocent al III-
lea, ca e bine să editeze pentru folosul preoţilor, un rezumat foarte blând al
Evangheliilor, unde s-au introdus ritualuri şi rugăciuni zilnice.

Acesta este Breviarul.

Trebuie subliniat ca traducerea Evangheliilor era odinioară interzisa, „de
teama ca sa nu se strecoare vreun nonsens sau o eroare” !

Nu îţi vine sa crezi în acest pios scrupul, când ştim ca conciliile, papii şi
suveranii creştini, au traficat cu neruşinare „sfintele Scripturi1*, inclusiv
traducerea lul sfântul Jerome, în sec. IV, adica Vulgata, care este singura
acreditată de Biserica creştina din Roma !

Cele mai radicale modificări, scrie Kronos, dateaza de la conciliul din

Niceea şi au fost motivate prin înţelegerea dintre Papa Damase 1 şi
împăratul Constantin.

Cu aceasta ocazie, cele mai vechi Evanghelii şi mai ales Evanghelia Evreilor
(evanghelia primitiva a sfântulul Matei), au fost declarate şi ţinute secrete
(apokruphos== apocrife).

In afară de asta, în cele patru Evanghelii care au ramas, au fost facute

adăugiri, sustrageri şi modificri de care se miră sfântul Jerome, însarcinat de
a face traducerea în limba latină.

El se mira cu atât mai mult cu cât tocmai traducea în latină Evanghelia

Evreilor şi de care i se împunea sâ nu ţină seama!

Apoi sfântul Victor, epîscop din Tumones (Africa), ne spune că la sfârşitul

sec. V. papa Anastase II ordona să se examineze, să se critice, cenzureze şi
amendeze din rsou sfintele Scripturi.

Charlemagne, cu puţin înaintea morţii sale, făcu la fel (Duchesne : Historiae

Francor scriptores) imitat de papa Sixt Quint (1585-1590), care completa
opera pe care predecesorii săi au început-o, pentru a face pe placul
împaratului.

La acea epocă, Biserica fabrica o epistol a sfântulul Petru, respinsa apoi de

teologi şi un document, relativ la o donaţie atribuita împaratului Constantin,
pentru a-l starni pe Chalemagne sa-îiconstituie un regat în Italia.

GUTENBERG ŞI EVANGHELIILE

Mai mult, mii de corecturi au fost făcute şi papa ameninţa cu teribile

anateme pe oricine va îndrăzni în viitor sa se atîngă de texte . apoi facu o
noua revizie, care a modifîcat mai mult de doua sute de pasaje !
Papa Clement al VIII-Iea (1592–1605), la puţini ani, facu noi rectificări care
au fost din fericire ultimele, caci tiparul era inventat !

Pentru ce toate aceste modificari ? Este foarte simplu, cea mai mare parte
din dogme fiind în contradicţie cu sfîntele carţi, trebuia sa se puna sfintele
scrieri de acord cu dogmele !

Trebuia ca între Dumnezeu şi om sa nu existe decât Biseraca, careia omul

trebuia să se supuna în prealabil, fara de care nici un contact cu Dumnezeu
nu îi era permis.

Christos a spus totuşi : „Dumnezeu este pretutindeni” (dar aici este un

panteism periculos ! Nu trebuia riscat ca omul sa adore pe Dumnezeu în
credinţa sa !

Numai Biserica dicta voinţa lui Dumnezeu !

‘ Acest cuvânt, voinţa, este contrar liberului arbitru, pe care creatorul ni l-a
permis : evangheliile primitive nu vorbeau decât de dorinţele lui Dumnezeu,
care acţioneaza asupra tuturor creaturilor sale, mai ales asupra omului,
pentru a-l ajuta sa le împlineasca.

ADEVARATA RUGACIUNE A CREŞTINILOR

Deci Evanghelia este sursa de erori şî contradicţii, dar în plus s-a stabilit o
complîcitate între preoţi şi credincioşi de a schimba ceea ce trebuia
considerat lucrul cel mai sfânt : rugăciunea.

Fiecare joacă jocul, ştiind bine la ce să se aştepte

— Faceţi-vă rugăciunea dimineaţa şi seara, recomanda bunul preot!

Şi credinciosul, îşi face efectiv ruga … dar nu o spune pe cea bună !

A face vine din latină, facere, care înseamnă : a fasona, fabrica, construi,
combina.

Ah, pentru a fabrlca, combina, Dumnezeu este servit ! Căci, se pot controla
uşor, creştinii, preoţii, atât în intimitatea camerei lor, cât şi în public, în
biserica, inventa, fabrica o rugăciune, care, ineluctabil. îi va duce în infern !

„Pomana este ruga prin excelenţă : ea atinge mereu un scop” zice Feneton,
arhiepiscop de Cambrai !
„Ce rugă este mai plăcută decât a şterge lacrimile celui sărman”, zice
Bossuet… care, cu siguranţa, nu se gândea la pacătoasa care ştergea
picioareîe lui Isus.

Sfântul Matei, în evanghelia sa, cap. V, vers 9-13, indică creştinilor cum
trebuie sa-l cinsteasca pe Dumnezeu !

(9) „Va veţi ruga deci în această manieră : Tatal Nostru carele eşti în ceruri,
fie binecuvântat numele tau.

(10) Vie împărâţia ta, facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ .

(11) Pâinea noastra cea de toate zilele da ne-o noua.

(12) Şi iarta greşelele noastre, precum iertăm şi noi celor greşiţi.

(13) Si nu ne duce pe noi în ispita, şi ne izbăveşte de cel rău. Amin î”

ÎNTINSELE PUSTIURI DIN PARADIS

Această rugăciune este magnifica şi demna de cea mai înalta stimă, cel puţin
pentru ereticii care suntem. Am avea scrupule sa schimbam cât de cât ceva.
Vai! Creştinii au golit-o de seva sa hranitoare suprimand partea cea mai
importantă din text : Şi iarta-ne noua greşelile, precum şi noi iertam celor
greşiţi nouă.
lată cum arată o dorinţă magnifică de dezinteresare, de milă, de voinţă de a
place lui Dumnezeu pentru a ajunge în regatul sau.

Căci Luca (XVIII, 25) a precizat bine :

,,Mai degrabă va trece cămila prin urechea acului, decat va intra în rai
bogatul‘.

Totul este clar, net, respectabil, dar tot aici este puţina ipocrizie păcătoasă a
pseudo-creştinilor, burghezi egoişti şi capabili, care deliberat, omit din
rugăciunea lor tot ce are legatura cu rotunjirea portofelului lor !

0 foarte mică frază, în adevar, dar a cărei respectare, rnodificând

comportamentul societaţii umane, ar schimba dintr-o dată faţa lumii!

Ori, se poate constata : în zilele noastre, rugăciunea zisa în biserici este

amputată : exist incontestabil o înţelegere între preoţi şi credincioşi pentru a
„uita” aceasta poveste a datoriilor !
In acelaşi mod, iudeii „uita legea lui Moise care ordona oricărui Drept,
oricărui Credincios, odată la cincizeci da ani, să elibereze sclavii, sa
plateasca datoriile, sa redea proprietarilor primitivi pământurile înstrăinate.

Ironie a hazardului sau o premoniţie ?

în capitolul VII din evanghelia sa, Matei, prevăzând poate sectarismul,

razboaiele Religiei, Inchiziţia, simonia, rasismul etc. notifica expres :

(20) Veţi recunoaşte deci pomii prin fructele lor.

(21) Cei care îmi spun : Doamne, Doamne nu vor intra toţi în împărăţia
cerurilor ; ci numai acela (subliniat în text) va intra, care împlineşte voinţa
tatălui meu care este în ceruri.

In pustiile posomorâte, îngrozitoare, din Paradis, există puţini creştini, puţini

oameni din toate zarile, dîn toate credinţele, dacâ am crede Evanghelia.

BIBLIA A FOST FALSIFICATA

Poruncile au fost dictate lui Moise pe muntele Sinai

si Legea a fost scrisă de Dumnezeu însuşi. (Exod, cap. XXXII) :

(15) Moise se întoarse deci de pe munte, ţinând în mână cele două table
drept marturie, scrise pe ambele părţl.

(16) Ele erau lucrarea lui Dumnezeu ; după cum scrierea ce era gravată pe
aceste table era tot de mâna lui Dumnezeu.

Ar parea de neconceput ca credincioşii să îndrăzneasca să conteste şi să

falsifice ceea ce există mai sfânt, mai divin în Lege : Poruncîle lui
Dumnezeu,

Şi totuşi…

CELE 15 PORUNCI

Poruncile lui Dumnezeu, sau Decalogul, figureaza in Biblia canonică zisa

Vulgata, în Exod, capitolul XX, Stă scris :
(1) Domnul vorbi apoi în acest fel lui Israel :
*) Este bine de precizat ca Domnul este Dumnezeul Israeliţilor, poporul
sfânt. dar şi al altor popoare.

Se zice în Exod: cap; XIX v: 5 ; „Daca deci veţi asculta vocea mea şi veţi fi
cu mine, veţl fî singurul din toate popoarele pe care îl voi păstra ca pe
propriul meu bun, caci întregul pământ este al meu”!

Mai departe ; „Veţi fi imperiul meu şi un împeriu consacrat prin sacerdoţiu :

veţi fi naţiunea sfântă”.

Poruncile lui Dumnezeu sunt date cu variante Importante in Deuteronom v.

v. 6 la 21;

(4) Nu veţi face idol din nici o figură ce este sus în cer si jos sub pamânt,
nici din tot ceea ce este în apa si sub pământ.

(5) Nu îi veţi adora şi nu le veţi da suverunul cult. Căci eu sunt Domnul,

Dumnezeul vostru, Dumnezeul puternic – şi gelos, care răzbună nedreptatea
parinţilor asupra copiilor până la a treia şi a patra generaţie în toţi cei care
mă urăsc.

(6) Şi care da (sic) îndurare pentru mii de generaţii celor care mă iubesc şi
păzesc preceptele mele.

îată ceea ce este clar, precis şi autoritar : al doilea comandant interzice

formal de a desena sau de a forma imagini ale lui Dumnezeu, ingeri şi sfinţi,
Isus, Maria, Gabriel etc. Este chiar categoric interzis sa reproduci ca imagine
orice ar fi figurativ în cer sau sub pământ.

Crucifixul este incontestabil un sacrilegiu şi tot la fel sunt statuile Sfintei

Familii şi ale apostolilor, irnaginile pioase inserate în cartea slujbei, Biblia,
susţinuta prin desene şi foţografii, presa ilustrată, fîe ea editată de Iudei sau
de Catolici.

Mai e de spus imediat ca directorilor de ziare le e .asigurat un loc bun, în

infern, alaturi de confraţii lor de la televiziune.

De notat ca Poruncile nu sunt numerotate, dar se pot aranja în 15 precepte

principale :
1. Nu veţi avea zei straini (ver. 3 cap. XX Exod)!)

2. Nu veţi face chip cioplit (ver. 4)

3. Nu veţi adora chipurile (ver. 5)

.4. Nu veţi lua în deşert numele Domnului (ver. 7) ‘

5. Veţi sărbători ziua sabatului (ver.

6. Veţi cinsti pe tatăl şi mama voastra (ver. 12)

7. Nu veţi ucide (ver. 13)

8. Nu vă veţi deprava (ver. î4)

9. Nu veţi înşela (ver. 15)

10. Nu veţi face false mărturii (ver. 16)

11. Nu veţi dori casa aproapelui, nici femeia si nici bunurile sale (ver. 17) ;

13. Imi veţi face un altar de pamânt (ver. 24).

14. Nu veţi face idoli de argint şi nici de aur (ver. 23).

15. Dacă veţi face un altar de piatră, nu-l veţi clădi din pietre cioplite, căci
va fi murdarit daca veţi folosi dalta. (ver 25)

16. Nu veţi urca pe trepte altarul meu (ver. 26).

LEGEA LUI DUMNEZEU ESTE RIDICULIZATA

Constaţi uluit că 12 prescripţii din 15 sunt ridiculizate de Biserică ; în
adevăr, nu se respectă decât poruncile l şi 4. a nu avea zei străini şi de a nu
jura.

Dumnezeu însusi este sfidat, căci neascultându-L, ucigand, furând catedrale

nu înseamnă a-L cinsti!

Papa Alexandru VI — pentru a nu-l cita decât pe acesta -— mergea şi mai

departe în sacrilegiu : el a avut de la Rosa Vanozza, care era maritată, cinci
copii, printre care celebrii Cezar şi Lucreţia Borgia.
Acest papa, care, în ce-l priveste, viola cele ciricisprezece porunci, muri în
1503, otravit, se spune, cu o băutură „pe care o bau din greşeală şi pe care o
pregatise pentru un cardinal căruia ii râvnea bunurile”.

Ramâne de ştiut daca Dumnezeu a fost inspirat indicând aceste prescripţii,

dintre care majoritatea sunt înţelepte, dar din care, vai ! unele ne par atât de
demodate.

Desigur acesta este motivul pentru care oamenii rectifică şi cenzureaza

Evanghelia : corectează adică cuvântul lui Dumnezeu şi pe cel a lui Crist.

DUMNEZEU ESTE EXCOMUNICAT

La al 3-lea Conciliu de la Niceea, care era al 7-lea, şi s-a ţinut de la 24

septembrie la 23 octombrie 787, trei sute saptezeci şi şapte de episcopi din
Grecia, Turcia, Sicilia şi Italia, întruniţi in Sfânta-Sofia din Constantinopole,
au decretat ceea ce urmează contra iconoclaştilor :

,,Decidem ca sfintele imagini, fie in culori, fie în mozaic sau din orice
materie convenabilă, trebuie să fie intreprinse, fie în biserici, pa vasele,
hainele sfînţite, zidurl, fie în case, fîe pe drumuri; căci cu cât îi vedem mai
mult in imagini pe Isus Christos, pe sfânta sa mamă şi pe sfînţl, cu atât
suntem îndemnaţi sa ne amintim de originale si sa le iubim.

Trebuie dat acestor imaginu respectul şi adorarea onorifica, după credinţa

noastra, adevarata latrie (adoraţie) care nu convine decât naturii dîvine.

Se va putea, totuşi apropia de aceste imagini tămâîe şi lumânărî, cum se

foloseşte cu privire la cruce, evanghelii şl alte lucruri sfinţite; totul după
piosul obicei al vechilor, caci cinstirea este legată de originalul pe care il
reprezintă.

Asta este doctrina sfinţilor Parinti şi tradiţia Bisericii catolice; cei care
îndrâznesc să gândeascâ altfel, poruncim ca ei sa fie destituiţi, dacă sunt
episcopi sau preoţi şî excomunicaţi daca sunt călugari sau laici”.

Această decizie a fost incontestabil cea mai importanta pe care oamenii au

luat-o vreodată, căci ea destituia pe Dumnezeu sau excomunica dupa cum
era consîderat ca preot sau ca laic!
In adevăr, Dumnezeu, in poruncile sale, interzicea forma de a tipări, desena
sau grava, adica de a face imagini ! Ceea ce a fost categoric blamat de
teologii de la Niccea

Rămâne deci de ştiut, dacă Dumnezu mai exista sau a fost excomunicat de
Biserică.

Primul conciliu de la Niceea s-a tinut în 325. El întrunea 2048 de episcopi,

din care cea mai mare parte erau veniţi pentru a combate şi nega divinitatea
lui Isus.

Imparatul Bizanţului, Constantîn I-iul. reuşi sa-i ducă de nas şi impuse pe

Chrîst divin ameninţând pe ron-testatari cu „exilul” daca persistau în a nu
accepta ,judecata emisa de majoritate.”

„Majoritatea”, ca la grevişti de la Renault şi Peugeote, grupa 318 Parinţi;

,,minoritatea” opozanţilor atingea, la început, cfra de 1500.

Ameninţarile au redus contestatarii la douazeci şi doi de episcopi, printre

care preotul Arius şî Eusebiu, episcop de Gesareea. Au fost total
excomunicaţi.

Carţile lui Arius au fost arse şi conciliul decretă pedeapsa capitala contra
tuturor celor care deţineau un exemplar.

Sigur, nu trebuie negata, toata valoarea Bibliei. chiar dacr tot ceea ce
trateaza despre Evrei şi privilegiile lor este fals şi lipsit de fundament.

De exemplu, Exodul este o pura fabulaţie în care o aventură, peste masura

îngroşata, se întâmplă unui trib nomad

Nici un egiptolog nu crede în aceasta rocambolescă aventură despre care nu

avem nici un document.

In cursul unei emisiuni televizate la 30 iulie 1970, Dl Jean Leclant, titularul

catedrei de egiptologie din Sorbona, Shafik Allam, conferenţiar la
Universîtatea din Tubingen, Labib Habachi, directorul serviciului de
Antichitaţi din Cairo şi Andre Caquot, director de studii la Şcoala Practică
de înalte Studii, specialist în Biblie, au fost de acord că Biblia era un roman.
Dl. Labib Habachi asigura ca în Egipt, n-au fost în timpul lui Moise, decât
câteva sute de strămoşi ai Evreilor. Şi aparţineau unor naţiuni diferite,
nomade.

Pentru profesorul A. Caquot, creaţia artificială a poporului evreu nu urcă

decât până la trei mii de ani. Reiese din aceste mărturii ca relaţia din Exod în
deşertul Egiptului, pâna la pseudo-intrarea în Pământul fagăduit, este un fals,
cu adevărat elaborat în timpul lui Solomon.

Faimoasa trecere a Mării Roşii este deci şi ea de domeniul ficţiunii, cu atât

mai mult cu cât clericii egip-teni de la Casa Scribilor, mereu atenţi în a
povesti cel mai mic fapt divers într-un imperiu unde nu se petrecea în
general nimic, nu ar fi trecut cu vederea furtul vaselor de la templu de catre
Evrei, fuga lor în deşert, deplasarea armatei faraonului, înghiţirea ei de
valuri..

Ori, toate arhivele istorice şi tradiţionale ale Egiptului sunt mute asupra
acestor evenimente !

Profesorul Caquot, socotind ca nu s-a întâmplat nimic din toate astea, crede
că această relatare mincinoasă este poate simbolica, daca ea înfăţişează
victoria lui Dumnezeu asupra apelor şi pe cea a Israelului asupra Egiptului.
Astfel, Israel şi Biblia nu ar fi în realitate, decât nişte emanaţii artificiale,
fabricate, inventate, cum ,sunt scrierile altor popoare şi ale altor religii.
Insuşi zeul Yahve, este împrumutat de la beduinii din deşert.

YAHWE NU ERA DUMNEZEUL EVREILOR

lată ce ne spune despre acest subiect Dl. Caquot: „Partea inferioară a

coloanelor sălii hipostil a templului nubian din Soleb este acoperita de
ecusoane conţinând nume de popoare din Asia şi Africa învinse de Egipteni

Fiecare ecuson este prevăzut cu bustul unui barbat (în basorelief) ale carui
mâini sunt legate la spate.

Mai multe ecusoane încep prin formula !

t3 s3-s-w” „tările Shabou ale Beduinilor de…” si unul din ele poartă : t3 s3-
s-wy-h-w3-w ;
w3-w trebuie probabil vocalizat -wo, aşa ca acest ecuson vorbeşte de
,,Beduinii lui Yahwo”
Este foarte tentant şa vezi acolo acelaşi nume ca al lui Dumnezeu din Biblie.
caci se banuie de mult timp că tetragrama trebuie sa fi avut pronunţia
originala Yahwo şi nu Yahwe.

Dar în acest document, y-h w3-w nu este un nume divin. Celelalte ecusoane
te fac să crezi ca este un nume de loc, de ţara a celor pe care Egiptenii îi
numeau Shasu (nomazi traind la est de istmul de Suez

La fel, egiptologi competenti ca S. Herrmann şl J. Leclant nu ezita sa admita

identitatea numelui divin israelit cu numele unui loc situat la est de Egipt.

Se poate în adevar ca numele Zeului lui Israel sa vina de la numele unui loc,
poate cel al unui munte ce s-ae afla exact in regiunea de unde diverse texte
biblice au facut sa vina YHWH.

Moartea lui Decebal de pe Columna lui Traian

Moartea lui Decebal de pe Columna lui Traian

Moartea lui Decebal de pe Columna lui Traian

20 Noiembrie, 2011

4,032 accesari

Victoria lui Traian asupra dacilor a fost mai mult decât o simpla victorie
militară: a fost începutul unui jaf care a scos Imperiul roman din criză.
Tezaurul dacic regal, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii
de tone de aur şi argint, rectificate de istorici la câteva sute, prin ştergerea
unui zero), a dus la o scădere a preţului aurului în imperiu, la scutirea
cetăţenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole şi jocuri ce au
durat 123 de zile – cele mai lungi din istoria imperiului.

Romanii şi-au exprimat bucuria pentru înfrângerea dacilor, punând să fie

ucişi în jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi şi 11 000 de fiare
sălbatice. Minele Daciei au furnizat în continuare aur imperiului, finanţând
ample programe de construcţii, între care şi grandiosul for al lui Traian.

Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal întreg, iar pentru a marca acest
efort a fost înălţată o columna. Era o columnă albă, goală, iar inscripţia de pe
soclul său spunea ca acest monument s-a ridicat pentru a marca înălţimea
colinei excavate. Era viitoarea Columna a lui Traian. La un moment dat, la
scurta vreme după inaugurare, cuiva i-a venit ideea decorării columnei.
Probabil arhitectului Apollodor din Damasc.

Monumentul, înalt de 38 m, a fost decorat cu benzi săpate în spirală,

acoperite cu scene de luptă, asemenea cadrelor unui film, reprezentând
desfaşurarea celor două războaie daco-romane. Mulţi specialişti susţin chiar
că reprezentările de pe columnă erau în culori, că marmura a fost pictată.
Astfel a luat naştere unul dintre cele mai grandioase monumente din cate a
avut antichitatea, admirat şi imitat de-a lungul timpului. Doar inscripţia a
rămas aceeaşi, fără să pomenească nimic de războaiele cu dacii.

Pe columnă apar foarte multe scene în miscare, complexe, elaborate,

compuse pe mai multe planuri. Figurile sunt expresive şi, deşi sunt peste
2500 de feţe reprezentate pe columnă, rareori se găsesc unele care să semene
între ele. Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, de durere şi
compasiune. Desi romanii sunt prezentaţi mereu învingători, deşi nu există
nici o imagine de roman ucis în luptă, în vreme ce dacii sunt arătaţi zdrobiţi
în toate înfruntările, chirciţi, căzuţi sub copitele cailor, săgetaţi, decapitaţi,
cu toate acestea, se desprind din aceste reprezentări o mare compasiune şi
admiraţie a autorului faţă de daci. Dacii luptă până în ultima clipă pentru a-şi
apăra libertatea şi pământul.

Mai mult, în afară de celebra scena a sinuciderii lui Decebal, există mai
multe scene de sinucidere în masă a dacilor, care nu au acceptat să ajungă
prizonieri în mâinile romanilor: fie îşi străpung pieptul sau gâtul cu
pumnalul, fie, într-o scena mult discutată, beau otravă. (Dupa alte
interpretari, ar fi vorba de împărţirea ultimelor provizii de apă, nu de
împărţirea otrăvii.) Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columnă.
Durerea este sfâşietoare, dar este mai mult durerea înfrângerii decât chinul
morţii.

Mulţi dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columnă au afirmat

că la baza povestirii ilustrate pe acest monument se află cartea pierdută a
împăratului Traian despre razboaiele cu dacii; că, de fapt, columna nu este
decât “ilustraţia” acelei cărţi, respectând succesiunea episoadelor,
evenimentelor, personajelor şi descrierile din carte. Multe din episoadele
columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil înţelese de romanii, care erau
familiarizaţi cu textul cărţii lui Traian şi recunoşteau uşor pe fusul columnei
cele descrise în carte. Pentru noi însă, care nu am avut sub ochi această carte,
ele rămân o enigmă.

Deşi timpul şi-a lăsat amprenta pe suprafaţa columnei, ea a rămas totuşi

întreagă, după aproape doua mii de ani. Culorile s-au şters primele, apoi
numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adăugate s-au pierdut
(armele din mâinile războinicilor erau dificil de reprezentat în marmură, în
relief, din pricina fragilităţii lor, aşa încât au fost inserate arme metalice).

La Muzeul de Istorie a României există o copie a columnei în mărime

naturala, executată în anii 30, şi ajunsă în ţară în 1967. Dar în vreme ce
scenele de pe columna de la Roma cresc în spirala de la baza spre înălţime,
unde nu mai pot fi văzute de la distanţă, copia de la Bucureşti nu este
compusă pe înălţime, ci este desfăşurată pe orizontală, scenă cu scenă, în aşa
fel încât să poată fi văzute toate detaliile. (în antichitate, columna putea fi
“citită” din clădirile care o înconjurau, şi care aveau cel puţin doua etaje.)

Undeva spre vârful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu
greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfăşoară scenele
cele mai dramatice: căderea Sarmisegetuzei, sinuciderea lui Decebal şi
sfârşitul războiului. De fapt, sfârşitul istoriei unui neam. După ce Decebal a
înţeles că nu mai are scăpare, a ales să-şi curme singur viaţa, pentru a nu trăi
dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian. Urmărit prin pădure
de un grup de romani, Decebal aleargă calare, alături de alţi nobili daci. Este
ajuns din urma, iar în momentul în care soldatul din spate îi întinde mâna
într-un gest care îi oferea viaţa (dar şi sclavia), Decebal se lasă să cadă de pe
cal şi îşi duce spre gât sabia încovoiată.
În scena următoare, doi copii daci sunt capturaţi de romani, probabil fiii lui
Decebal. Iar în scena imediat următoare, doi soldaţi prezintă unei mulţimi,
pe un scut, capul lui Decebal. Ambii au privirea întoarsă, nici unul nu se uita
spre scut şi spre capul sângerând al regelui dac. Sursele scrise spun ca atât
capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma şi azvârlite pe treptele
templului Gemoniilor. În scena imediat următoare, trei nobili daci, cu
siguranţă de mare vază, sunt prinşi în munţi de un grup numeros de soldaţi
romani. Intre ei poate se aflau şi fratele lui Decebal, Diegis, şi marele preot,
Vezina.

Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un număr foarte mare de soldaţi
romani, după cum rezultă din ilustrarea a nu mai putin de 16 figuri de
legionari. Ultimele rezistenţe dacice sunt înăbuşite în munţi. Un grup de
daci, cu bagaje, se întorc la casele lor (sau, din contră, părăsesc ţara
ocupată), apoi un şir de animale domestice închide lungul şir al reliefurilor
de pe coloană. Nu urmează nici o procesiune, nici un marş triumfal, nici o
defilare glorioasă a armatei, nici o intrare strălucitoare în Roma. Un final
neaşteptat pentru un monument care trebuia sa celebreze victoria, triumful,
gloria lui Traian, un final macabru şi plin de tragism.

Episodul prezentării capului lui Decebal de pe Columna este confirmat de un

izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibilă. Acum câteva decenii s-a
descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un
monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus
lui Traian capul lui Decebal. Mormântul conţine o inscripţie care confirmă
fapta acestui soldat şi un relief reprezentând un călăreţ care se repede la un
om prăbuşit la pământ, înveşmântat în straie de dac, şi din mâinile căruia
cade un pumnal încovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai îşi luase
viaţa.

Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentată şi pe obiecte de ceramică

din Galia şi din Spania, dovadă că i-a impresionat pe contemporani. Cu totul
ciudat este faptul ca relieful de pe Columnă, în care capul lui Decebal este
prezentat pe scut (sau pe o tava) a fost distrus prin ciocănire minuţioasă,
milimetru cu milimetru. Nu se mai văd decât contururile care sugerează,
vag, despre ce este vorba: un castru, în interiorul căruia se vede un cort
militar, în faţa căruia două personaje prezintă unei mulţimi, alcătuită din
soldaţi romani şi daci prizonieri, un scut pe care este aşezat un cap uman.
Cine a distrus această scenă şi de ce? Cine putea ajunge la varful Columnei,
înarmat cu o unealtă de zdrobit, probabil un ciocan, şi ce l-a determinat să
şteargă de pe Columnă această scenă ? Caci un lucru e sigur: nu este vorba
de o distrugere accidentală, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este
mâna cuiva care a vrut să facă să dispară din istorie aceast cumplit episod.

Specialiştii care au studiat Columna au oferit o interpretare total

nesatisfăcătoare şi necredibilă: creştinii ar fi şters scena! În anul 1536, soclul
Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul
al III-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu
1558. În sfârşit, în perioada 1589-1590, în vârful Columnei, în locul statuii
lui Traian, dispărută încă din antichitate, a fost aşezată statuia Sfântului
Petru. Se presupune că scena prezentării capului lui Decebal a dispărut în
această perioadă, deoarece atingea sensibilitatea creştinilor, era prea
macabră pentru gustul lor şi de aceea a fost ştearsă.

Totuşi, pe columnă apar reprezentări cel puţin la fel de macabre, încă din
primele scene: soldaţi romani prezentând împăratului capete de daci, capete
de daci înfipte în pari în faţa unui castru, un soldat ţinând în dinţi, de păr, un
cap de dac desprins de corp etc. Apoi, pentru secolul al XVI-lea, astfel de
reprezentări nu erau macabre. Mai mult, creştinii erau familiarizaţi, din Noul
Testament, chiar cu imaginea Salomeei purtând tava cu capul Sfântului Ioan
Botezătorul.

Sa fie vorba de apărarea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigaş, aşa

cum au sugerat alţi cercetători? Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena
imaginea lui Traian, mai mult decât întreg războiul de distrugere a neamului
dacilor pe care l-a purtat? Şi pe cine ar fi putut deranja acest lucru, la un
mileniu şi jumătate după moartea lui Traian?

Dacă a vrut cineva sa apere cu adevărat memoria lui Traian, ar fi trebuit să

ştergă mult mai multe scene de pe Columnă, nu să se caţere până sub capitel
şi să distrugă doar scena finală, oricum greu vizibilă de jos, o scena în care
apare şi Traian, pentru ultima data pe Columna. Deci, scena de final cea mai
importanta, cea în care regele dac şi împaratul roman par să se întâlnească
pentru ultima oara, simbolic, scena care simbolizează înfrângerea definitivă
a dacilor şi victoria absolută a romanilor a fost înlăturată.

Cei care au atribuit gestul distrugerii, creştinilor din secolul al XVI-lea, nu

au cunoscut suficient istoria Columnei. Între aceştia se numără, în mod
surprinzător, şi cel mai mare expert al Columnei, Conrad Cichorius (sfârşitul
sec. al XIX-lea), iar ipoteza sa a fost preluată şi de Radu Vulpe şi de alţi
cercetători romani, care au interpretat scenele de pe acest monument. Ei nu
au studiat îndeajuns istoria Columnei de-a lungul timpului şi au tras
concluzii pripite.

Columna a fost obiect de mare admiraţie, încă de timpuriu. Mulţi artişti ai

Renaşterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut să aibă,
nu de puţine ori, o copie sau o columnă similară. S-au făcut desene şi gravuri
după reliefuri, încă de pe la 1400. Cele mai precise au fost executate de
artistul Sante Pietro Bartoli, la începutul secolului al XVII-lea, când Ludovic
al XVI-lea a comandat o copie după columnă. Pentru realizarea mulajelor au
fost ridicate schele până în vârful columnei. Bartoli a profitat de această
oportunitate şi, urcându-se pe schele, a copiat în cel mai mic detaliu toate
scenele de pe Columnă.

În desenele lui, scena astăzi distrusă este întreagă, cu toate amanuntele sale.
Albumul său de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care îl numeşte “Traian al
Franţei” a fost editat în 1673. Deci, la o primă analiză, zdrobirea scenei nu
poate fi atribuită iniţiativelor Bisericii din secolul anterior, asa cum s-a
afirmat. Lipsa de interes şi de informare a celor care ar fi trebuit să se ocupe
de studierea şi interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tăinuirea, cu
sau fara voie, a unui episod de mare importanţă pentru istoria noastra. Orice
studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie să plece de la
analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, în perioada
secolelor XV-XVIII. Şi acestea nu sunt puţine!

Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli există şi în România, în câteva

exemplare. Unul se afla la cabinetul de stampe al Bibliotecii Naţionale a
României, iar un altul la Sibiu, dăruit bibliotecii Astra de către Badea
Cîrţan… Da, acel Badea Cârţan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci
mergând pe jos până la Roma, anume ca să vadă Columna. Acel Badea
Cîrţan care a presărat în jurul Columnei pământ adus de acasă şi boabe de
grâu.

Acel român patriot, despre care ziarele Romei au scris că este “un dac
coborât de pe Columnă”. A cărat de-a lungul vieţii cu spinarea, peste munţi,
mii de cărţi în limba româna, din “România libera”, în Ardealul ocupat. Între
ele, şi aceste nepreţuite reproduceri după reliefurile Columnei, pe care
specialiştii continuă să le ignore.
Unii cercetători susţin că Bartoli ar fi reprodus din imaginaţie unele detalii
dispărute de pe Columnă. Nu putem şti deocamdată dacă scena cu capul lui
Decebal este reconstituită de artist sau chiar exista intacta în secolul al XVII-
lea, pe piatra monumentului. Alfonso Chacon, un călugăr spaniol care a scris
comentarii despre Columnă în limba latina, în secolul al XVI-lea, spune că
alături de cap se aflau şi cele două mâini tăiate ale regelui, dar în desenul lui
Bartoli nu vedem decât capul.

Există două explicaţii: fie călugărul nu a văzut detaliile scenei, deoarece era
deja ştearsă, şi s-a orientat în descriere după stirile din izvoare, care
susţineau că atât capul cât şi mâinile regelui au fost duse la Roma, fie a
văzut scena originală, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a gasit-o deja
ştearsă şi a reconstituit-o fără cele doua mâini. Singurul mod în care se poate
afla perioada în care scena a fost distrusă este consultarea tuturor
reproducerilor după Columnă existente, de la cele mai vechi, datând de pe la
1400, pană la cele mai recente.

Cine a fost, totuşi, autorul faptei? Nu puteau ajunge la vârful Columnei decât
cei care urcau pe schele. Trebuie să fi fost, aşadar, fie vreunul dintre cei care
se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca
Bartoli, de existenta schelelor şi a urcat pe ele. Totuşi, trebuie să fie vorba de
un cunoscător, căci doar cineva care ştia foarte bine ce scenă se afla sub
capitelul columnei s-ar fi urcat să o distrugă. Înainte de comanda lui
Ludovic, a mai existat o comandă, în 1541, din partea regelui Francisc I al
Franţei, când s-a făcut prima copie după Columnă, azi dispărută.

Atunci s-au ridicat primele schele. Însă momentul distrugerii acestei scene
nu poate fi stabilit decât studiind toate reproducerile existente în acea
perioadă. Am putea avea surpriza să descoperim că fapta s-a produs mult
mai târziu, în secolele XVIII-XIX, sau poate foarte de timpuriu, chiar din
antichitate, căci interpretările s-au făcut (şi continuă să se facă) doar după
copiile mai noi ale columnei.

Pe lângă cele două copii recente, cea de la Bucureşti, şi o a doua, aflată la

Roma, la Muzeul Civilizaţiei Romane, mai există alte două copii, ambele din
secolul al XIX-lea, una în Franţa, facută la cererea lui Napoleon al III-lea,
din cupru galvanizat, iar cea de-a doua, expusă în Anglia, la Albert and
Victoria Museum din Londra. Abia după studierea tuturor acestor
reproduceri vom putea şti mai multe.
Rămânând deocamdată în domeniul speculaţiilor, putem presupune, fără a ne
teme ca ne depărtăm prea tare de adevăr, ca cel care a şters scena a vrut să
apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat pană acum, ci pe cea a lui
Decebal. Sinuciderea regelui era un episod demn de toată admiraţia, în faţa
căruia contemporanii şi-au plecat capul: un rege care a luptat până în ultima
clipă pentru poporul său şi care nu a acceptat să fie prins şi dus sclav la
Roma.

Însă scena prezentării capului sau desprins de trup (poate împreună cu

mâinile tăiate, asa cum indică sursele) era o imagine umilitoare şi dureroasă
pentru daci, pentru urmaşii lor şi pentru amintirea regelui dac.

Aruncarea acestui trofeu pe scările Gemoniei şi lăsarea lui ca pradă

batjocurii romanilor a dus umilinţa până la limitele ei cele mai greu de
suportat. Cel mai probabil, cineva a vrut să şteargă din istorie acest episod
sângeros, tragic şi umilitor. Lipsa totală de preocupare a specialiştilor pentru
acest incident semnificativ a dus la îngroparea unei informaţii de mare
interes.

Poate într-o zi vom afla numele acestui justiţiar. Dar chiar dacă va rămâne
anonim, fapta lui trebuie investigată, pentru a-i afla motivaţia, ca şi epoca în
care un astfel de gest s-ar fi putut produce.

Traian a avut o faimă bună printre contemporani şi chiar multă vreme după
moartea sa. Ziua lui de naştere era încă sărbătoare naţională în secolul al IV-
lea. Chiar dacă unii istorici antici l-au mai criticat, în ansamblu a fost
considerat un împărat bun, un model. Pentru romani, desigur. Pentru daci a
fost un exterminator, masacrând forţa de luptă a dacilor şi ducând la Roma o
jumatate de milion de prizonieri, dacă e să dăm crezare surselor vremii. Şi
totuşi, ceva s-a întâmplat cu posteritatea lui Traian.

Este de neânţeles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, în care
se pomenea de daci, au dispărut. Cu greu ne putem imagina ce s-a întâmplat.
Într-o scurta enumerare, au dispărut: jurnalul de război al lui Traian, intitulat
“Dacica” (sau “De bello dacico”); cartea medicului lui Traian, Crito,
intitulată “Getica”; scrierea lui Apollodor din Damasc, despre construcţia
podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel
puţin patru la număr), care au scris despre împărat şi despre războaiele sale
cu dacii; biografia lui Traian, scrisa de Tacitus; capitolele din istoria
aceluiaşi autor, în care erau înfăţişate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisă de
Dio Chrysostomos, învăţat exilat în Dacia în vremea lui Domitian, dar foarte
iubit de Traian; edictul lui Traian, în care erau consemnate toate operaţiunile
din timpul celor două războaie, ca şi cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu
cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit şi el pe larg despre
cucerirea Daciei; poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a
scris în versuri istoria războaielor cu dacii; istoria Daciei, cuprinsă în
capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisă de Plutarh,
celebrul istoric grec; capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus
Marcellinus; istoria domniei lui Traian semnată de Dio Cassius; capitolele
din istoria romana a aceluiaşi autor, care tratau despre războaiele lui
Domitian şi expediţiile lui Traian în Dacia. Doar din acestea din urma ne-au
rămas nişte rezumate stângace: singurele informaţii care au ajuns pana la noi
despre războaiele cu Traian. În rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Pană la
noi nu a ajuns nici măcar un rând!

Este oare o coincidenţă, o simpla întâmplare, dispariţia tuturor acestor

documente? Sau a avut loc, din motive necunoscute şi la o data greu de
precizat, o încercare de ştergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel
puţin a episodului dacic? Încă şi mai ciudat este ca şi monumentele lui
Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soartă asemanatoare cu cea a
cărţilor. Doar Columna, mare, impunătoare şi greu de doborât, a rămas în
picioare. Puţină lume ştie că a existat un fel de continuare a subiectului
Columnei, concepută şi realizată exact în acelaşi stil şi cu acelaşi talent ca şi
reliefurile de pe Columnă, dar pe o suprafaţă plană.

Este vorba de marea friză a lui Traian, ce măsura 32 de metri (după unii
chiar peste 100 m!) şi împodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios,
dispărut astăzi. Abia în această friză, care condensează într-un fel războaiele
cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasă. După
numai două secole, forul lui Traian este profanat de urmaşi, friza spartă în
mai multe bucăţi, dintre care patru au fost încastrate în Arcul lui Constantin,
precum şi opt statui de daci, utilizate la împodobirea aceluiaşi Arc.

Împăratul Constantin cel Mare se născuse la sudul Dunării, la puţini ani după
retragerea romanilor din Dacia, zona locuită de daci. Nu este exclus ca
această obârşie moeso-dacă a lui Constantin să-l fi determinat pe împărat să-
şi împodobească Arcul cu statui de daci şi să distrugă monumentul lui
Traian, pentru a-l încorpora în al său.
Ştim, aşadar, că la doar două secole după moartea să, forul lui Traian
începea sa fie descompus. Un astfel de gest nu se poate explica decât prin
căderea în dizgraţie a lui Traian, caci romanii aveau un cult pentru înaintaşii
lor. În acest fel s-ar putea explica dispariţia aproape în totalitate a
documentelor lui şi ale celor despre el, precum şi spolierea monumentelor
închinate lui. Probabil tot atunci a fost doborâtă de pe Columnă statuia
colosală de bronz aurit a Împăratului, probabil atunci a fost jefuită şi urna de
aur ce îi adăpostea cenuşa, aşezată în soclul Columnei.

E adevărat, nu avem absolut nici o informaţie directă în acest sens. Dar dacă
aceste presupuneri nu sunt greşite, putem înţelege de ce, odată cu Traian, au
dispărut din istorie şi dacii. Rămâne însă o mare enigmă: care ar fi fost
motivul unei asemenea pedepse, caci Traian avea, în ochii compatrioţilor lui,
imaginea unui Împărat bun şi drept. Poate vreunul dintre împăraţii Romei de
origine dacică, despre care istoria noastră nu pomeneşte niciodată, a vrut să
răzbune tragica soartă a dacilor. Sau poate altcineva, mult mai târziu, căci
unele scrieri despre daci încă erau citate în secolul al VI-lea. Sau poate e
doar o simplă răzbunare a sorţii…

Oricum ar fi, important este ca, de-a lungul vremii, durerea şi revolta pentru
înrobirea Daciei au dăinuit, iar gestul ştergerii de pe Columna a scenei celei
mai umilitoare pentru daci este o dovada limpede în acest sens.

Secretul din subteran

Secretul din subteran

10 Noiembrie, 2011

2,701 accesari
Jurnaliştii ruşi au dezvăluit informaţii despre cea mai mare bază secretă din
subteranul Uniunii Sovietice. GTS-825 este numele conspirativ al uneia
dintre cele mai mari baze secrete de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.
Potrivit site-ului englishrussia.com, baza a fost constriuta in perioada
Razboiului Rece, intre 1957 si 1961.

Baza este situata in muntii Tavros, are doua intrari si acces la apa. În
interiorul sau pot fi stocate 100 kilotone de arsenal nuclear si are un tunel
acvatic subteran cu docuri pentru submarine, depozite de combustibili si de
munitie nucleara.

In Golful Balaklava se vede una dintre intrarile in buncar, care putea fi

inchisa, in caz de urgenta, cu un cheson de 150 de tone. Cealalta iesire spre
mare este situata in partea de nord a muntelui Tavros, ambele cai de acces
fiind mascate in mod profesional.

14 submarine pot intra in tunel si 3000 de persoane, populatia orasului

Balaklava in momentul construirii bazei. În tunel existau si provizii pentru
supravituirea celor 3000 de oameni timp de trei ani. Locuitorii stiau insa ca
in acel loc se afla o statie telefonica

Buncarul avea propriul spital, o brutarie si magazine alimentare.

Contactul cu extraterestri al civilizatiei Maya
Contactul cu extraterestri al civilizatiei Maya

Contactul cu extraterestri al civilizatiei Maya

30 Octombrie, 2011

2,900 accesari

Noi dezvaluiri au fost facute de catre producatorii filmului documentar

“Revelatiile mayase despre 2012 si de dupa”, care se realizeaza sub
patronajul guvernelor din Mexic si Guatemala. A fost publicata o fotografie
din anii ‘30 a unui monument aflat la acea vreme in jungla din Guatemala,
care ar fi apartinut unei civilizatii extraterestre.

Realizatorii filmului documentar “Revelatiile mayase despre 2012 si de

dupa”, care au declarat ca aceasta productie va dezvalui dovezi ale
contactului dintre mayasi si extraterestri, au pus la dispozitia site-ului The
Wrap. o fotografie pre-mayasa, despre care sustin ca ar dovedi existenta unei
civilizatii extraterestre.

Cei care fac filmul sustin ca teoria lor este sustinuta si de Stephen Hawking,
cunoscutul om de stiinta britanic. Producatorul Raul Julia-Levy a furnizat o
fotografie, care conform afirmatiilor sale ar fi fost luata in sudul Guatemalei
in anii ‘30 si arata un cap sculptat aflat in jungla.

Monumentul, potrivit unei scrisori a arheologului Hector Mejia din

Guatemala, dateaza din perioada cuprinsa intre anii 3.500 si 5.000 i.Hr. si
reprezinta dovada unei civilizatii superioare, deosebita de oricare alta
cunoscuta, care a trait pe Pamant.

Mejia descrie fotografia ca fiind “un bust, care la prima vedere arata un
craniu alungit si caracteristici fine, acestea nefiind in concordanta cu
radacinile pre-hispanice ale Americii”.
“Am certificat faptul ca acest monument nu prezinta caracteristicile Maya,
Nahuatl, Olmec sau ale altei civilizatii pre-hispanice. El a fost creat de o
civilizatie superioara, care avea cunostinte impresionante si despre care nu
exista nicio alta dovada pe Pamant”, a spus Mejia.

Fotografia reprezinta una dintre dovezile care vor fi prezentate in

documentarul lui Julia-Levy, care a facut posibila cooperarea dintre
guvernele mexican si guatemalez pentru aflarea adevarului despre anul
2012, data la care se termina calendarul mayas.

“Aceasta fotografie explica cine sunt. Asta arata de ce aceste monumente

sunt peste tot in lume”, a declarat Julia-Levy. Producatorul a spus ca
Stephen Hawking “va merge si va lucra cu noi” si va inclus in viitorul film.

“Am avertizat omenirea de faptul ca extraterestrii au fost acolo. Asta nu

inseamna ca daca au fost prieteni cu mayasii, vor fi prieteni si cu noi.
Oamenii trebuie sa evite contactul cu extraterestri, oricat ne-ar costa”, a
precizat Julia-Levy.

Producatorul pretinde ca exista o conspiratie guvernamentala in jurul acestei

fotografii. Dupa ce fotografia a fost facuta la sfarsitul anilor ‘30, ea a fost
publicata o singura data intr-o revista si apoi a fost retrasa din circulatie de
catre guvernul englez.

El a mai spus ca bustul din fotografie are 17 metri inaltime si 6 metri latime,
dar el nu mai este in jungla din Guatemala si a fost ascuns in Statele Unite:
“am fost informat de catre oficiali ai guvernului din Guatemala ca el a fost
adus aici, de catre guvernul american”.

Potrivit lui Mejia, care este arheolog in cadrul Institutului de antropologie si

istorie din Guatemala, monumentul se poate compara cu altele celebre,
precum Statuile Moai din insula Pastelui sau cu Sphinxul din Egipt.

Julia-Levy spune ca producatorii filmului colaboreaza cu o echipa

internationala de arheologi si oameni de stiinta, deoarece ei sunt “dispusi sa
spuna lumii adevarul” despre legatura dintre mayasi si extraterestri.

“Mi s-a spus de catre oficiali ca mayasii si extraterestrii au avut o istorie a

schimburilor. Acest lucru este oficial. Lumea nu a vazut aceasta. Nimeni nu
a vazut asta. Dar nu exista nicio indoiala, lumea este pregatita pentru aflarea
adevarului. Acest fapt va produce un impact la nivel mondial, la felul cum
vad oamenii lucrurile”, a declarat producatorul.

Continentul Mu sau Lemuria

Continentul Mu sau Lemuria

Continentul Mu sau Lemuria

25 Octombrie, 2011

2,050 accesari

Lemuria si Mu sunt sunt numele date unui continent ce se crede ca a existat

undeva in sudul Pacificului sau in Oceanul Indian. Continentul antic a fost
aparent casa unei civilizatii avansate, poate chiar rasa mama a omenirii, care
s-a scufundat in ocean cu mii de ani in urma, ca rezultat a unui cataclism
geologic. Miile de insule stancoase imprastiate in Oceanul Pacific, inclusiv
Insula Pastelui, Tahiti, Hawaii si Samoa, se crede ca sunt ramasitele a ceea
ce a fost o data marele continent.

Teoria continentului pierdut a fost ridicata de catre multi cercetatori, cel mai
des in secolul XIX, pentru a explica distributia neobosnuita a animalelor si
plantelor in jurul Oceanului Indian si Pacific. La sfarsitul secolului XIX,
Doamna Blavatsky a emis teoria ca Lemuria este un continent pierdut, o
patrie spirituala si a influentat o serie de ocultisti si mistici, incluzand
profetul Edgar Cayce, cunoscut vindecator american. Popularizarea
Lemuriei/Mu ca un loc pur fizic a inceput in secolul XX cu ofiterul armatei
britanice, James Churchward si inca are multi adepti in ziua de azi.
Continentul Mu

Ideea unui continent pierdut, cunoscut sub numele de “Mu” in Oceanul

Pacific este destul de recenta si nu este mentionata in mitologii antice, asa
cum unii scriitori au sugerat. Numele de “Mu” a fost dat de catre arheologul
amator Augustus le Plongein (1826 -1908), cel care a fost primul care a
fotografiat ruinele sitului arheologic de la Chichen Itza, din peninsula
Yucatan, din Mexic. Credibilitatea lui Plongeon a fost grav compromisa
atunci cand a incercat sa faca o traducere a unei cunoscute carti mayase,
cunoscuta sub numele de “Troana Codex” ( sau “Codexul Madrid”).

In cartea sa, “Mistere sacre printre mayasi si quiches” (1886) si “Regina

Moo si Sfinxul egiptean” (1896), Plongeon a interpretat o parte a textului din
Troana Codex ca dezvaluind ca mayasii din peninsula Yucatan erau
stramosii egiptenilor si a multor altor civilizatii. El mai credea ca un
continent vechi, numit Mu, a fost distrus de catre o eruptie vulcanica, iar
supravietuitorii cataclismului au fondat civilizatia Maya. Plongeon
echivaleaza Mu cu Atlantida si afirma ca “Regina Moo” era originara din
Atlantida, ca a calatorit pana in Egipt unde a devenit faimoasa sub numele
de Isis si a fondat civilizatia egipteana. Interpretarea cartii mayase de catre
Plageon este considerata de catre expertii in arheologia si istoria mayasa ca
fiind complet gresita, mai ales ca ceea ce el interpreteaza a fi hieroglife s-au
dovedit a fi desene ornamentale.
Lemuria

Lemuria, numele alternativ al continentului pierdut, isi are originea in

secolul al XIX-lea. Ernst Heinrich Haeckel (1834 – 1919), un naturalist
german si suporter al lui Darwin, a emis teoria ca podul de pamant din
Oceanul Indian, ce separa Insula Madagascar de India, ar putea explica
distributia larga a lemurilor, mamifere mici, primitive, ce locuiesc in copacii
din Africa, Madagascar, India si Arhipeleagul Indian de Est. Ceea ce este
mai ciudat, este faptul ca Haeckel a sugerat ca lemurii suntu stramosii rasei
umane si ca acest pod de pamant este probabil “leaganul rasei umane”.

Alti oameni de stiinta cunoscuti, precum evolutionistul T.H. Huxley si

naturalistul Alfred Russel Wallace, nu au nici un dubiu despre existenta
imensului continent din Oceanul Pacific cu milioane de ani in urma, ce a fost
distrus in urma unui cutremur. Valurile create de acest cutremur ar fi
scufundat continentul sub ape, la fel cum se crede ca s-a intamplat si cu
Atlantida.

Inainte de descoperirea drifturilor continentale, era normal pentru oamenii

de stiinta sa explice distributia florei si faunei pe baza maselor de pamant
scufundate. In 1864, zoologul englez, Philip Lutley Sclater (1829 – 1913) a
denumit continentul ipotetic, Lemuria, in articolul sau, “Mamiferele din
Madagascar”. In ziua de azi, zoologii si geologii explica distributia lemurilor
si a altor plante din Oceanul Pacific si Indian, ca rezultat al ciocnirii placilor
tectonice si a drifturilor continentale. Teoria placilor tectonice, afirma ca
miscarea placilor de pe crusta Pamantului, din zona mantalei mai putin
rigida, a cauzat drifturi continentale, activitati vulcanice si seismice si
formarea muntilor. Conceptul de drift continental a fost prezentat prima oara
de catre omul de stiinta german, Alfred Wegener, in 1912, dar teoria nu a
fost acceptata de comunitate decat dupa 50 de ani. Potrivit teoriei placilor
tectonice, posibilitatea existentei unui continent scufundat in Oceanul Pacific
este inexistenta.
Aurul blestemat din Baikal
Aurul blestemat din Baikal

Aurul blestemat din Baikal

23 Octombrie, 2011

1,543 accesari

Printre lanturile muntoase acoperite de zapada, la capatul Asiei de Nord, se

intinde lacul Baikal. Unul dintre cele mai mari de pe planeta, cel mai adanc
din lume si cel mai vechi. Se spune ca in adancurile sale s-ar ascunde sute de
tone de aur. Insa tezaurul imperiului tarist scufundat aici poarta pecetea unui
blestem teribil.

Iarna anului 1920. Rusia se cutremura dupa prabusirea unui Imperiu, dupa
ani de razboi civil, transformari sociale violente, saracie si foamete. In sud-
estul Siberiei, pe malul lacului Baikal, goneste un tren cu o destinatie
neclara. Un tren plin cu aur. Aurul Imperiului Rus.

Pentru a-l opri, partizanii armatei rosii mineaza calea ferata. Dar n-au noroc.
Dupa explozie, trenul se prabuseste in apele Baikalului, si peste 200 de tone
de aur dispar in bezna abisala a celui mai adanc lac de pe glob. De atunci,
timp de 90 de ani, aventurieri si cercetatori, cautatori de comori si scafandri
special antrenati strabat in lung si in lat cei 31 de mii de kilometri patrati
pentru a descoperi comoara inghitita de adancuri.

Trenul fantoma

In preajma Primului Razboi Mondial, in 1914, in Rusia se gasea unul dintre

cele mai mari depozite de aur din lume. Bancile imperiului adaposteau 1240
de tone de aur, ceea ce in zilele noastre este echivalentul a peste 60 de
miliarde de dolari
Se spune ca trenul aurului, disparut in urma cu aproape un secol, s-a
transformat intr-un tren-fantoma, bantuind pe sine abandonate si
“indepartandu-i” pe cei care indraznesc sa se apropie de comoara. Oamenii
care au gasit fie si un banut din aurul pierdut au avut parte de o moarte
cumplita. Multi dintre cei care au avut curajul sa se scufunde in apele
tainicului lac, in speranta imbogatirii, nu au mai iesit niciodata la suprafata.
De parca o forta nevazuta vegheaza cu strasnicie ca bogatia sa ramana
ascunsa pe veci.

In 1967, o echipa de lucratori ai caii ferate din regiunea lacului Baikal este
trimisa sa repare un tronson distrus de o avalansa de pietre. In hatisul
maracinilor de langa linia de tren, unul dintre muncitori zareste ceva
sclipitor, ceva ce parea a fi o bucata de aur. Cu inima stransa, indeparteaza
spinii si ridica din tarana un lingou stralucitor, ce avea stantat insemnul
Imperiului tarist: vulturul bicefal.

Isi striga camaradul si, dupa un schimb de replici soptite, si-au anuntat
colegii ca pleaca mai departe pe traseu, pentru a controla cat de avariata este
linia. Intr-o clipita, hotarasera ca trebuie sa se piarda in munti, pentru cateva
zile, ca apoi sa coboare si sa incerce sa valorifice pretioasa descoperire. De
atunci, nu au mai fost vazuti in viata.

La cateva zile dupa ciudata disparitie, autoritatile locale alarmate au inceput

cautarile. In scurt timp, cadavrele lor au fost gasite pe o sina de tren
abandonata, in tunelul numarul cinci. In mod straniu, moartea survenise in
urma impactului cu o locomotiva, desi se cunostea faptul ca pe acea ruta nu
mai circula nici un tren de mai bine de jumatate de an.

Vestea cumplitei morti s-a raspandit rapid in asezarea din apropiere si toti
locuitorii au inceput sa vorbeasca inspaimantati despre blestemul aurului si
despre trenul fantoma ce venea din trecut, lovind necrutator pe cei ce
indrazneau sa atinga legendara comoara. Nu era pentru prima data cand
trenul fantoma se ivea ca de nicaieri, cu vagoanele pline de stralucirea
aurului, semanand groaza si aducand moarte.

Cercetatorul rus Vasili Lamakin, cunoscut pentru studiile asupra lacului

Baikal, relateaza intr-una dintre cartile sale un fenomen straniu, pe care l-a
trait el insusi, in 1957, in regiunea Irkutk, din Rusia. “Ne intorceam dintr-o
expeditie de pe apele lacului Baikal, cand un vant naprasnic s-a starnit ca din
senin si, la fel de brusc cum s-a pornit, asa s-a si potolit. Noaptea se lasa grea
si neagra. Eram cu totii 15 oameni. Iesind pe puntea vasului, am fost
martorii unui spectacol halucinant.

Eram inca departe de tarm, cand in fata noastra, foarte aproape, la o distanta
de cel mult un kilometru, deasupra lacului, plutind prin vazduh, trecea un
tren. In linistea deplina a noptii, s-a auzit strident scrasnetul rotilor pe linia
invizibila. Vagoanele straluceau in mod straniu, de parca ar fi fost poleite cu
aur. Si-a continuat traseul, brazdand vazduhul, si s-a pierdut in negura noptii,
lasandu-ne cu mintile ratacite, cu ochii mari de spaima si uimire”.

Aici, in regiunea lacului Baikal, astfel de povesti sunt des auzite, legenda
aurului si disparitia lui enigmatica fiind un inepuizabil subiect de discutie.
Aproape fiecare locuitor “detine” o harta a comorii, stie din batrani unde s-a
prabusit trenul si in ce zona ar putea iesi aurul la iveala.

Trenul aurului. Se spune ca in el era si o parte din aurul Romaniei

Mecanicul de locomotiva Valeri Sanaev conduce de peste 20 de ani trenurile

pe traseul ce a ramas neschimbat din secolul al XIX-lea, cu cele 38 de
tuneluri, cu poduri de lemn si viaducte din piatra. La stanga troneaza aceiasi
munti Baikal, la dreapta, straluceste in soare aceeasi intindere de smarald a
stravechiului lac. Valeri s-a nascut si a copilarit in acest tinut, crescand cu
povestile si secretele nedezlegate ale aurului din adancuri. El are propria lui
versiune, prin care explica enigma comorii.

Toamna, cand apa este transparenta, in dreptul kilometrului 87 al caii ferate,

pe luciul lacului, se poate vedea limpede locomotiva trenului disparut in
1920. “Este doar o “fata morgana”, care-si intinde nada spre ademenirea
curiosilor. Daca te scufunzi insa, ea se face nevazuta, ca o naluca. Iar cei
care, ispititi de aceasta atractie irezistibila, au sarit in apele reci, au disparut
pe veci.

Cunoastem cu totii prea bine aceasta primejdie si ne ferim chiar si privirea

cand ea se arata. Pentru toate spaimele pe care le tragem pe acest traseu
periculos ar trebui sa fim platiti in plus. Ne aventuram pe linia de tren, caci
asta-i painea noastra. Aurul este blestemat, si pentru nici un ban din lume, eu
unul nu as cauta sa-i deslusesc secretul”.

Comoara ultimului tar

Pentru prima data, blestemul aurului a fost aruncat catre amiralul Kolceak.
Remarcabil comandant de flota navala, cunoscut explorator polar, amiralul
Alexandr Kolceak va trebui sa poarte de-a lungul istoriei aceasta cruce grea:
raspunderea pentru disparitia tezaurului marelui imperiu de la rasarit. Asa-
numitul “aur al lui Kolceak” a reprezentat o mare parte din rezerva de aur a
Rusiei.

In preajma Primului Razboi Mondial, in 1914, in Rusia se gasea unul dintre

cele mai mari depozite de aur din lume. Bancile imperiului adaposteau 1240
de tone de aur, ceea ce in zilele noastre este echivalentul a peste 60 de
miliarde de dolari. In 1915, sub amenintarea ocupatiei germane asupra
orasului Petrograd (Sankt-Petersburg de astazi), acolo unde se afla tezaurul
rusesc, tarul Nicolae al II-lea a hotarat ca acesta sa fie divizat si mutat in
doua orase diferite: Nijnii Novgorod si Kazan.

Dupa revolutia din noiembrie 1917, tarul fusese inlaturat si fortele bolsevice,
sub conducerea lui Lenin, pusesera stapanire pe Rusia. Un an mai tarziu, a
izbucnit razboiul civil intre bolsevici si sustinatorii tarului. Unul dintre
conducatorii “armatei albe”, ce lupta pentru restaurarea monarhiei, a fost
amiralul Alexandr Kolceak. Intr-o mare ofensiva, dupa lupte sangeroase,
Kolceak si armata sa au izgonit trupele bolsevice din Kazan, asediind orasul
si preluand controlul asupra rezervei de aur. Ulterior, tezaurul a fost incarcat
intr-o garnitura de tren, cu destinatia Omsk, in Siberia Orientala, acolo unde
miscarea alba isi stabilise capitala. Convoiul purta o incarcatura de o valoare
greu de apreciat.

Pe langa cele 200 de tone de aur, in vagoane exista, de asemenea, o mare

cantitate de bijuterii pretioase, printre care sabia impodobita cu diamante a
tareviciului Alexei si colierul splendid al tarinei.

In iarna anului 1920, trupele amiralului Kolceak, sub presiunea armatei rosii,
se retrag catre Vladivostok. Tezaurul a fost iarasi incarcat in tren pentru a fi
transportat catre portul rusesc la Oceanul Pacific. Amiralul rus lua in calcul
si posibilitatea de a-si conduce flota catre trupele aliate din Europa. Insa
armata rosie, in incercarea de a captura tezaurul, a reusit sa opreasca trenul.
Locul ales a fost ideal.

La capatul unuia din cele 38 de tuneluri care se intind de-a lungul lacului
Baikal, bolsevicii au plasat explozibil pe linia ferata. Si astfel, la iesirea din
tunelul numarul cinci, explozia s-a produs si trenul s-a prabusit in negura
lacului. Cateva zile mai tarziu, amiralul a fost capturat de bolsevici si ucis
miseleste, dupa un proces facut in pripa, intr-o rapa, pe malul lacului care
deja inghitise aurul.

Asa s-a incheiat istoria incalcita a “aurului lui Kolceak” si a inceput

povestea misterioasa a comorii din Baikal, pe care de aproape un secol
oameni din toata lumea se straduiesc sa o dezlege.

Cercetatorii “Mir” confirma legenda

Septembrie 2009. Agentiile de presa rusesti anuntau o stire de senzatie:

“Expeditia stiintifica “Mir” din Baikal se afla pe urmele aurului lui
Kolceak”.

Cercetatorii rusi, cu ajutorul batiscafurilor “Mir 1″ si “Mir 2″, au descoperit

in adancurile lacului indicii pentru ceea ce ar putea fi rezerva pierduta de
aur. La o adancime de aproape 1000 de metri, printre stanci, submersibilul a
scos la iveala ramasitele unui vagon de tren si cateva lazi cu munitie din
perioada razboiului civil. Insa surpriza cea mare a cercetatorilor de la bordul
batiscafului “Mir” a venit abia cand executau manevrele de ridicare la
suprafata.

Iata ce declara pilotul Evgheni Cernaev: “Dupa depistarea fragmentelor

metalice, am inceput sa urcam catre suprafata, pe panta tarmului acoperita cu
grohotis. Deodata, printre pietre, am observat niste bare metalice ce aveau
stralucirea aurului. Am reusit sa ne apropiem, insa in incercarea de a la
extrage cu ajutorul bratului mecanic telecomandat, malul a inceput sa se
surpe si plecarea noastra din acel loc a devenit iminenta. Nu am putut
disloca misterioasele fragmente, insa coordonatele au fost precis fixate”.

Studiul adancimilor lacului Baikal a debutat inca din anul 2008, iar cei
interesati de comoara au asteptat cu sufletul la gura ca descoperirea
senzationala sa fie confirmata. Dar locuitorii regiunii nu au privit expeditia
cu ochi buni, inca de la inceput. Chiar si astazi, in secolul XXI, ei sunt
infricosati de misterele lacului si de blestemul aurului ce se poate abate
asupra tuturor.

Chiar din prima zi, superstitiile lor par ca au fost confirmate. In timpul
manevrelor de scufundare a batiscafului in apa, s-a produs un cutremur si o
furtuna puternica s-a dezlantuit. Aparatul submersibil a inceput sa se clatine
in toate directiile la bordul navei care-l adapostea. Vantul a izbit batiscaful
de nava si unul din motoarele sale a fost grav avariat.

Oamenii de stiinta sustin ca asemenea fenomene meteorologice nu sunt

deloc rare in regiunea lacului Baikal, acolo unde vremea este imprevizibila.
Pe de alta parte, localnicii traiesc cu convingerea ca nimic nu este
intamplator, si blestemul ii urmareste pe toti aceia care incearca sa descopere
aurul.

Dupa o serie de intamplari inexplicabile, expeditia “Mir” si-a continuat

cercetarile. In august 2009, hidronautii descopera un lucru neasteptat: nu
este prima data cand adancurile apelor Baikalului sunt explorate. Pe fundul
lacului, cercetatorii rusi gasesc epava unui submarin sovietic. Povestea
acestuia o aflam daca ne intoarcem in timp, in vara anului 1949.

In dimineata zilei de 11 iulie, in regiunea insulelor Uskani din inima lacului

Baikal, mai multi pescari au fost martorii unei imagini incredibile. De sub
apa s-a ivit un periscop, apoi partea superioara a ceea ce parea un vas
subacvatic. Dupa cateva minute, banuielile pescarilor s-au adeverit: la
suprafata apei a aparut un submarin. Dupa destramarea URSS-ului,
documentele scoase la iveala au confirmat relatarile pescarilor, facute in
urma cu 50 de ani.

Fragmente metalice sub apa

Aparatul submersibil fusese, intr-adevar, un submarin din clasa “Sciuka”

(Stiuca), special modernizat si adaptat pentru cautarea rezervei de aur
scufundate in adancimile lacului Baikal. Proiectul, desfasurat in conditii
strict secrete era supervizat de seful politiei secrete (NKVD), temutul
Lavrenti Beria. Nava subacvatica fusese adusa in mare taina, pe timp de
noapte, de la Vladivostok, unde se afla cea mai mare baza militara navala
sovietica in Oceanul Pacific. Insa, in mod straniu, si aceasta tentativa de
descoperire a aurului s-a incheiat dramatic. In conditii neelucidate, la bordul
submarinului s-a produs o avarie, si echipajul a fost nevoit sa abandoneze
nava.

Coincidenta sau nu, incercarile de a deslusi cea mai mare taina a secolului
XX din Rusia au esuat fara exceptie, toate eforturile de a face lumina au fost
inghitite de bezna abisala a lacului Baikal. Dupa date neconfirmate oficial,
recent a fost inaintata ipoteza conform careia o parte din tezaurul imperial
era constituita si din rezerva de aur a Romaniei, pierduta in valtoarea
Primului Razboi Mondial.

Cel mai probabil insa aurul lui Kolceak va ramane un mit rusesc – la fel ca si
“Camera de Chihlimbar” sau Biblioteca lui Ivan cel Groaznic.

Aleksandr Kolceak Vasiliyevich

Aleksandr Kolceak Vasiliyevich s-a născut la 16 noiembrie 1874 în oraşul

Sankt Petersburg. Provenea dintr-o familie de militari care, conform
Wikipedia, era descendentă a mercenarului român din secolul al XVIII-lea
Iliaş Colceag.

Aleksandr Kolceak Vasiliyevich a fost comandant naval rus, explorator

polar iar mai târziu a fost comandant al forţelor anti-bolşevice, Armata Albă,
în timpul Războiului Civil Rus. De asemenea a fost expert în minele navale
şi a fost membru al Societăţii Ruse de Geografie.

Amiralul Kolceak a absolvit Şcoala de Ofiţeri de Marină în 1894 şi a fost

repartizat la cel de-Al 7-lea Batalion Naval. Între anii 1895 şi 1899 a servit
în Vladivostok iar apoi s-a întors în Rusia şi s-a alăturat Expediţiei Polare a
lui Eduard Toll pe nava Zarya în 1900 ca hidrolog. În decembrie 1902 a
părăsit Expediţia Polară şi a luat parte la alte două expediţii Arctice, a primit
porecla, pentru o perioadă, “Kolchak Poliarnyi” ( “Kolchak Polarul”) însă a
primit din partea Societăţii Ruse de Geografie cea mai mare distincţie.

În timpul Războiului Ruso- japonez a servit pe crucişătorul Askold iar mai

târziu a comandat distrugătorul Serdityi. A reuşit să pună mine în calea
navelor japoneze distrugâng crucisătorul Tagasago. A fost decorat cu
Ordinul Sfânta Ana clasa a IV-a însă a fost făcut prizonier în Nagasaki.
Datorită sănătăţii a fost repatriat înainte de sfârşitul războiului, astfel că în
aprilie 1905 lucra în cadrul Academiei de Ştiinţe la materialele colectate de
el în timpul expediţiilor.

A fost promovat Vice-Amiral în august 1916, fiind cea mai tânără persoană
care a primit acest rang şi a devenit comandant al Flotei Mării Negre. Prima
sa misiune în noua funcţie a fost să-l ajute pe Generalul Zudenich în
operaţiile sale contra Imperiului Otoman. De asemenea a primit sarcina de a
întâmpina orice U-boat şi de a începe planul la o invazie în Bosfor.
După începerea revoluţiei Flota Mării Negre a început să intre într-un haos
politic. Kolchak a fost înlăturat de la comandă în iunie 1917 şi a plecat la
Petrograd. În 19 august 1917 a părăsit oraşul împreună cu câţiva ofiţeri
pentru a pleca în America însă a decis să se întoarcă în Rusia prin Japonia.

A acceptat sugestia Marii Britanii de a înlătura bolşevismul din Rusia iar la

Omsk, Siberia, a acceptat să devină ministru în Guvernul Regional Siberian.
A devenit şef al guvernului cu puteri dictatoriale, a fost numit Conducător
Suprem şi s-a autoproclamat Amiral. Forţele Albe, sub comanda sa, au avut
câteva succese însă începând cu primăvara anului 1919 poziţiile sale s-au
deteriorat, trupele erau epuizate iar Armata Roşie a adus noi trupe în zonă.
Contraatacul Armatei Roşii a început în aprilie iar în noiembrie Trupele
Albe ale lui Kolchak cădeau lângă Omsk.

A fost predat autorităţiilor din Irltusk în 14 ianuarie iar în 20 guvernul din

Irkutsk a cedat puterea unui Comitet Militar Bolşevic. Din 21 ianuarie până
în 6 februarie a fost “judecat” de o comisie formată din 5 oameni şi a fost
condamnat la moarte împreună cu Primul Ministru, Viktor Pepelyayev. Au
fost executaţi în 7 februarie prin împuşcare iar trupurile le-au fost aruncate
in râul Angara.

Titanicul-Mituri si legende
Titanicul-Mituri si legende

Titanicul-Mituri si legende

15 Octombrie, 2011

2,615 accesari

RMS Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume când a plecat în
călătoria sa inaugurală din Southampton, Anglia cu destinația New York, pe
10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie
1912, s-a ciocnit cu un aisberg și s-a scufundat la ora 2:20 în dimineața
următoare, în urma căreia și-au pierdut viața 1.517 persoane din 2223 în una
din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie.

Un pachebot din clasa Olympic, RMS Titanic a fost deținută de White Star
Line și construită la șantierele Harland and Wolff din Belfast. A plecat spre
New York cu 2.227 de oameni la bord. Numărul mare de victime a fost
cauzat, în parte, de faptul că deși îndeplinea normele vremii, nava avea bărci
de salvare suficiente pentru numai 1.178 de persoane. Un număr mare de
bărbați au murit datorită protocolului “femeile și copii întâi” care a fost
urmat.

Titanic a fost proiectat de unii din cei mai experimentați ingineri și a folosit
unele dintre cele mai avansate tehnologii ale vremii. A fost un mare șoc
pentru lumea întreagă faptul că, în ciuda măsurilor de siguranță superioare,
Titanicul s-a scufundat și, faptul că s-a scufundat în timpul călătoriei
inaugurale, au oferit o notă ironică asupra tragediei. Nebunia din media
legata de faimoasele victime ale Titanicului, legendele despre scufundare,
schimbările efectuate în legislația maritimă și descoperirea epavei au
contribuit la interesul publicului larg.

Construcția

Titanicul a fost construit la șantierele Harland and Wolff din Belfastși a fost
proiectat pentru a concura cu navele companiei rivale Cunard,RMS
Mauretania și RMS Lusitania. Titanic, alături de Olympic șiBritannic (care
inițial a fost numită Gigantic) au fost concepute pentru a fi cele mai mari și
luxoase nave construite vreodată. Proiectanții erau Lord Pirrie, director atât
la Harland and Wolff cât și la White Star Line, arhitectul naval Thomas
Andrews, managerul în construcții și seful departamentului de proiecție și
Alexander Carlisle, manager general al șantierului.

Construcția Titanicului, finanțată de J.P. Morgan și compania sa,

International Mercantile Marine, a început pe 31 martie, 1909. Chila navei a
fost lansată pe 31 mai 1911 iar echiparea a fost finalizată pe 31 martie 1912.
Lungimea Titanicului măsura 269,1 m, o lățime de 28 de metri, un tonaj de
46.328 de tone și o înălțime de la punctul de plutire până la puntea
principală de 18 m. Au fost montate 29 de cazane alimentate de 159 de
furnale cu cărbune care îi puteau oferi o viteză maximă de 23 de noduri (43
km/h) și o putere maximă de 59.000 CP. Numai trei din cele patru coșuri
înalte de 19 metri erau funcționale; al patrulea, folosit numai pentru
ventilație, a fost adăugat pentru a face nava mai impresionantă. Nava putea
transporta un număr maxim de 3.547 de persoane, pasageri plus echipaj.

Trăsături

Titanic a surclasat toate rivalele în lux și opulență. Pasagerii de la clasa întâi

aveau la dispoziție un bazin de înot, o sală de sport, un teren desquash, băi
turcești, baie electrică și o cafenea cu verandă. Camerele de zi de la clasa
întâi erau placate cu lemn scump, mobilă și alte decorațiuni. De asemenea,
cafeneaua pariziană oferea mâncăruri pentru pasagerii de la clasa întâi, cu o
veranda luminată natural și prevăzută cu gratii. Existau biblioteci și frizerii
atât la clasa întâi cât și la clasa a doua. Camerele de la clasa a treia erau
placate cu lambriuri din lemn de pin și mobilă solidă din lemn de tec.

Nava mai era prevazută cu trei lifturi electrice la clasa întâi și două la clasa a
doua. De asemenea, mai era prevazută cu un subsistem electric cu
generatoare propulsate cu abur și două radiouri Marconi, folosite pentru a
transmite mesajele pasagerilor. Pasagerii de la clasa întâi plăteau scump
pentru acest lux. Cel mai scump bilet pentru o singură călătorie trans-
atlantică la clasa întâi costa 875 de lire sterline (64.204 la nivelul anului
2011) sau 4.375 de dolari (99.237 la nivelul anului 2011).

Scufundarea

La data de 10/04/1912, transatlanticul Titanic a plecat de la Southampton,

Anglia, spre New York, în voiajul său de inaugurare.

După ce a mai primit persoane la bord din Cherbour, Anglia și Queenstown,

Irlanda, Titanic înainta în Atlantic cu 2200 de persoane la bord.
Căpitanul a ordonat viteză maximă, 21 Nd (42 Km/h), apoi, după ce a primit
avertizări de iceberg, a mărit-o la 46 Km/h. Vaporul genera 26.000 de cai
putere.
Viteza a fost unul din factorii principali ai scufundării. La acea viteză, nava
avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade.
Pe data de 14/04/1912, Titanic a lovit un iceberg la tribord, provocând o
tăietură în carenă pe o lungime de 90 m din cei 300 m ai navei. După 2 ore și
40 minute, pe 15 Aprilie 1912, Titanicul, s-a scufundat rupându-se în 2 părți.
În cele 20 de bărci de salvare au intrat 700 de oameni. Restul de 1517 au
murit în apa înghețată a Atlanticului.

După câteva ore de așteptare vasul Carpathia ajunge și îi ia la bord pe toți

cei din bărci. După ce câteva ore caută în van alți supraviețuitori se
îndreaptă spre New York într-o atmosfera trista și sumbră. Carpathia a fost
considerată eroul salvator al supraviețuitorilor de pe Titanic. Mai multe
monumente au fost ridicate peste tot prin lume în memoria celor 1500 de
victime.

Apoi, dupa 73 de ani, Robert Ballard, cu ajutorul navei rusești Keldish, a

descoperit epava Titanicului.
S-a prezentat o viziune îndrazneață pentru anul 2020, când se va intenționa
reconstruirea Titanicului (varianta moderna). Această variantă conține motor
electric, sisteme radar, un spargator de valuri frontal și alte lucruri. Designul
va fi 95% același .

Uluitoarele intamplari de dupa scufundarea Titanicului

Chiar din primele zile, dispariţia Titanicului a fost împânzită de mituri şi

legende. Pe lângă cele tradiţionale, la noi au ajuns şi versiuni fantastice.
În 1897, cu 15 ani înainte de dispariţia Titanicului, a ieşit de sub tipar carte
necunoscutului jurnalist pe atunci, Morgan Robertson. Romanul său prezicea
moartea unui uriaş transoceanic cu numele “Titan”.
Imaginaţia bogata a jurnalistului s-a dovedit a fi o prorocire de coşmar, care
se potrivea cu faptele reale, începând cu numele şi echipamentele vasului şi
terminând cu locul, timpul şi cauza catastrofei.
După tragedie, Robertson era considerat “diavol”, geniu negru, prevestitorul
nenorocirii. Romanul său a fost blestemat, iar autorului i-a fost refuzat
dreptul la publicarea cărţilor. Dar în ziua în care măreţul Titanic îşi începea
călătoria, nimeni nici măcar să se gândească la vreun roman-prorocire. Toţi
cei care urmau să călătorească pentru prima oară cu vasul-minune se
considerau aleşi iar rudele şi fotografii îi priveau cu invidie de pe mal.

Doar un singur marinar de pe Titanic, printr-o ironie a sorţii, avea cu el un

exemplar al romanului lui Morgan Robertson. Pe măsura ce înainta în
lectură, pe marinar îl cuprindea panica. Le-a povestit colegilor, dar aceştia
deja erau cu un zâmbet larg pe buze. Era într-atât de speriat, încât atunci
când vasul se afla în portul oraşului Southhempton, el a abandonat, şi prin
asta şi-a salvat viaţa.
De asemenea, în ultima clipă, au refuzat să călătorească încă 55 de oameni.
În această listă intra miliardarul John Morgan, deţinătorul ambarcaţiunii,
subit declarat bolnav. A refuzat călălătoria şi un mare negustor Wood, a
cărui soţie a primit o avertizare anonimă “dacă nu vreţi să vă pierdeţi soţul,
atunci faceţi tot posibilul ca să-l răzgândiţi de la călătorie”. Restul care au
refuzat au motivat asta prin diferite presimţiri ciudate dar puternice.

Pe 15 aprilie 1972 (la 60 de ani după tragedie) radistul linkorului american

“Theodor Roosvelt” primeşte un semnal SOS. Prin zgomotul din căşti
răzbătea o voce îngheţată care chema ajutor pentru Titanicul ce se scufunda.

Radistul Llyd Dethmer a crezut că a înnebunit. Însă, pentru orice

eventualitate, a transmis mesajul la ţărm. Cine ştie? Poate într-adevăr, cineva
are probleme. Răspunsul a fost foarte scurt şi calm : “la semnalul SOS nu
răspundeţi, continuaţi cursul stabilit”. Abia în port căpitanului şi întregului
echipaj le-a fsot arătat că demult scufundatul Titanic nu avea cum să trimită
vreun semnal SOS. Ori radistului i s-a părut, ori cineva a făcut o glumă
bună. Însă Dhetmer a găsit straniu faptul că explicaţiile au fost oferite de
serviciile speciale şi nu de conducerea maritimă. Aşa că a început
cercetările. De la început, din pură curiozitate. Dar s-a adâncit atât de mult
încât a ajuns la spitalul cu probleme neuropsihologice. Dar înainte de asta a
reuşit să “dezgroape” multe lucruri interesante.

Dhetmer a căutat în arhive rapoartele colegilor săi radişti despre acelaşi

lucru care l-a observat şi Lloyd. Anii în care au fost detectate semnale SOS
erau 1924, 1930, 1936, 1942. A făcut un tabel şia observat, că fantomele
radioefirului apăreau o dată la şase ani.
Pe 15 aprilie 1972 (la 60 de ani după tragedie) radistul linkorului american
“Theodor Roosvelt” primeşte un semnal SOS. Prin zgomotul din căşti
răzbătea o voce îngheţată care chema ajutor pentru Titanicul ce se scufunda.

Unii învăţaţi presupun că “în câmpul întinderii timpului s-a format un

semnal-fantomă”, şi că pe el,cică, îl primesc vasele de atâta timp. Şi dacă
toate aceste nu sunt minciuni şi falsuri?
O altă categorie de savanţi sunt hotărâţi că SOS-ul a “tăiat” timpul în două.
Adică, semnalul putea fi recepţionat şi în 1906, şi în 1900. Dar, din păcate,
pe atunci, un radio era ceva nu chiar atât de ieftin şi uzual. Popov l-a
inventat în 1895.
Pare un episod de poveste, dar cum altfel de explicat semnalul primit de
vasul “Carpatia” şi “Olimpic” la ora 23 : 17? Adică, asta ar însemna cu 23
minute mai devreme decât ciocnirea cu mortalul aisberg, care a avut loc la
23 : 40.
Daca pana acum toate descoperirile se reduceau la niste semnale-fantome,
destul de “nepalpabile”, atunci ceea ce a gasit Carl-Yorgen Huss, capitanul
vasului norvegian de pescuit este destul de material.
In ziua de 24 septembrie, 1990, in nordul Atlanticului, la 340 de km sud-vest
de Islanda, pescarii norvegieni au gasit o fata, ce ar arata de 29 de ani,
tremurand pe un aisberg. Numele ei era Winnie Cowts.
Capitanul Huss a anutat oficialitatile de fata gasita. Aceasta insa afirma ca s-
a salvat printr-o minune de la naufragiul Titanicului si ca este foarte
ingrijorata pentru soarta celorlalti calatori.

Unii învăţaţi presupun că “în câmpul întinderii timpului s-a format un

semnal-fantomă”, şi că pe el,cică, îl primesc vasele de atâta timp. Şi dacă
toate aceste nu sunt minciuni şi falsuri, ar trebuie să ne pregătim pentru
SOS-ul din 2008.
O altă categorie de savanţi sunt hotărâţi că SOS-ul a “tăiat” timpul în două.
Adică, semnalul putea fi recepţionat şi în 1906, şi în 1900. Dar, din păcate,
pe atunci, un radio era ceva nu chiar atât de ieftin şi uzual. Popov l-a
inventat în 1895.

Însă, cei mai înflăcăraţi cercetători susţin că şi atunci semnalele era primite,
doar că nu de radioaparatură ci de oameni. Mai specificat, de creierele lor.
Anume aşa s-ar explica profeţia lui Morgan Robertson şi pesimţirile celor 55
ce-au refuzat călătoria.Majoritatea marinarilor ce trec prin locurile unde a
pierit Titanicul sustin ca vad un vas mare scufundandu-se mereu. Unii zic ca
este fantoma Titanicului, altii, putin mai luminati – ca in momentul
scufundarii uriasul transoceanic ar fi nimerit intr-un “virtej” al timpului.
Oricum, Pentagonul deja a clasificat acest subiect, ca si multe altele : Top
Secret.
Codul lui Platon a fost decriptat

Codul lui Platon a fost decriptat

15 Octombrie, 2011

2,636 accesari

O serie de “mesaje secrete” ascunse în câteva dintre cele mai celebre texte
scrise de Platon au fost descoperite de un reputat profesor universitar din
Marea Britanie.

Textele lui Platon au fost analizate şi dezbătute în ultimii 2.000 de ani de

cele mai luminate minţi ale omenirii, însă, potrivit unei descoperiri recente,
se pare că operele celebrului filosof grec nu şi-au dezvăluit încă toate
secretele.

Codurile descoperite de un reputat profesor britanic de la Universitatea din

Manchester sugerează faptul că Platon ar fi fost un discipol secret al
filosofului Pitagora şi că a împărtăşit credinţa acestuia potrivit căreia
secretele universului pot fi relevate cu ajutorul numerelor şi al matematicii.

Platon este considerat cel mai mare dintre toţi filosofii din Grecia Antică.
Alături de mentorul său Socrate şi de elevul său Aristotel, Platon a pus
bazele filosofiei şi ştiinţei culturii occidentale.

În opinia profesorului Jay Kennedy, una dintre cele mai importante teorii ale
lui Platon este ascunsă în textele sale: “Operele lui Platon” au jucat un rol
major în apariţia culturii occidentale, însă ele sunt misterioase şi se încheie
prin ghicitori. În Antichitate, mulţi dintre discipolii lui au declarat că operele
sale conţin o serie de coduri secrete, însă această teorie a fost respinsă de
savanţii din epoca modernă. Este o poveste veche şi lungă, însă eu am reuşit
să sparg acest cod. Am dovedit faptul că operele sale conţin într-adevăr
coduri şi simboluri, iar descifrarea lor va conduce la descoperirea filosofiei
secrete a lui Platon.

Cheia codului folosit de Platon constă în portativul muzical grec, alcătuit din
12 note, foarte popular în rândul discipolilor lui Pitagora.

Profesorul a descoperit faptul că frazele, cuvintele şi temele folosite de

Platon sunt despărţite de intervale regulate în scrierile sale, iar acestea
coincid cu spaţiile dintre cele 12 note muzicale ale portativului grec.

Cea mai celebră dintre operele sale, “Republica”, conţine 12.000 de rânduri
homerice. Profesorul britanic a descoperit faptul că la fiecare 1.000 de
rânduri Platon revine la tema muzicii. Într-un alt dialog al lui Platon,
“Banchetul”, cuvintele care descriu armonia şi unitatea apar cu aceeaşi
frecvenţă cu cea dintre spaţiile de pe portativ.

În portativul grec, unele note sunt armonioase, plăcute auzului. Altele sunt
stridente, având nevoie să fie urmate de o notă plăcută, pentru a atenua
tensiunea muzicală pe care au creat-o.

În liniile de text corespunzătoare notelor muzicale armonioase, Platon a scris

cuvinte asociate cu iubirea şi cu buna dispoziţie. În rândurile
corespunzătoare notelor stridente, filosoful grec a scris despre război şi
moarte.

Tot profesorul Jay Kennedy, al cărui studiu a fost publicat în revista

Apeiron, consideră că acest tipar al simbolurilor era evident pentru discipolii
lui Pitagora.

Cu un secol înainte, Pitagora declarase că planetele şi stelele produc o

muzică ce nu poate fi auzită – “armonia sferelor” – şi că secretele
universului pot fi relevate cu ajutorul matematicii.

Prezenţa şi natura codurilor secrete sugerează faptul că şi Platon a aderat la

această concepţie şi, cu 2.000 de ani înainte de naşterea ştiinţei moderne,
filosoful grec a lăsat un mesaj secret în operele sale, sugerând omenirii
faptul că matematica şi tiparele logice sunt acelea care guvernează universul,
nu zeii.

Secretomania reprezenta ceva normal în Antichitate, în special în cazul

scrierilor esoterice şi religioase, însă pentru Platon era o chestiune de viaţă şi
de moarte. Platon a avut o existenţă dramatică. El a scris cel puţin 30 de
opere şi a înfiinţat prima universitate din lume, numită “Academie”. Platon
le-a permis femeilor să studieze la Academie, contrar tradiţiilor din acele
vremuri, şi a fost unul dintre primii apărători ai iubirii romantice, opunându-
se căsătoriilor aranjate de familie şi apărând homosexualitatea.

Hartile Amiralului Piri Reis, hartile care nu puteau sa

existe
Hartile Amiralului Piri Reis, hartile care nu puteau sa existe

Hartile Amiralului Piri Reis, hartile care nu puteau sa existe

15 Octombrie, 2011

1,992 accesari

Concluziile savantilor – o harta facuta din avion sau alt aparat de zbor, o
harta mai veche decat gheata care acopera Antarctica, o harta mai detaliata
decat hartile tactice ale armatei americane, o harta pe care a folosit-o si
Columb ca sa “descopere” America – o harta venita din adancurile istoriei
umanitatii care ne poate schimba sistemele de valori sau istoria asa cum o
stim.

Piri Reis a fost un faimos amiral turc din secolul saisprezece, care avea ca
pasiune colectionarea de harti de navigatie vechi. Dupa o batalie pe mare,
amiralul a capturat cativa marinari dusmani. Unul dintre ei, ca sa scape cu
viata, s-a laudat ca a fost pilot in flota lui Columb pe parcursul celor trei
voiaje ale acestuia in Lumea Noua. Piri Reis, intotdeauna in cautare de noi
informatii, l-a intrebat pe om daca Columb a descoperit Lumea Noua din
intamplare sau stia ca exista pamant peste ocean. Pilotul I-a raspuns ca
acesta avea o harta, a carui copie o detine si el, si pe care I-a inmanat-o
amiralului.

Acesta, folosindu-se de ea si de colectia lui de harti antice, a desenat o harta

a lumii in 1513. Aceasta este povestea hartii lui Piri Reis, mai mult sau mai
putin romantata. Surprizele si semnele de intrebare de-abia acum incep.
In 1929, un grup de istorici, cercetand sectiunea haremului Palatului
Topkapi din Istambul, au gasit aceasta harta intr-o gramada de moloz.
Istoricii au fost uimiti cand au descoperit ca harta prezinta clar coasta de
nord si de sud a continentului american. Si mai uimiti au fost sa descopere
pe vechea harta facuta la 1513, continentul Antarctica, care nu a fost
descoperita pana in 1818.

In 1953, un ofiter al marinei turce a trimis harta lui Piri Reis Inginerului sef
al Oficiului Hidrografic Naval al Statelor Unite. Pentru a o cerceta, acesta i-a
cerut ajutorul capitanului Arlington T. Mallerey, cu care mai colaborase, o
autoritate in materie de harti antice. Raportand harta la cele existente,
aceasta nu numai ca s-a dovedit a fi perfecta, dar chiar a mai adus corecturi
hartilor moderne. De exemplu, pe harta lui Piri Reis, Groenlanda e
reprezentata prin doua insule separate.

Aceasta informatie a fost confirmata recent de un explorator polar francez,

care a descoperit cu ajutorul sondelor ca sub stratul de gheata sunt intr-
adevar doua insule. In Antarctica, prin acelasi procedeu s-a descoperit ca sub
calota de gheata exista vaile si muntii descrisi de harta lui Piri Reis, deoarece
harta reproduce nu numai conturul continentelor, ci da si indicatii
topografice privind interiorul acestor continente. Lanturile muntoase,
varfurile, insulele, fluviile si platourile sunt insemnate cu cea mai mare
exactitate.

Confirmand toate acestea si multe alte lucruri, cartografii Marinei

Americane au ajuns la urmatoarele concluzii:

1. Columb a avut o harta in calatoria sa spre America, care arata coastele

Yucatanului, Guatemalei, Americii de Sud pana la Stramtoarea Magellan si
o mare parte a coastei Antarcticii.

2. Harta originala are cel putin 5.000 de ani, iar unele date arata ca poate
chiar mai mult. Unele parti de uscat care apar pe harta sunt acoperite de
gheturi de mii de ani.
3. Doar cartografi foarte experimentati din zilele noastre ar putea desena o
harta cu un grad de acuratete atat de mare, si numai dintr-un avion.

Ca sa adanceasca misterul acestei harti, studii ale unor profesori ca Charles

H. Hapgood sau Richard W. Strachan au aratat ca originalul hartii dupa care
s-a inspirat Piri Reis a fost o fotografie aeriana de la o foarte mare inaltime,
deoarece harta seamana perfect cu o fotografie a pamantului realizata din
satelit, unde, datorita formei sferice a Pamantului, continentele situate mai
departe de centrul imaginii “aluneca in jos” , la fel ca pe harta lui Piri Reis.

Capitanul Mallery sustine de asemenea ca harta nu se putea realiza decat

dintr-un aparat de zbor, fiind prinse pe ea piscuri muntoase din nordul
Canadei si din Alaska care nu erau trecute nici pe hartile strategice ale
Armatei americane. Pe langa asta, adauga el, “stiau sa calculeze
longitudinea, lucru pe care noi inca nu il stiam acum doua sute de ani”.

Profesorul Charles H. Hapgood sustine ca deoarece calota glaciara a

Antarcticii se presupune ca are 100 de milioane de ani, exista doua
posibilitati asupra perioadei in care a fost facuta harta initiala: ori calota
glaciara este de factura recenta, cateva mii sau zeci de mii de ani, ori
originalul hartii a fost facut acum milioane de ani, cand inca omul nu exista.

Aceste doua prezumtii sunt respinse de comunitatea stiintifica, deoarece

fiecare dintre ele ar da peste cap tot ceea ce credem noi ca reprezinta istoria
umanitatii, de aceea harta lui Piri Reis este considerata doar o curiozitate,
printre multe altele care ne-ar schimba poate sistemele de valori sau istoria.
Structuri misterioase in Orientul mijlociu

Structuri misterioase in Orientul mijlociu

12 Octombrie, 2011

2,175 accesari

Giganticele structuri din piatră se întind pe întreaga suprafaţă cuprinsă între

Siria şi Arabia Saudită, pot fi văzute numai de sus, nu şi de la sol, şi sunt
practic necunoscute publicului.

Acestea reprezintă versiunea din Orientul Mijlociu a Liniilor Nazca (o serie

de geoglife sau desene, care se întind în deşertul Sechura din Peru), iar
acum, datorită unor noi sateliţi, precum şi a unui program de fotografiere
aeriană din Iordania, cercetătorii au descoperit mii de astfel de structuri,
informează LiveScience.

Numite de arheologi “roţi”, aceste structuri din piatră au o mare varietate de

modele, însă cel mai des întâlnit este cel care se aseamănă cu un cerc cu
spiţe în interior. Cercetătorii sunt de părere că acestea au o vechime de cel
puţin 2.000 de ani. Structurile sunt întâlnite în special pe câmpurile de lavă
şi variază ca dimensiuni de la 25 la 70 de metri.

“In Iordania am descoperit mult mai multe structuri din piatră decât Liniile
Nazca, mult mai extinse ca suprafaţă şi mult mai vechi”, a declarat David
Kennedy, profesor de istorie antică de la Universitatea din Australia de Vest.
Conform primelor cercetări, aceste “roţi” fac parte dintr-o varietate de
peisaje din piatră.

Alături de echipa sa, Kennedy a studiat structurile cu ajutorul fotografiilor

aeriene şi folosindu-se de Google Earth, pentru că roţile sunt greu de
observat de la sol.”Uneori, când te afli exact pe locul în care sunt ele
amplasate, poţi face un fel de model, dar nu este foarte uşor. Însă de la o
înălţime de vreo 30 de metri, eu pot să îmi dau seama despre ce formă este
vorba”, susţine Kennedy.

Cel mai probabil, modelele au fost mult mai clare atunci când au fost
construite.”Oamenii au mers, probabil, peste ele, pe lângă ele, de secole,
milenii, fără a avea nicio idee clară despre ce forma este vorba”.

Pentru ce erau folosite?

Până în prezent, niciuna dintre roţi nu pare să fi fost excavată, ceea ce face
dificilă stabilirea vechimii şi a scopului lor. Arheologii care le-au studiat
cred că ar putea fi vorba despre rămăşiţele unor case sau cimitire.

Unele dintre roţile sunt izolate, în timp ce altele sunt grupate. Într-o singură
locaţie, în apropiere de Azraq, sunt grupate sute de astfel de structuri.

În Arabia Saudită, echipa lui Kennedy a observat structuri destul de diferite:

unele sunt dreptunghiulare, altele sunt circulare, dar conţin două spiţe
formând o bară de multe ori aliniată direcţiei din care răsare şi apune soarele
Orientul Mijlociu. Structurile din Iordania şi Siria au spiţe numeroase şi nu
par să fie aliniate cu vreun fenomen astronomic.

“Dacă privim cercurile de piatră ca fiind locuri de cult ale strămoşilor sau
locuri pentru ritualuri legate de evenimente astronomice, acestea ar putea
avea aceeaşi funcţie ca liniile Nazca, de exemplu. Designul este diferit, dar
funcţia ar putea fi aceeaşi”, a explicat Amelia Sparavigna, profesoară de
fizică în cadrul Universităţii Politehnice din Torino, Italia.

Misterioasele linii Nazca au fost, la început, sursa multor speculaţii.

Cercetători sunt de părere că Liniile Nazca ar fi cărări ce alcătuiesc traseul
unui pelerinaj religios, planuri de irigaţii sau piste de aterizare pentru
extratereştri.
Fascinanta enigma din Atlantic

Fascinanta enigma din Atlantic

13 Septembrie, 2011

2,825 accesari

In interesanta sa carte Dincolo de imposibil, Richard Lazarus relata un caz

foarte straniu. In ziua de 28 octombrie 1902, in primele ore ale diminetii,
nava comerciala maritima Fort Salisbury se indrepta spre nord prin Golful
Guineei, in Atlanticul de Sud. Marea era calma si cerul era senin, astfel ca
marinarului insarcinat cu veghea nu i-a fost greu sa distinga doua lumini
rosii care au aparut din apa la cateva sute de metrii in fata, spre tribordul
navei.

Concentrandu-si privirea asupa luminilor cu ajutorul binoclului, marinarul a

observant ca acestea echipau un obiect urias si intunecat care, desi in mod
evident era o nava maritima, nu apartinea nici unui tip vazut de el pana
atunci. Incepand sa se ingrijoreze in legatura cu o posibila coliziune, l-a
alertat pe timonier si l-a chemat pe secundul vasului, un anume A. H.
Raymer, care s-a grabit sa urce pe punte pentru a vedea el insusi misteriosul
obiect. Cert este ca secundul n-a dispus decat de cateva clipe in care sa
priveasca obiectul, inainte ca acesta sa se scufunde. Totusi, i-au fost de ajuns
pentru a confirma observatia marinarului de veghe.

Scriind mai tarziua in jurnalul de bord, Raymer a descries evenimentul ca

fiind putin inspaimantator: “…in intuneric nu puteam vedea prea multe
detalii, dar avea o lungime intre 500 si 600 de picioare si doua lumini, cate
una la fiecare capat. Un gen de mecanism – sau, poate, niste aripioare –
produceau o agitare a apei. In timp ce se scufunda lent sub valuri, disparand
din vedere, am putut observa ca laturile ii erau ruginite.”
Vorbind ulterior despre experienta traita, Raymer a luat in condiserare
posibilitatea ca ceea ce vazusera sa fi fost carena unei nave parasite, dar a
respins categoric aceasta posibilitate. Era un marinar cu experieta si nu putea
face o asemenea confuzie si oricum, nici o nava nu se pierduse in vremea
aceea in largul apei de acolo.

Posibila indentificare eronata a unui animal marin era o perspectiva si mai

putin probabila. Desi toti martorii de la bordul navei Fort Salisbury
remarcasera, fiecare in mod independent, ca suprafata obiectului parea mai
degraba ruginita decat neteda, sansele ca ei sa fi vazut o specie uriasa de
peste erau mai mici decat zero, deoarece aparitia trebuie sa fi depasit cu mult
dimensiunile celei mai mari fapturi subacvatice cunoscute – balena albastra.
Mai mult, asa cum a comentat o sursa de la Amiralitate, “pestii nu
obisnuiesc sa fie echipati cu lumini”.

Asadar trebuie sa fi fost un mecanism si tinand seama de comportarea sa, era

evident o nava submersibila de un tip oarecare. Singura poblema cu care nu
se impaca aceasta teorie era faptul ca in anul 1902 nici o natiune de pe
pamant nu poseda tehnologia necesara crearii unui submarin de asemenea
dimensiuni. In anul 1888, primul submarin naval complet operational fusese
lansat de catre francezi, fiind dotat cu o singura elice si un motor electric si
cantarea numai 30 de tone.

Doi ani mai tarziu, germanii care erau adevarati maestrii ai inceputului
tehnologiei submersibilelor, au lansat o nava de 200 de tone, care totusi nu a
fost introdusa in fabricatie completa decat in 1905. Marina militara engleza
care a lansat prima sa nava subacvatica in acelasi an cu incidentul din largul
Golfului Guineei, era cu mult in urma germanilor din punct de vedere al
realizarii tehnice. Astfel incat, cele vazute si neexplicate la acea vreme,
raman si astazi o enigma.

Exista o civilizatie subacvatica mult mai evoluata din punct de vedere

tehnilogic decat cea de pe uscat? Posibila existenta a unor civilizatii
subacvatice a constituit un subiect care a fascinat omul inca din cele mai
vechi timpuri. Ar putea fi aceasta explicatia aparitiilor unor creaturi
fantastice in largul marii, monstrii marini vazuti de marinari de-a lungul
timpului. Totusi, ceea ce a fost zarit in 1902, ar putea fi un obiect subacvatic
neidentificat. Exista multe marturii credibile ale unor nave stranii care vin
din inaltul cerului si intra apa.
Cele sapte minuni ale lumii antice
Cele sapte minuni ale lumii antice

Cele sapte minuni ale lumii antice

26 August, 2011

2,550 accesari

Farul din Alexandria

Farul din Alexandria a fost o constructie cu un rol practic. Semnaliza

marinarilor apropierea de tarm. A fost cea mai inalta cladire din lume pentru
acea perioada. Oamenii de stiinta de astazi inca se minuneaza de oglinda
care reflecta lumina la peste 50 km distanta.

Farul a fost construit pe insula Pharos (Faros), acum un promontoriu al

orasului Alexandria din Egipt.

Dupa moartea lui Alexandru cel Mare, Ptolomeu Soter (305-283 i.H.) a
preluat puterea in Egipt. A stabilit capitala la Alexandria. Insula Pharos era
lipita de oras printr-un dig, Heptastadion, astfel ca impartea portul in doua.
Conditiile de navigare cereau constructia unui far pentru dirijarea corabiilor.
Proiectul de constructie al farului a fost conceput in timpul lui Ptolomeu
Soter, anul 290 iH, dar proiectul s-a finalizat dupa moartea lui, in timpul
domniei fiului sau Ptolomeu Philadelphus.

Sostratus, contemporan cu Euclid, a fost arhitectul care s-a ocupat de

proiectul constructiei.
Farul a rezistat de-a lungul timpului. A fost distrus de doua cutremure in
1303 si 1323. Arabii care au cucerit Egiptul, au mutat capitala la Cairo si au
neglijat constructia.

Turnul a trait destul de mult, asa ca exista multe marturii care il descriu. A
fost acoperit cu marmura alba. Avea o oglinda care era folosita pentru
semnalizare dar si pentrru a arde navele inamice.
In 1166, un calator arab, Abou-Haggag Al-Andaloussi a vizitat farul si a
lasat o descriere amanuntita a acestuia. Avea 3 nivele:
-primul nivel, inalt de 55.9 m, avea mijloc in forma de cilindru
-mijlocul octogonal cu latura de 18.30 m si inaltimea de 27.45 m
-ultimul nivel de forma circulara avea inaltimea de 7.30 m

Inaltimea totala a farului era 117 m (echivalent cu o cladire moderna de 40

de etaje).Mijlocul cilindric era folosit pentru transportul carburantului pentru
iluminatul nocturn. Ziua era folosita reflexia razelor solare pentru
semnalizare.In antichitate, statuia lui Poseidon era asezata in varful turnului.

Colosul din Rodos

Colosul a fost construit la intrarea in portul insulei Rodos si avea un rol de

protectie divina impotriva celor ce ar fi vrut sa intre in oras cu ganduri rele.
Rodos era o insula pe care se gaseau 3 mici orase stat: Ialysos, Kamiros si
Lindos. In 408 i.C., aceste orase s-au unit si au format un stat insula cu o
capitala comuna: Rodos.

Statul nou format avea o relatie comerciala stransa cu statul egiptean condus
de Ptolemeu I Soter.
In 305 i.C., regatul Macedoniei condus de dinastia Antigonid a asediat insula
Rodos, in incercarea de a rupe alianta Rodos- Egipt.

Nu au reusit niciodata sa intre in oras. In 304 i. C s-a semnat pacea. Armata

Antigonizilor a ridicat asediul si a parasit locurile. In urma lor a ramas multa
“prada de razboi” (echipament militar). Rodesienii au decis sa vanda
echipamentul si sa faca o statuie imensa, dedicata zeului soare Helios, ca sa
celebreze unitatea lor.
Constructia colosului a durat 12 ani si a fost terminata in 282 i.C.

Ridicarea statuii a fost incredintata arhitectului Chares din Lindos. Fundatia,

baza statuii, a fost facuta din marmura alba. Apoi au fost fixate picioarele.
Structura a fost ridicata gradual, iar invelisul de bronz a fost intarit de fier si
piatra. Ca sa se ajunga la partea cea mai inalta a statuii, s-a ridicat o rampa
de pamant, care ulterior a fost daramata si deplasata de acolo.

In 226 i.C., un cutremur de pamant a daramat constructia ce a dominat, pana

la acea data, intrarea in port. Orasul a suferit mult de pe urma cutremurului,
iar statuia s-a rupt acolo unde era mai slaba, la genunchi.
Rodesienii au primit o oferta de ajutor din partea lui Ptolemeu III Eurgetes
pentru a-si reface colosul, dar, in urma unei consultari cu un oracol, oferta a
fost refuzata. Colosul a fost lasat asa, prabusit, aproape un mileniu. In 654
d.C., arabii au invadat insula, au demontat statuia si au vandut-o unui
negustor evreu din Siria. Se spune ca s-ar fi utilizat 900 de camile pentru
transport.

Desi in legendele populare, statuia este asezata direct in fata portului, in

realitate statuia a fost construita undeva la marginea portului, pe un
promontoriu, s-au chiar putin spre interiorul insulei. Asa se explica de ce
prabusirea ei nu a blocat intrarea in port.

Avea 33 de metri inaltime (probabil) si chiar dupa ce a cazut “putini oameni

erau capabili sa-i inconjoare degetul mare cu bratele” spune Plinius cel
Batran. Nici dimensiunea exacta si nici forma exacta a statuii nu sunt
cunoscute.

Colosul din Rodos a fost o inspiratie pentru alti artisti si poate sculptorul
francez Auguste Bartholdi este cel mai cunoscut dintre toti prin statuia care
sade la intrarea in New York- Statuia Libertatii.

Mausoleul lui Maussollos din Halicarnassus

Trebuie spus ca mausoleu provine chiar de la numele lui Maussollos si in

greaca veche insemna “constructie dedicata lui Maussollos”.

Acum, cuvantul a devenit substantiv comun si are un inteles general de

constructie imensa dedicata unei persoane sau unui eveniment. Similar cu
piramidele, mausoleul este mormantul unui rege din antichitate, dar spre
deosebire de piramide, recunoscute pentru marimea lor, mausoleul lui
Maussollos si-a castigat renumele pentru frumusetea lui.

Mausoleul a fost construit in orasul Halicarnassus, acum Bodrum (sud-

vestul Turciei), un oras situat la malul Marii Egee.
Cand Persia s-a extins dincolo de propriile hotare, cuprinzand Mesopotamia,
Nordul Indiei, Siria, Egiptul si Asia Minor, a fost nevoie de un nou sistem de
control a tinuturilor indepartate. S-au numit guvernatori locali care trebuiau
sa administreze aceste stapaniri situate la distanta de puterea centrala:
Satrapii.
Regatul Caria situat in partea de vest a Turciei (Asia Minor) era practic
autonom. Din 377 pana in 353 iC, regele Mausollos a domnit in Caria, timp
in care a mutat capitala regatului la Halicarnassus. Nimic nu este asa de
atragator in viata acestui rege, ca monumentul funerar dedicat lui.

Proiectul a fost gandit de sotia si de sora lui Artemisia, iar constructia a

inceput in timpul vietii regelui. Mausoleul a fost terminat in anul 350 iC, 3
ani dupa moartea lui Maussollos si la un an de la moartea Artemisiei.Pentru
16 secole, mausoleul a fost pastrat in conditii foarte bune, dar apoi un
cutremur a distrus o parte din acoperis si colonada.

La inceputul secolului 15, Cavalerii Ordinului St John din Malta au invadat

regiunea si au construit un castel prentru cruciati. Pentru fortificarea
castelului din 1494 au folosit piatra mausoleului. Prin 1522, nu mai ramasese
mare lucru din mausoleu.

Astazi, castelul din Bodrum inca exista, si se poate vedea in zidurile lui
blocuri de piatra si marmura slefuite folosite la constructia mausoleului.
Unele sculpturi ale mausoleului sunt expuse la British Museum din Londra.
Fundatia mausoleului exista inca si poate fi vizitata.

Monumentul avea o structura dreptunghiulara, baza avea dimensiunile de 40

m lungime pe 30 m latime.
Un podium decorat de statui inconjura structura. Camera mortuara si
sarcofagul din alabastru alb decorat cu aur era localizata pe podium si era
inconjurata de coloane ionice. Colonada suporta un acoperis piramidal
decorat cu statui. In varf era o statuie care reprezenta un car tras de 4 cai.

Mausoleul avea o inaltime de 45 de metri impartita astfel: 20 metri podiumul

de la baza, 12 m colonada, 7 m acoperisul piramidal si 6 m carul din varf.
Frumusetea mausoleului vine in mare masura de la statuile care il decorau.

Statuile, in marime naturala sau de alte dimensiuni, reprezentau oameni, lei,

cai si alte animale. 4 sculptori greci au lucrat statuile: Bryaxis, Leochares,
Scopas si Timotheus, fiecare fiind responsabil pentru o anumita latura.
Mausoleul este special pentru ca nu este dedicat zeitatilor grecesti, asa cum
se obisnuia in acea perioada.

Statuia lui Zeus din Olympia

Este statuia zeului care a inspirat Jocurile Olimpice din antichitate si este
localizata in regiunea orasului antic Olympia. In timpul jocurilor, razboaiele
se opreau si atletii veneau din Asia Minor, Siria, Egipt si Sicilia sa celebreze
pe regele zeilor: Zeus .

Orasul vechi Olympia este situat pe coasta vestica a Greciei moderne, la 150
km vest de Atena. Vechiul calendar grecesc incepe in anul 776 iC (inainte de
Christos), si se crede ca si jocurile olimpice au inceput in acel an. Templul
lui Zeus a fost proiectat de arhitectul Libon si construit in jurul anilor 450
iC. Stilul doric parea prea obisnuit si au fost necesare modificari. Solutia: o
statuie maiestoasa. Sculptorul atenian Pheidias a primit aceasta sarcina sacra.

Templul a inceput sa atraga vizitatori din toata lumea. In secolul 2 iC au fost

efectuate reparatii la statuia care incepea sa imbatraneasca. In primul secol
iC, imparatul roman Caligula a incercat sa transporte statuia la Roma.
Esafodul construit de oamenii lui Caligula s-a prabusit si incercarea a esuat.
In anul 391 dC, imparatul Theodosius I interzice jocurile deoarece le
considera practici pagane si templul este inchis.

Olympia a fost lovita apoi de furtuni, cutremure, alunecari de pamant si

inundatii. Templul a suferit din cauza unui incendiu produs in secolul 5 dC.
Mai devreme insa, statuia a fost transportata de un grec bogat la
Constantinople. Acolo, ea a supravietuit pana in anul 462 dC, cand a ars intr-
un incendiu foarte puternic. Astazi, nu mai exista nimic pe vechile
amplasamente, doar pietre, ruine, fundatia si niste coloane cazute.

Pheidias a inceput sa lucreze la statuie in jurul anului 440 iC. Cu cativa ani
inainte, el dezvoltase o tehnica de constructie a statuilor imense din aur si
fildes. Tehnica lui se baza pe constructia unui schelet de lemn pe care lipea
apoi placile de metal si fildes. Acestea erau invelisul exterior. Atelierul lui
Pheidias din Olympia inca exista, si, coincidenta sau nu, este identic in
dimensiune si orientare cu templul lui Zeus. Acolo, el a sculptat si slefuit
diferitele piese care apoi au fost asamblate in templu. La sfarsitul muncii,
statuia era aproape la fel de mare ca si templul.

Strabo scria: “.. desi templu este destul de mare, sculptorul a fost criticat ca
nu a apreciat prea bine proportia corecta. El l-a facut pe Zeus stand, dar cu
capul aproape lovind plafonul, astfel ca avem impresia ca daca Zeus s-ar
misca, ar darama acoperisul templului”. Strabo a avut dreptate, dar
sculptorul trebuie laudat si nu criticat. Dimensiunea statuii a facut-o sa fie
atat de apreciata. Baza statuii a fost de aproximativ 6,5 m latime, cu 1 metru
inaltime. Inaltimea statuii a fost de 13 m, o cladire moderna de 4 etaje.
Picioarele tronului erau decorate cu sfincsi si figuri inaripate. Zeii greci si
figuri mitice completau decoratiunea: Apollo, Artemis si copiii lui Niobe.

Grecul Pausanias descria statuia astfel: “Pe cap avea o coroana de frunze de
maslin. In mana dreapta tinea simbolul victoriei din aur si fildes (Victoria
inaripata). In stanga tinea un sceptru decorat cu toate tipurile de metal, un
vultur statea in varful sceptrului. Sandalele si roba sunt facute din aur.
Tronul este decorat cu aur, pietre pretioase, abanos si fildes.”

Statuia era ocazional decorata cu cadouri facute de regi si imparati. Au fost

realizate cateva replici ale statuii, printre care si un prototip foarte mare la
Cyrene (Libia). Nici o replica nu a supravietuit pana astazi.

Templul lui Artemis din Efes/ Ephesus

Templul se gaseste pe locatia vechiului oras Ephesus din apropierea orasului

turc modern Selcuk, la 50 de km sud de Izmir. Desi fundatia templului
dateaza din secolul 7 iC, structura care a adus templul pe lista celor 7 minuni
ale lumii dateaza din jurul anului 550 iC.

Templul a fost construit din banii regelui lydian Croesus si proiectat de

arhitectul grec Chersiphron. A fost decorat cu statui din bronz sculptate de
cei mai renumiti artisti ai timpului: Pheidias, Polycleitus, Kresilas si
Phradmon. Templul avea o functie dubla de piata de schimburi comerciale si
de institutie religioasa.

Ani buni, sanctuarul a fost vizitat de comercianti, turisti, artizani si regi care
si-au adus omagiul lor zeitei, impartind din castigurile lor cu ea. Excavatiile
moderne au scos la iveala o multime de cadouri facute de pelerini: statuete
ale lui Artemis din aur si fildes, cercei, bratari, lantisoare, cadouri din India
si Persia.

In noapte de 21 iulie 356 iC, un om arde templul pentru a-si imortaliza

numele (Herostratus) in istorie. Alexandru cel Mare s-a nascut in aceeasi
noapte. Plutarch a scris ca zeita era prea ocupata cu nasterea lui Alexandru
ca sa se mai ocupe si de protectia templului sau. Alexandru cel Mare a
cucerit Asia Minor si a vrut sa reconstruiasca templul, dar templul a fost
reconstruit dupa moartea lui din 323 iC.
Ruinele primului templu, distrus de foc, sunt numite “Templul D” de
arheologi. Noul templu, construit dupa moartea lui Alexandru cel Mare, este
etichetat ca “Templul E” de arheologi.

Sfantul Pavel a vizitat templul in secolul 1 dC si a fost confruntat cu un cult

foarte puternic al zeitei Artemis. Gotii au distrus templul in anul 262 dC, iar
locuitorii si-au jurat sa-l reconstruiasca. Oricum, trecerea acestora la
crestinism, petrecuta in secolul 4 dC, i-a indepartat de latura religioasa a
constructiei. In anul 401 dC, templul a fost demolat de St John Chrysostom.
Efesul a fost parasit si doar in secolul 19 s-a inceput explorarea locului.
Cateva coloane au fost ridicate, dar ruinele nu au fost niciodata refacute sau
reconstituite.

Fundatia templului este dreptunghiulara. Constructia a fost facuta din

marmura cu o curte spatioasa. Treptele de marmura care duceau la platforma
constructiei erau in plan de 80 m pe 130 m. Coloanele aveau 20 m inaltime,
cu capiteluri ionice. Erau 127 coloane, in total, ce inconjurau ortogonal
platforma. Templul adapostea numeroase opere de arta, printre care erau 4
statui de amazoane.

Cand Sf. Pavel a vizitat locul, templul era decorat cu stalpi de aur, statuete
de argint si picturi. Nu exista dovada ca in centrul templului ar fi existat
statuia zeitei, dar se poate sa fi existat. Reconstructia este imposibila datorita
marturiilor putine care nu ofera suficiente detalii despre caracteristicile
constructiei.

Gradinile suspendate ale Babilonului

Gradinile suspendate sunt localizate la 50 de km sud de Bagdad, in Irak, pe

raul Eufrat. Regatul Babilonului a cunoscut o perioda de inflorire maxima
sub domnia imparatului Hammurabi (1792-1750 iC). Aceasta perioada a
durat pana in anii 600 – 500 iC, cand regatul a fost condus de dinastia neo-
babiloniana a regelui Naboplashar (625-605 iC) si a atins ultimul moment de
glorie.

Fiul lui Naboplashar, Nebuchadnezzar II (604-562 iC) este creditat cu

constructia gradinilor suspendate. Se spune ca acesta a construit gradinile
pentru a-si satisface sotia sau concubina care a fost adusa din Media si avea
o pasiune pentru munti si peisajul inconjurator.
Cele mai multe descrieri a gradinilor vin prin intermediul istoricilor greci,
putem aminti aici pe Berossus si Diodorus Siculus. Sursele babiloniene sunt
mute in aceasta privinta. Tabletele timpului nu au nici o referinta la gradini,
desi descrierea orasului, a palatului si a zidurilor care il inconjurau, poate fi
gasita in ele. Chiar si istoricii care vorbeau despre gradini nu le-au vazut
niciodata.

Istoricii moderni sustin ca armata lui Alexandru Macedon a fost

impresionata de vederea gradinilor suspendate. Cand s-au intors inapoi in
Macedonia, soldatii au povestit despre minunatia vazuta in Mesopotamia si
astfel povestea a trecut mai departe. Soldatii au povestit despre uimitoarele
gradini si arbori din Mesopotamia, despre palatul lui Nebuchadnezzar,
despre turnul lui Babel, despre zigurate.

Imaginatia poetilor a completat povestea si astfel s-a nascut una dintre cele 7
minuni ale lumii antice.
Enigma gradinilor suspendate a fost lamurita in parte in secolul 20.
Arheologii inca incearca sa cladeasca puzzle-ul care sa dea imaginea finala a
acestei enigme. Unii istorici sustin ca gradinile au fost facute de Senaherib,
si nu de Nebuchadnezzar II (cam 100 mai devreme).

Descrierea gradinilor vine in principal din surse grecesti, asa cum am mai
spus, printre care se gasesc si scrierile lui Strabo si Philo din Byzantium. Iata
niste extrase din scrierile lor: “Gradinile sunt quadrangulare (rectangulare).
Fiecare zid este lung de 4 plethron (unitate de masura veche din Grecia care
are aproximativ 30 de metri) si consta intr-o structura de arc care vine dintr-
o fundatie in forma de cub. Cea mai inalta terasa este acoperita de trepte.
Gradinile suspendate sunt cultivate cu plante, iar radacinile sunt infipte intr-
o terasa inferioara. Intrega masa este suportata de coloane din piatra. Apa
(urcata prin pompe) curge de sus in jos prin canale si irigheaza intrega
gradina, saturand de apa radacinile plantelor si tinand intreaga suprafata
umeda. Astfel ca iarba este verde in permanenta si frunzele copacilor cresc
ferm atasate de ramuri suple. Este o opera de arta si cea mai neobisnuita
imagine este aceea a lucratorilor care lucreaza deasupra capetelor
privitorilor.”

Lucrari arheologice recente au scos la iveala fundatia castelului din Babilon.

S-au gasit ziduri avand o structura de arc si un sistem de irigatie in sudul
palatului. Arheologii au incercat sa reconstruiasca gradinile suspendate
acolo, dar istoricul grec Strabo le-a situat pe raul Eufrat.
Deoarece palatul este la cateva sute de metri distanta de raul Eufrat, s-ar
putea ca gradinile sa se fi gasit intre palat si raul Eufrat. Pe malul raului s-au
gasit ziduri groase de 25 de metri care ar fi putut forma terasele descrise de
istoricii greci.

Marea piramida din Giza

Desi Marile Piramide sunt in numar de 3, doar Marea Piramida a lui Cheops
(Khufu) face parte din cele sapte (7) minuni ale lumii antice. Monumentul a
fost construit de faraonul egiptean Khufu, din cea de a 4-a dinastie, in jurul
anului 2560 iC ca sa fie mormantul sau.

Traditia piramidelor din Egiptul Antic a inceput cu ideea de mastaba

(mormânt egiptean în formă de trunchi de piramidă:: Link DEX ) sau
“platforme” care acopera mormantul regal. Apoi mastabele au inceput sa se
suprapuna. Primele piramide, printre care trebuie amintita Piramida in trepte
a regelui Zoser (Djoser) de la Saqqara facuta de arhitectul egiptean Imhotep,
ilustreaza aceasta transformare.

Se crede ca constructia Marii Piramide a durat 20 de ani. Locul a fost mai

intai bine pregatit, s-au adus blocurile de piatra si plasate. Nu se stie cum au
fost transportate si plasate blocurile de piatra, desi s-au lansat mai multe
teorii. O ipoteza invoca prezenta unei rampe in forma de spirala pe care s-au
inaltat blocurile. Alta ipoteza invoca prezenta unei parghii.

De-a lungul istoriei, piramidele au stimulat imaginatia omeneasca. Au primit

diferite denumiri: Hambarele/Granarele lui Iosif sau Muntele Faraonului.
Este celebra expresia lui Napoleon care a cucerit Egipul in 1798: “Soldati!
Din varful acestor piramide, 40 de secole ne privesc.”

Astazi, Marea Pramida, impreuna cu celelalte piramide si cu Sfinxul, face

parte din zona turistica a platoului Giza. In zona se gaseste si barca Soarelui,
descoperita doar in 1954 in sudul piramidei. Se crede ca barca a purtat
corpul lui Khufu inainte de a fi ingropat in piramida. Conform credintei
egiptene, barca a ramas acolo pentru a servi ca mijloc de deplasare in lumea
de dincolo.

Cand a fost construita, Marea piramida avea 145.75 m inaltime. Laturile

piramidei masoara fiecare 229 m. A pierdut 10 metri din inaltime cu trecerea
timpului. A fost cea mai inalta structura construita de om timp de 43 de
secole. A fost acoperita de un mozaic de pietre pentru a-i netezi suprafata.
Acest mozaic poate fi gasit si astazi in varful piramidei lui Khefre. Inclinarea
marginilor fata de suprafata terestra este de 51 de grade si 51 de minute.
Fiecare margine este orientata spre cele 4 puncte cardinale: nord, sud, est si
vest. Fiecare sectiune orizontala este patrata, indiferent de nivel. Eroarea de
diferenta intre marginile unei sectiuni orizontale este mai mica de 0.1%.
Structura este facuta din 2 milioane de blocuri de piatra, fiecare bloc are mai
mult de 2 tone. Pe suprafata nordica se gaseste intrarea.

Un numar de coridoare, galerii sau guri de aerisire duc spre camera funerara
a regelui. Camera regelui este in inima piramidei, accesibila doar printr-un
coridor ascendent si prin marea galerie. Sarcofagul regal este facut din granit
negru, ca si interiorul camerei.

Este impresionanta dimensiunea rocilor care acopera drumul spre camera

regala: 3 m lungime, 2.4 m inaltime si 1.3 m latime. Pietrele se potrivesc asa
de bine, ca o carte de joc nu poate fi introdusa intre ele. Sarcofagul este
orientat dupa punctele cardinale si este cu doar 1 cm mai mic decat usa de
intrare.

Noi teorii au fost lansate pentru a explica constructia si rolul piramidelor.

Loc de cult, civilizatii disparute, observator astronomic, teoria extraterestra,
dar nici o dovada concreta nu a fost adusa in acest sens. Piramidele au fost
construite ca loc de veci pentru regii Egiptului.

Stefan cel Mare a fost calugarit inainte de moarte?

Stefan cel Mare a fost calugarit inainte de moarte?

Stefan cel Mare a fost calugarit inainte de moarte?

11 August, 2011

2,645 accesari
Mormantul Sfantului Voievod a fost deschis pana acum de doua ori.

Istoricii nu s-au pronuntat sau, mai degraba, au evitat sa se pronunte cu

privire la o problema fundamentala: a fost sau nu Stefan cel Mare calugarit
inainte de moarte? Tulburatoarea intrebare este generata de senzationala
descoperire a faptului ca marele domnitor a fost ingropat modest, fara sicriu,
cu trupul asezat pe 13 bare de fier si cu capul pe un capatai de caramizi,
ritual ce tine mai degraba de cel al cinului calugaresc decat de cel al
credinciosilor de rand, oricat de smeriti ar fi acestia.

Despre inmormantarea lui Stefan cel Mare nu s-a pastrat, in mod misterios,
nici o relatare. Grigore Ureche nu spune nimic despre aceasta. Nici Dimitrie
Cantemir, nici Gheorghe Sincai, mai tarziu, nici istoricul A.D Xenopol sau
Nicolae Iorga. Nici cronicarii straini nu spun nimic despre momentul
inhumarii marelui domnitor.

Cand a murit Matei Basarab, arhidiaconul de Antiohia, Macarie, care

vizitase tarile romane pe la 1654, vorbea despre voievodul mort ca “fusese
asezat intr-un sicriu impodobit ca al unui rege”.

Or, dupa cum apreciaza si Silviu Dragomir, in volumul “Mistere”,

“inmormantarea lui Stefan cel Mare trebuia sa se desfasoare nu doar cu o
pompa mai mare, dar imbracamintea si sicriul era normal sa fi fost macar pe
masura rangului si pretuirii avute in viata”. In realitate, Stefan cel Mare a
fost inmormantat fara sicriu, invesmantat doar intr-o mantie domneasca.

Doua deshumari si un mort “misterios”

Prima deschidere a mormantului lui Stefan cel Mare a fost facuta in
februarie 1758, de catre Mitropolitul Iacov al Sucevei, in fata preotilor si
monahilor. In zapisul faptei sale, Iacov retine ca mortul fusese gasit foarte
“misterios”, eliminand alte elemente care ne-ar putea duce cu gandul ca
mormantul mai fusese deschis.

In noiembrie 1856, la staruinta egumenului de Putna, Artimon Bortnik, o

comisie oficiala a autoritatilor austriece din Bucovina ocupata trece la
deschiderea mai multor morminte “aflatoare in Biserica Manastirii Putna…
apartinand domnitorului Moldovei Stefan cel Mare si membrilor familiei
sale”.

Insarcinatul oficial al acestei misiuni a fost concepistul “guvernial” Anton

Schonbach, asistat, in calitate de comisar spiritual, de catre Teoctist
Blaezewicz, asesor imperial consistorial. Conducerea tehnica a operatiunilor
a fost asigurata de inginerul Anton Rol, iar asistenta sanitara de catre dr.
Vincentiu Szymonowicz.

La sfarsitul operatiunii a fost incheiat un amplu proces-verbal, care a fost

publicat de F.A. Wie-kenhauser, in scurta sa “Istorie a manastirilor Voronet
si Putna”, in 1886.

Din acest document reiese ca, la cea de-a doua deshumare, osemintele
domnitorului nu au fost atinse, dar, din asezarea lor “se putea stabili insa, cu
toata siguranta, ca mormantul fusese inainte inca o data deschis, cu care
prilej ramasitele domnitorului au fost schimbate intr-o alta pozitie decat
fusesera asezate la inceput”.

Inmormantat pe 13 bare de fier

Pretiosul proces-verbal arata ca in mormantul lui Stefan cel Mare, “cadavrul,
cu totul descompus si acoperit de faramiturile zidurilor mormantului, era
asezat pe 13 bare de fier… ce erau asezate pe amandoua partile laterale ale
mormantului…

Din partea de sus a corpului nu se mai vede nimic si pe un capatai de zid,

gros de 12 toli, ce se gaseste in partea capului, se afla partea de sus a
craniului, inca destul de bine intretinuta, lipsit de orice acoperamant. Aceste
ramasite ale craniului sunt asezate la o distanta de cinci toli departe de
celelalte resturi ale cadavrului…

indepartate de osul frontal, cat si de amandoua oasele laterale ale craniului,

care, intre timp, s-au rotunjit prin putrezire… Aceasta imprejurare, ca si
celelalte inainte citate…, lasa sa se presupuna cu siguranta ca capul
(cacofonia nu ne apartine n.n) acestui cadavru ar fi fost schimbat pe cale
mecanica din pozitia sa naturala inca cu mult timp in urma…

Forma imbracamintei cadavrului, ca si stofa grea si bogata a acestuia, intarea

convingerea, la fel ca si crucea de aur ce se afla in dreptul pieptului care nu
se prabusise, in chip neindoios, si, prin comparatia cu ramasitele cercetate de
comisie in mormantul lui Bogdan si al lui Stefan (“cel crud” – nepotul lui
Stefan cel Mare, n.n.), ca era vorba de o imbracaminte deosebita, de o
mantie domneasca si de un mormant domnesc cioplit din piatra”.

Calugarirea, practica printre domnii Moldovei

In legatura cu mormantul in care a fost descoperit principele Stefan (“cel
crud”), nepotul lui Stefan cel Mare, procesul-verbal face o precizare foarte
importanta: “printre resturile de imbracaminte… apar cateva asemanari cu
imbracamintea calugareasca sau preoteasca…

intrucat in istoria Moldovei sunt cazuri in care principii, inainte de moarte,

au pasit in monahism, lucru care se putea trece cu putina vreme inainte de
moarte sau chiar pe patul mortii, astfel incat este cu putinta ca Stefan, care
purta porecla de “cel crud” si care, dupa aratarile istoriei, a fost otravit de
catre sotia sa, a trecut, la fel, scurta vreme inainte de moartea sa, la
monahism,pentru ispasirea pacatelor sale. Astfel se pot explica crucile in
forma de schima, care se gasesc pe resturile im- bracamintei din mormantul
sau si se poate explica de ce printre aceste ramasite nu s-au gasit in mormant
inele, deoarece, pentru calugar, portul acestora nu este ingaduit”.

Ciudat este faptul ca si principele Alexandru a fost descoperit inmormantat

la fel ca si Stefan cel Mare, adica fara sicriu, cu trupul asezat pe un grilaj
asemanator, de fier, si capul sprijinit pe un zid de caramizi. Cercetatorii
mormantului admit faptul ca “asezarea si pozitia ramasitelor de
imbracaminte (in aceste doua cazuri, n.n.) au fost gasite cu totul in
oranduiala, pe cand daca s-ar fi scos sicriele sau s-ar fi mutat cadavrele…
imbracamintea s-ar fi deranjat” si, totodata, ca “sprijinirea capului pe un
capatai de zidarie de 12 toli”, in cazul “ingroparii cu sicrie, nu ar fi putut
avea nici un rost. …

Trebuie acceptata parerea ca trupurile lui Stefan cel Mare si Alexandru au

fost inmormantate fara sicrie, imbracate numai in bogatele lor vesminte
domnesti”.

Documentul autoritatilor austriece de ocupatie mai subliniaza si faptul ca

obiectele de pret pe care le-a continut mormantul lui Stefan cel Mare ar fi
fost scoase cu prilejul primei deshumari si folosite pentru confectionarea a
doua coroane, pentru icoanele facatoare de minuni ale “Maicei Precista si
Domnului Hristos”, dupa cum reiese dintr-o scrisoare adresata de Iacov,
Mitropolitul Sucevei, catre egumenul Manastirii Putna, Kir Venedict.
Probabil, cu acel prilej, craniul voievodului a fost asezat in pozitia in care a
fost gasit cu prilejul celei de-a doua deshumari.

A dus viata isihasta in Sfantul Munte

In legatura cu modul in care a fost inmormantat Domnitorul Moldovei,
Silviu Dragomir este convins ca acele 13 bare de fier reprezinta pe cei 12
apostoli, impreuna cu Maica Domnului, si nu are indoieli ca acesta a fost
calugarit inainte de moarte. Indirect, in acest sens, un argument foarte
interesant aduce si scriitorul Vasile Andru.

In volumul “Misticii din Carpati”, scriitorul povesteste un lucru care tulbura

profund: in Sfantul Munte Athos, circula printre batranii pustnici o
informatie: in perioada copilariei, Stefan cel Mare ar fi dus viata isihasta
aici. Calugarii batrani spun ca au primit informatia prin viu grai, de la
inaintasii lor, din generatie in generatie.

Stefan ar fi ajuns in Athos la varsta copilariei si ar fi fost dat in grija unui

pustnic. Acesta l-ar fi invatat rugaciunea inimii. In lucrarea sa “Stefan cel
Mare si Sfant.

Traditii si cantece populare” 1903, Gheorghe Teodorescu Ki-rileanu retine o

povestire populara despre perioada copilariei voievodului, care, intr-o
padure, a avut revelatia “unei lumini care ardea nemiscata sub ploaie si
vant”.

Copilul Stefan atingea lumina, nimerind apoi intr-o coliba, ca o chilie,

asemanatoare cu cele ale calugarilor isihasti athoniti, unde adoarme, iar
langa el, doi batrani se roaga prevestind ca Stefan va fi aparatorul credintei.
Comentand acest episod, Vasile Andru spune ca acesta putea sa “preceada
intentia lui de a se initia in puterile isihaste”.

Faptele sale ulterioare pot sa ateste o legatura speciala cu Athosul, unde a

construit biserici, pe care le-a daruit cu icoane, carti rare cu ferecaturi in aur
si podoabe de metal pretios. Intr-o vreme in care Grecia era inrobita de turci,
neputand sa sprijine Athosul, Voievodul Stefan era un fel de “protector
politic si financiar al Sfantului Munte”, considera Vasile Andru.

Coroborarea faptelor duce la ideea ca Sfantul Stefan cel Mare a fost

calugarit inainte de moarte. Acest lucru trebuie insa demonstrat de istorici,
noua rama-nandu-ne doar a da curs indemnului lui Neculce, care, in a sa
Predoslavie, spune: “Cine va citi si le va crede, bine va fi, iar cine nu le va
crede, iar va fi bine, caci precum ii va fi voia, asa va face”
Misterul pietrelor Ica
Misterul pietrelor Ica

Misterul pietrelor Ica

15 Iunie, 2011

2,237 accesari

In mai 1966 un prieten din copilarie ii daruieste arheologului Javier Cabrera

niste pietre pe care acesta le gasise intamplator pe valea raului Ica datorita
ruperii malurilor acestuia. Pietrele se gaseau intr-o antica cavitate a
pamantului si au fost purtate la suprafata datorita inundatiilor. Cabrera era
foarte fericit de cadoul primit dar cand s-a uitat mai atent la desenele de pe
ele isi da seama ca in mana sa se aflau obiecte care puteau avea mai mult de
65 de milioane de ani. Lucrul care l-a facut sa gandeasca o astfel de
imposibilitate din punctul de vedere al stiintei oficiale era faptul ca pe acele
pietre erau desenate cu scene din viata unor oameni gigantici care au trait
impreuna cu dinozaurii in acea epoca indepartata; si nu numai asta, dar acele
desene de pe pietre demonstrau tehnologii foarte avansate. Erau indivizi care
calareau dinozauri de diverse specii ca Stegosauri, Apatosauri, Triceratopi
etc. Erau rafigurate de asemenea animale stranii cum ar fi cai cu cinci
degete, mamuti, si animale de mult disparute. Pe alte pietre de exemplu se
gasea desenat ciclul evolutiv al Stegosaurului care este foarte diferit de ceea
ce ne invata paleontologia care vrea nasterea puilor acestor animale din oua
care se clocesc datorita razelor soarelui iar puii ies afara din ou deja formati,
in timp ce pe pietrele de ica desenele demonstreaza ca din ou iese o specie
de mormoloci ceea ce demonstreaza ca reproductia lor este de animale
anfibii. Pe alte pietre in schimb alte specii de dinozauri nasc pui vii pe care ii
hranesc cu lapte. Alte scene arata ca oamenii din acea epoca cresteau acesti
dinozauri ca pe niste animale domestice, in timp ce pe alte pietre oameni se
uitau cu lunete deosebit de moderne din aer catre dinozauri care erau asezati
la bordul unor masini zburatoare care semanau cu un avion, sau altii erau
reprezentati cu un fel de pistol din care iesea o raza dezintegranta (laser).
Discordia dintre Cabrera si lumea stiintifica nu intarzaie sa soseasca pentru
ca acestia din urma nu puteau accepta faptul ca oamenii au trait in aceeasi
epoca cu dinozaurii pe care ei ii colochiaza cu 63 de milioane de ani inainte
de aparitia omului, deci imposibil ca milioane de ani inainte pe pamant sa fi
existat un popor de oameni atat de dezvoltati.

In 1973 revista “Mundial” publicata la Lima un articol in care sustine ca

pietrele de Ica erau niste falsuri fabricate de doi tarani: Irma Gutierrez si
Basilio Uchuya care au admis ca au desenat acele pietre cu scopul de a le
vinde. Problema e ca cei doi tarani erau total analfabeti, in acest caz fiind
imposibil sa cunoasca fisionomia variatelor tipuri de dinozauri, nu puteau sa
aiba cunostinte stiintifice ca sa reprezinte transplanturile de inima, tehnica
desfacerii craniului, tecnologia aeronautica si a pistoalelor laser care erau
desenate pe pietre. Mai mult decat atat, pietrele gasite pe malurile raului Ica
erau in jur de 20.000 de bucati, marimea lor variind de la 10 – 50 cm, erau
taiate dintr-un tip de granit extrem de dur, perfect slefuite si imprimate foarte
fin, foarte precis. Cum era posibil ca doua persoane sa extraga dintr-o
miniera 20.000 de bucati de granit extraordinar de dur, sa slefuiasca acest
material dur si sa-l imprime cu forta bratelor, cand o astfel de munca cere
masini moderne de slefuit si picamere cu varfuri de diamant, iar cantitatea
asa de mare de pietre ar fi necesitat munca intregului sat?. Intr-adevar cand li
s-a cerut sa incizeze in fata oamenilor pietrele ei nu au putut sa reproduca
calitativ nici desenele nici imprimeurile.

Aceasta tentativa grosolana in care stiinta incearca sa ascunda adevarurile si

sa fabrice probe impotriva unor lucruri a caror autenticitate este greu sa o
ascunzi este o alta proba in care stiinta incearca sa ne ascunda adevarul cu
orice pret.

Cum era posibil ca anticii nostri inaintasi sa cunoasca cum aratau dinozaurii
cand paleontologia a luat fiinta in 1800?

Am sa va mai descriu cateva dintre scenele care apar pe aceste renumite

pietre pe care doctorul Cabrera le-a catalogat, le-a inseriat pe domenii de
activitate, le-a expus si le-a studiat pana la moartea sa. Nu a fost om de
stiinta care sa nu se fi dus macar o data in viata sa vada cu ochii lui aceste
marturii antice ale unei alte generatii de oameni care au trait pe pamant.
Astazi muzeul care adaposteste pietrele este condus da catre sotia marelui
arheolog Cabrera.
Asa cum va spuneam pe langa faptul ca oamenii sant reprezentati ca fiind
crescatori de dinozauri pe care ii foloseau la calarie cum in zilele noastre se
folosesc caii, alte scene reprezinta dinozauri care maninca oamenii, in altele
oameni care taie capetele diniozaurilor, in altele oameni care ajuta dinozaurii
sa fete. Daca oamenii din acea vreme nu ar fi fost giganti cum ar fi putut sa
faca aceste lucruri unor fiinte de talia dinozaurilor? In afara de mari
cunostinte de botanica, medicina, zoologie, astronomie, chirurgie pe pietre
sant incizate oameni care zboara intr-o specie de masini zburatoare care
seamana cu niste avioane cu care probabil s-au putut trasa faimoasele linii
din Nazca pentru ca aceste linii sint reprezentate cu acuretete pe unele pietre
di Ica.

O alta importanta reprezentare este facuta pe un numar mare de pietre si

reprezinta harta pamantului in acele vremuri, continentale si insulele
existente care nici pe departe nu mai seamana cu cele de astazi. Probabil ca
aceasta civilizatie face parte din cea de a treia generatie umana despre care
vorbesc o serie de manuscrise antice care povestesc despre cele cinci
generatii umane care au trait pe pamant dintre care a noastra este ultima,
dupa care va incepe era de aur fara sfarsit. Oricum aceste pietre, fie ca
stiintei ii place sau nu sant marturii inestimabile despre trecutul omenirii,
despre gradul de civilizatie si inalta tecnologie care exista pe pamant si
despre care putem zice ca noi santem doar redescoperitorii unor tehnologii
care au existat dintotdeauna.

Am atasat o serie de trei video unde puteti sa vedeti cu ochi vostri desenele
incizate pe una dintre cele mai dure pietre in timpuri antice si rara tecnologie
de care dispuneau stramosii nostri. Urmatorul este un articol in limba
italiana cu cateva foto ale celor mai faimoase dintre pietre.

Zumzetul: Un sunet bizar creează panică în mai multe

zone ale lumii

Zumzetul: Un sunet bizar creează panică în mai multe zone ale lumii
13 Iunie, 2011

2,932 accesari

Mii de oameni din toate colţurile lumii au raportat un fenomen bizar pe care
l-au denumit „zumzetul”. Ultima localitatea afectată de acest fenomen este
satul Woodland din Marea Britanie. Localnicii susţin că, pe timpul nopţii, un
sunet ciudat se aude în întreaga zonă.

Oamenii spun că sunetul este similar cu cel făcut de motorul autoturismelor.

Câteodată, povestesc localnicii, sunetul este atât de puternic încât le
zdruncină paturile în timpul nopţii.

„În anumite zone din casă, sunetul se aude mai puternic decât în altele.
Zumzetul provine în mod cert de afară, este pur şi simplu în aer . Am oprit
toate aparatele electronice din casă şi tot nu a dispărut”, a declarat Marylin
Grech, un localnic în vârstă de 57 de ani, citat de The Telegraph.

În apropierea localităţii nu există fabrici sau mine abandonate.

Aflaţi la capătul răbdării, oamenii au alertat autorităţile care au deschis o

anchetă în acest caz. Chiar dacă ancheta a fost demarată de ceva vreme ,
oficialii nu au reuşit să găsească o explicaţie logică pentru respectivul sunet.

Fenomentul a avut loc şi alte zone ale Globului, iar satul de 300 de locuitori
din Marea Britanie este ultima localitate care se confruntă cu această
problemă.

Bizarul zumzet a dat naştere, în trecut, unor teorii care mai de care mai
fanteziste. În timp ce unii susţin că sunetul ar putea fi provocat de
extratereştrii, alţii spun că zumzetul provine de la experimente secrete ale
guvernului.

Fenomentul este atât de răspândit, încât a fost tratat şi în cunoscutul serial de

televiziune “Dosarele X”. În anii `70, mai mult de 1.000 de oameni din
Bristol s-au confruntat cu insomnii, sângerări nazale şi dureri de cap din
cauza bizarului sunet.
Tunelurile subterane
Tunelurile subterane

Tunelurile subterane

3 Iunie, 2011

3,983 accesari

Secolul XXI este marcat de o descoperire uluitoare: existenta unei retele

intinse de tuneluri subterane, posibil interconectate la nivel mondial. Pe
langa grote si pesteri create de natura, peste tot in lume s-au descoperit
diverse canale si tuneluri subterane construite, spun oamenii de stiinta, de
civilizatiile antice sau de alte civilizatii premergatoare celei umane; spatii,
adesea gigantice, ai caror pereti au fost tratati pentru conservare prin metode
si tehnologii necunoscute in ziua de azi

Lacul fara fund

Sergheevka este un catun uitat de lume din regiunea Moscova. Cand si cand,
in atentia publicului apar tot soiul de evenimente stranii, ce se petrec in jurul
lacului din apropiere. Se spune ca acesta, denumit sugestiv Bezdonii (Fara
fund), este conectat cu oceanele, adancimea lui fiind necunoscuta. Pana si pe
hartile militare, profunzimea lui nu este clar stabilita, fiind doar aproximata
intre 150 si 200 de metri. Lacul apare mentionat si in scrierile poetului rus
Alexandr Blok, in care un padurar din zona povesteste ca aceasta apa este
legata prin canale tainice cu marile oceane ale planetei.

Legenda spune ca pe malurile lui, de-a lungul anilor, s-au facut descoperiri
misterioase ale unor epave de mult disparute in valtoarea oceanelor.

In anul 2003, la suprafata apei a aparut, nu se stie de unde, o vesta de

salvare, cu insemnele marinei militare americane. Dupa cercetarile realizate
de autoritatile locale, s-a constatat ca vesta apartinea marinarului american
Sam Belovski, de pe distrugatorul USS Cole. In octombrie 2000, in portul
Aden, din Yemen, s-a declansat un atac terorist asupra navei, soldat cu
moartea a 17 militari. In urma atentatului, matelotul Sam Belovski a fost dat
disparut, iar trupul sau nu a fost gasit niciodata.

Dar cum a putut ajunge dupa trei ani vesta lui de salvare tocmai din Oceanul
Indian intr-un lacusor pierdut din Rusia Centrala, la 4000 de kilometri
distanta?! Care a fost traseul ei? Oare legendele lacului fara fund sunt reale?
Oare exista asemenea cai subterane necunoscute, care unesc diferite puncte
ale planetei?
Inca din anii ’70, in Rusia a aparut in paralel cu speologia o alta ramura de
cercetare, care studiaza tunelurile, pasajele, grotele subterane create altfel
decat de natura: structuri artificiale. Aceasta stiinta se numeste spelestologie,
iar termenul a aparut pentru prima data in Georgia, intr-un studiu dedicat
Manastirii Vardzia, construita intr-o pestera. Cea mai activa grupare de
spelestologie, infiintata in 1983, este “Miscarea spelestologica din
Leningrad” (abreviat, in limba rusa, LSP). In ultimii ani, cercetarile ce tin de
aceasta disciplina s-au intensificat, iar savantii rusi analizeaza tot mai atent
ipoteza existentei unor pasaje subterane intercontinentale.

Tunelurile subterane si pesterile au fost dintotdeauna un subiect care a atras

atat atentia oamenilor de stiinta, cat si pe a celor pasionati de mistere. Poate
pentru ca in intuneric se ascund enigme de nepatruns sau pentru simplul fapt
ca acestea se deschid si acced catre centrul pamantului. Pe aceasta tema s-au
scris o multime de carti si povesti fascinante, s-au realizat sute de filme de
aventuri, care au imbogatit si mai mult imaginatia oamenilor.

Cert este ca acestea exista peste tot in lume, fie ca vorbim despre galeriile
antice recent descoperite sub Ierusalim, despre tunelurile de sub marile
piramide din Egipt, sau de canalele subterane sapate dedesubtul Mexicului.
Arheologii si oamenii de stiinta au inceput sa isi puna tot mai des intrebarea
daca nu cumva aceste retele subterane au fost candva conectate intre ele.
Lungimea lor nu a putut fi determinata precis, pierzandu-se intr-un nesfarsit
labirint in interiorul pamantului. De asemenea, nimeni nu a putut confirma
faptul ca ele au fost construite in aceeasi perioada. Si totusi: cand si cine le-a
creat si in ce scop?

OZN-uri in centrul pamantului

In regiunea Volgograd din Rusia exista un lant muntos, cunoscut sub numele
de Medveditki, care, incepand cu anul 1997, a fost studiat in detaliu de
organizatia “Kosmopoisk” (Cercetasii Cosmosului). Aici a fost depistata si
cartografiata o retea extinsa de tuneluri, cercetata pe o distanta de zeci de
kilometri. Aceste pasaje subterane au un diametru de 7 pana la 20 de metri
si, pe masura ce se apropie de creasta muntelui, se largesc tot mai mult,
ajungand pana la 120 de metri, transformandu-se sub munte intr-o sala
imensa. De aici, se ramifica alte trei tuneluri in diferite unghiuri.

Conform spelestologului rus Anton Anfilov, sub Muntii Medveditki se

gaseste un nod important, o incrucisare de tuneluri ce vin din alte regiuni,
inclusiv din Caucaz. Cercetatorul sustine ca de aici se poate patrunde nu
numai in Crimeea, dar si in regiunile nordice din Rusia, tocmai in
arhipelagul Novaia Zemlia din Oceanul Inghetat si chiar pe continentul
nord-american. Aceasta ipoteza incredibila este sustinuta si de unii ufologi,
care considera ca tunelurile sunt inca functionale si utilizate ca artere de
transport, iar imensele camere subterane – ca baze de stationare a unor
aparate de zbor neidentificate (OZN).

In Uniunea Sovietica, la inceputul anilor ’50, la propunerea lui V.I. Stalin, a

fost emis un decret secret al Consiliului de ministri al URSS, referitor la
construirea unui tunel pe sub Stramtoarea Tatara, care desparte Rusia
continentala de insula Sahalin si care leaga Marea Ohotsk, la nord, cu Marea
Japoniei, la sud. In conditiile declansarii razboiului rece, pentru a contracara
pericolul bazelor militare americane instalate in Japonia, Stalin a ordonat
construirea unui pasaj subteran, prevazut cu cale ferata, intre insula Sahalin
si Rusia. Dar in 1953, Conducatorul suprem moare si proiectul este
abandonat. Dupa destramarea imperiului sovietic, planul strict secret a fost
dat publicitatii si, in 1991, L.C. Berman, doctor in stiinte fizico-mecanice, o
specialista care lucrase ani de zile in acest tunel, a facut dezvaluiri
senzationale. Ea a marturisit ca, de fapt, tunelul fusese sapat inca din timpuri
imemoriale, posibil de catre o alta civilizatie, si ca proiectantii rusi il
descoperisera intamplator.

Tunelul fusese trasat si construit tinand cont de geologia dificila a solului de

sub fundul apelor. Peretii sai erau foarte netezi, acoperiti cu un material care
semana a lava vulcanica. Toti cercetatorii rusi au fost insa de acord ca acel
material nu era unul creat de natura. In urma unui studiu aprofundat, s-a
ajuns la concluzia ca asupra peretilor se actionase simultan termic si
mecanic, iar rezultatul fusese aceasta crusta, cu o grosime de 1,5 mm,
deosebit de rezistenta. Conform afirmatiilor doctorului Berman, nici macar
tehnologia moderna nu ar fi putut realiza o asemenea lucrare.
Totodata, ea a amintit despre gasirea unor obiecte stranii in tunel, a unor
mecanisme de neinteles, instrumente si echipamente necunoscute, si chiar
despre fosilele unor animale neidentificate. Imediat dupa abandonarea
acestui gigantic si ambitios proiect, serviciile secrete sovietice au preluat
toate aceste valoroase artefacte, care in decursul deceniilor “s-au pierdut”.

Straniu este ca afirmatiile doctorului Berman vin in sprijinul teoriei

spelestologului rus Anton Anfilov. Cercetatorul afirma ca Rusia ar fi fost sau
poate inca este conectata prin tuneluri subterane cu Orientul Indepartat.
Tunelul doctorului Berman duce prin insula Sahalin in Japonia.

Exploratorul evaporat

Rapoartele arheologice atesta faptul ca si pe continentul american s-au

descoperit multe tuneluri antice. In 1909, ziarul “Phoenix Gazette”, din
Arizona, a scos la iveala o poveste fascinanta, intitulata “Explorari sub
Marele Canion”.

Conform articolului, exploratorul G.E. Kincaid, in timpul expeditiei sale in

Marele Canion, a facut o descoperire uluitoare: un intreg oras subteran, cu o
retea de tuneluri, in care s-au gasit dovezi ce indica faptul ca civilizatiile
antice au migrat in America din Orient prin aceste cai subpamantene.
Cercetatorul a demonstrat, aparent convingator, ca populatia care locuia in
aceste caverne misterioase, adanc sapate in stanca, era de origine orientala,
posibil din Egipt. In publicatie se relateaza ca echipa coordonata de Kincaid
a descoperit o camera gigant, de aproximativ 1500 de picioare (450 metri),
din care porneau zeci de pasaje, “ca spitele unei roti”.

De aici au scos la iveala arme si diverse instrumente din cupru care, in mod
straniu, nu au putut fi atribuite populatiilor originare din America, si mai
multe tablite gravate cu semne si simboluri ce semanau cu hieroglifele
egiptene. In articol se povesteste ca echipa lui Kincaid ar fi gasit in tuneluri
si o cripta in care erau depuse mai multe mumii ale unor barbati adulti.
“Mormantul sau cripta in care au fost gasite mumiile este una dintre cele mai
mari camere din orasul subteran. In peretii camerei erau sapate un fel de
nise, fiecare adapostind o singura mumie. Alaturi de oseminte, in cavitati s-
au gasit si cupe de cupru si bucati de sabii. Unele mumii erau acoperite cu
lut, si toate erau invelite intr-un material din scoarta de copac”.

Daca teoriile lor au fost corecte, atunci misterul originii populatiilor

preistorice din nordul Americii a fost rezolvat: Egiptul si Nilul, Arizona si
fluviul Colorado au fost candva, in urma cu milenii, conectate printr-un lant
de tuneluri. Teoria intrece pana si cele mai fanteziste scenarii.

Toate aceste dovezi se spune ca ar fi fost depuse la Institutul Smithsonian

din Washington, care ar fi sponsorizat expeditia exploratorului Kincaid.
Totusi, acolo nu s-au gasit nici un fel de probe care sa ateste existenta
artefactelor antice. De asemenea, nu s-a putut descoperi nici un indiciu
referitor la ce s-a intamplat ulterior cu exploratorul Kincaid. Acesta parca s-
ar fi evaporat.

Cu toate ca existenta exploratorului american si a descoperirilor sale nu

poate fi dovedita, un fapt ciudat adanceste misterul. In decurs de cativa ani
de la aparitia articolului, Guvernul Federal al Statelor Unite a interzis
accesul in zona, patrunderea in acel spatiu fara aprobare constituind o
ilegalitate. Numai amerindienilor li s-a acordat permisiunea sa traverseze
acel teritoriu.

Este un fapt bine cunoscut ca in canioanele din statul Arizona exista o

multime de grote, cavitati si pesteri, majoritatea descoperite de alpinisti.
Denumirile acestora, Turnul lui Seth, Turnul lui Ra, Templul lui Horus,
sugereaza legatura cu Egiptul antic.

Misteriosul tunel din Teotihuacan

Recent, arheologii au descoperit un tunel vechi de 1800 de ani, care duce in

directia unui intreg sistem de galerii, aflat la 12 metri sub Templul Sarpelui
cu Pene din Mexic. Orasul Teotihuacan a fost construit de o populatie relativ
putin cunoscuta, care a atins apogeul intre anii 100 i.Chr si 750 d.Chr.
Templul a fost ridicat intre anii 150-200 d.Chr. Din motive necunoscute,
orasul a fost abandonat pana la venirea in zona a populatiilor aztece, in 1300
d.Chr. Acestia din urma au dat si denumirea de Teotihuacan, care semnifica
“locul unde oamenii devin zei”.

Excavatiile realizate pentru dezvelirea tunelurilor au inceput in 2003 si au

fost cele mai amanuntite realizate vreodata intr-un sit arheologic. Arhitectul
Sergio Gomez, initiatorul proiectului, a declarat ca pasajul subteran se
desfasoara pe sub Templul Sarpelui cu Pene – cea mai importanta cladire din
citadela – iar intrarea se afla la cativa metri de templu. “Accesul in tunel se
face printr-un put larg de 5 metri. Am descoperit un coridor lung de 100 de
metri, care se sfarseste intr-o serie de galerii sapate in stanca”.
Desi nu se cunoaste exact de cand dateaza, investigatiile de pana acum au
dovedit faptul ca tunelul a fost construit inaintea templului si ca a fost inchis
din motive stranii, de catre populatia din Teotihuacan. Totusi, la ce servea
acest tunel? Sergio Gomez crede ca era legat de conceptul de “lume
subpamanteana”. “Probabil, tunelul era elementul central, principal, in jurul
caruia a fost construit centrul de ritualuri. Acesta a fost un loc sacru”.

Subterane care strabat globul

In zona Europei Centrale, pe teritoriile Cehiei, Poloniei si Slovaciei, se

intind Carpatii Beskizi. La granita dintre Polonia si Slovacia, se afla cea mai
inalta culme, Babia (Babia Gora), cu o altitudine de 1725 m.
Planeta necunoscuta – TUNELURI SUBTERANETunelul vertical din fata
Templului Sarpelui cu Pene
In folclorul celor doua popoare exista multe legende legate de acest varf. Se
spune ca locuitorii zonei pastreaza secreta existenta unui tunel sub munte. In
urma cu cativa ani, intr-un ziar local polonez, a aparut relatarea unuia dintre
locuitorii satului Zawoja, Stanislaw Poniatowski.

El a povestit ca, in anii ’60, tatal sau i-a dezvaluit taina muntilor. Au plecat
impreuna din sat catre “regina Babia” si, ajungand la o inaltime de
aproximativ 600 de metri, tatal lui s-a oprit si i-a spus ca acolo va vedea o
alta lume, va afla un secret care este transmis din generatie in generatie. Cu
un efort imens, au dat la o parte o stanca si dedesubtul ei Stanislaw a vazut
un put cu o deschidere larga, ce ducea catre miezul pamantului. “Peretii erau
netezi si luciosi, de parca ar fi fost acoperiti cu sticla. Tata a aruncat o
franghie si am inceput coborarea. In interior, in mod straniu, aerul era uscat.
Am coborat cativa metri pana am dat de un tunel. Apoi, ne-am continuat
calatoria prin tunelul usor inclinat catre interiorul pamantului, pana la o sala
spatioasa, cu o forma ovala. De acolo plecau mai multe tuneluri, in toate
directiile. Tata mi-a spus ca, urmand traseul lor, de aici se poate ajunge in
alte tari si chiar pe alte continente. Tunelurile din stanga duc in Germania si
mai departe, in Anglia, pana in America, iar cele din dreapta se intind prin
Rusia si apoi prin China si Japonia, tot pana in America, unde se innoada
iarasi cu tunelul din stanga”.

Povestea polonezului Stanislaw Poniatowski pare incredibila, insa in ea

descoperim elemente comune altor marturii, de pe alte continente si din
perioade diferite. Conform studiilor cercetatorilor rusi din “Miscarea
spelestologica din Leningrad”, intreaga planeta este strapunsa de aceste
tuneluri, care candva au fost legate intre ele.
”Multe dintre ele s-au prabusit, altele nici macar nu au fost descoperite, de
aceea este foarte grea munca de dovedire a acestei ipoteze. Acum lucram la
o harta prin care sa reprezentam reteaua. Insa, deocamdata totul este
aproximativ, deoarece nu avem informatii complete si nu au fost studiate
Africa, India si Australia”, declara P. Mirosnicenko, unul dintre cercetatorii
LSP. Potrivit afirmatiilor sale, se crede ca aceste tuneluri au fost create de
civilizatii stravechi sau de alte civilizatii necunoscute pentru a se putea
refugia in caz de catastrofe naturale. In mod ciclic, planeta noastra este
lovita de fel de fel de calamitati naturale, cum ar fi cutremure, tsunami,
eruptii vulcanice, ciocnirea cu asteroizi, asa cum s-a intamplat acum
aproximativ 65 de milioane de ani cand, in urma impactului cu un asteroid,
au disparut dinozaurii si majoritatea vietuitoarelor planetei.

Poate ca civilizatiile disparute detineau asemenea informatii si, pentru a

evita consecintele dezastruoase ale catastrofelor, au creat peste tot pe planeta
o retea formata din structuri subterane in care s-ar fi putut adaposti.

Natalia Beketova – femeia invaluita de mistere

Natalia Beketova – femeia invaluita de mistere

Natalia Beketova – femeia invaluita de mistere

23 Mai, 2011

3,243 accesari

La prima vedere, Natalia Beketova pare o persoana obisnuita. Are

31 de ani si lucreaza ca vanzatoare intr-un magazin din statiunea
Anapa, aflata in regiunea ruseasca Krasnodar, de pe coasta de nord
a Marii Negre. Insa clientii magazinului, in parte turisti straini, au
constatat ca, indiferent in ce limba i se adreseaza, Natalia ii poate
intelege. Ea are un dar cu totul special: cunoaste 120 de limbi
straine

Ora de matematica

Natasa s-a nascut in 1979 in Polonia. Tatal sau facea parte din
trupele sovietice stationate pe teritoriul polonez, in cadrul
Tratatului de la Varsovia. Peste cativa ani, s-a mutat impreuna cu
familia inapoi, in Rusia. La scoala nu se facea remarcata prin
nimic, din contra, era o eleva mediocra. “Intr-o zi, pe cand eram in
clasa a IX-a, ma straduiam sa rezolv un test la matematica. Am
incercat sa ma uit in foaia colegei de banca, dar in acea clipa
severa mea profesoara a strigat la mine: “Beketova! Te dau afara!”.
M-am speriat ingrozitor, capul a inceput sa-mi vajaie si inima sa
bata intr-un ritm accelerat.
Totul se invartea si imaginea mi s-a intunecat. Am simtit ca zbor
catre cer. In jurul meu dansau scantei de smarald si mingi de foc,
pe care le atingeam fara sa simt vreo durere. Pluteam si simteam o
fericire si o liniste neomeneasca. Nu pot spune cat a durat totul,
insa cand m-am trezit, nu stiam unde ma aflu. Oamenii din jurul
meu se precipitau si strigau”. Asistenta liceului, Lidia Dmitrieva,
isi aminteste de spaima cumplita prin care a trecut in acea zi cu
Natasa. “Cand si-a revenit din lesin, a inceput sa baiguie
neinteligibil, intr-o limba ce nu era rusa si parea de origine
germanica. Profesoara de engleza a reusit sa descifreze doar atat:
“Nu mai tipati la mine! Ma numesc Ann McDowell”".
Natasa a fost internata de urgenta la spital, dar dupa 24 de ore a
fost externata. Starea ei fizica era normala. Fapt uimitor, din ziua
lesinului, Natasa nu mai stia o boaba ruseste. Isi uitase complet
limba materna. In schimb, in mintea ei rasareau zilnic noi si noi
cuvinte din limbi diferite. Familia, inspaimantata de intreaga
poveste, a dus-o la diversi medici. Niciunul nu a putut pune vreun
diagnostic, caci Natasa parea absolut normala.
La Moscova a fost supusa unor analize si teste detaliate, efectuate
de psihologi, antropologi si lingvisti. Toti acesti oameni de stiinta
se aflau in fata unei enigme care nu se lasa elucidata. Insa o
concluzie se impunea cu certitudine: Natalia Beketova nu era un
om bolnav psihic, nu mintea si, cu siguranta, era capabila sa
vorbeasca aproximativ 120 de limbi straine. Iar cu atat mai
neobisnuit este faptul ca in memoria ei “traiau” limbi vechi, ale
unor popoare disparute de mult timp. Istoricii impreuna cu filologii
de la Universitatea din Moscova au stabilit ca avea cunostinte
bogate de chineza veche, egipteana, babiloniana, etrusca, slava
veche si multe alte limbi antice.
Lingvistii de la Universitatea din Moscova, impresionati de
numarul fabulos de limbi straine pe care Natasa il vorbea, au
cercetat pana si Cartea Recordurilor. Ei au aflat ca omul care
cunoaste cele mai multe limbi straine din lume este Ziad Fazah,
nascut in Liberia. In Guiness Book, este consemnat ca acesta
vorbeste 55 de limbi straine, in afara de limba sa materna. Deci,
Natalia Beketova cunoaste de doua ori mai multe!

Discul din Phaistos

In plus, Natasa cunoaste limbi ale unor triburi despre care se stie
doar in ce perioada au trait, spre exemplu, limba vorbita de un trib
din Polinezia, Ngoba, ce a trait cu 6 secole inainte de Hristos.
Pentru a-si demonstra cunostintele, Natasa a fost supusa unui test,
de catre un grup de experti in limbi antice. Astfel, i s-a dat un text
inscris pe legendarul disc Phaistos, pe care, in doar cateva ore,
Natalia Beketova a reusit sa il descifreze.
Discul din Phaistos, una din marile enigme arheologice nedeslusite
pana in ziua de azi, a starnit de-a lungul a zeci de ani diverse
controverse.

Aproape tot ce tine de acest artefact antic este controversat, de la

scop si semnificatie, la regiunea in care a fost realizat. Misterioasa
tablita din argila a fost descoperita pe insula Creta, din Grecia,
printre ruinele palatului minoic din Phaistos, in 1903, de arheologii
italieni. La fel de controversata este si varsta precisa a discului.
Scrierea nedescifrata incrustata pe obiect sugereaza ca acesta
dateaza din jurul anului 1650 i.Hr. Marea dificultate a traducerii
celor aproximativ 250 de pictograme, in lipsa altor exemple ale
acestui gen de scriere, nu i-a descurajat insa pe cercetatori. Natura
unica a textului, in loc sa-i indeparteze, i-a captivat si mai mult.
Insa cu toate eforturile, pana in prezent nu s-a putut traduce cu
exactitate textul incrustat pe disc. Doar se presupune ca acesta
abordeaza si probleme de natura morala.
Dupa doar cateva ore de studiu, Natalia Beketova a realizat ceea ce
multi altii inaintea ei nu au reusit, poate in ani. Desi oamenii de
stiinta nu au posibilitatea sa confirme traducerea realizata de
Natasa, totusi ei nu o pot nici contesta. Un fragment din acest text
suna asa: “Nu este demon cel care m-a subjugat… Caci caznele,
durerile si tortura cu care mi-am pedepsit dusmanul s-au intors
impotriva mea, inrobindu-ma”.

Atingerea miraculoasa

Iata ce povesteste un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia,

Mihail Recikin: “Am cunoscut-o in urma cu 10 ani pe Natalia, nu
datorita cunostintelor sale in limbi straine, ci pentru abilitatea ei de
a pune un diagnostic dintr-o privire. Ajunsesem la Moscova la un
centru medical unde un prieten de-al meu era doctor recunoscut.
Spre stupoarea mea, el mi-a recomandat sa ma las consultat de
asistenta lui care, spunea el, are o capacitate deosebita”. Scriitorul
a relatat cum Natasa l-a analizat atent pentru cateva clipe, s-a
sprijinit de perete, parca adunandu-si fortele, si a inceput sa
vorbeasca, ca si cum ar fi citit dintr-o carte. “Ati avut o interventie
chirurgicala la ambii ochi din cauza deteriorarii mecanice a
corneei. Acum aveti dioptrii de 0,65 la ochiul stang si 0,59 la cel
drept”. Este bine cunoscut faptul ca o asemenea operatie la ochi nu
este vizibila, nu lasa urme, aceasta fiind efectuata cu laserul.
Mihail Recikin a confirmat si faptul ca Natasa ii “ghicise” perfect
dioptriile ochilor.
Dupa intoarcerea in Rusia, Beketova a reusit sa absolve un colegiu
si s-a angajat ca sora medicala la un spital din Moscova. Aici si-a
descoperit o alta capacitate uimitoare, pe care probabil o capatase
tot in urma socului din adolescenta. Ea vindeca diverse afectiuni,
doar atingand pacientii. Drept marturie stau inregistrarile video din
timpul sedintelor ei terapeutice. “Cand asisti ca doctor la o
asemenea vindecare miraculoasa, ai senzatia ca esti victima unui
sarlatan”, declara medicii specialisti ai clinicii. Participand la
sesiunile terapeutice, ei au constatat uluiti cum Natasa, doar prin
puterea mainilor, vindeca bolnavii internati in clinica. In aceste
momente, in jurul capului ei aparea un cerc luminos alb, care catre
finalul sedintei se transforma intr-unul de culoare violet. Cu toata
aparatura moderna a medicinii din ultimii ani, specialistii clinicii
nu si-au putut explica in nici un fel fenomenul miraculos. Cert este
ca, in timp, si-a pierdut aceasta capacitate, poate pentru ca si-a
epuizat resursele.

Sufletul zburator

Natasa are o explicatie proprie a intregii sale experiente:

reintruparea. “Constiinta mea este ca o foaie alba de hartie, pe care
o mana nevazuta a desenat niste semne necunoscute. Dar intr-o
clipa, ca prin minune, mintea mea le-a recunoscut. Cele 120 de
limbi care brusc mi-au devenit ca limbi materne provin din cele
120 de vieti traite de mine anterior. Am amintiri fragmentare, din
aproape fiecare dintre ele, dar imi este imposibil sa refac totul.
Consumul energetic este imens, dupa numai cateva minute de
sfortare ma simt complet epuizata”. Ea sustine ca sufletul ei a
traversat timpul, de la civilizatiile primitive, pana la istoria
secolului XX.

“Imi amintesc ca am facut parte dintr-un trib primitiv, purtam

haine din piele de animale si locuiam intr-un fel de iurta. Filmul se
deruleaza si ma aflu in Japonia… Sunt pe marginea unui lac,
imbracata intr-un kimono roz, privind in zare. Apoi ma vad in
uniforma armatei napoleoniene, ma numesc Jan Dever. Am si
imaginea propriei morti: la varsta de 21 de ani, strapuns de
baioneta unui soldat al Imperiului tarist. In ultima viata am murit
de tifos la 13 ani, in Germania”.
Relatarile Natasei par a fi fragmente dintr-un puzzle ce se
dovedeste greu de imbinat. Tatiana Grigorieva, profesor doctor la
Institutul de Studii Orientale, a incercat sa rezolve aceasta engima.
Dupa opinia ei, intreaga evolutie si transformarea Natasei dintr-o
persoana cu o educatie modesta intr-un poliglot erudit, s-a produs
odata cu socul emotional din adolescenta. Acest fenomen se poate
asocia cu procesul numit anamneza, adica amintirile ideilor pe care
sufletul le-a cunoscut intr-o existenta anterioara. Exista o teorie
destul de vehiculata in zilele noastre, potrivit careia creierul uman
foloseste doar 10% din intreaga sa capacitate. Profesorul Tatiana
Grigorieva sustine ca anamneza Natasei a aparut ca urmare a
stresului si, practic, a “trezit” restul de 90%.

Enigma metempsihozei

Conceptul de metempsihoza, potrivit caruia sufletul traverseaza un

lung sir de vieti, de-a lungul a mai multe secole sau chiar milenii,
se regaseste in mai multe religii. Aceasta “roata a vietilor” multiple
se intalneste cel mai adesea in budism si hinduism, dar si in
literatura ezoterica evreiasca, la egipteni si chiar la unele popoare
precrestine. In religia crestina nu exista reincarnare, asa cum sta
scris in Biblie, Epistola catre Evrei cap. 9.27-28: “Si, dupa cum
oamenilor le este randuit sa moara o singura data, iar dupa aceea
vine judecata, tot asa si Hristos, dupa ce S-a adus jertfa o singura
data, ca sa poarte pacatele multora, Se va arata a doua oara, celor
care Il asteapta, nu in legatura cu pacatul, ci pentru mantuire”.

Marturiile oamenilor cu privire la amintirile din vietile lor

anterioare au fascinat oamenii de stiinta. Se pare ca cel mai adesea
aceste amintiri apar brusc, aceasta experienta uimitoare fiind
intalnita de obicei la copii. Adeptii teoriei explica aceasta prin
faptul ca un copil este mai aproape de viata trecuta, iar memoria sa
nu a fost inca “rescrisa” cu evenimentele actualei existente. Adultii
care incep sa-si reaminteasca vieti trecute o fac, cel mai adesea, ca
urmare a unei experiente iesite din comun, cum ar fi un soc
puternic sau o lovitura la cap.
Profesorul Ian Stevenson, sef al Departamentului de psihiatrie de la
Universitatea Virginia, din Charlottesville, este unul dintre cei mai
cunoscuti autori care si-a dedicat intreaga cariera studiului
reincarnarii. El considera ca notiunea de reincarnare ar putea-o
completa pe cea a ereditatii si ar putea sprijini medicina moderna,
pentru a intelege aspecte necunoscute ale comportamentului uman.
Stevenson considera ca reincarnarea este triumful sufletului asupra
mortii trupului, desi niciodata nu a sugerat ca exista un proces fizic
prin care personalitatea cuiva ar putea supravietui mortii.

Franturi din memoria Universului

Poate cel mai celebru caz studiat de specialistul american a fost

acela al baietelului Sujith, din Sri Lanka. Se spune ca abia invatase
sa vorbeasca, cand Sujith le-a povestit parintilor ca in viata
anterioara se numise Sammy si era muncitor la caile ferate si
traficant de bauturi spirtoase. Dupa o cearta cu sotia sa, Sammy
plecase de necaz la carciuma, sa se imbete. Catre miezul noptii, la
intoarcerea catre casa, fusese lovit de un camion si omorat. Micul
Sujith isi batea la cap periodic parintii sa-l duca la Gorakana,
localitatea unde traise Sammy. In plus, baietelul vadea o pasiune
nefireasca la varsta lui pentru tigari si arak, bautura spirtoasa
specifica zonei.
Parintii nu fusesera niciodata in acea localitate si nu cunosteau pe
nimeni care sa semene macar cu descrierea lui Sammy. Totusi,
fiind budisti, credeau in reincarnare, astfel ca nu au fost din cale-
afara de surprinsi de povestea fiului. Investigatiile ulterioare, dintre
care una condusa de profesorul Ian Stevenson, au putut confirma
ca cel putin 60% dintre afirmatiile facute de Sujith erau reale.
Cand, in cele din urma, baietelul s-a intalnit cu rudele lui Sammy,
acestea au ramas uimite de familiaritatea cu care le vorbea, precum
si de faptul ca le stia numele de alint.
Pe o perioada de mai bine de 40 de ani, profesorul Ian Stevenson a
calatorit in toata lumea, investigand cazurile a peste 2000 de asa-
zisi “reincarnati”. Intamplator, prin anul 1995, a cunoscut si cazul
Natasei. Cercetatorul nu a fost deloc mirat de capacitatile speciale
ale tinerei, explicatia lui fiind una relativ simpla. Conform spuselor
sale, chiar daca posibilitatea reincarnarii s-ar exclude, totusi
Natasa, prin socul suferit, a reusit cumva sa se conecteze la
memoria colectiva a Universului. Acest “izvor” adormit, alcatuit
din memoria tuturor fiintelor vii, fie ca sunt oameni, animale sau
chiar plante, se afla undeva in afara spatiului si timpului.
Profesorul Stevenson sustine ca Natalia Beketova a sorbit din
picurii acestui izvor nesecat de amintiri colective.

Un final mereu amanat

“Fenomenul Natalia Beketova”, asa cum a fost numit de catre

specialistii rusi, ramane o enigma. Totusi, Natasa sustine ca dupa
experienta din adolescenta, viata i s-a transformat intr-un cosmar.
Dintr-un om simplu, a carui existenta de pana atunci nu anunta
nimic spectaculos, a devenit, dintr-o data, subiectul unor
controverse stiintifice si religioase. Dincolo de concluziile acestor
dezbateri, un fapt ramane cert: viata Nataliei nu s-a schimbat in
bine. Fiind in centrul atentiei, a fost nevoita sa suporte reactii mai
mult sau mai putin prietenoase, priviri iscoditoare sau agresive. Ea
admite ca unii cercetatori au ajuns sa o admire si ca experienta ei
este in continuare subiectul unui studiu de caz. Altii, pur si simplu,
nu o cred, si considera ca intreaga ei poveste este inventata pentru
a atrage atentia. “Eu imi amintesc cu siguranta ca am trait in
Germania si ca am murit la 13 ani, de febra tifoida. Si acum, cand
inchid ochii, pot simti flacarile si ghearele mortii. Este ca si cum as
vedea un film de groaza. Doar ca este propriul meu film. Nu stiu
exact cati ani am, poate ca am 5 ani, poate ca am 500. Imi doresc
ca filmul acesta sa se termine si sa duc o viata normala. Acum nu
mai vreau analize si demonstratii. Lucrez ca o simpla vanzatoare si
asta ma ajuta. Mi se mai intampla uneori ca oamenii sa intre in
magazin nu pentru cumparaturi, ci doar pentru a se holba la mine.
Traiesc cu credinta in Dumnezeu si-mi port crucea, cu nadejdea ca
toate aceste cazne care, poate, mi-au fost date, se vor sfarsi

Mistere ale stiintei

Mistere ale stiintei

23 Mai, 2011

2,574 accesari

Intrebarile care urmeaza au devenit prin repetitie banale, adesea retorice.

Adevarul e insa ca ele nu si-au gasit raspunsurile nici pana azi. Cu toate
progresele facute in descifrarea bosonului Higgs, bunaoara, stiinta bajbaie in
continuare in cautarea lor, iar curiozitatea orisicui este teribil de departe de a
fi satisfacuta…

1. Ce s-a intamplat inainte de Big Bang?

A existat ceva inainte de Inceput? Chiar daca, in curand, va rodi proiectul
Large Hadron Collider, prin care, gratie celui mai mare accelerator de
protoni, savantii isi vor vedea confirmate (sau nu?) teoriile legate de ivirea
„particulei lui Dumnezeu“ in primele miimi de secunda de dupa Facerea
Lumii, enigma secundelor sau a eternitatii de dinainte de Big Bang persista.

Asadar, cum au conlucrat atat de bine temperatura, densitatea si curbura

modelului spatio-temporal pentru ca spatiul-timp sa vina din si sa genereze
Infinitul? Este, altminteri spus, Universul reversibil? Fiindca, in caz contrar,
daca nu se admite aceasta varianta, oricum dificil de demonstrat, nu ne mai
ramane la dispozitie decat cea biblica, prin care mitul creationist a fost
implementat ex nihilo! (O gluma care circula printre universitari spune ca
Dumnezeu a fost inventat atunci cand fizicienii au ajuns la concluzia ca nu
pot da o explicatie satisfacatoare acestei enigme.) Unii au conchis, e drept,
ca, anterior exploziei fundamentale, Universul a evoluat perfect simetric fata
de ceea ce a facut dupa Big Bang: „Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete“
spunea, vizionar, Mihai Eminescu, insa ceea ce suna sclipitor intr-un vers se
dovedeste elucubrant atunci cand se cauta argumente pertinente in sprijinul
uneiteorii stiintifice revolutionare. Carcotasii s-ar putea chiar sa-si
aminteasca faptul tulburator ca nu am progresat deloc fata de Aristotel, care
ajunsese la o concluzie oarecum similara celei a experimentului de curand
performat fara a cheltui patru miliarde de euro si fara a pune la treaba cateva
mii de specialisti…
O alta simetrie fortata este cea a raportului materie/antimaterie. Cel mai
simplu ar fi sa se considere ca, anterior momentului zero, materia si
antimateria coexistau in cantitati egale, iar in momentul in care au intrat in
contact, s-au dezintegrat reciproc, generand fotonii primordiali. Suna
seducator, dar, se pare, doar o singura particula de materie dintr-un miliard
reuseste sa supravietuiasca ciocnirii cu antimateria. Desigur, va veti intreba
cum s-a ajuns la precizia acestei statistici: cunoscatorii raspund, simplu,
prin… extrapolare ! De fapt, pentru a evita stanjeneala provocata de propria
neputinta conceptuala, oamenii de stiinta incearca sa deturneze aceasta
intrebare, impingand granitele cercetarii dincolo de un reper temporal
conventional sau altul. Practic, „Ce a fost inainte de X?“ devine, dupa caz,
„Ce a fost inainte de X minus 1?“ sau de „…X plus 1?“ Ori, cu cuvintele
matematicianului si filosofului german Leibniz, reamintite de o recenta
ancheta a revistei Science & Vie, „De ce va fi existat, totusi, ceva in loc de
nimic?“

2. Si, totusi, cum a aparut viata?

Un gest atotputernic, o suflare divina sau un complicat lant de accidente
(mai mult sau mai putin) genetice, cu inca destule verigi lipsa, din care s-a
intrupat viata pe Pamant?

Ceea ce descumpaneste este faptul ca, macar din punct de vedere chimic,
viata se poate naste inclusiv din materie inerta. Daca planeta noastra s-a
format in urma cu aproximativ 4,6 miliarde de ani, primele forme de viata
detectabile au trebuit sa astepte vreo 800 de milioane de ani. Acestea sunt,
de fapt, mici fosile calcaroaseale unor bacterii primitive, iar explicatia unei
asa de lente evolutii este ca viul a fost generat de nonviu. Mediul acestei
Creatii poate sa fi fost „supa primordiala“ imaginata, la inceputul deceniului
trei al secolului trecut, de catre biochimistii Aleksandr Oparin si John
Haldane. Viata, adica acele bacterii arhaice, ar fi putut aparea in conditii de
temperatura si presiune extrem de ridicate, un veritabil Iad agrementat cu
frecvente descarcari electrice. In 1953, chimistul american Stanley Miller a
validat, in linii mari, aceasta supozitie, amestecand, intr-un balon de sticla
speciala supraincalzita, apa, amoniac, hidrogen si metan. In prezenta unui
arc electric, au aparut, pe aceasta cale, molecule organice! Adica niste
aminoacizi care stau la baza formarii proteinelor. Recent, rafinandu-se
metoda experimentala, s-au putut obtine glucide, lipide, azotati si zaharuri.
Totul suna extrem de promitator, nu? Numai ca obtinerea aminoacizilor nu
lamureste cum si de ce s-a facut saltul la acizii nucleici, ARN si faimosul
ADN. Si mai ales nu reuseste sa ne ajute sa evadam dintr-un faimos cerc
vicios: la toate fiintele vii cunoscute, e nevoie de proteine pentru a copia
secventele decisive de ADN care duc la nasterea… proteinelor. Care dintre
proteine au aparut, de fapt, intai si-ntai? Chimistul britanic Leslie Orgela
lansat, in anii ’60, supozitia ca un soi de ARN primitiv, avand atat
capacitatea de a cataliza reactii chimice (adica de a produce proteine), cat si
pe cea de a transmite caractere genetice prin autoreplicare, a stat la
bazaaparitiei vietii. Si, intr-adevar, in 1982, au fost descoperite ribozimele,
cu aptitudini de reduplicare dovedite… Numai ca, ulterior, Julius Rebek a
remarcat ca poate exista un mecanism de reduplicare organica nebazat
peacizi nucleici . De aici, probabil, si validarea Haosului: peste 300 de
definitii ale vietii coexista actualmente pe piataGenezei! „Din haos,
Doamne, am aparut/ Si m-as intoarce-n haos“…

3. Ce a fost mai intai: oul sau gaina?

Pare o simpla butada rasuflata, una chiar de prost-gust. Numai ca ea ascunde
o teribila nedumerire stiintifica, veche de pe vremea lui Aristotel: in ou se
afla puiul integral preformat, ori numai o structura informa, pe cale de a se
desavarsi in timp ( teoria epigenezei)?

E posibil ca o singura celula sa dea nastere altor 100.000 de miliarde (cate

numara, in medie, corpul uman), repartizate in 350 de categorii distincte,
corespunzatoare organelor cu functii complementare? Primele raspunsuri au
inceput sa apara pe la jumatatea secolului al XIX-lea, cand, folosind o noua
generatie de microscoape, elvetianul Wilhelm His, un pionier al
embriologiei, si-a inceput studiile asupra tesuturilor. S-a putut, chiar, stabili
o cronologie a evenimentelor: intai, are loc segmentarea, in cadrul careia oul
se divide conform celor trei axe de simetrie fundamentale (sus-jos, fata-
spate, dreapta-stanga), apoi, se petrece gastrularea, in embrion putand fi
distinse trei „incubatoare“ de celule care vor incepe sa dea nastere organelor.
Aceste doua faze sunt comune tuturor speciilor de animale, avand un
procentaj de reusita uimitor, apropiat de perfectiune. De aici, insa, o prima
enigma: cine si cum regleaza acest mecanism care, evident, nu este lasat in
voia hazardului?
Secolul XX a adus raspunsul: genele, in fapt niste proteine cu cifru, sunt
arhitectii responsabili cu aceste foarte precise manevre. Numai ca, dintr-o
aparenta solutionare a problemei, se naste un alt mister: cum e posibil ca
numai 25.000 de gene sa poata coordona milioanele de operatiuni prin care
se formeaza organele? Si cum reusesc sa se coordoneze aceste gene intre ele,
actionand ca o veritabila retea de microcomputere? Sa nu uitam ca ele
schimba informatii nu doar cu omoloagele lor, ci si cu mediul inconjurator, o
simpla modificare de temperatura putand, de pilda, decide sexul unui
embrion de broasca. S-a vorbit, desigur, despre selectia naturala, care face sa
supravietuiasca doar organismele perfect sincronizate, deopotriva in interior
si in exterior, dar asta nu poate explica totul. Cel mai probabil, gaina stie
ceva important si stie cum sa comunice acest ceva embrionului care se
dezvolta in ou . Sau embrionul din ou preselecteaza caracteristicile
viitoarelor gaini? Noi nu am aflat inca despre ce este vorba, care e secretul
codurilor chimice, fizice, mecanice care interactioneaza atat de precis…

4. Suntem singuri in Univers?

Peliculele science-fiction nu mai sunt de ajuns. Sau, de fapt, nu mai contin
de multa vreme raspunsurile pe care noi le asteptam cu adevarat, mai ales
dupa ce, de pilda, controversa legata de Cazul Roswell nu a putut fi lamurita
multumitor, atat fanii OZN, cat si autoritatile americane producand (adesea,
deliberat?) o suita de enormitati.

Cert este ca posibilitatea existentei altor tipuri de viata in Univers (sau in

universuri paralele) a fost luata foarte serios in calcul inca de pe vremea lui
Anaximandru, secolul al VII-lea inainte de Hristos. La inceputul secolului al
XVIII-lea d.Hr., francezul Bernard le Bouyer de Fontenelle relua teza unei
„pluralitati de lumi“, care, azi, este acreditata de nu putini cosmologi.
Astronomia si fizica teoretica si-au depasit constant limitele, atat pe cele
conceptuale, cat si pe cele practice (telescopul Hubble e doar un exemplu),
astfel incat au fortat, la randul lor, surclasarea limitelor cunoscute ale
Universului. Se vorbeste, acum, in special din perspectiva feluritelor
dezvoltari ale mecanicii cuantice, de universuri ascunse, de universuri
alternative, de universuri in oglinda, de universuri dedublate, de universuri
aflate intr-o continua expansiune, de universuri care basculeaza dintr-o stare
fundamentala in alta.
Mai mult, se ia in considerare ipoteza calatoriei in spatiu-timp, ceea ce ar
facilita investigarea acestor lumi plurale. Este clar, lumea pe care o
cunoastem, cu marginile ei mult prea friabile, nu ne mai satisface. Teoria
relativitatii a acreditat deja, de aproape un secol, ideea ca Universul este
infinit, ceea ce presupune, cu vorbele specialistilor, ca, in fapt, „Universul,
asa cum il cunoastem noi, nu e decat o insulita derizorie si ca orice
eveniment de probabilitate nenula este susceptibil sa se actualizeze in orice
alta parte a acestui continuum spatio-temporal“ (Aurelien Barrau, cercetator
la Laboratorul de Fizica Subatomica si de Cosmologie de la Grenoble, citat
de Science & Vie). Mai simplu spus, asta inseamna ca, daca Viata a fost
posibila pe Pamant, ea a fost, este si va fi posibila oricand si oriunde
altundeva in imensitatea spatiului si in eternitatea timpului. Sau: tot ceea ce
este posibil probabil ca s-a si intamplat deja! Suntem, simultan, martorii si
actantii unui trecut care a fost deja viitor sau viceversa. Ca sa verificam asta,
ar trebui ca, prin intermediul „gravitatiei cuantice in bucle“, sa putem folosi
faimoasele gauri negre ca pe niste veritabile porti de intrare in universurile
paralele…

5. Traim intr-o lume cuantica?

Chiar nu putem fi prezenti in doua sau mai multe locuri deodata? Sau
ubicuitatea exista, dar trebuie recunoscuta si inteleasa? Multa vreme, am
acceptat aceasta insusire ca fiind una de natura strict divina, rezervata doar
lui Dumnezeu. El era, nu-i asa, acel cerc (sau halou) cu centrul pretutindeni
si circumferinta nicaieri, dupa cum ne indica metafora geometrica a lui
Blaise Pascal.

Daca se poate justifica omniprezenta Sa, am putea, oare, construi macar un

model teoretic al acestei omniprezente, care sa ne duca de pe taramul
sacralitatii pe cel al cuanticii? Savantii care au studiat particulele elementare
sustin ca da, ele poseda aceasta insusire! Intr-un atom, bunaoara, un electron
ocupa un loc efectiv nedeterminat la o distanta de… o zecime de milionime
de milimetru fata de centru. Mecanica cuantica numeste aceasta virtualitate a
pozitionarii unei particule elementare „suprapunere de stare“, preferand sa
inlocuiasca „se afla“ cu „se distribuie“. Practic, asta se traduce prin aceea ca
orice stare a materiei este o pozitionare conform unui nivel de energie. Unor
nivele diferite de energie le corespund pozitionari spatiale diferite. La scara
inversata a materiei, ubicuitatea devine, deodata, posibila, ba chiar
probabila.
Intr-o lume cuantica, nu mai exista o realitate unica, ale carei alterari de stare
presupun o succesiune. Nu, aici realitatea devine concomitent multipla.
Scapa, cumva, lucrurile de sub control? Evident, afirmatia de mai sus nu
inseamna ca, teoretic, am putea trece prin ziduri, ci ca, mai degraba,
teleportarea nu ar mai fi neaparat o fictiune sau nu cel putin cata vreme
acceptam, pe urmele lui Einstein, Planck si Heinseberg, ca particulele sunt,
in acelasi timp, corpuscul si unda.
Mai mult decat atat, spatiul in care evolueaza aceste particule, de pilda
electronii, este multidimensional, presupunand un numar necunoscut de asa-
numite impaturiri. Fiecarui pliu de acest tip ii corespunde o alta realitate, iar
evolutia intr-o realitate plurala conduce, pe cale de consecinta, la ubicuitate.
Toata lumea este de acord cel putin cu varianta spatiului tridimensional
impaturit in doua, in care revenirea la starea initiala a unui element
presupune o dubla rotatie in jurul axei, de 720 de grade, fapt ce explica
deopotriva de ce doi electroni se gasesc aparent pe aceeasi pozitie sau de ce
acelasi electron se poate afla simultan in doua pozitii diferite. Iar „calatoria“
unei particule intre aceste doua pozitii intr-un timp nul tot ubicuitate se
numeste. Extrapoland teza de la spatiu la timp (adica la acel continuum
construit pe baza teoriei relativitatii), una dintre consecintele ubicuitatii ar
putea fi insasi disparitia (sau reformularea) conceptului de Moarte, dar asta e
deja alta poveste…
6.Ce este Timpul?
Se spune ca metafora cea mai inspirata in legatura cu timpul este aceea a
unui fluviu maiestuos… Numai ca, intrand in detaliile figurii de stil, dai intr-
o serie de nedeterminari: „De unde curge?“, „Cu ce viteza?“, „Ce-l pune in
miscare?“, „In ce se varsa?“ etc.

Asa cum observa Marc Lachieze-Rey, de la Centre National de la Recherche

Scientifique din Paris, „fizica nu a reusit inca sa produca o definitie
multumitoare a timpului. Exista mai multe teorii cu idei si definitii extrem de
diferite, greu de pus de acord intre ele.“ Secole de-a randul, stiinta a folosit
notiunea de „timp absolut“ introdusa de Isaac Newton, insa teoria
relativitatii restranse elaborata de Einstein a bulversat-o total. Ideea ca
timpul s-ar scurge uniform a fost desfiintata in favoarea uneia mult mai
elastice, potrivit careia timpul, in cadrul continuumului spatio-temporal, isi
poate inclusiv schimba dimensiunile intr-un sens sau in celalalt. Brusc,
notiuni universale atat de familiare limbajului cotidian, precum „acum“ sau
„aici“, se trezesc vidate de insasi universalitatea lor. Practic, timpul
nemaicurgand deloc (oricum, nu in sensul newtonian), termeni ca „trecut“,
„prezent“ sau „viitor“ raman fara sens intrinsec, cel care le confera o valoare
sau alta fiind insusi observatorul lor sau, mai exact, miscarea acestuia. Din
ceva imanent, timpul devine ceva maleabil si controlabil, asa incat asupra lui
se poate interveni ca asupra unei plastiline.
Potrivit mecanicii cuantice, insa, nici nu mai vorbim de un viitor generic, ci
de o multitudine de posibilitati de actualizare a viitorului. Ambele teorii, cea
relativista si cea cuantica, au, totusi, in comun un element: in fiecare caz, se
converge catre disparitia notiunii de timp la nivel fundamental. Cu alte
cuvinte, nu putem avea o definitie a ceea ce este timpul, ci doar putem spera
la o interpretare cat de cat satisfacatoare a ceea ce a fost timpul! Singurul
lucru cert este faptul ca il putem masura din ce in ce mai precis: proiectul
orologiului atomic spatial Pharao duce acuratetea la cote inimaginabile. Cu
acesta, „efectul Einstein“ poate fi dovedit cu o mare usurinta. Nu se mai
pune problema folosirii unor supercronometre pentru a demonstra ca timpul
curge mai repede in varful Turnului Eiffel decat la baza lui, ci a utilizarii
dispozitivului Pharao in spatiu, pe orbita circumterestra: acesta castiga 40 de
microsecunde in fiecare zi comparativ cu cele mai performante ceasuri
ramase pe Pamant…

7.Cum se naste constiinta?

„Cogito ergo sum“: Descartes a lamurit problema existentei constiintei, de
fapt a existentei sub tutela constiintei. Cata vreme te intrebi daca existi,
existi. Existi si ai o constiinta! Insa putem oare afirma ca existenta in sine
este o consecinta a puterii de a gandi?

Impreuna, filosofii si oamenii de stiinta au tot incercat sa dea un raspuns, dar

nu au reusit sa gaseasca unul categoric, definitiv. Filosoful si lingvistul
american John Searle, care a dezvoltat – alaturi de inaintasul sau britanic
John L. Austin – teoria actelor de vorbire („pragmatismul lingvistic“), a dat
o definitie a elementelor care compun sau conduc la aparitia constiintei:
„Acele stari subiective ale atentiei care debuteaza in momentul trezirii,
dimineata, pentru a se prelungi pana in perioada de veghe de dinaintea
somnului, noaptea, adesea si in timpul unui somn fara vise sau chiar al unei
stari de coma, ajungand, astfel, inconstiente.“
Initial, psihologii din secolul al XIX-lea au incercat sa mizeze pe capacitatea
de introspectie a individului. A rezultat, insa, doar o colectie de detalii
disparate provenind din viata psihica a unor indivizi, detalii subiective
imposibil de articulat coerent in cadrul unei teorii verificabile stiintific a
constiintei. Incepand cu anii ’60 ai secolului trecut, s-a mers pe o alta pista:
identificarea proceselor mentale care stau la originea acelor „stari subiective
de atentie“ de care vorbea Searle.
Ideea era sa scanezi creierul pentru a vedea cand, cum si de ce acesta
reactioneaza diferit la o emotie, un moment de reflexie sau o simpla
modificare a peisajului. Ce se intampla atunci cand creierul primeste un
stimul, de orice natura ar fi el? Prin 1998, s-a ajuns la concluzia ca retelele
noastre neuronale se organizeaza in doua spatii distincte: pe de o parte, cel
rezervat micilor circuite cerebrale, procesoarele specializate care pot genera
in orice moment reprezentari mentale inconstiente; pe de alta parte, un
„spatiu al travaliului global constient“, in fapt o vasta retea neuronala al
carei continut corespunde permanent unei reprezentari mentale constiente.
Practic, este vorba de o relatie de interconectare complexa a tuturor
procesorilor periferici, care conlucreaza cu spatiul de travaliu global
constient. Problema este ca acest spatiu, neputand fi ocupat in fiecare clipa
de o singura reprezentare constienta, procesoarele duc o adevarata lupta de
gherila pentru a-si impune propriile informatii si, implicit, reprezentari.

8. Dar ideile? De unde vin ele?

Ce e o idee? Un concept, o teorie sau o simpla gluma: fiecare dintre noi se
afla, in fiecare clipa, in mijlocul unei tornade de idei de toate felurile. Pot fi
ganduri importante sau pot fi banalitati. Pot fi geniale sau ridicole. Pot
fitruisme sau inventii sclipitoare. Pot fi oricum. OK, dar de unde (ne) vin
ele?

Filosofii secolului al XVII-lea credeau ca ideile se datoreaza exclusiv

senzatiilor primite de receptori: „A gandi inseamna a simti.“ Evident, nu
putea fi chiar asa de simplu, iar teoria senzualista a fost drastic amendata. S-
a ajuns pana la anularea ei, considerandu-se ca ideile nu au nimic de a face
cu senzatiile, totul fiind, de fapt, „inventat“ in si de catre creier. Cele doua
pozitii extreme au fost conciliate pana la urma. Pentru psihologia cognitiva
contemporana, ideile reprezinta un amestec aleatoriu de senzatii provenite
din exterior si de fructe ale proceselor cognitive dezvoltate de creier. Todd
Lubbart, specialist in psihologia creativitatii, e de parere ca lucrurile sunt
departe de a fi lamurite: „La nivelul creierului, ideile circula haotic, intr-o
maniera inconstienta. Apoi, unele dintre aceste elemente de gandire se pot
combina precum doua sau mai multe piese de Lego, ajungand sa produca
idei noi.“ Dar nimeni nu a descifrat inca regulile acestui Lego cerebral, iar
ipoteza ca aceste reguli nici nu ar exista este, pur si simplu, de neacceptat.
Cum toate informatiile trec pe la cortexul prefrontal, sistemul integrator al
creierului, acesta poate fi considerat un fel de sef de orchestra.
Spre el converg toate sistemele cerebrale, inclusiv cele care regleaza
memoria. Aceasta conectivitate privilegiata il upgradeaza permanent,
permitandu-i inclusiv saltul spre gandirea abstracta, spre planificarea
evenimentelor sau spre gandirea creativa. Cum combinatii de idei au loc
aleatoriu, intr-o succesiune foarte rapida, cortexul are rolul de a le evalua,
clasa, sorta, apoi de a le refolosi in contextele cele mai potrivite. Actioneaza,
practic, asemenea procesorului unui computer, explorand virtualitatile
meniului principal, folosind toate tastele (inclusiv Delete), dar nesfiindu-se
sa apeleze, dupa caz, si la Recycle Bin. Numai ca un computer este
programat de un om. Cine programeaza creierul uman? Cum reusesc retelele
neuronale sa genereze si apoi sa jongleze cu „combinatiile conceptuale
aleatorii“? Cum se fac sofisticatele selectii ale pieselor de Lego? Lista
intrebarilor fara de raspuns mai poate continua. Singura certitudine e ca stim
ca gandim (altfel, n-am exista), insa nu stim cum gandim.

9. Prin ce se deosebeste omul de alte vietuitoare?

Specificitatea omului in Arca lui Noe este mai mult decat evidenta, insa
savantii au avut intotdeauna ezitari in a o dovedi. Mai bine zis, nu au stiut
cum sa dea prioritate metodelor de actiune sau reperelor alese, de la
anatomiela ADN sau de la cultura la idealuri.

Culmea, de cele mai multe ori s-a ajuns la a se demonstra nu diferenta

specifica, ci genul proxim, adica ceea ce ne apropie – paradoxal sau nu – de
alte specii animale. S-a crezut, de pilda, ca doar omul e capabil de edificarea
si, apoi, de pervertirea moralei, dar am regasit atat de multe dintre
comportamentele deviante umane in „perversiunile“ lumii animale incat
bietul Sade ar trebui rescris in cheie zoologica (un soi de Planeta Maimutelor
revizitata de Lolo Ferrari sau Cicciolina). Apoi, accesul aspirational la
Divinitate a fost considerat propriu numai omului, dar s-a constatat ca
animalele au sentimente de natura similireligioasa pentru alte animale si, cel
mai adesea, pentru om. Una peste alta, tragand linie, omul a ramas incadrat
in regnul animal, singura lui nota distinctiva fiind aceea ca se numara printre
putinele specii care au reprezentanti unici (Homo sapiens l-a pierdut pe drum
pe Homo erectus sau Homo neanderthalis). Nici teza conform careia omul
este specia care se deosebeste radical de celelalte prin specificul evolutiei
sale nu pare sa tina la o examinare atenta: nu suntem deloc singurii de pe
Pamant care au trecut prin stadii succesive de evolutie, ajungand inclusiv la
o evolutie de grup in cadrul unei comunitati.
Etologii au constatat ca grupurile de cimpanzei din jungla desfasoara
activitati complexe, coordonate pe baza unei strategii in cadrul careia fiecare
actant are rolul si atributiunile sale precise. Ba chiar, uneori, actioneaza
empatic, ceea ce s-a crezut ca este un atribut al sofisticarii actului de
comunicare uman. Dar nu: empatia, ca simorala, de altfel, este un dat
biologic, nu unul cultural…O data cu revolutia din genetica anilor ’60, s-a
sperat ca se va gasi o rezolvare multumitoare pentru aceasta dilema. S-a
constatat ca exista de zece ori mai multe diferente intre genomul unui
cimpanzeu si genomul unui om, decat intre genomul unui om si genomul
altui om. Totusi, semnificatia acestei diferente a fost mult diminuata de
faptul ca, oricum, omul are comune cu cimpanzeul 99% dintre genele sale!
Iar, adesea, in raporturile cu alte animale, o maimuta poate fi mai „umana“
decat noi: s-a semnalat cazul unei pasari ranite cu prastia de un om, pasare
pe care un cimpanzeu a salvat-o, dupa care i-a desfacut aripile de mai multe
ori, pentru a o reinvata sa zboare.

10. Pana la urma, cum va fi Sfarsitul Lumii?

Pentru a inchide cercul istoriei universale, Big Bang-ului initial, generator de
viata, ii va corespunde, oare, unul de final? Pentru astronomi, care au vazut
deja cum se nasc si, apoi, mor stelele, raspunsul este foarte clar: Pamantul,
dimpreuna cu intreg sistemul solar, va muri peste 7,5 miliarde de ani,
impreuna cu Soarele sau.

Destinul pare unul implacabil. Se aplica, prin extrapolare, aceasta teorie si

Universului in sine? Se va rasuci o noua bucla intr-o spirala a Infinitului?
Cand? Cum? De ce? Religiile, mitologia in sens maximal, au descris in mod
obligatoriu Apocalipsa. Stiinta o face si ea, deplasand accentul de pe latura
morala, punitiva, pe cea termodinamica, dedusa din fizica relativista.
Incepand din anii ’30, s-a remarcat ca galaxiile tind sa se indeparteze tot mai
mult unele de altele. Acest lucru le-a inspirat astrofizicienilor mai multe
tipuri de necroloage. Unul dintre ele presupune ca unei epoci de teribila
expansiune a Universului ii va corespunde una de contractare, Big Crunch.
Totusi, in 1998, s-a determinat faptul ca supernovele, de pilda, nici gand sa-
si incetineasca sau sa-si inverseze tendinta de expansiune, ele aflandu-se
intr-o faza de accelerare progresiva care dureaza cam de sase milioane de
ani. Un alt scenariu vorbeste de Big Chill, un fel de glaciatiune universala,
care va anula orice forma de energie, Universul ajungand sa se dilueze
progresiv pana cand nu va ramane altceva decat o baie de fotoni reci.
Materia se va evapora, iar din tot ceea ce stiam ca este ea nu se vor mai
alege decat niste impresionante gauri negre. In fine, cel de-al treilea scenariu
dezolant este cunoscut ca Big Rip (Marea Desirare), potrivit lui Cosmosul
urmand sa se destructureze violent, dezintegrandu-se sub forma unei supe de
particule subatomice. Dincolo de acest pesimism extins la scara miliardelor
de ani, ramane o intrebare imposibil de solutionat: de unde provine si cum
poate fi, eventual, controlata teribila forma de energie, opusa gravitatiei, care
influenteaza accelerarea expansiunii Universului? Nu cumva ea actioneaza
conform unor legi implacabile in urma carora Sfarsitul deja a inceput?!?
Bine ati venit in Haos!

De ce a murit Charles Darwin?

De ce a murit Charles Darwin?

De ce a murit Charles Darwin?

13 Mai, 2011

2,448 accesari

Potrivit cercetătorilor americani reuniţi recent la o conferinţă ce a avut loc în

Maryland, Baltimore, Charles Darwin s-a îmbolnăvit din cauza călătoriilor
lungi făcute de-a lungul vieţii. În cele din urmă, bolile i-au adus moartea,
potrivit maxisciences.com.

În fiecare an, Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Maryland

propune cercetătorilor să rezolve misterele ce planează asupra morţii unor
personalităţi celebre, cum ar fi Alexandru cel Mare sau Mozart, aplicând
metode de diganosticare moderne.
În acest an, oamenii de ştiinţă au fost interesaţi de ce a determinat moartea
celui ce a fost supranumit “părintele biologiei moderne”, naturalistul britanic
Charles Darwin (1809-1882).
Cum nu se puteau baza pe probe de sânge, radiografii sau alte investigaţii
medicale, cercetătorii au studiat mai multe surse, în special scrierile lui
Charles Darwin referitoare la propria sănătate.

Celebrul Darwin ce a plecat în lunga sa călătorie la bordul vasului HMS

Beagle pe când avea numai 22 de ani a suferit de-a lungul vieţii de mai
multe afecţiuni. Vomita suc gastric după mese şi se autodiagnosticase cu
intoleranţă la lactoză, apendicită şi schizofrenie.
Consultând scrierile lui Darwin, gastroenterologul Sidney Cohen de la
Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii Thomas Jefferson din
Philadelphia a identificat trei boli ce corespund simptomelor descrise de
Darwin.

Potrivit lui Cohen, biologul suferea de sindromul vărsăturilor ciclice, se

îmbolnăvise de boala Chagas în timpul călătoriilor sale şi era purtătorul
bacteriei Helicobacter pylori, responsabilă de gastrite cronice, ulcer gastric şi
duodenal.
Charles Darwin nota într-una din scrisorile sale că “atacurile constante îmi
fac viaţa de nesuportat şi mă opresc din muncă”.

Omul de ştiinţă consultase mai mult de 20 de doctori care nu reuşiseră să

stabilească un diagnostic.
Pe scurt, Darwin suferea de palpitaţii şi dureri la nivelul pieptului, avea rău
de mare, dureri de stomac şi de cap ce îl împiedicau să îşi desfăşoare
activităţile ştiinţifice.
Mai mult, paleta de simptome era atât de largă încât pe parcursul a patruzeci
de ani, Charles Darwin era chinuit de: ameţeli, spasme musculare, crampe,
vărsături, balonare, eczeme, oboseală cronică, dispnee, anxietate, leşinuri,
tahicardie, insomnie, tinnitus, depresie şi îşi pierdea acuitatea vizuală.

De-a lungul timpului au existat mai multe ipoteze potrivit cărora Darwin ar
fi avut una sau mai multe din următoarele afecţiuni: boala lui Crohn, boala
psihosomatică, atac de panică, boala Chagas (tripanosomiază Americană),
boala Ménière, intoleranţă la lactoză, lupus, otrăvire cu arsenic, multiple
alergii, ipohondrie, migrene, sindromul vărsăturilor ciclice şi sindromul
oboselii cronice.

Profeţii din istorie care nu s-au adeverit

Profeţii din istorie care nu s-au adeverit

Profeţii din istorie care nu s-au adeverit

13 Mai, 2011

2,825 accesari

Privit printr-o prismă sceptică, ştiinţa schimbărilor climatice, creşterea

preţului la petrol şi alte temeri sunt doar ultimele dintr-o lungă serie de
profeţii sumbre făcute de ”negustori moderni ai destinului”. Dar a dispreţui
inexorabil orice predicţie înseamnă a ignora avertismentele ştiinţifice ce s-au
dovedit corecte şi poate duce la absenţa dezastruoasă a unei planificări pe
termen lung, comentează The Guardian în ediţia de miercuri.

Raffaele Bendandi, un seismolog italian care a murit in 1979, a fost decorat

de Mussolini pentru abilităţile sale meteorologice profetice, iar aprecierile
pentru el au reinviat atunci când a decis că 11 mai 2011 va fi ziua în care
Roma va fi redusă la moloz de un cutremur.

Teoria lui potrivit căreia mişcarea planetelor declanşează activitatea

seismică l-a determinat să prezică un cutremur care a ucis 1.000 de persoane
în 1923. Dar Paola Lagorio, preşedintele unei fundaţii dedicate lui Bendandi,
care păstrează arhivele sale, a insistat că el nu a prognozat niciodată un
cutremur la Roma pe 11 mai 2011.

Maiaşii din Mezoamerica pre-columbiană erau obsedaţi de măsurarea

timpului. Ei aveau două calendare, dar au dezvoltat şi “Numărătoarea
lungă”, socotind de la data creării lumii, 8 septembrie 3114 ÎHr.

În cadrul ”Numărătorii Lungi”, unitatea lor cea mai mare de timp nu era un
an sau un secol ci B’ak’tun de 144.000 de zile. Deoarece numărul 13 era
semnificativ pentru maiaşi, încheierea celui de-al 13-lea B’ak’tun – pe 21
sau 23 decembrie 2012 – a fost privit ca apocaliptică.

Indiferent de logica dubioasă că acest lucru ar anunţa sfârşitul lumii,

“profeţiile” maiaşe s-au bucurat de credibilitate odată cu percepţia că
civilizaţia lor a fost o teocraţie iubitoare de pace. “Adevărul este că, chiar şi
după standardele popoarelor antice, maiaşii au fost înapoiaţi tehnologic”,
afirmă Eric Chaline.

Nu au cunoscut roata, arcul, plugul şi animale le domestice; s-au luptat unii

cu alţii şi şi-au distrus mediul. Au prevăzut oare maiaşii prabuşirea lor în
secolul al XIX-lea sau invazia spaniolă în secolul al XVI-lea? Oare
evenimentele cataclismice s-au întâmplat la date-cheie în calendarul lor
orientat spre viitor? Nu.

În ceea ce-l priveşte pe Michel de Nostredame, el a avut un început

nepromiţător pentru un prezicător: fiul unui comerciant din sudul Franţei a
renunţat la şcoală din cauza ciumei bubonice şi a petrecut opt ani studiind
ierburile rurale.

Apoi a fost exmatriculat de la universitate pentru a-şi continua munca în

calitate de farmacist. Poate că Michel de Nostredame a dezvoltat o nouă
soluţie, deoarece în cele 942 de versete rimate a prezis după cât se pare
fiecare tragedie la nivel mondial de la Hitler la atentatul din 11 septembrie.

În realitate, Nostradamus a fost un astrolog sărac şi plagiator, care a curtat cu

succes clasa conducătoare franceză credulă. Toate predicţiile sale au fost
descifrate retroactiv cu un salt creativ de imaginaţie. Unele au fost introduse
după producerea evenimentului.

Unii experţi greşesc însă atunci când dispreţuiesc noile invenţii.

Matematicianul irlandez Dionysius Lardner (1793-1859) a avertizat că
trenurile care străbat 120 de mile pe oră vor zdrobi plămânii pasagerilor şi îi
vor omorî.

“Cine ar vrea să-l folosească?”, a întrebat preşedintele american Rutherford

B Hayes referindu-se la telefon, în 1876, în timp ce în Marea Britanie,
William Preece, mai târziu inginer-şef al Oficiului Poştal, a remarcat:
“Americanii au nevoie de telefon, dar noi nu avem nevoie. Avem o mulţime
de băieţi mesageri”.

Henry Morton, primul preşedinte al Institutului de Tehnologie Stevens, se

temea că becul lui Edison era “o înşelare a publicului”, iar Marshall
Ferdinand Fox a numit avioanele “jucării interesante”, dar “fără valoare
militară”.

Futurologii folosesc acum modele complexe pe computer pentru a face

predicţii, dar, aşa cum arată Chaline, de multe ori computerele nu sunt mai
bune pentru a discerne viitorul decât “o oaie cu o formă deosebită de ficat”.
Apoi, există predicţii şi despre computere. În 1943, preşedintele IBM a
prezis o piaţă mondială “pentru poate cinci calculatoare”. Sau privind “bug-
ul” mileniului /apocalipsa digitală/ şi colapsul sistemului bancar şi al întregii
civilizaţii computerizate.
În afară de previziunile meteorologice, cei mai bârfiţi futurologi din epoca
modernă trebuie că sunt economiştii. Acceptăm că politica este o harababură
iar cultura ilizibilă, dar ne mai aşteptăm încă iraţional ca nişte guru ai
pieţelor să fie mai demni de încredere.

Cu puţin timp înainte de crahul Wall Street în 1929, economistul Irving

Fisher a dat asigurări populaţiei că preţul acţiunilor a ajuns la un ”platou
permanent înalť’. Britanicii l-au crezut pe Gordon Brown pe vremea când
era ministru de finanţe în 2007, că guvernul său nu va reveni la situaţia în
care creşterea economică susţinută va fi urmată de o contracţie rapidă.

Urmasii lui Adam si Eva s-au inmultit prin incest?

Urmasii lui Adam si Eva s-au inmultit prin incest?

Urmasii lui Adam si Eva s-au inmultit prin incest?

9 Mai, 2011

4,166 accesari

Iata un gand care sperie pe multi, tinandu-i departe de a crede in cuvantul

Scripturii si in glasul Bisericii. Daca Biserica interzice si condamna casatoria
dintre rude pana la gradul 8, atunci cum este posibil ca neamul omenesc sa
se fi inmultit fara sa fie vorba de incest la mijloc? A tolerat Dumnezeu
incestul intre frati si veri odata cu Cain si toti urmasii lui Adam? Isi schimba
Dumnezeu poruncile?

Pentru toate aceste intrebari vom face lumina in cele ce urmeaza, lasand sa
vorbeasca pe rand istoria, medicina si logica.

Ce spune Biblia despre istoria casatoriilor intre rude:

Mai intai, problema “incestului” nu incepe de la Cain si sora sa, asa cum s-ar
crede, ci porneste chiar de la primii oameni: Adam si Eva. Cum
aceasta? Prin simplul fapt ca trupul Evei a fost facut din coasta lui Adam [1],
si ca urmare, din punct de vedere al rudeniei de consangenitate, Adam si Eva
erau mai apropiati decat un frate cu o sora, sau decat un tata cu o
fiica. Sfantul Ioan Gura de Aur ne explica: “A îngăduit ca sora lui Adam să-
i devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci fiica sa; sau poate nici
fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a stabilit-o
direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De aceea
nici pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru ca acesta
să nu se lege cu ea ca şi cu o străină, şi nici n-a oprit căsnicia la unirea lui
Adam cu Eva, ca acesta să nu se despartă, datorită unirii lui cu o singură
femeie, de restul neamului omenesc.” [2]

Asadar, daca cel mai intalt grad de rudenie al neamului omenesc nu a fost un
impediment pentru binecuvantarea casatoriei lui Adam cu Eva, inseamna ca
problema incestului nu este determinata de consangenitatea in sine, ci de cu
totul altceva! Vom vedea mai tarziu despre ce anume este vorba, dar pana sa
ajungem acolo tinem firul istoriei.

In Vechiul Testament aflam ca imediat dupa potop au mai ramas doar patru
familii inrudite intre ele, prin care sa se poata regenera neamul omenesc pe
mai departe: Noe cu sotia, si cei trei fii ai lui Noe cu sotiile lor. Asadar, din
atare situatie este de la sine inteles ca singura cale admisa pentru inmultirea
umanitatii a fost casatoria intre verisorii de gradul I, II si posibil casatoria
unchilor cu nepoatele dupa frate/sora. Daca gradele de rudenie 3 si 4 ar fi
cauzat vreo problema morala sau de alta natura in acele timpuri, atunci cu
singuranta Dumnezeu ar fi putut lua o masura de preintampinare: spre
exemplu crutarea a inca unei familii straine de cea a lui Noe, spre a se evita
astfel casatoriile intre veri. Numai ca acolo unde nu este cazul, nici
Dumnezeu nu intervine.

Cateva generatii mai tarziu, aflam ca patriarhul Avraam o avea pe Saara nu

numai de sotie, ci si de sora vitrega: “Şi apoi, ea îmi este într’adevăr soră
după tată, dar nu şi după mamă, şi mi-a devenit soţie.” Facerea 20:12.
Aceasta este singura marturie pe care o avem in privinta mariajului legitim
dintre frate si sora, semn ca practicarea casatoriei intre frati s-a stins mult
mai devreme decat casatoria intre verisori.
Mergand in urmatoarea generatie de patriarhi, vedem ca Isaac si-a luat de
sotie pe Rebeca, cea care era “fata lui Batuel, fiul Milcăi, femeia lui Nahor,
fratele lui Avraam”. Tinand cont ca Isaac era fiul lui Avraam, inseamna ca
Batuel era verisor de gradul I cu Isaac, iar Rebeca, fata lui Batuel, era
nepoata lui Issac care intre timp ii devine sotie.

Nici cu generatia patriarhului Iacob nu stau lucrurile precum le intelegem

noi astazi, drept marturie stand faptul ca Iacob, indemnat [3] sa-si ia de
femeie pe una dintre fetele unchiului sau dupa mama, se casatoreste cu
Rahela, verisoara lui de gradul I.[4] Tot cu o verisoara de gradul I se
casatoreste si Esau, fratele lui Iacob[5].

Totusi, chiar daca astazi aceste grade de rudenie sunt opritoare intre ele de la
taina casatoriei, Dumnezeu binecuvinteaza casatoriile patriarhilor Avraam,
Isaac si Iacob, semn ca unirea dintre rude, incepand cu gradul 3 si 4, nu erau
o problema existenta pentru acele generatii de oameni. Mai mult decat atat,
casniciile celor 3 patriarhi sunt exemplu de binecuvantare rostita mirilor in
cadrul tainei casatoriei: “Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul
nostru, precum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra. … Binecuvântează-i
pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe lacob şi pe
toţi patriarhii.”

Sa intelegem deci, ca lucrurile nu au stat intotdeauna asa cum le cunoastem

astazi. Si totusi acum, lucrurile nu sunt la fel…

Dam cuvantul medicinei:

Medicina la zi spune ca exista urmari grave de pe urma casatoriilor intre
rude. Sa enumeram doar cateva: [6]

- Afectarea sistemului nervos central (creierul şi măduva spinării), care duce

la retardare mintală si oligofrenie;

- Toate organele şi sistemele genetice sunt supuse malformaţiei;

- Pericolul bolilor degenerative creşte cu cât este mai apropiată înrudirea;

- În cazul cosangvinării de gradul I, între frate cu soră sau părinte – copil, tot
al 4-lea nou-născut este foarte grav bolnav.

Cum se intampla toate aceste urmari ne spune genetica, descoperindu-ne din

tainele ereditatii.

“Ereditatea, mediul si destinul sunt factorii de căpetenie care configurează

diferenţele persoanei omeneşti. Ereditatea ar fi repetiţia părintelui în fii.
După cum se vede in mecanismul ereditatii, fiii repetă pe părinte numai cu
oarecare aproximaţie. Aşa e firesc, de vreme ce copilul e o sinteză a celor
doi părinţi, o sinteză a celor 4 bunici, a celor 8 străbunici, acelor 16 stră-
străbunici ş.a.m.d. Adică: pe măsură ce creşte numărul ascendenţilor în
progresie aritmetică, contribuţia lor în descendenţi scade în progresie
geometrică. Grafic ar fi aşa:
Aşadar, în persoana noastră trăiesc mai multe generaţii şi un număr mare de
inşi. Nu strică să ne luăm puţin pe urma lor; însă – potrivit înţelesului –
deocamdată, în cadrele teoriei genetice.

Suportul de transmisie al eredităţii este gena, acea granulă infinitezimală de

cromatină, din lanţul cromozomilor. Gena e un centru condensat de materie
vie, având să conducă multiplicarea celulelor, obţinerea formei anatomice a
organelor şi a sistemelor, ritmul fiziologic, armonizarea şi sincronizarea
funcţională cu organismele vecine din competenţa altor gene, precum şi
durata acestora. Genea trebuie să ştie şi să facă: arhitectură, anatomie,
calculul rezistenţelor, chimie, fiziologie, apărare activă, apărare preventivă,
armonie muzicală, cutii de rezonanţă, armonizare istorică, previziune si
multe altele.

Stiind ca suntem o sinteza a parintilor este important faptul că fiecare din cei
doi părinţi ai noştri ne dau o serie completă de gene, înlănţuite împreună.
Astfel, în fiecare celulă, noi avem două feluri de gene, fiecare complete în
ele însele, după se vede in continuare:

Prin urmare noi suntem dubli în ce priveşte genele noastre. Fiecare din cele
două lanţuri de gene conţine tot materialul necesar pentru formarea unui
individ, fapt care are foarte stranii consecinţe. Mama ne dă tot materialul (în
gene) pentru producerea unui individ de un anumit tip; tata, pe de altă parte,
ne dă tot materialul pentru producerea altui individ, de alt tip. în acest chip,
noi începem viaţa ca fiinţe duble. Fiecare suntem, într-un anumit sens două
persoane, destul de legate împreună în întregime, deşi în anumite privinţe,
legăturile nu sunt chiar complete. Această dublă natură a sarcinii noastre
ereditare are o mulţime de urmări asupra vieţii…
Acum, un fapt de o extremă importanţă practică: deşi cei doi membri ai unei
anumite gene au de a îndeplini unul şi acelaşi lucru,totuşi ei se deosebesc în
felul lor de a-l face. Gena care vine de la tată tinde să producă o anumită
culoare a ochiului, în vreme ce gena de la mamă tinde să producă o altă
culoare. Tot asa, la modul simplist vorbind, gena de la tată produce un creier
sărac şi astfel un individ stupid; gena de la mamă un creier superior şi, astfel,
un individ înzestrat cu inteligenta sanatoasa. O genă poate produce ceea ce e
bun şi sănătos; cealaltă, ceva ce e bolnav şi infirm. Aici vedem cat de buna
este rânduială firii de a avea doi părinţi, adică avantajul de a fi dubli.

De pildă o genă de la tată poate fi defectuoasă; dacă ea ar fi singura genă

care ar conduce lucrul, copilul ar fi infim în funcţiunea aceea; deci ar fi un
idiot sau un debil mintal. Se poate însă întâmpla, ca gena corespunzătoare,
din aceeaşi pereche, care vine de la mamă, să fie normală; atunci această
genă normală, ea singură, preia întreaga sarcină, aşa încât copilul e normal;
el nu e idiot, nici înapoiat mintal. In chipul acesta, defectuozitatea unei
singure gene din pereche, nu are urmări rele, sau dacă are, le are aşa de mici
încât nu pot fi observate. Activitatea genelor în dublu este o măsură de
asigurare; individul are două şanse – în loc de una – de a-şi dezvolta în mod
normal fiecare din funcţiunile sale. Numai atunci când genele din cele două
lanţuri, nimerite în pereche, sunt defective- adică atât cea de la mamă cât şi
cea de la tată – numai atunci funcţiunea respectivă a urmaşului e şi ea
defectivă şi, ca urmare, copilul e pe rând, fie lipsit de pigmentaţia pielii, sau
a ochiului, fie stupid, fie leneş, fie înapoiat mintal, sau ceva asemănător.

Acum, cateva lucruri lamuritoare: Gena normală, care formează organul şi-i
conduce funcţia în condiţii normale, a fost numită genă dominantă; iar gena
defectuoasă,a cărei funcţiune nu se mai manifestă, a fost numită gena
recesivă. Gena care este raspunzatoare de creşterea creierul, prin care se
mijloceşte funcţia inteligenţei, e o gena dominantă; iar aceea care împiedică
cresterea si functionarea normala, deci aceea care produce prostia, e o genă
recesivă.” (Pr. Arsenie Boca)

Să înşirăm cazuri de ilustrare concretă, cum se lucrează ereditatea:

“Presupunem un tată slăbănog la minte, cu amândouă genele privitoare la
inteligenţă recesive, şi o mamă inteligentă, cu ambele gene normale. In
conformitate cu legile probabilităţii de la baza mecanismului eredităţii,
copiii vor fi hibrizi, adică vor prezenta o genă dominantă şi alta recesivă.
Cum însă caracterele genei recesive nu se manifestă decât atunci când
ambele gene sunt recesive, dar nu şi atunci când cealaltă e dominantă,
înseamnă că gena dominantă îşi manifestă singură acţiunea. Copiii, rezultaţi
din atari părinţi, vor avea inteligenţă normală ca şi mama, atât numai că ei
poartă cu ei, în mod latent şi germenul slăbănogiei, care – cum vom vedea
îndată – poate să apară în urmaşii lor. Figura urmatoare ilustrează cazul:

Presupunem acum că un atare copil, cu o genă recesivă moştenire, se face

mare şi se căsătoreşte cu o parteneră care are două gene recesive. Potrivit
legilor probabilităţii, jumătate din urmaşi vor avea ambele gene recesive, şi,
deci, vor fi proşti; cealaltă jumătate vor avea numai o singură genă recesivă
şi astfel vor fi deştepţi.

Presupunem acum că un urmaş din primul caz, cu o singură genă recesivă, se

căsătoreşte cu o parteneră (partener), care, la fel, are tot o singură genă
recesivă. Intrucât defecţiunile nu se manifestă, amândoi părinţii sunt
normali, adică inteligenţi sau sănătoşi fizic, etc; atât numai că amândoi
poartă sâmburele stricăciunii în structura lor genetică. In conformitate cu
legile probabilităţii, ale cazului când aruncăm doi bani deodată, vom avea 4
permutări şi 3 combinări. Cei doi bani pot cădea – cum am văzut – număr-
număr, număr-coroană,coroană-număr şi coroană-coroană, adică 4
posibilităţi de aranjare, sau 4 permutări. Intrucât ordinea nu importă, ci
numai faptul dacă un element e cel puţin diferit, cele 4 permutări pot fi
reduse la următoarele 3 combinări: odată număr-număr, de 2 ori număr-
coroană sau invers, şi odată coroană-coroană.
Avem astfel un copil (a) complet normal şi în aparenţă şi în fond, adică cu
amândouă genele dominante; un alt copil (b) idiot,cu ambele gene recesive,
deci fără putinţă de tămăduire; şi doi copii(c,d) cu câte o genă recesivă şi alta
dominantă, în aparenţă normali, ca şi primul copil, dar în fond numai pe
jumătate sănătoşi, şi care, la un recurs, adică în căsătorie, pot pierde, dând
25% din urmaşi pe dea-ntregul stupizi, atât în aparenţă cât şi în
fond…Presupunem că individul b, din schema de adineauri, se căsătoreşte
cu un partener cu ambele gene corespunzătoare normale, dar având o altă
pereche complet recesivă. Urmaşii acestor doi părinţi,unul defectiv într-o
privinţă, altul defectiv în altă privinţă, vor purta în ei sâmburii ambelor
defecte, dar altfel, în manifestările lor, vor fi normali în amândouă
privinţele…” (Pr. Arsenie Boca)

Figura urmatoare ilustrează cazul:

Doi părinţi idioţi, cu ambele gene ale inteligenţei recesive, nu pot avea decât
toţi copiii idioţi – ceea ce, în conformitate cu aceleaşi legi ale probabilităţii,
e perfect natural. Un ban ale cărui amândouă feţesunt leu, nu poate cădea
decât leu, şi niciodată coroană…

Figura urmatoare ilustreaza cazul:

Inapoi in istorie

Cu toate cunostintele medicinei de astazi, genetica nu mai poate studia direct

ceva esential in privinta consangvinitatii, asa ca ne intoarcem in timp, de
unde ramasem. Primele generatii de oameni nu au fost in starea pe care o
cunoastem astazi. Ca lucrurile au stat altfel, reiese usor din genealogiile lor:

De la Adam [7] si pana la Noe [8] oamenii au trait in medie cam 900 de ani,
iar dupa Potop, durata de viata incepe sa scada semnificativ, de la o
generatie la alta, pana ajungem la durata medie pe care o stim astazi:

Sem a trait 600 de ani [9], Cainan a trait 460 de ani [10], Ragav a trait 339 de
ani [11], Nahor a trait 204 ani [12], Avraam a trait 175 de ani [13], si iata ca
tinand firul istoriei ajungem la Iosif care a trait 110 ani [14], adica foarte
aproape de cat traiesc oamenii astazi, si foarte departe de cat traiau oamenii
inainte de Potop. Drept urmare la toate acestea, bine a a concluzionat Pr.
Seraphim Rose: “E vădit deci că omenirea era cu totul altfel decât aşa cum
o cunoaştem astăzi, chiar şi trupeşte”.

Ce inseamna defapt aceasta scadere a duratei de viata atat de drastica, de la

inceput si pana astazi? Lucrul acesta arata ca longevitatea mare a primilor
oameni, a fost determinata in mare parte de calitatea materialului genetic
aflat aproape de perfectiune, si de care acestia se bucurau din plin. Sa nu
uitam ca Dumnezeu facuse lucrurile “bune foarte”[15], si ca apoi a intrat
pacatul in ecuatia timpului, a trupului, a sufletului si a mediului. Daca
longevitatea extrem de mare nu ar fi fost determinata de aceste cauze, atunci
sa ne gandim cum ar fi trait primele generatii de oameni atat de mult, daca
nu ar fi avut un metabolism exemplar, daca nu ar fi avut o zestre genetica net
superioara celei de astazi, care sa ii fereasca de boli ereditare, si daca mediul
inconjurator nu ar fi fost atat de ostil ca astazi?

Asadar, daca nu existau mutatii genetice daunatoare, boli in general, si mai

ales boli cu transmitere ereditara, inseamna ca nu exista niciun pericol
ereditar determinat de casatoria intre frati si verisori. Biologul si
geneticianul A. E. Wilder-Smith confirma: “Pe vremea lui Cain, căsătoria
cu una dintre multele sale surori nu ar fi constituit nici o dificultate din
punct de vedere genetic, neexistând decât o mică sau chiar nici o
deteriorare a zestrei genetice de care să se teamă vreuna dintre părţi”.

Odata cu trecerea timpului insa, vedem cum durata de viata a oamenilor

scade aproape la cea cunoscuta astazi, semn clar al degenerarii cauzate de
pacat, atat in firea umana, cat si in mediul ce ne inconjoara. Drept urmare, la
un moment dat, efectele negative ale deteriorarii genetice au devenit prea
mari in cazul casatoriei intre rude (consangvinizarii). Ce a urmat, aflam in
continuare…

Genetica acum 3500 de ani: Moise si Leviticul

Cu toată mirarea multora, documentul există, şi, cu oarecare bunăvoinţă,

textul desluşeşte problema eredităţii mult mai bine, decât teoria
cromozomică modernă, întrucât indică şi factorul primordial al eredităţii –
Dumnezeu: mobilul, izvorul şi susţinătorul a tot ce se mişcă, trăieşte şi
există1. Iată Genetica modernă, dată în nucleu lui Moise, de Mântuitorul
însuşi prin revelaţie, acum 3.5oo ani pe muntele Sinai. Nu e nicio mirare:
Iisus avea conducerea spirituală şi înainte de venirea Sa în trup omenesc. Pe
urmă, că iniţia pe Moise în tainele eredităţii nu este nicio mirare, întrucât
cine poate să cunoască mai bine omul, decât Cel ce l-a făcut şi i-a dat legile
vieţii?

Iata si restrictiile lui Dumnezeu, care au reglementat problemele de ereditate

aparute intre rude:

“Nimeni să nu se apropie de vreo rudă de sânge cu gândul de a-i descoperi

goliciunea. Eu sunt Domnul!” (Leviticul 18:6)

“Goliciunea surorii tale, a fiicei tatălui tău sau a fiicei mamei tale – fie că
s’a născut în casă, fie în afara ei – să n’o descoperi.” (Leviticul 18:9)

“Dacă cineva-şi va lua [de femeie] pe sora sa, fie după tată, fie după mamă,
şi-i va vedea goliciunea aşa cum şi ea va vedea goliciunea lui, aceasta-i
[faptă de] ocară; stârpiţi să fie sub ochii fiilor poporului lor. El a descoperit
goliciunea surorii sale, păcatul e asupră-le.” (Leviticul 20:17)

“Blestemat să fie cel ce se culcă cu sora lui dinspre tată sau cu cea dinspre
mamă! Şi’ntregul popor va zice: Amin!” (Deuteronomul 27:22)

Ca poporul evreu si-a insusit poruncile acestea, sta marturie raspunsul pe

care il primeste Amnon in incercarea de a se impreuna cu sora sa
Tamara: “Şi l-a îmbiat să mănânce, dar el a prins-o şi i-a zis: „Vino şi
culcă-te cu mine, sora mea!” Ea însă i-a zis: „Nu, fratele meu, nu mă umili,
că aşa ceva nu se face în Israel; nu face această nebunie!“ (II Regi
13:11,12)

“După teoria cromozomică, vedem cum apar genele recesive în urmaşi: după
legile eredităţii, care nu sunt altceva decât legile probabilităţii. După
cunostintele stiintei, genele recesive apar in mod accidental, si ca urmare a
interactiunii cu mediul exterior, insa dupa textul Scripturii e clar că toată
recesivitatea apare în părinţi pe urma vreunui păcat. Ştiinţa, neavând
termenul, nu poate da răspunsul la întrebarea: cum au apărut în
ascendenţi genele defective, prin ce accident, sau după care legi? Sau
mai pe larg: prin ce împrejurare, independentă şi anterioară procesului
eredităţii, apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale
degenerative şi cu urmări dezastruoase, pentru o eventuală progenitură? Ca
să răspund pe scurt, genele recesive apar în ascendenţi în chip independent,
nu după legile probabilităţii, ci după legile care atârnă peste fărădelegi.Toate
faptele omului, toate mişcările lui, se înseamnă undeva, într-o nevăzută
carte, şi se înseamnă şi în sămânţa sa, şi cu aceasta îşi trage urmaşii sub
povara isprăvilor sale. Legile vieţii sunt legile Creatorului; păcătuieşti
împotriva lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu. Deci, nu ne mai
tocmim, că Dumnezeu n-ar avea cuvânt în biologie şi că venirea lui Iisus la
nuntă ar fi numai un simplu fapt divers, fără o semnificaţie neînchipuit mai
largă pentru aducerea şi conducerea personală a fiecărui om ce vine în
lume.” (Pr. Arsenie Boca)

Dispozitiile de drept bisericesc sunt confirmate de genetica

“In spiritul teoriei cromozomice, putem înţelege acum si normele de drept

bisericesc in privinta căsătoriei între rudenii. Astfel, la rudenia în linie
directă, căsătoria e oprită la infinit; iar în linie colaterală se îngăduie abia la
depărtarea gradului opt.

De la un strămoş primar, se transmit în copii, nepoţi, strănepoţi,- cum zice

Scriptura – până într-al treilea şi al patrulea neam, câteva grupuri de gene
recesive – urmare a cine ştie ce păcate – însă în stare latentă. Dacă se
urmează şirul căsătoriilor cu persoane sănătoase în privinţa aceea, genele lor
dominante vor acoperi infirmitatea corespunzătoare şi, astfel, urmaşii au
toată aparenţa sănătăţii desi pot fi purtatori ai unei gene recesive. Dacă însă
urmaşii, în gradul 4, 5, 6, 7 sau 8 de rudenie se vor căsători întreolaltă,
atunci în copiii lor vor apărea, cu probabilitate maximă, genele recesive ale
străbunului, în pereche perfectă, şi deci, infirmitatea fără leac,
corespunzătoare acestei perechi. Iată de ce Biserica, observând degenerările
ce trebuie să le îndure urmaşii căsătoriţilor rudenii, declară vinovate
asemenea căsătorii şi le opreşte la timp.” (Pr. Arsenie Boca)

O problema de logica

Motivul principal pentru care nu intelegem corect interzicerea casatoriei

intre rude este dat de logica defectuasa cu care comparam cadrele istorice pe
care le desparte legea Leviticului.

A pune problema “incestului” pe seama generatiilor care au trait inainte de

Legea Leviticului e ca si cum ne-am acuza stramosii de prohibitie in cazul
pescuitului, fara ca inaintasii nostri sa fi apucat legea prohibitiei si pericolele
care au determina existenta unei asemenea legi.

Ca sa intelegem mai bine contextul in care s-a produs necesitatea interdictiei

casatoriei intre rude, vom lua un exemplu foarte intalnit astazi pe toate
drumurile. Prespupunem ca monitorizam, pe o perioada lunga de timp, o
intersectie care initial este nesemaforizata, iar participantii la trafic sunt
putini. Regulamentul auto spune ca singurele reguli in astfel de intesectii cu
trafic redus, sunt oprirea inainte de a patrunde in intersectie si acordarea
prioritatii de dreapta, daca este cazul. Daca soferii respecta aceste reguli
simple, nu se expun la riscuri de accident, nu exista nici alta incalcare de
lege, deci nici alta vinovatie.

Odata cu trecerea timpului, se inmultesc participantii auto la traficul din

aceasta intersectie, traficul devine din ce in ce mai intens si prin urmare mai
riscant pentru participanti, asa incat intersectia nesemaforizata initial,
necesita reguli noi si mai stricte, menite sa fluidizeze traficul actual si sa
reduca riscul de accidentare al participantilor. Din momentul semaforizarii
intersectiei, toti soferii vor trebui sa respecte dispozitiile noilor indicatoare si
nu vor fi trasi la raspundere decat pentru incalcarea noului regulament.
Asadar, adoptarea noilor reguli de trecere prin intersectie, nu sunt un motiv
justificat sa tragem concluzia ca soferii care au traversat intersectia inainte
de noile reglementari, ar fi vinovati de incalcarea noilor reglementari din
intersectie, din simplul motiv ca noile reglementari inca nu erau promulgate
la momentul acela, deci nici vinovatia nu exista.

De aceea, a trage la raspunderea incestului primele generatii de oameni, e ca

si cum am acuza soferii de incalcarea noilor reguli ale intersectiei
semaforizate, pentru modul in care au traversat intersectia cand inca nu era
semaforizata. Pur si simplu sunt doua ipostaze diferite in timp ale aceleasi
intersectii. Tot asa stau lucrurile si cand vine vorba de ipostaza casatoriei
(intersectia) si cei care o traverseaza (participantii la trafic). Intr-un fel mai
simplu stateau lucrurile atunci, deoarece nu existau riscurile medicale care
exista astazi, si in alt fel stau lucrurile astazi, deoare riscurile medicale sunt
mult mai mari ca alta data.

Si cum era sa nu reglementeze Dumnezeu la timp casatoria, intersectia

dragostei dintre barbat si femeie, asa incat sa raspunda la toate nevoile
inmultirii neamului omenesc si la toate riscurile inaintarii pacatului in fire?

Si totusi mai este un motiv

Daca pana acum am aflat ca interzicerea casatoriilor intre rude are la baza un
motiv de ordin medical, totusi lucrurile nu se opresc aici, caci omul nu este
doar trup ci si suflet. Cand vine vorba de inmultirea neamului omenesc, de la
inceput si pana astazi, Sfantul Ioan Gura de Aur ne lamureste de ce
radiografia umanitatii are forma unui arbore: “Aşadar în felul acesta
Dumnezeu, dintr-un singur om, Adam, a făcut să se nască tot neamul
omenesc, la fel ca ramurile din trunchiul copacului. Şi pentru ca iubirea să
nu se micşoreze, ci să se întindă la toată omenirea, n-a îngăduit ca oamenii
să se căsătorească cu surori şi fiice, impunându-ne despărţirea de rudele
noastre.” De aici, intelegem cat de mult s-ar fi racit racit dragostea dintre
oameni, daca omenirea nu ar fi fost stimulata printr-o porunca care sa o
scoata din sfera ingusta a familiei la timpul potrivit.

Odata cu inmultirea neamului omenesc a fost necesara extinderea geografica

pe suprafete mari, extindere care a generat diferente de ordin material: zone
mai sarace si zone mai bogate, oameni mai saraci si oameni mai bogati.
Formarea natiilor dupa potopul lui Noe si inmultirea limbilor dupa darmarea
turnului Babel 16 a fragmentat omenirea si mai mult: au aparut diferente
culturale, lingvistice si de ordin psihosocial. Ce au nascut toate aceaste
diferentieri intre oameni? Ura intre popoare, vrajba intre semeni, ucideri,
siluiri, cotropiri si multe alte nedreptati.

Drept urmare, omenirea s-ar fi stins in egoism si ura, daca dragostea dintre
barbat si femeie nu s-ar fi transmis in toata umanitatea, asa cum un copac s-
ar usca, daca seva nu s-ar trasmite de la radacina pana la varfurile frunzelor.
Asadar, tocmai ingradirea relatiilor intre rude, a fost presiunea care i-a
determinat pe oameni sa-si trasmita iubirea prin relatia barbat-femeie, pana
la capatul pamantului, fara deosebire de culoare, de avutie, de limba vorbita
si de toate celelalte provocari aparute.

Sa ne gandim cat de multe avantaje a adus omenirii, porunca lui Dumnezeu

prin care s-a ingradit casatoria intre rude, atunci cand necesitatea timpului a
impuso:

Dragostea dintre barbat si femeie, proveniti din natii diferite, a imblanzit

rivalitatile dintre popoare;

Dragostea dintre barbat si femeie, proveniti din spatii culturale diferite, a

facut punte de intelegere peste prapastia diferitelor mentalitati;

Dragostea dintre barbat si femeie, proveniti din straturi sociale diferite, a

sfarmat zidul prejudecatilor dintre cei bogati si cei saraci;

Dintr-acestea cateva, vedem cat de mult bine a facut oprirea casatoriilor intre
rude, caci i-a ajutat pe oameni sa-si intinda dragostea dincolo de universul
ingust al familiei, pana in universul mare al intregii umanitati. Iata cum
ingradirea relatiilor dintre rude, nu a fost numai o necesitate de ordin
medical, ci mai ales o necesitate de ordin spiritual iar aceasta este iubirea.
Dumnezeu l-a prevenit pe om si il previne mereu.
Urmează ” Marea Întâlnire de gradul III”?
Urmează ” Marea Întâlnire de gradul III”?

Urmează ” Marea Întâlnire de gradul III”?

29 Aprilie, 2011

3,986 accesari

Opiniei publice i se pun la dispozitie din ce in ce mai multe secrete privind

viata extraterestra, ca si cum ar trebui sa fie pregatita pentru o urmatoare
intalnire de gradul III, foarte apropiata in timp. Dupa ce filmele americane
ne tot introduc in imagini apocaliptice, izbiri cu asteroizi, sau planete
nedescoperite, ca sa nu mai vorbim de extraterestri, acum si organismele
guvernamentale americane fac acelasi lucru. Cat despre Wikileaks, au aparut
si aici o serie de documente referitoare la fenomenul OZN.

Recent, FBI a declasificat documente referitoare la OZN, la incidentul de la

Roswell si la autopsierea extraterestrilor, dar si cu privire la alte incidente ce
au framantat lumea si care au fost considerate pana acum simple “teorii ale
conspiratiei”, asa cum se spune si depre Planeta Nibiru, despre Sfarsitul
Lumii in 2012, despre Calendarul Maias etc.

Interesant este ca nici n-a terminat bine FBI (Federal Beaureau Of

Investigations) sa “dea drumul” catre marele public documentelor clasificate
ca, iata, saptamana aceasta a inceput cu declasificarea documentelor NSA
(National Security Agency), tot referitoare la OZN si extraterestri.
Documentele OZN la care facem referire pot fi gasite la adresa de aici.

De departe, unul dintre cele mai interesante dintre acestea, ce se refera la

inteligenta extraterestra se numeste “NSA Technical Journal Vol XIV No 1
with FOIA Case number 41472 – Key To The Extraterrestrial Messages”.

Documentul este scris de Dr. Howard H. Campaigne, si prezinta o serie de

29 de mesaje receptionate din afara spatiului, iar articolul se doreste a fi un
cod de decriptare a acestor mesaje, in fapt o dovada a legaturii noastre cu
lumea extraterestra.

“Acest document nu numai ca demostreaza si confirma prezenta

extraterestrilor, dar si faptul ca Guvernul SUA a receptionat transmisiuni de
la civilizatii din afara sistemului nostru solar.”, explica Dr. Campaigne.
Cristian Negureanu, specialist in Misterele Lumii Actuale, ne explica: “Este
limpede ca autoritatile lumii, mai ales cele americane nu mai pot tine mult
timp sub tacere acest fel de fenomene ce implica viata din afara spatiului.

Toate acestea declasificari oficale, dupa ce pana acum am asistat doar la cele
cinematografice, sau cele induse de ei prin internet, sunt teste pentru
omenire daca e pregatita pentru marele adevar ce i se va pune in fata intr-o
buna zi si despre care cei ce conduc lumea stiu deja. Ei bine, acel timp este din ce in ce
mai aproape”.

Misterele piramidelor
Misterele piramidelor

Misterele piramidelor

18 Aprilie, 2011

2,067 accesari

Inca si astazi piramidele sunt considerate de oamenii de stiinta (dar nu si de

cei care cunosc simbolistica si mistica – conceptul lor religios) ca fiind
morminte construite pentru faraoni.

A fost oare Marea Piramida, acest colos egiptean, construita pentru a

conserva mumia faraonului?
Au fost taiate mai mult de 80 milioane de picioare cubice din calcar de
Turah si in granit adus de departe de la Syene pentru a satisface capriciul
unui rege?

Atat cat stiu istoricii prudenti nu s-a gasit in Marea Piramida nici un aparat
funerar. Pe peretii laterali interiori piramida nu contine inscriptii ori sculpturi
reprezentand scene din viata defunctului asa cum adapostesc toate celelalte
bolte ale mormintelor egiptene. Tot spatiul interior este gol, lipsit de
obisnuitele ornamente ce placeau faraonilor. Nici urma de ornamentatie in
unul din cele mai importante morminte din Egipt. O alta evidenta
concludenta pentru egiptologi este receptacolul gol de granit rosu neacoperit,
pus in camera regelui.

Partile laterale ale acestuia nu contin textele, memorialul grafic si figurile

religioase ce apar de obicei in situatii similare. De ce s-au amenajat
canalizari de aerisire intre cavou si aerul exterior? Aerul deterioreaza
mumiile si nimeni nu ar fi avut voie sa mai intre acolo, ori mortii nu respira.
S-a plasat totodata o a doua camera, “camera reginei” aproape de prima,
cand niciodata, faraonii nu erau inmormantati cu sotiile lor iar aceasta a doua
camera este de asemenea absolut goala lipsita de ornamentatii or scrieri,
dotata cu conducte de aerisire.

Primul care a reusit sa intre in piramida a fost califul Al Mamun, aducandu-

si cei mai buni oameni, ingineri si arhitecti, el a deschi piramida in anul 820.
Dupa cum consemneaza scrierile arabe ale acelor vremuri descriind
amanuntit incursiunile oamenilor lui Al Mamun, inauntru nu se afla nimic.
Prima si unica scriere ce s-a descoperit vreodata in piramida de catre
colonelul britanic Vyse, era formata din trei cuvinte. Acestea erau semnele
imprimate de taietorii in piatra pe suprafata bruta a dalelor. Ele purtau
numele a trei suverani (?) – Khufu, Khnem-Khufu si Khnem.

Ele erau trasate cu o vopsea rosie ca toate semnele zidarilor din Egipt.
Egiptologii sustin despre Khufu ca ar fi faraonul din cea de-a patra dinastie
Cheops. Statuia lui Cheops nu a fost gasita niciodata in interiorul piramidei.

Dar la ce foloseau oare piramidele? Ele aveau un rol foarte profund in

intreaga religie a Egiptului reprezentand cele 3 stele din braul lui Orion si nu
un ritual funerar al unui rege. Precum Sfinxul, ele erau consacrate
ritualurilor luminii caci numele pe care vechii egipteni l-au dat piramidei era
“Lumina” si erau facute dupa niste calcule astronomice foarte exacte.
Experientele realizate recent de piramidologi moderni au descoperit ca o
forma piramidala perfecta (ce respecta proportia numarului de aur) precum
in cazul Marii Piramide din Egipt, prezinta capacitati uimitoare.

Gordon Hughes, un cunoscut piramidolog american realizeaza de mult in

atelierul sau din Dorset experiente cu mici piramide. Sub efectul piramidei, o
lama tocita asezata banal in mijlocul ei se reascute dupa cateva ore. Ea are
un efect uimitor asupra cresterii plantelor, imbunatateste gustul alimentelor,
reda prospetimea apei etc.

Egiptenii cunosteau efectul de piramida

ca dovada, proportiile si amplasamentele interioare exacte in locul cu efect
maxim. Psihanaliza confirma pe deplin pe baza textelor existente a
constructiilor, a artelor, tehnologiei si stiintelor respectivelor timpuri ca acei
oameni nu ar fi cheltuit atata energie doar ca sa se iluzioneze. Toti anticii ii
admirau pentru intelepciunea lor. Istoricii vechi si istoria confirma ca
egiptenii erau un popor pe care nu il puteai duce de nas.

Toate marile scoli ale lumii antice erau in Egipt. Cei care intr-adevar cunosc
Textele Piramidelor, simbolistica, mistica si religia acordand-o cu vechile lor
stiinte care sunt vii si astazi, hermetismul (alchimia), astrologia, tarotul etc.
spun ca prin natura lor egiptenii erau ezoterici. Niste “parapsihologi”. Ei stiu
ca piramidele erau folosite in experimentarea starilor de modificare a
constiintei exact cum experimenteaza calugarii yoghini, tibetani fiecare cu
mijloace proprii.

In scrierile egiptene s-au gasit mantre ori posturi pe care azi inca le folosesc
mistici tibetani pentru acelasi lucru. Pentru a obtine “iluminarea” – vechiul
ideal al adoratorilor lui Ra, Zeul Luminii.

Misterul constelatiilor
Textele piramidelor vorbesc despre un ritual ce marca renasterea faraonului
si unirea acestuia cu Osiris, zeul mortii si al invierii. In mod misterios in
ritual erau implicate pozitia astronomica a stelelor. De aici in 1964
astronomul Virginia Trimble din Norvegia a descoperit ca datorita
fenomenului de precesiune (axa pamantului insasi face o miscare de rotatie
aproape inperceptibila in jurul propriei axe odata la 26.000 ani) pozitia
stelelor pe cer se schimba in timp.

Calculand timpul scurs s-a constatat ca galeria sudica din camera faraonului
era indreptata spre centura lui Orion care dupa textele piramidelor era
imparatia lui Osiris. Cand Robert Bouval a cercetat modelul stelelor din
Orion in anii ‘80 a observat ca in mod uimitor piramidele se suprapuneau
exact pe schema centurii lui Orion. Analizand imprejurimile a constatat de
asemenea ca pozitia Nilului vizavi de amplasarea piramidelor se suprapunea
exact pe mijlocul Caii Lactee.

Analizand apoi si celelalte doua piramide datate din dinastia a patra care din
motive necunoscute au fost construite la cativa kilometrii de Ghizeh, ele
purtau numele unor stele. Prima situata la nord de Ghizeh (Abu-Ruwash) iar
a doua la 5 kilometrii in sud. Bouval a suprapus pozitia piramidelor pe
constelatia Orion iar ele se suprapuneau perfect peste alte doua stele mari
stralucitoare din aceeasi constelatie. Fara nici o indoiala intreg complexul de
la Ghizeh reprezenta constelatia Orion, imparatia lui Osiris.

Celebrul ocultist Edgar Cayce preciza in 1893 ca piramidele au fost

construite acum 10.500 ani, deci cu 8.000 de ani inaintea datei acceptate
unanim de arheologi. Verificandu-se insa de astronomi data la care
constelatia Orion se afla la cel mai jos punct al orizontului ( dupa cum o
descriu scrierile din piramide) datorita miscarii de precesiune aceasta
corespundea cronologic exact datei mentionate de Cayce. (10.500 de ani).

De aici reiese cu precizie si data la care piramidele au fost construite. De

asemenea pozitia geografica este uimitoare; daca masa pamantului este
impartita in 4, cea mai lunga paralela si cel mai lung meridian se intersecteaza
exact in punctul in care se ridica Marea Piramida.
Nasterea Terrei
Nasterea Terrei

Nasterea Terrei

17 Aprilie, 2011

2,381 accesari

Planeta pe care o numim “casa” ramane pentru locuitorii sai un loc plin de
mistere. Cum s-a format ea dintr-un nor de praf? Cum se face ca sustine
viata? Si ce se intampla in interiorul sau?
Iata care sunt sapte dintre marile mistere ale planetei Pamant, la care
oamenii de stiinta incearca inca sa gaseasca raspunsuri, conform revistei
New Scientist.

Cum se face ca dintre toate planetele din sistemul nostru solar, numai
Pamantul musteste de viata?
Opt planete s-au format acum 4,5 miliarde de ani din norul de gaz si praf din
jurul soarelui. Pe masura ce gravitatia strangea acest nor in jurul soarelul,
particulele de praf se ciocneau si se uneau, marindu-si volumul si generand
campuri gravitationale mai mari. Aceste formatiuni au ajuns sa se uneasca si
au dat nastere planetelor.

Povestea este spusa in putine cuvinte si nimeni nu cunoaste de fapt ce s-a

intamplat acum 4,5 miliarde de ani. Intelegerea modului in care s-a format
planeta ar putea rezolva misterul aparitiei vietii pe pamant. O explicatie
pentru capacitatea planetei noastre de a sustine viata este distanta optima fata
de soare.
Pamantul se afla la o distanta de aproximativ 149,5 de milioane km fata de
Soare, o distanta optima pentru mentinerea unei temperaturi ce permite
existenta apei in forma lichida.
Ce s-a petrecut in istoria planetei acum 4,5 miliarde de ani, in era Hadeana?
Pamantul s-a ciocnit acum 4,5 miliarde de ani cu un corp ceresc de
dimensiunile planetei Marte. Impactul a fost atat de puternic incat resturi de
material rezultate din ciocnire au fost aruncate in spatiu, in orbita
Pamantului, formand satelitul natural al sau, Luna.

Energia impactului a fost atat de mare incat straturile superioare ale planetei
s-au topit. Astfel, geologii nu pot afla aproape nimic despre perioada
dinainte de impact a Pamantului, fiindca rocile au fost topite.
Evenimentele petrecute in primii 500 de milioane de ani ai istoriei planetei
noastre sunt o enigma, iar aceasta perioada este cunoscuta drept “era
Hadeana”.

Cum a aparut viata pe Pamant?

Exista trei teorii principale ale aparitiei vietii: teoria creationista, abiogeneza
si teoria conform careia viata a ajuns pe Pamant datorita meteoritilor care s-
au ciocnit de suprafata planetei.
Teoria supei primordiale (abiogeneza) se refera la un proces de formare a
substantelor organice din combinatii ale substantelor anorganice. Substanele
chimice existente in oceane in era Hadeana au reactionat formand
biomolecule care apoi au evoluat, dupa sute de milioane de ani formand
organismele asa cum le cunoastem azi.

“Reteta” pentru crearea vietii ar fi, conform oamenilor de stiinta, o

combinatie de metan (CH4), amoniac (NH3), apa (H2O), hidrogen sulfurat
(H2S), dioxid de carbon (CO2) sau monoxid de carbon (CO), si fosfat
(PO4), in conditiile absentei oxigenului (O2) si ozonului (O3).
Creationistii au negat timp de multi ani descoperirile stiintifice care au dus la
elaborarea teoriilor abiogenezei, dar si evolutionismul lui Darwin, sustinand
ca acestea sunt in contradictie cu Biblia, care sustine ca Dumnezeu a creat
lumea din nimic.

Teoria conform careia viata ar fi de fapt un “imigrant”, sosit pe Pamant cu

ajutorul meteoritilor are destui adepti, insa cercetatorii spun ca probabilitatea
ca ea sa fie corecta este mica.
De ce se misca placile tectonice?
Daca nu ar exista miscarea placilor tectonice, Pamantul ar fi complet diferit.
Reciclarea constanta a crustei planetei ofera un climat stabil, minerale si
depozite de petrol, dar si oceane cu o compozitie chimica ce permite vietii sa
existe.
Modelele formate de cercetatori arata ca placile tectonice exista pentru ca
planeta are o dimensiune potrivita. Daca ar fi prea mica, litosfera ar fi mult
prea groasa. Daca ar fi mai mare, campul gravitational format ar strange
placile tectonice si nu le-ar permite sa se miste.
Exista sapte placi tectonice majore si multe altele mai mici. Miscarea
laterala a placilor este de 50 pana la 100 milimetri pe an.

Ce se afla in centrul Pamantului?

Raspunsul la acesta intrebare pare simplu: fier. Insa nu se stie exact cum s-a
format nucleul. Acesta incepe de la o adancime de 2890 de kilometri, iar
diametrul sau este de 6800 de kilometri.
Compozitia sa este de 80% fier, nichel si alte elemente in cantitati mai mici.
Este format din doua straturi: un strat exterior format din fier topit si un miez
solid format din fier si nichel de dimensiuni similare cu cele ale lunii.

Insa nu a fost dintodeauna asa. Initial, planeta nu era decat un bulgare fara o
structura definita. Se presupune ca cele mai grele elemente, fier si nichel, au
format miezul planetei, cele mai usoare formand suprafata.

Alte elemente, mai dense decat fierul, cum sunt plumbul si uraniul, si-au
regasit in cantitati prea mici pentru a fi si ele inglobate in nucleu. Cand si
cum a avut loc procesul de formare a nucleului nu se stie inca.
De ce este climatul Pamantului stabil?
Oamenii de stiinta sustin ca apa a existat la un moment dat si pe Marte si pe
Venus, insa, pe masura ce conditiile climatice s-au schimbat, si-au pierdut
oceanele.

De ce Pamantul a reusit sa evite o asemenea soarta? Climatul planetei este

relativ stabil, si a ramas o planeta care poate sustine viata pentru aproximativ
4 miliarde de ani.
Se pare ca Pamantul are un “termostat”. Vulcanii arunca in atmosfera dioxid
de carbon, care ajuta la mentinerea caldurii planetei, formand un efect de
sera.

Aceasta caldura permite oceanului sa se evapore, formand norii si ploaia. O

parte din dioxidul de carbon dizolvat ajunge in rauri si apoi in oceane, unde
traiesc numeroase organisme unicelulare. Acestea formeaza cochilii din
calcit (CaCO3) si opal (SiO2).

In momentul in care organismele mor, aceste invelisuri tari se acumuleaza

pe fundul marii si formeaza roci sedimentare. Dupa milioane de ani, placa
oceanica ajunge sub placa continentala prin procesul de subductie, iar
mineralele intra in componenta placii continentale.
Intreaga masa se topeste, iar o parte mai densa a crustei oceanice ajunge in
mantaua Pamantului. In conditii de presiune extrema si la temperaturi inalte,
substantele ajung din nou sa fie expluzate in atmosfera, completand astfel
ciclul.

Astfel, Pamantul isi pastreaza o temperatura relativ stabila, alternand

perioadele de incalzire cu cele de racire, arata pagina de Internet a prof dr.
Ellen Thomas, cercetator la Departamentul de Geologie si Geofizica al
Universitatii Yale.

Teoria schimbarilor climatice se bazeaza pe masuratori care arata ca, separat

de ciclul natural al planetei, nivelul de dioxid de carbon din atmosfera creste
de la an la an, si cauza ar fi activitatile industriale ale oamenilor. Exista si
critici ale acestei teorii, care sustin ca efectul de crestere a temperaturilor in
ultimii 20 de ani sunt tot unul natural.

Se pot prezice cutremurele si eruptiile vulcanice?

Aceste fenomene naturale sunt dovada faptului ca planeta noastra este in
continua miscare. Majoritatea faliilor si a vulcanilor se afla la marginea
placilor tectonice, de aceea este usor de prezis unde in lume acestea vor avea
loc cutremure si eruptii vulcanice, insa nu se stie cu exactitate momentul in
care vor avea loc.

Predictiile probabilistice ale cutremurelor pe tremen lung, bazate pe ceea ce

s-a intamplat in trecut sunt usor de facut. Persoanele care traiesc in zona
golfului San Francisco, spre exemplu, stiu ca exista o probabilitate de 62%
ca un cutremur de magnitudine mare sa se produca acolo in urmatorii 30 de
ani.
Avertismentele pe tremen scurt sunt posibile, insa ele nu vin decat cu cateva
secunde inainte de producerea unui cutremur.

Pe 29 august si 5 septembrie 2004, cu 7 zile inainte de un cutremur cu

magnitudinea de 7,1 pe scara Richter, in sudul Japoniei s-au detectat
schimbari in densitatea electronilor din ionosfera, si respectiv in
temperatura.

Sistemul DENS (sistem de detectie a emisiilor electro-magnetice transmise

din zone seismice), dezvoltat de Centrul National de Studii Spatiale din
Franta a aratat ca exista corelatii intre anumite tipuri de activitate
electromagnetica de frecventa redusa si zonele cele mai active din punct de
vedere seismic de pe pamant.
Se spune, de asemenea, ca animalele sunt sensibile la semnalele
electromagnetice de frecventa joasa, motiv pentru care sunt capabile sa
detecteze un cutremur.

Conform unor studii realizate de Universitatea din Colorado, aceste semnale

elctromagnetice sunt specifice fracturarii rocilor cristaline.

Scepticii tind insa sa nu ia in considerare studiile legate de comportamentul

animalelor, deoarece informatiile obtinute sunt ambigue si inconsistente.

Ce anume cauta armata S.U.A in Antarctica sub calota

de gheata ?
Ce anume cauta armata S.U.A in Antarctica sub calota de gheata ?

Ce anume cauta armata S.U.A in Antarctica sub calota de gheata ?

16 Aprilie, 2011

5,483 accesari

Armata americană a cenzurat orice informaţii cu privire la această

descoperire senzaţională. În ciuda embargoului informaţional impus, au
circulat diverse rapoarte prin care americanii au început, în secret, excavarea
locului acestei descoperiri senzaţionale.

Preşedintele Parlamentului Francez confirmă că e vorba de o structură veche

de peste 12.000 de ani
Unele ţări europene chiar au protestat faţă de lucrările de excavaţie
întreprinse de armata SUA, întrucât se ştie că Antarctica este teritoriu
internaţional protejat de orice exploatări făcute de mâna omului. Nicole
Fontaine, fost preşedinte al Parlamentului francez, chiar a declarat
următoarele: “Dacă armata americană a construit ceva acolo, ea violează
Tratatul internaţional privind Antarctica. Dacă nu, trebuie să vedem despre
ce e vorba. Poate fi ceva ce are o vechime de cel puţin 12.000 de ani, ce a
fost acoperit de gheţurile Antarcticii. Aceasta ar reprezenta cea mai veche
structură artificială de pe planeta noastră. Pentagonul trebuie să dezvăluie
ceea ce ascunde”.

Americanii au transportat în Antarctica o gigantă maşinărie sfredelitoare

Imediat după aceea, unii observatori militari au observat transportul unor

dispozitive robotice către Polul Sud şi au existat speculaţii conform cărora
Forţele Aeriene Americane au transportat gigantica lor maşină sfredelitoare
“Subterrene” (alimentată cu energie nucleară) către o bază secretă din
Antarctica.

“Subterrene” este o maşinărie capabilă să efectueze adevărate călătorii

subpământene, căci ea poate distruge toate rocile dure de pe suprafaţa
Pământului. Pentru “Subterrene” ar fi cu atât mai uşor să spargă un strat de
gheaţă, oricât de gros ar fi acesta.
Cutremure şi anomalii magnetice puternice în zonă…

Tot în acel an 2001, s-au mai aflat veşti conform cărora a fost nevoie de un
echipaj medical de urgenţă în acea zonă, pentru a trata personalul care lucra
sub gheaţa artică. Şi tot atunci, toată regiunea a fost zguduită de un cutremur
neobişnuit de puternic. Seismologii au localizat epicentrul cutremurului
chiar în locaţia bizarei structuri de sub gheaţă.

Un alt eveniment important al anului 2001, după ce armata americană se

pare că a început săpăturile sub gheaţă, a fost apariţia unei anomalii
magnetice puternice în acea zonă, care s-a răspândit până în vecinătatea
bazei ruseşti Vostok din Antarctica. Cercetătorii ruşi au fost şocaţi şi uimiţi
de ceea ce au observat atunci.
O echipă de televiziune a dispărut misterios în Antarctica…

În momentul în care opinia publică internaţională începuse să fie interesată

din ce în ce mai mult de săpăturile misterioase din Antarctica, au avut loc
evenimentele teroriste de la 11 septembrie 2001 de la New York, abătând
astfel atenţia lumii. Să fi fost evenimentele de la 9/11 o diversiune pentru a
ascunde incredibila descoperire americană din Antarctica? Totul ar fi posibil
în această lume nebună nebună…

În timp ce lumea a început să uite complet de acest eveniment, o echipă de

televiziune din California n-a uitat şi a pornit în noiembrie 2002 spre locul
misterios din Antarctica. Dar echipa de televiziune a dispărut la fel de
misterios. Dar a fost descoperită o înregistrare video al acestei echipe, de
către forţele speciale SEAL ale Marinei Americane; în această înregistrare se
confirma prezenţa unui artifact uriaş, aflat sub gheaţă – o maşinărie
preistorică, posibil de origine extraterestră.
“Guvernul SUA a spus că va încerca să blocheze difuzarea unei înregistrări
video găsit de echipele de salvatori SEAL în Antarctica, înregistrarea ce ar
conţine dovada unei descoperiri arheologice masive ce s-ar afla la 3
kilometri sub gheaţă”, suna o declaraţie de presă care a apărut pentru scurt
timp pe site-ul televiziunii.
Tunelul timpului de deasupra Antarcticii

Cu câţiva ani înainte, în anul 1995, a avut loc un eveniment şi mai bizar,
observat de cercetătorii britanici şi americani, în apropierea locului în care a
avut loc ciudata descoperire americană din aprilie 2001.

“În 1995, oameni de ştiinţă americani şi britanici care au condus investigaţii

în Antarctica au făcut o descoperire senzaţională. Fizicianul american
Marian McLein le-a spus cercetătorilor că în apropierea polului sud a văzut
un vârtej de ceaţă gri pe 27 ianuarie, pe care l-au luat drept un simplu vortex
de furtună polară. Totuşi, vârtejul nu şi-a schimbat forma şi nici nu s-a
deplasat în decursul timpului. Aşa că au decis să cerceteze fenomenul şi au
lansat un balon meteorologic garnisit cu echipamente de măsurat viteza
vântului, temperatura şi umiditatea. Dar balonul s-a ridicat imediat şi a
dispărut brusc în ceaţă.

După un timp, cercetătorii au adus balonul la sol cu ajutorul frânghiei legate

dinainte de acesta. Surprinderea a venit din măsurătorile citite pe aparate:
cronometrul balonului arăta data 27 ianuarie 1965, adică cu 30 de ani în
urmă. Experimentul a fost repetat de câteva ori după ce s-au asigurat că
echipamentul balonului era în bună stare de funcţionare. Dar de fiecare dată
ceasul arăta dată cu 30 de ani în trecut. Fenomenul a fost numit “poarta
temporală” şi a fost raportat la Casa Albă.
Se presupune că acel vârtej de deasupra polului sud este un sui-generis tunel
al timpului ce permite trecerea în alte dimensiuni temporale. Mai mult, s-au
demarat programe de trimitere a oamenilor în timp. CIA şi FBI se luptă
pentru a controla proiectele care vor schimba cursul istoriei. Nu există încă
nici-o recunoaştere oficială a autorităţilor federale americane.”
Există oare vreo legătură între acest ciudat “tunel al timpului” şi maşinăria
veche de cel puţin 12.000 de ani de sub gheaţa Antarcticii? Dacă da, de ce
nu se fac publice aceste date? De ce numai unii vor să deţină controlul
asupra tuturor descoperirilor importante ale omenirii ?

Patrimoniul sumerian, o tinta a razboiului purtat de

americani ?
Patrimoniul sumerian, o tinta a razboiului purtat de americani ?

Patrimoniul sumerian, o tinta a razboiului purtat de americani ?

13 Aprilie, 2011

3,159 accesari

Pe 19 martie 2003, incepea cel de-al doilea razboi din Golf. Guvernul
republican din SUA explicase lumii intregi ca va da jos un dictator periculos
pentru intreaga omenire si ca va instaura democratia in Irak. In ochii opiniei
publice adevarata motivatie parea a fi, de fapt, petrolul.

Dar mai exista una, la fel de importanta, sugereaza francezul Jean

Christophe Issartier, in romanul sau intitulat “Uruad”. Irakul este tara
“leaganului omenirii”, adica Sumerul, cea mai veche civilizatie cunoscuta.
Textele atesta faptul ca pana la jumatatea primului mileniu inainte de Hristos
ea a fost considerata de catre civilizatiile ulterioare din Orientul Apropiat si
Mijlociu drept un stralucit stramos de referinta, o sursa de civilizatie absolut
extraordinara. A fost locul unic unde, pur si simplu, au izbucnit inteligenta,
artele si tehnica. Acolo a aparut scrisul si, odata cu el, ne-au fost transmise
primele mituri ale umanitatii.

Geneza din Biblie reia o parte din aceste mituri. Ea indica, de asemeni,
faptul ca stramosul evreilor, Avraam, s-a nascut, de fapt, in Ur, un oras
sumerian. Si tot ea situeaza gradina Edenului la confluenta dintre Tigru si
Eufrat.

Tot Biblia ne spune foarte clar faptul ca patriarhii traiau in Sumer, in sud-
estul actualului Irak, acest sud care a fost invadat chiar de la inceput de catre
trupele americane. Or, inca de la intrarea armatei americane in Irak, a
inceput o operatiune de distrugere pe scara larga a vestigiilor din Sumer.
Situri vechi de cinci milenii au fost rase de pe fata pamantului. Odata cu
sosirea trupelor in Bagdad, pe 11 aprilie, Muzeul national a fost jefuit.

Asa s-a intamplat cu fiecare oras cucerit, Mosul, Kirkuk, Tikrit etc. Foarte
multe tablite cu scriere cuneiforma, inca nedescifrate, au disparut, precum si
obiecte unice din Sumer, din mileniile III si IV dinainte de Hristos. Printre
cele mai celebre figureaza si “Harpa din Ur”, o piesa din argint, veche de
4000 de ani. Unesco a intrat in panica si a cerut imediat masuri de protectie.
Oameni de stiinta din intreaga lume, inclusiv din America, au protestat:
informatii istorice primordiale au fost pierdute pentru totdeauna.

Televiziunile din intreaga lume au filmat furtul de la muzeul din Bagdad, dar
nu au aratat nimic din restul distrugerilor care au continuat in timpul
razboiului. Sa fie oare vorba doar despre intamplare, despre pierderile de
neevitat ale unui razboi? Nu exista oare o legatura intre venirea la putere,
dincolo de Atlantic, a unui lobby de crestini-evanghelisti ultraconservatori,
si straduinta armatei de a face sa dispara descoperirile majore asupra
originilor sumeriene si-apoi semite ale civilizatiei? Oare chiar am asistat la o
distrugere deliberata a istoriei dinaintea Bibliei? Cartea lui J.C. Issartier
demonstreaza ca masacrarea vestigiilor Sumerului a fost prea sistematica,
pentru a nu fi planificata.

Tinta soldatilor americani a vizat, mai ales, situl arheologic din Uruad (un
nume fictiv ales de autor pentru romanul sau) descoperit in 2001, precum si
arheologii care lucrau acolo, printre care si directorul sitului, doctorul
Beshar Al-Hillawi. Oamenii de stiinta, finantati de catre Uniunea Europeana,
facusera descoperiri spectaculoase in acel loc, in august 2002. Oare ele sunt
cauza invaziei sau doar au accelerat-o? Oare de ce unul dintre cei mai buni
membri ai comandourilor americane, capitanul Stratton, a avut drept misiune
unica de a securiza tot ceea ce tine de Uruad (Ur) si de a indeparta orice
martor al existentei sale? Cum de s-a putut ca la Paris, in cadrul echipei de la
Luvru, care colabora cu doctorul Al-Hillawi, sa dispara din orice registru
oficial numele Ur?

Faptul a fost descoperit de William Fisher, sumerolog englez trimis la fata

locului pentru a se intalni cu colegii sai irakieni, si Faraj Nanakeli, o tanara
doctoranda in arheologie irakiana, care a scapat ca prin minune de furia
capitanului Stratton. Dincolo de faptul ca este extrem de bine documentat si
se bazeaza pe evenimente si articole de presa cat se poate de reale, romanul
“Uruad” este un thriller in care eroii par sa lupte cu forte care ii depasesc.
Dar este, de asemeni, o carte de o eruditie remarcabila, care te face sa te
scufunzi in inima civilizatiei sumeriene si a miturilor sale. De altfel,
cunostintele autorului asupra celor mai incredibile descoperiri stiintifice
tinute secrete fac si mai incitanta cartea, transformand fantasticul in realitate.
Oare avansul actual al stiintei nu va face accesibile omului niste dezvaluiri
rezervate doar zeilor in miturile antice?

Sumer, leaganul umanitatii

Conform cunostintelor din zilele noastre, Sumerul este prima civilizatie a

umanitatii.Ea s-a nascut in mileniul IV inainte de Hristos si s-a stins definitiv
in jurul anului 2000 inainte de Hristos, in sud-estul Irakului actual. (Cultura
Cucuteni, de un rafinament artistic inegalabil, este cu mult mai veche.) Nu se
cunoaste inca originea poporului sumerian. Cei care se numeau ei insisi
“capete negre” vorbeau o limba unica, total izolata in mijlocul limbilor
semitice. Incet-incet, populatia s-a amestecat cu semitii. La sfarsitul celui de-
al treilea mileniu, ea a traversat o perioada de pierderi de suprematie si de
renasteri succesive, pana la caderea definitiva a ultimului oras. Ur a fost
cucerit de catre elamiti in anul 2004 inainte de Hristos.

Sumerul a fost mai degraba un ansamblu de orase-state decat un regat unit,

dar unicitatea limbii, a miturilor, a culturii si a tehnicii l-au transformat intr-
o civilizatie coerenta. Cea mai veche scriere din lume a fost descoperita la
Uruk, orasul regelui mitic Ghilgames (teorii recente sustin ca tablitele gasite
la Tartaria si Vir premerg scrierea sumeriana). Tableta de argila gravata cu
semne cuneiforme este datata din anul 3300 inainte de Hristos. Daca se
vorbeste despre mit in legatura cu Ghilgames, este din cauza ca el este
personajul principal al “Epopeei lui Ghilgames”, in care, jumatate om
jumatate zeu, el pleaca in cautarea nemuririi. Dar el pare a fi existat cu
adevarat, numele sau aparand pe lista regilor sumerieni gasita pe mai multe
tablite. Este, de altfel, posibil ca un mormant descoperit de curand la Uruk,
asemanator cu cel descris in epopee, sa fie cel al legendarului suveran.

Sumerul marcheaza o turnanta pentru umanitate. Intorcandu-ne in timp,

ajungem aici la frontiera cunostintelor, dincolo de care certitudinile pierd
teren, in fata ipotezelor. Singura certitudine este ca in afara de aparitia
scrisului, epoca respectiva reprezinta pentru umanitate un avans subit,
extraordinar, un salt de neexplicat, o civilizatie in sanul careia inteligenta,
artele si tehnica, pur si simplu, au explodat brusc (in doar cateva secole, o
perioada foarte mica pe scara evolutiei).

ar acest lucru nu s-a nascut din imaginatia catorva cercetatori contemporani.

Intr-adevar, numeroase scrieri ale popoarelor ulterioare Sumerului, Akad,
Babilonul, imperiul Asirian, Ugarit, Iudeii, atesta locul important acordat
Sumerului. Limba sumeriana a supravietuit de-a lungul celui de-al doilea
mileniu inainte de Hristos, jucand in Mesopotamia rolul limbii grecesti sau a
latinei in Europa moderna, adica limba stramosilor straluciti. La peste
cincisprezece secole dupa disparitia Sumerului, evreii isi dadeau o filiatie
sumeriana, facandu-l pe Avraam sa vina din Ur.

Miturile sumeriene calatoreau de la un popor la altul si se regasesc in

mitologia de la Ugarit si in Geneza, aproape cuvant cu cuvant. Folosirea
scrierii cuneiforme si a tehnicii tablitelor de argila gravate cu ajutorul unei
trestii tesite la un capat, apoi arse in cuptor pentru a se intari, au supravietuit
si ele mult timp dupa creatorii lor, cel putin pana la sfarsitul primului
mileniu inainte de Hristos. Pe de alta parte, descoperirile arheologice
dovedesc o abundenta indiscutabila, o veritabila explozie culturala, politica
si tehnica in Sumer. A existat cu adevarat un “miracol sumerian”, cu 3000 de
ani inainte de “miracolul grec”, iar influenta acestor stramosi straluciti a
dainuit pana in zorii erei noastre, chiar daca amintirea Sumerului a disparut.
Dupa o uitare totala, acesta a fost redescoperit de catre arheologia si
lingvistii din secolul al XIX-lea.

Totusi, in comparatie cu Grecia sau cu Egiptul Antic, Sumerul a fost in mod

injust subapreciat. Poate ca astfel a platit pentru prea marea sa influenta si
caracterul sau de prima sursa de civilizatie a omenirii. Mesopotamia este, cu
siguranta, “leaganul umanitatii”, dar in afara de acest lucru, nu stim prea
mult despre acest loc. Cu toate acestea, specialistii de inalt nivel si lucrarile
excelente despre aceasta perioada nu lipsesc. Dar renumele Sumerului, pur si
simplu, nu are priza la public.

Este de inteles ca in procesul de constituire a identitatilor nationale,

europenii si i-au ales stramosi pe greci, estompand, in mod constient sau nu,
originile orientale. Ei au evitat sa sublinieze faptul ca aheenii veneau din
Asia Mica, transportand cu ei miturile mesopotamiene, ca Ulise este un
descendent indepartat din Ghilgames, ca, inainte de Moise, Sargon din Akad
a pasit peste ape si a devenit regele unui popor. Vrand-nevrand, Sumerul va
trai intotdeauna in inima miturilor fondatoare ale Occidentului. Ce tristete ca
urmele lui sunt distruse in plina lumina a zilei, de cei mai civilizatori soldati
ai pamantului.

Arhivele secrete ale Vaticanului

Arhivele secrete ale Vaticanului

Arhivele secrete ale Vaticanului

11 Aprilie, 2011

4,261 accesari

În arhivele secrete ale Vaticanului a fost descoperit un document de senzaţie.

Datorită acestui document va fi poate necesară rescrierea întregii istorii a
acestui Ordin legendar, dar şi istoria pontificatului lui Clement al V-lea, în
timpul căruia a fost dizolvat Ordinul, în ciuda faptului că Papa însuşi a fost
cel care i-a absolvit de orice vină pe cavalerii-călugări.

Agenţiile de presă din Italia au transmis ştirea referitoare la descoperirea în

arhivele secrete ale Vaticanului a acestui document pe care omenirea îl caută
de câteva secole şi care redeschide procesul Templierilor, absolvindu-i de
orice vină şi ridicând acuzaţiile formulate şi condamnarea tribunalului din
anul 1308. Copia procesului a fost descoperită de cercetăroarea Barbara
Frale, urmând a fi publicată în zilele următoare de periodicul „Hera”.
Barbara Frale a descoperit acest pergament care poartă înscrisul papei şi care
precizează că, începând din vara anului 1308, Papa Clement al V-lea, în
ciuda a ceea ce s-a crezut până în zielele noastre, ridică toate acuzaţiile de
erezie formulate împotriva Marelui Maestru al Ordinului, Jacques de Molay,
şi a celorlalţi mari demnitari.

Până în prezent, cercetătorii considerau că documentul s-a pierdut pentru

posteritate, împreună cu celelelalte pergamente care fac trimitere la
Templieri, atunci când Napoleon a preluat arhivele de la Vatican şi le-a adus
la Paris. După căderea Regatului Ierusalimului, Templierii au revenit în
Franţa. În anul 1312, regele francez Filip cel Frumos, duşmanul declarat al
Ordinului, impune dizolvarea acestuia. Regele forţează mâna Papei să
desfiinţeze Ordinul, făcând referire la procesul în cursul căruia Templierii ar
fi fost condamnaţi.

În opinia istoricilor, decizia curajoasă a Papei Clement al V-lea care, după

cum bine ştim, nu a făcut nimic să împiedice căderea Ordinului, oferă
dovada că acest Papă, prizonier în palatul pontifical din Avignon, nu era
total dependent de Coroana franceză. El a avut iniţiativa de a salva Ordinul
ţinând cont de pocăinţa cavalerilor şi de cererea lor de a reveni în sânul
Bisericii. Regele francez nu a ţinut însă cont de poziţia Papei şi a lichidat
Ordinul.

Document descoperit la Vatican – Papa i-a absolvit pe Templieri

Corespondenţă de la Roma, semnată de Richard Owen

Sursă: Times – British News March 30, 2002

Documentele descoperite la VATICAN aduc la lumină un fapt excepţional –

masacrul din perioada medievală a Cavalerilor Templieri, acuzaţi de „erezie,
idolatrie şi sodomie” – episod care continuă să rămână învăluit în mister – s-
a produs efectiv şi în ciuda faptului că însuşi Papa îi exonerase în cadrul
unui proces secret.
Această dezvăluire îl va obliga pe actualul Papă, care a cerut iertare întregii
lumi musulmane pentru cruciade, să ceară scuze în public şi pentru
persecuţia la care a fost supus unul din cele mai importante ordine ale
cruciaţilor. Cavalerii Templieri, ale căror putere şi bogăţii legendare
continuă să ne fascineze, au fost desfiinţaţi ca ordin de Papa Clement al V-
lea la Conciliul de la Vienne (Franţa) din anul 1312.

Conform punctului de vedere publicat în cotidianul catolic „L’Avvenire”,

toate dosarele întocmite la ancheta pontificală s-au pierdut în timpul jefuirii
Vaticanului de către armatele lui Napoleon care au invadat Italia în secolul
al XVIII-lea, şi că recuperarea acestora este un eveniment remarcabil.

Marele Maestru al Templierilor, Jacques de Molay, a fost ars pe rug din

ordinul regelui francez Filip al IV-lea (cunoscut şi sub numele de Filip cel
Frumos) care, dorind să îşi însuşească domeniile şi tezaurul templier, a
pornit o campanie-fulger de arestări în zorii zilei de vineri, 13 … 1307, şi a
trecut la torturarea Templierilor. Cel puţin 2,000 de Cavaleri Templieri au
fost ucişi în încercarea de exterminare a Ordinului.

Barbara Frale, cercetător la Şcoala de Studii Paleontologice de pe lângă

Vatican, susţine că istoricii împărtăşesc în unanimitate opinia conform căreia
Papa Clement al V-lea, el însuşi de origine franceză şi fost arhiepiscop la
Bordeaux, a fost slab şi s-a lăcast manevrat, acceptând planul lui Filip cel
Frumos de a desfiinţa Ordinul Templier şi de a pune mâna pe bogăţiile lui.
Numai că documentele descoperite în arhivele Vaticanului, printre care se
numără şi un facsimil despre care se credea că a dispărut pentru totdeauna,
constituie dovada fermă că Papa a avut abilitatea să manevreze lucrurile „cu
dibăcie şi hotărâre”, astfel încât trimişii pontificali au fost cei care i-au
anchetat, în 1308, pe de Molay şi pe alţi mari demnitari templieri în
temniţele castelului Chinon de pe Loara, în cadrul a ceea ce a ajuns să capete
dimensiunile unei anchete pontificale.

Signora Frale, care scrie în prezent o carte pornind de la documentul Chinon,

a mărturisit jurnaliştilor de la revista italiană lunară Hera, revistă specializată
în enigme ale istoriei, că rezultatul anchetei a fost exonerarea totală a
Cavalerilor.

Papa acceptase explicaţia Cavalerilor conform căreia acuzaţiile de sodomie

şi de blasfemie se datorau neînţelegerii corecte a ritualurilor străvechi şi
secrete, care îşi aveau originea în perioada de lupte crâncene a cruciaţilor
împotriva musulmanilor, mai precis, a sarazinilor. Printre aceste ritualuri se
numărau „lepădarea de Iisus Hristos şi batjocorirea crucii, de trei ori”, ca şi
„pupatul fundului altor bărbaţi”. Adriano Forgione, editor al revistei Hera,
susţine că aceste practici erau destinate să simuleze umilinţele şi torturile la
care ar fi fost supus un cruciat luat prizonier de sarazini. Ei mai erau învăţaţi
cum să se lepede de credinţă „numai cu mintea, dar nu şi cu sufletul”.

Ordinul Cavalerilor Templieri — sau mai corect, Ordinul Cavalerilor

Sărmani ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon — a fost înfiinţat în
perioadfa primelor cruciade din secolul al XII-lea, cu scopul de a-i proteja pe
creştinii care plecau în pelerinaj spre Ţara Sfântă, împreună cu un alt ordin
creştin, Cavalerii Ospitalieri (sau Ioaniţi). Denumirea Ordinului Templier se
datorează faptului că i s-a acordat o parte din fostul Templu al lui Solomon
de la Ierusalim pentru a-şi ridica acolo tabăra.

Consemnând faptul că de Molay şi Cavalerii au cerut iertare, Papa nota

următoarele: “Prin prezentul act decretăm că Biserica îi absolvă de orice
vină şi că pot participa din nou la sfintele slujbe şi primi sfintele
sacramente”. Signor Forgione susţine că Papa a ratat absolvirea publică a
Ordinului Templier, fiindcă scandalul produs în jurul Templierilor a stârnit
patimi atât de mari, încât se temea de o schismă a Bisericii. Regele Filip al
IV-lea a ordonat executarea lui de Molay şi a altor mari demnitari Templieri
înainte ca Papa să facă public verdictul anchetei pontificale, după care acest
document a dispărut.

Cifra 7

Cifra 7

1 Aprilie, 2011

4,960 accesari

Sapte este unul dintre numerele considerate magice de-a lungul istoriei
omenirii care continua sa fascineze si astazi. Haideti sa descoperim
impreuna curiozitatile legate de aceasta cifra si sa descoperim daca este sau
nu cu adevarat norocoasa.

Exista o multime de 7 care ne inconjoara…

• exista 7 minuni ale lumii antice sunt: Marea Piramida de la Giza, Gradinile
suspendate ale Semiramidei, Templul zeitei Artemis din Efes, Statuia lui
Zeus din Olimpia, Mausoleul din Halicarnas, Colosul din Rodos si Farul din
Alexandria

• 7 minuni ale Evului Mediu: Colosseum-ul din Roma, Catacombele din

Alexandria, Marele Zid Chinezesc, Stonehenge, Turnul din Pisa, Turnul de
Portelan din Nanjing, Moscheea de la Hagia

• 7 minuni naturale ale lumii si anume: muntele Everest, cascada Victoria,

Marele Canion, Marele Recif de Corali, Aurora Boreala, vulcanul Paricutin,
portul Rio de Janeiro

• exista 7 continente (Europa, America de Nord, America de Sud, Africa,

Asia, Antarctica, Australia sau Oceania) si 7 mari

• curcubeul are 7 culori

• cerul este impartit in 7: atmosfera, exosfera, lonosfera, termosfera,

mezosfera, stratosfera si troposfera

• cele 7 pacate capitale sunt lacomia, desfraul, avaritia, invidia, mania, lenea,
trufia

• cele sapte virtuti ale omului sunt smerenia, darnicia, bunatatea, rabdarea,
modestia, abstinenta si sarguinta

• in Biblie se descriu cele 7 zile in care Dumnezeu a creat lumea

• grupul de 7 stele denumit “Pleiade” este singura constelatie cunoscuta in

fiecare cultura de pe Pamant, actuala sau disparuta, datand de cel putin
40.000 de ani; in mitologia greaca, Pleiadele erau sase surori impreuna cu
mama lor care au fost fugarite prin paduri de Orion Vanatorul pana ce Zeus
s-a indurat de ele si le-a transformat in stele; aborigenii numesc aceasta
constelatie “Wurunna” si o asociaza cu zeul vanatorii, iar amerindienii o
cunosc sub numele de “Constelatia celor Sapte Fecioare” urmarite de un urs;
Pleiadele se regasesc si in legendele aztecilor, ale incasilor, polinezienilor,
chinezilor, hindusilor, africanilor, precum si la egipteni

• cobra de la Angkor Wat din Cambogia are 7 capete, copacul cosmic al

samanilor are 7 ramuri si tot 7 sunt sferele sau treptele ceresti
• exista 7 zile ale saptamanii denumite dupa cei 7 zei romani care la randul
lor au fost numiti dupa cele 7 planete ce se puteau observa cu ochiul liber

• 7 este considerat un numar norocos in mai multe culturi; de exemplu, in

Japonia, mitologia vorbeste despre Cei Sapte Zei ai Norocului
(Shichifukujin)

• in cultura chinezilor, numarul 7 este proeminent; de exemplu, a saptea zi

dupa prima luna plina din an este Ziua Omului; aceasta zi este considerata
ziua universala a tuturor fiintelor umane de pe planeta; de aceea fiecare
chinez isi sarbatoreste ziua de nastere la data respectiva (nu inseamna totusi
ca nu o sarbatoreste si in ziua calendaristica in care a aparut pe Pamant)

• traditia spune ca cine sparge o oglinda va avea 7 ani de ghinion

• se spune ca daca visezi cifra 7 iti vei intalni sufletul pereche

• cultura hindusa vedica sustine ca omul are 7 puncte energetice, chakrele

• vaca, un animal sacru in India, are 21 de nume – de trei ori cifra sapte

• Bushido sau “calea razboinicului” din cultura japoneza este un cod ce ajuta
samuraii sa insuseasca 7 virtuti

• in legendele budiste se spune ca dupa ce s-a nascut, Buddha s-a ridicat in

picioare si a facut 7 pasi

• consiliul suprem al babilonienilor se compunea din 7 zei, fiecare legat de

un astru

• in folclorul irlandez, al 7-lea fiu al celui de-al 7-lea fiu are puteri magice;
in folclorul romanesc, acesta este vampir

• in folclorul iranian, pisica are 7 si nu 9 vieti si isi poarta pisoii de sapte ori
in sapte locuri diferite

• potrivit mai multor credinte, exista sapte trepte ale Raiului ce corespund
celor sapte corpuri ceresti (Pamant, Soare si celelalte 5 planete ce se pot
vedea cu ochiul liber); in iudaism, al saptelea Rai este denumit Araboth si
este casa Tronului Gloriei care este pazit de cei sapte arhangheli
• la nuntile evreiesti, exista sapte zile de binecuvantari (Sheva Brachot)

• dintre multele denumiri pe care vechii evrei le aveau pentru Dumnezeu,

cele sapte nume ale acestei Divinitati pe care scribii trebuiau sa se
ingrijeasca sa le scrie corect erau: El, Elohim, Adonai, Yhwh (Yehova),
Ehyeh-Asher-Ehyer, Shaddai si Zebaot

• templul lui Solomon avea 7 trepte

• Roma a fost construita pe sapte coline: Palatina, Capitolina, Quirinal,

Viminal, Esquilina, Caelan, Aventina; Roma a fost de asemenea condusa, la
inceput, de o linie de sapte imparati

• exista 7 perioade ale elementelor in tabelul chimic al lui Mendeleev

• 7 note muzicale

• 7 compusi principali ai celulei vii: apa, substante proteice, lipide,

polizaharide, acizi nucleici ADN si ARN, molecule organice, saruri minerale

• 7 este neutru pe scara PH-ului; apa pura are PH-ul 7

• exista 7 stadii ale dezvoltarii umane: embrionul, fatul, sugarul, copilul,

adolescentul, adultul, batranul

• marimea capului intra de 7 ori in inaltimea corpului

• dimensiunea ochiului este a 7-a parte din latimea totala a capului

• sunt 7 articulatii ale membrelor superioare

• potrivit studiilor stiintifice, 7 este numarul de ore pe care trebuie sa il

doarma un om pe noapte

• in traditia hipocratica, numarul 7 guverneaza bolile corpului uman

• invataturile antice ne spun ca sufletul omului sau eu-l interior are 7

proprietati care sunt influentate de cele 7 planete; focul anima, pamantul ne
ajuta sa simtim, apa ne da grai, aerul ne ajuta sa gustam, ceata sa vedem,
florile ne dau auzul, iar vantul din sud mirosul; astfel, cele “sapte simturi
antice” sunt mirosul, auzul, vederea, gustul, vorbirea, simtul tactil si
miscarea
• gargaritele au 7 buline negre

• gatul majoritatii mamiferelor este format din 7 oase

• in scrierea limbilor araba si urdu, 7 are forma unui V; in scrierea telugu (ce
s-a desprins din brahmi) este scris ca un S, insa invers, iar in gujarat
seamana cu un 9 cu codita mai lunga

Cifra sapte include combinatia dintre numerele 3 si 4.

Despre 3 putem povesti la nesfarsit. In toate culturile lumii aceasta

reprezinta esenta Divinitatii, a vietii insesi, a sufletului.

Numarul 4 este si el legat de numeroase culturi, in special cand vine vorba

de topografie. Nordul, sudul, estul si vestul sunt principalele puncte ce nu
numai ca pot fi gasite pe orice harta, dar poarta si diverse calitati ce variaza
usor de la o civilizatie la alta:

Est – tinerete/primavara/inceput/zi

Sud – om tanar/fecioara/vara/fertilitate/caldura

Vest – maturitate/adult/toamna/apus/hibernare/introspectie

Nord – batran/intelepciune/iarna/perseverenta/putere/claritate

Zeitatile, animalele totemice, legendele, cantecele… toate componentele

unei culturi se invart in jurul celor patru puncte cardinale.

Combinatia dintre 3 si 4 formeaza cifra 7. Ea este norocoasa deoarece

combina ceea ce ne umple sufletul atat de bucurie, cat si de intelepciune cu
tot ce ne inconjoara pe Pamant.

Sursa:Garbo.ro

”In credinţa creştină în evul mediu, cifra şapte simboliza liniştea,

milostivirea şi pacea, aceasta era interpretată şapte fiind suma dintre cifrele
trei (care reprezenta pe Dumenzeu) şi cifra patru (simbolul celor patru
elemente, patru vânturi, sau cele patru puncte cardinale). Cifra apare
frecvent în basme ca „Albă ca zăpada”, sau „Cele şapte minuni ale lumii”,
„Cei şapte arhangheli”, „Zilele săptămânii”, „Facerea lumii”.
In numerologie, cifra şapte mai reprezinta:
-Cele 7 păcate de moarte (Avariţia, Invidia, Mânia, Aroganţa, Desfrâul,
Beţia, Lenea)
-Cele 7 virtuţi (Dragostea, Credinţa, Tăria sufletească, Speranţa, Inteligenţa,
Cumpătarea, Dreptatea)
-Cele şapte coline ale Romei (Aventin, Caelius, Capitoliu, Palatin, Viminal,
Quirinal, Esquilin)
-Cei şapte regi legendari romani (Romulus, Abcus Martius, Numa
Pompilius, Servius Tulius, Tullus Hostilius, Tarquinius Prisens, Tarquinius
Superbus)
-Cele şapte minuni ale lumii antice (Piramidele, Colosul din Rodos, Templul
din Ephesos, Grădinile Semiramidei, Statuia lui Zeus din Olimpia, Farul din
Pharos, Mormântul din Halikarnas)
-Cei şapte înţelepţi din vechime (Bias, Solon, Chilon, Thales, Pittakos,
Kleobulos, Periander)
-Cele şapte fiice ale lui Atlas (numite Pleiade)
-O săptămână este compusă din şapte zile
-Cele şapte note muzicale: do, re, mi, fa, sol, la, si
-Cele şapte culori ale curcubeului: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru,
indigo, violet
-Buburuza (gărgăriţa, lat. Coccinella septempunctata) are şapte puncte pe
elitre
-Constelaţiile Carul Mare şi Carul Mic sunt formate din câte şapte stele
Dupa cum se stie, numarul sapte corespunde celor sapte zile ale saptamanii
si celor sapte planete. Deasemenea el mai corespunde si celor sapte trepte ale
desavarsirii, celor sapte sfere sau trepte ceresti, celor sapte petale ale
trandafirului, celor sapte capete ale cobrei de la Angkor, celor sapte ramuri
ale copacului cosmic si sacrificial al samanismului.

Creand lumea in sase zile, Dumnezeu se odihneste in cea de-a saptea si o

transforma in zi sfanta. Odihna din ziua a saptea marcheaza un legamant
intre Dumnezeu si om.

Saptele simbolizeaza desavarsirea lumii si implinirea vremii. Potrivit

sfantului Augustin, el masoara timpul istoriei, timpul peregrinarii omului pe
pamant. Daca Dumnezeu isi ia o zi de odihna, arata sfantul Augustin, el o
face deoarece vrea sa se deosebeasca de creatie, sa fie independent de ea si
sa-i ingaduie sa se odihneasca intru el.
Pe de alta parte, prin numarul sapte, care indica odihna, incetarea lucrului,
omul insusi este chemat sa se intoarca spre Dumnezeu si sa se odihneasca
intru el.

Numarul sapte este apare foarte des in Biblie: candelabrul cu sapte brate;
cele sapte duhuri care se odihnesc; cele sapte ceruri unde stau cetele ceresti;
Solomon a zidit templul in sapte ani.

Sapte este cheia Evangheliei dupa Ioan: sapte saptamani, sapte minuni,
Hristos spune de sapte ori Eu sunt. Cifra sapte revine de patruzeci de ori in
“Apocalipsa”: sapte peceti, sapte trambite, sapte cupe, sapte vedenii etc.
Cartea este alcatuita din serii de sapte. Aceste numar mai desemneaza aici si
imaginea si implinirea unui rastimp (creatia in “Facerea”), a unei perioade, a
unei ere, a unei faze, precum si implinirea harurilor daruite de Duhul Sfant
Bisericii.

Numarul sapte in traditiile lumii

Numarul sapte apare, sub diverse forme si sensuri in multe traditii ale lumii.

La mayasi, ziua a saptea era sub semnul jaguarului, intruchipare a fortelor

launtrice ale pamantului. Aceasta zi era plina de fast.

In Islam, sapte este un numar fast, un simbol al desavarsirii: se vorbeste de

sapte ceruri, sapte taramuri, sapte diviziuni ale iadului, sapte porti.

Tatarii din Altai se mandresc cu sanctuarele lor de bastina, folosind expresia

Tara mea cu sapte porti si apele mele.

Pentru turco-mongoli numarul sapte este un numar sacru si cosmic, dupa

cum arata Jean-Paul Roux.

In Maroc, femeile sterpe isi infasoara cingatoarea de spate ori in jurul

trunchiului anumitor copaci, apoi o agata de una din cele sapte funii legate
de acestia.

In Siria, o fata care nu-si gaseste petitor exorcizeaza influentele rele care o
impiedica sa se marite scaldandu-se in mare si lasand sa-i treaca pe deasupra
capului sapte valuri. Podoabele femeii sunt in numar de sapte.
Pentru ca unui mort sa i se ierte pacatele, trebuie trase sapte linii peste
mormantul lui. Dupa inmormantare, participantii se indeparteaza sapte pasi
de mormant, apoi fac sapte pasi spre el. Se crede adesea ca sufletul mortului
ramane in preajma mormantului vreme de sapte zile.

In India, traditia hindusa ii atribuie soarelui sapte raze: sase corespunzand

directiilor spatiului, iar a saptea centrului. In stiinta Yoga se cunosc sapte
centrii subtili de forta, numite “chakra”. De asemeni, unele texte musulmane
leaga cele sapte sensuri ezoterice ale Coranului de cei sapte centrii subtili ai
omului.

Si in Africa, numarul sapte este un simbol al perfectiunii si al unitatii. La

dogoni, saptele suma a numerelor patru (simbolul feminitatii) si trei
(simbolulul barbatiei), reprezinta perfectiunea omeneasca.

Numarul sapte, suma a numerelor patru si trei, este semnul omului intreg,
cuprinzand cele doua principii spirituale polar opuse. Sapte este semnul
lumii complete, al creatiei incheiate, al cresterii naturii. El este si expresia
Cuvantului Desavarsirii si deci al unitatii originare.

Numarul sapte, numarul omului desavarsit, al omului pe deplin realizat, este

numarul ce corespunde androginului ermetic.

Magicul cifrei 7 poate fi dovedit si stiintific. Din punct de vedere matematic,

sapte nu poate fi dedus nici ca produs, nici ca factor al cifrelor de la unu la
zece. Deci sapte nu se obtine nici din impartirea, nici din inmultirea primelor
zece numere. Este, dupa cum spuneau antecesorii nostri, „dumnezeiesc” – nu
creeaza, nici nu poate fi creat. Din punct de vedere psihologic, cifra 7 are o
pozitie mediana intre prea mult si prea putin. Se spune ca cele mai
importante constructii ale omenirii care s-au bazat pe cifrele unu, doi sau trei
au dispus de o paleta foarte redusa de posibilitati. Minunile lumii, daca ar fi
depasit cifra zece, s-ar fi demonetizat. Zeci de constructii importante sunt
posibile, dar nu si tot atatea minuni! Un far, o gradina suspedata, un templu,
doua morminte si doua statui – cifra magica transforma aceste realizari
arhitectonice in minuni ale creatiei umane. Pliniu scria despre ele in Secolul
I d. Chr.: prin asemenea opere, fie oamenii devin zei, fie zeii devin oameni.
Enumerarea ar putea continua mult. Astazi, viata noastra se petrece intr-o
saptamana, formata din sapte zile. Pana si al saptelea cer in care plutesc
indragostitii isi are originea tot in antichitate. Filosofii Aristotel, profesorul
lui Alexandru cel Mare, a introdus notiunea cam in anul 330 i. Chr. Bolta
lumii era formata din sapte cercuri concentrice invizibile, pe care evoluau, in
jurul Pamantului, Soarele, Luna si planetele. Dupa Aristotel, cel de al
saptelea cer este cel care inconjoara lumea. Atotcuprinzator ca si iubirea!

Stonehenge
Stonehenge

Stonehenge

31 Martie, 2011

2,549 accesari

Stonehenge este probabil cel mai important monument preistoric din Anglia.
Ruinele megalitice cunoscute sub denumirea de Stonehenge se afla in
campia Salisbury la 3 kilometri vest de orasul Amesbury, Wiltshire, in sudul
Angliei.

Stonehenge – misterul pietrelor megalitice

Ansamblul megalitic de la Stonehenge, situat in campia Salisbury, la circa

130 de kilometri de Londra, reprezinta unul dintre cele mai frumoase locuri
preistorice din lume si totodata unul dintre cele mai misterioase.
Nu se stie cu exactitate cand a fost construit si de catre cine. Nu este o
singura constructie, ci a fost facut in mai multe etape. O teorie destul de
cunoscuta a avansat ipoteza ca ar fi construit de druizi, o populatie existenta
in Anglia inainte de cucerirea romana. Tehnicile arheologice moderne au
demonstrat insa ca Stonehenge a fost construit cu cel putin 1.000 de ani
inainte de druizi, in 2.950 i.Hr., ajungand la forma pe care o cunoastem azi
in anul 1.600 i.Hr.

Nimeni nu stie exact cum au ajuns pietrele acolo si nici la ce au folosit.

Stonehenge devine si mai misterios daca bine-cunoscutului cerc de pietre
mari, verticale, li se adauga descoperirile mai recente – o fortificatie
circulara si un inel ciudat de gropi umpute.

La fel de misterios este si modul in care a fost construit Stonehenge. Pietrele

verticale si cele orizontale, prin care sunt unite, arata ca si cum ar fi facute
din lemn de catre un templar. In mod cert, pentru oamenii din neolitic, care
traiau in Campia Salisbury, ar fi fost mai normal sa foloseasca la constructie
lemnul, care se gasea din abundenta, decat piatra, un material rar pe plan
local.
Si apoi, care este semnificatia tuturor aliniamentelor astronomice descoperite
la Stonehenge? A fost momumentul, dupa cum au spus unii cercetatori, chiar
un “computer” sofisticat al epocii pietrei cu care se preziceau datele
eclipselor? Sau astronomia lui Stonehenge are un sens mai pamantean?

Stonehenge – cronologia pietrelor din Salisbury

Cea mai potrivita de a raspunde la aceste intrebari este abordarea

cronologica, recapituland ceea ce se stie despre istoria enigmatului
Stonehenge. Caci monumentul nu a fost construit dintr-o data, ci treptat, si
fiecare stadiu din evolutia sa ne poate spune cate ceva.

Prima si cea mai importanta etapa a ansamblului de la Stonenhenge era o

constructie mare si rotunda, din lemn, inconjurata de un sant circular.
Ramasitele acestei fortificatii, construite intre 3200 si 2700 i.Hr., sunt inca
vizibile, in ciuda eroziunilor. Se estimeaza ca ridicatura avea aproximativ 2
metri inaltime, 6 metri latime si un diametru de circa 98 de metri.
Constructia de lemn din centru este insa mai greu de descris, pentru ca s-a
pastrat prea putin din ea. Gropile stalpilor care au ramas sugereaza ca
aceasta a fost cam de 30 de metri in diagonala si ca probabil avea un
acoperis din paie.

Inca de pe atunci, aliniamentul acestui prim Stonehenge este semnificativ:

intrarea principala e indreptata spre sud. Dar destinatia principala a
celebrului Stonehenge, la acea data, are mai putin de-a face cu observarea
cerului si mai mult cu ingroparea mortilor. Constructia centrala era probabil
o capele funerara, in care erau depozitate trupurile inainte de incinerare sau
ingroparea lor.
La o anumita data, intre 2700 si 2200 i.Hr., au fost sapate cele 56 de gropi,
intr-un cerc din interiorul fortificatiei. Sunt asa-numitele “gropi Aubrey”,
dupa numele certatatorului de antichitati, John Aubrey, cel care le-a si
descoperit. Multe deintre ele contin ramasite umane, dar arheologii au
dovedit ca gropile au fost sapate cu mult inainte ca cenusa rezultata, ca
urmare a incinerarilor, sa fi fost ingropata cu ele. Nu este, asadar, exclus ca
gropile sa fi fost facute cu alt scop.

Stonehenge – arhitectii unui loc unic

Nu se cunoaste inca nimic cu certitudine despre cine si de ce a construit

Stonehenge. Se considera insa ca cel mai probabil constructia a fost inceputa
in Neoliticul Mijlociu si continuata de populatia din Epoca Bronzului.
John Aubrey a fost cel care a emis ipoteza gresita ca druizii ar fi cei care au
construit monumentul. El a luat in considerare scrieri romane care vorbeau
despre un lacas religios celtic care a inflorit in jurul perioadei primei cuceriri
romane a druizilor (55 i.Hr). Se crede insa numai ca druizii doar foloseau
Stonehenge intr-o ceremonie anuala in timpul solstitiului.

In anii 1960, astronomul Gerald Hawkins a avansat ipoteza ca seria de gropi

de la Stonehenge era un fel de “calculator” al epocii de piatra, destinat
prezicerii eclipselor de Luna. El a observat ca datele eclipselor pot fi prezise
daca sase dintre pietre sunt asezate, intr-un mod anume, pe sase dintre aceste
gropi, si apoi miscate in jurul cercului in cate o groapa pe an.Toata problema
este de a stii daca acesta a fost si modul de gandire al contructorilor de la
Stonehenge.

Elementul essential este numarul 56, iar sistemul nu este valabil pentru un
alt numar de gropi. Mai mult, nici un alt monument neolitic nu prezinta un
inel de 56 de pietre sau de gropi. Cel mai semnificativ dintre aliniamentele
astronomice de la Stonehenge este cel care confirma faptul ca intr-o zi de
vara Soarele rasare aproximativ deasupra pietrei numite Heel Stone.

Totusi la ce au folosit gropile Aubrey? Explicatia cea mai probabila este ca

aceste gropi serveau la desfasurarea unor ceremonii in timpul carora aveau
loc si o serie de libatii rituale. Ca act ritual, libatia consta in gustarea si apoi
varsarea unei cupe pline cu vin, lapte, etc., ca un omagiu adus divinitatii sau
celor disparuti. Gropile ar fi fost apoi sigilate cu calcarul din zona, pentru a
marca astfel locul savarsirii acestui omagiu.
Stonehenge – cum a fost ridicat acest ansamblu

Ceea ce este ciudat despre Stonehenge, este faptul ca este departe de a fi

unic in Anglia, dar este cel mai bine pastrat si elaborat astfel de monument.
Sunt cunoscute peste 100 de cercuri din pietre pe teritoriul Insulelor
Britanice si in nordul Frantei. Unele dintre ele erau mici, de numai 3 metri in
diametru. Cel mai mare este cel de la Avebury care se intinde pe o suprafata
de aproximativ 4.000 de metri patrati. Unele dintre pietrele de la Avebury
cantaresc 60 de tone.

Chiar din momentul in care sunt privite, celebrele pietre lasa impresia unui
incredibil efort de constructie. Pe de o parte, ele au fost construite din stanci
de dolerit albastru, grele de 80 de tone, un material excelent pentru
confectionarea securilor de lupta, extras din colina Prescelly Hills, din
Pembrokshire, aflata cam la doua sute de kilometri departare (ceva mai
tarziu, doleritul fiind folosit la cofectionarea pivotilor), iar pe de alta parte,
din 81 de bolovani, fiecare cu o greutate de 50 de tone, din granit dur,
desprinsi din stanca aflata la o departare de 35 de kilometric de Stonehenge,
la Malborough. Dintre acesti bolovani 30 au fost apoi ridicati vertical,
ceilalti fiind prelucrati in forma de plansee de piatra.
Nu putem sa nu ne intrebam cum anume a fost efectuata transportarea lor de
la cariere, de acum identificate, pana la locul constructiei. Pe timpul vacantei
din 1954, profesorul arheolog Atkinson, impreuna cu studentii sai, a reusit sa
reconstituie, cu mare truda si cu mijloacele presupuse a fi fost la dispozitia
oamenilor culturii vaselor in forma de clopot si totodata creatorii constructiei
gigantice de la Stonehenge, transportarea unui astfel de bolovan, de numai
sase tone insa.

Lucrarile au durat cateva luni, nemaipunand la socoteala timpul afectat

pregatirii plutelor, pe care a fost deplasat pe o anumita portiune a traseului,
operatiune lasata in seama specialistilor. Totusi tinerii entuziasti nu si-au mai
incercat puterile si cu blocurile de 50 de tone.

Oamenii oranduirii tribale, care au ridicat aceste constructii megalitice,

traiau in comunitati relative mici, limitate numeric de posibilitatile de
obtinere a hranei: vanatoarea, culesul si pastoritul. De unde, atunci, acele
forte umane necesre construirii unor opera atat de grandioase? De unde
sutele de barbati voinici, capabili sa miste din loc blocurile de la
Stonehenge?

Astazi au mai ramas in picioare doar aproximativ jumatate dintre pietrele

originale si imaginea locului e foarte diferita de cea de la inceputuri. In anul
1650, Stonehenge era un loc intunecat, o padure de pietre care aruncau
umbre una asupra alteia.

Stonehenge – cele trei etape de constructie

Stonehenge nu este o simpla constructie, ci a fost facuta in mai multe etape.

Este o structura din pamant, lemn si pietre care a fost revizuita si remodelata
pe parcursul unei perioade a 1400 de ani. Rapoartele arheologice au stabilit
trei faze principale de constructie, I, II si III si alte sase faze intermediare
pentru faza III.
Prima etapa a constructiei dateaza din 2950 – 2900 i.Hr. si era formata din 3
cercuri cu un diametru de 100 m: un povarnis la exterior, un sant si un mal.
Dupa mal au fost sapate 56 de gauri aseazate in cerc in care s-au infipt stalpi
de lemn.
In a doua etapa a constructiei, intre 2900 – 2400 i.Hr., s-au ridicat niste
structuri de lemn in centrul monumentului si la intrarea din nord-est asa cum
o arata gaurile in care au fost stalpii, gauri ale caror urme s-au pastrat pana
azi. De asemenea, s-au scos stalpii de lemn din prima etapa a constructiei si
mare parte din gauri au fost umplute partial cu pamant si cenusa.
In faza a treia de constructie, monumentul s-a imbogatit cu o complicata
constructie din pietre de diverse tipuri (gresie, piatra vanata, etc) care a fost
ulterior demolata. In centrul ansamblului s-a construit din blocuri de gresie 2
noi aranjamente: unul in forma de cerc, numit “Cercul Sarsen” si un altul in
forma de potcoava format din 5 trilitioni (ansamblu alcatuit din doua blocuri
de piatra verticale si unul transversal).

Cercul Sarsen are un diametru de 33 metri si este format din 30 de blocuri

imense de gresie asezate vertical – numai 17 mai sunt azi in picioare.
Pietrele sunt dispuse aproximativ la o distanta de 1 -1.5 metri unul fata de
altul, au o inaltime de 4 m, latime de 2 metri si 1 metri grosime. Desupra
acestor blocuri de piatra au fost asezate ca niste praguri (buiandrugi) alte
blocuri curbate (in forma de arc de cerc). Aceste pietre au o lungime de 3.2
metri.

Cersul Sarsen este cea mai remarcabila caracteristica a Stonehenge-ului

datorita preciziei lucrarii in piatra si ingeniozitatii. Se crede ca blocurile de
gresie au fost aduse de la Marlborought Downs aflat la 30 de kilometri de
Stonehenge.

Dintre cei multi, 5 trilitioni au fost asezati in forma de potcoava in interiorul

Cercului Sarsen cu deschiderea catre nord-est – spre intrarea principala a
monumentului. Acesti trilitioni sunt asezati simetric, in mod crescator, in
mijloc fiind cel mai inalt. Doar 3 din cei 5 trilitioni mai sunt acum in
picioare. In a treia faza a celei de a treia etape de constructie au fost
construite din diverse tipuri de pietre alte 2 cercuri in interiorul “potcoavei”
si in exteriorul ei care insa au fost pe rand daramati.
Oraşul interzis

Oraşul interzis

31 Martie, 2011

2,673 accesari

Faimosul Oras Interzis este un complex arhitectural unic in lume. Istoria

Oraşului Interzis se întinde pe aproximativ şase secole. Aici, in total se
gasesc 9.999 de camere, cu una mai putin decat cifra care in traditia chineza
simbolizeaza “Perfectiunea Divina”. Din pacate o parte din camere, altadata
cu mobilier si decoratiuni extraordinare, s-au degradatat in timp.

Guvernul chinez a inceput un vast program de restaurare, iar pana in prezent

peste 8.000 dintre incaperi au fost renovate si au din nou farmecul trecutului.
Un proiect ambitios si costisitor, dar potrivit acestui palat care pret de cinci
decenii a fost centrul administrativ al Chinei, precum si resedinta imparatilor
si imparateselor din Dinastia Yuan (1271 – 1368), Ming (1368 – 1644) si
Qing (1644 – 1911).

Complexul Orasului Interzis este aparut de un impresionant sant cu apa

adanc de sase metri si de un zid masiv, inalt de zece metri.

De la Calea Imperială la Starbucks, Oraşul Interzis a asistat la şase secole de

istorie chinezească şi are poveştile sale unice. Pe unele dintre ele le mai ştiu
doar greierii ascunşi prin cotloanele umbrite ale palatelor.

Jumătate de mileniu, muritorii de rănd nici măcar n-au visat că intr-o zi

aveau să stea pe o terasă deschisă in incinta Oraşului Interzis, in China
comunistă a anilor 2000, şi să soarbă degajaţi o cafea la Starbucks. Porţile
Meridianului s-au deschis prima oară pentru oamenii de rănd in 1914.
Ultimul impărat, Pu Yi, din casa imperială Aisin Gioro (Tribul de aur),
familia domnitoare a dinastiei Qing, se retrăsese impreună cu suita sa in
Curtea Interioară, iar Curtea Exterioară, dominată de impozanta Sală a
Armoniei Supreme, devenise loc de promenadă pentru chinezii curioşi să
calce in Oraşul Interzis. Porţile le fuseseră inchise de cinci secole, de cănd
impăratul Yongle, monarhul emblematic al dinastiei Ming se mutase in
incinta, pe atunci proaspăt inaugurată, a complexului rezidenţial imperial, in
1420.

Timp de 500 de ani, Oraşul Interzis a fost reşedinţa oficială a impăraţilor

chinezi, 24 dintre aceştia, aparţinănd dinastiilor Ming şi Qing, conducănd
ţara dintr-un paradis terestru, in care fiecare culoare, fiecare număr şi fiecare
esenţă de lemn are o semnificaţie clară. Arhitecţii, care au construit
complexul in doar 14 ani, din 1406 pănă in 1420, nu au lăsat nimic la voia
intămplării. Olanele de pe acoperişuri sunt galbene, pentru că această
culoare simbolizează pămăntul şi supremaţia “Fiului Cerurilor” pe această
lume. Doar două clădiri din incinta Oraşului Interzis au acoperişuri de alte
culori: biblioteca, cu ţigle negre, deoarece negrul este simbolul apei, ca
atare, culoarea trebuia să protejeze manuscrisele rare şi milioanele de coli de
hărtie, care constituiau delectarea invăţaţilor imperiali sau a impăratului
insuşi. Iar verdele a fost folosit pentru palatul prinţului moştenitor, deoarece
cromatica simboliza creşterea şi maturizarea. Bărnele din structurile de
rezistenţă ale palatelor, pavilioanelor şi sălilor din Oraşul Interzis sunt
intotdeauna folosite in numere multipli de 9. De ce?

Pentru că 9 simbolizează perfecţiunea terestră. Legenda spune că in Oraşul

Interzis se află 9999 de camere, pentru că numai Palatul Cerurilor poate avea
10.000 de incăperi, cifra perfecţiunii absolute la chinezii vechi. Altare pentru
venerarea divinităţilor, săli de lectură, săli de meditaţie, palatul impărătesei,
pavilioanele concubinelor, săli pentru treburile de stat, coridoare labirintice,
mărginite de zidurile inalte de 7,8 m, toate constituie cel mai mare complex
arhitectonic construit in lemn, din intreaga lume. Pentru că impăratul nu
putea să trăiăscă decăt “pe picior mare”. Şi in acelaşi timp, nu putea fi
deranjat de prezenţa muritorilor de rănd. Singurii bărbaţi care aveau acces in
perimetrul Oraşului Interzis zi de zi erau eunucii, o adevărată armată, care
număra căteva mii in timpurile de inflorire absolută a celor două dinastii.
Aceştia erau servitorii direcţi ai “Fiului Cerurilor”. In incinta complexului
imperial, numai reprezentanţii marilor familii nobiliare puteau intra in
audienţă la impărat. Şi, o dată pe an, cu prilejul examinărilor imperiale,
viitorii funcţionari ai birocraţiei, care trecuseră de intrebările comisiilor şi
fuseseră declaraţi admişi aveau privilegiul de a păşi spre ieşirea din Oraşul
Interzis pe marea alee de piatră, “Calea Imperială”, care este practic axul
central al complexului.
Defilarea gărzilor militare in faţa Porţilor Meridianului are loc in fiecare zi,
soldaţii Republicii Populare Chineze dănd onorul in Piaţa Tiananmen. In
vechime, porţile Oraşului Interzis, astăzi larg deschise pentru public, erau
straşnic păzite de soldaţii Gărzilor Imperiale. In oraş nu intrau decăt căţiva
reprezentanţi ai marii nobilimi şi delegaţiile oficiale.

. Transformat peste noapte din monumentul emblematic al asupririi pe care a

exercitat-o epoca imperială, in perioada Revoluţiei Culturale, intr-unul dintre
cele mai rentabile circuite turistice ale Chinei contemporane, fostul palat al
impăraţilor consideraţi divini a devenit ţinta multinaţionalelor, care
plănuiesc cucerirea imensei pieţe chinezeşti. După ce a fost declarat
monument UNESCO in 1987, fiind cea mai mare construţie de lemn
complet păstrătă, din lume, Oraşul Interzis s-a ajustat la realităţile financiare
ale zilei. Şi cum visteria administraţiei complexului de 72 de hectare nu era
in cea mai bună formă, directorii domeniului au decis să accepte oferta
lanţului american de cafenele Starbucks de a deschide o reprezentanţă chiar
pe teritoriul unde in urmă cu numai 80 de ani, ultimul impărat işi sorbea
ceaiul. In 2000, firma Starbucks a deschis o terasă. Insă odiseea globalizării
s-a izbit in China de critici.

Abia invăţănd ce inseamnă recuperarea trecutului, şi nu total libere de

bănuiala unor partipriuri economice, voci cunoscute, precum a crainicului
Central China Television, Rui Chenggang, au susţinut că Starbucks “este
intr-adevăr prea nepotrivit pentru o primă impresie a lumii asupra Oraşului
Interzis. Aceasta nu mai este globalizare, este eroziunea culturii chineze”.
Cuvintele au fost scrise de Rui Chenggang pe blogul lui in ianuarie 2007.
Pentru că una dintre variantele propuse companiei americane a fost nici mai
mult nici mai puţin schimbarea numelui şi siglei cafenelei din Oraşul
Interzis, managementul Starbucks China a anunţat la 13 iulie: “Am decis in
final că nu este obiceiul nostru in lumea intreagă să avem magazine care să
poarte alte nume, ca atare am hotărăt să plecăm de aici”. Starbucks mai are
200 de magazine şi cafenele pe teritoriul chinez, insă episodul inflamării
chinezeşti aduce aminte de reacţia pe care a avut-o impăratul Cheng Long, in
1793, cu ocazia primei vizite a emisarului britanic, Lordul McCartney, in
Oraşul Interzis:”Felul nostru de viaţă nu are nici o asemănare cu teritoriile
voastre barbare. După cum ambasadorul vostru poate vedea şi singur,
Regatul nostru Celest posedă de toate intr-o abundenţă prolifică. Nu am
apreciat niciodată obiectele străine şi nici nu avem cea mai mică Â nevoie de
serviciile comercianţilor din ţara voastră”.
Leii din piatră sau din bronz, care străjuiesc Calea Imperială, au asistat la
şase secole de istorie chineză, insă acum au in fundal portretele
conducătorilor legendari ai Partidului Comunist.

Suprafaţa: 72 de hectare. Ziduri inalte de 7,8 metri. Patru turnuri de apărare.

Un milion de muncitori care au lucrat incontinuu 14 ani la ridicarea Oraşului
Interzis. 100.000 de artizani şi meşteri care au conceput şi executat, pe
planurile trasate de arhitecţi, toate incintele, palatele şi marile săli de
ceremonii. Canalul cu apă care practic face inconjurul complexului are 52 de
metri lăţime.

In prezent, in locul luxoaselor ambarcaţiuni imperiale, pe apele sale se văd

doar plutele, pe care pescarii amatori le leagă de aţă ca să vadă cănd “mişcă”
peştii care populează iazul imperial. Defilările gărzilor de eunuci au fost
inlocuite de pasul de paradă al gărzilor Armatei Republicii Populare Chineze
care patrulează in piaţa Tiananmen, in faţa Porţilor Meridiene, la intrarea in
Oraşul Interzis. Impăraţii au fost nevoiţi să migreze treptat spre nord, cel mai
urăt punct cardinal in China, pentru că nordul este asociat cu invaziile
sistematice ale trupelor mongole şi cu stăpănitorii străini. Punctul culminant
fiind infiinţarea statului marionetă Manchuko, in nordul manciurian, in
1932, avăndu-l ca impărat pe Aisin Gioro Pu Yi, ultimul monarh al Chinei.

Istoria rezidenţială a Oraşului Imperial a consemnat faptul că in decursul

celor cinci sute de ani de domnii ale celor două dinastii care au avut sediul
acolo, Ming şi Qing, impăraţii şi-au ales palatele preferate de locuit din ce
mai spre nord, in apropierea grădinilor imperiale, cea mai nordică porţiune a
complexului, retrăgăndu-se din ce in ce mai mult spre limita nordică a Curţii
Interne. Ca o măsură de precauţie faţă de spiritele malefice asociate cu
Nordul, toate clădirile din Oraşul Interzis au vederea orientată spre sud. Doar
concubinele căzute in dizgraţie erau trimise in pavilioanele care aveau
perspectiva spre nord. Astăzi, Oraşul Interzis a scăpat de sub imperiul
restricţiilor ideologice, devenind un simbol al Chinei. Iar după ce ultimul
impărat al Chinei a fost “reeducat” cu succes, devenind un simplu cetăţean,
membru al Partidului Comunist Chinez, turiştii se ingrămădesc prin porţile
deschise şi, in locul robelor de mătase, al săbiilor şi armelor de paradă,
insoţite de steagul pe care flutura mereu dragonul sacru, bliţurile aparatelor
de fotografiat şi display-urile camerelor digitale video inregistrează fiecare
colţişor vizitabil din palatele in care Fiul Cerurilor se plimba nestingherit şi
singur, nederanjat de nimeni şi unde cu siguranţă avea şi momente de
plictiseală teribilă.
Ca un mare noroc, jocul cu greierii inchişi in minunate cutii de lemn,
adevărate opere de artă, constituia una din preocupările preferate ale
monarhilor divini in momentele in care treburile statului sau perioadele de
meditaţie nu ii copleşeau definitiv.

In ultima faza a celei de a treia etape au mai fost sapate 2 cercuri de gropi
care inconjurau Cercul Sarsen care nu au mai fost insa umplute cu pietre. In
interiorul constructiei si catre iesire, mai sunt si alte formatiuni de pietre
inconjurate de maluri de pamant.

Pietrele pe care noi le vedem astazi reprezinta “ruinele Stonehenge”. Multe

dintre pietrele originale au cazut sau au fost folosite de oameni la diverse
constructii si reparatii.

70 de cărţi, vechi de 2.000 de ani, au fost descoperite în

Iordania

70 de cărţi, vechi de 2.000 de ani, au fost descoperite în Iordania

30 Martie, 2011

3,557 accesari

O descoperire în nordul Iordaniei ar putea să schimbe istoria creştinismului.

70 de cărţi din plumb au fost descoperite în 2006 într-o peşteră din nordul
Iordaniei. Cărţile au fost descoperite după ce o inundaţie a scos la iveală
peştera într-o vale aridă şi retrasă din nordul ţării. În această zonă au venit,
după căderea Ierusalimului în anul 70, refugiaţi creştini.

Paginile sunt din plumb şi sunt legate cu sârmă şi multe din ele sunt sigilate
încă. Fiecare carte are între 5 şi 15 pagini. Pe paginile mici cât un card de
credit sunt imagini, simboluri şi cuvinte care par să se refere la Mesia.
Textele sunt scrise în Ebraică Veche.

Ce spun experţii

Cărţile ar putea să fie printre cele mai vechi scrieri creştine, mai vechi şi
decât scrierile Sfîntului Pavel. Un expert în istoria religiilor şi arheologie,
David Elkington, a spus că “ar putea să fie marea descoperire a
creştinismului”. Elkington este printre puţinii care au văzut colecţia şi a spus
că “am amuţit când le-am văzut”. “Chiar de la început am văzut semne ale
creştinismului, este o cruce în prim plan, în spatele ei un mormânt, cred că al
lui Iisus şi în spatele lor zidurile unui oraş, probabil Ierusalim”.

Margaret Barker, fost preşedinte al Societăţii pentru Studierea Vechiului

Testament, a spus că “Apocalipsa lui Ioan vorbeşte despre o carte sigilată
care a fost deschisă doar de Mesia”. “Alte surse vorbesc de unele cărţi de
înţelepciune şi de tradiţii secrete pe care Iisus le-a dat celor mai apropiaţi
apostoli”, a mai spus Barker. Şeful Departamentului de Antichităţi al
Iordaniei, Ziad al-Saad, a spus BBC că ar putea să fie mult mai importante
decât celebrele manuscrise descoperite la Marea Moartă, “poate cea mai
importantă descoperire din istoria arheologiei”.

Printre cele 70 de cărţi de metal descoperite într-o peşteră din Iordania, s-ar
afla şi un portret al unui bărbat tânăr, cu barbă şi cu păr lung, ondulat, cu o
coroană de spini pe cap, despre care se crede că este Iisus.

Dacă este original, acesta ar putea fi primul portret al lui Iisus Hristos, poate
chiar creat în vremea sa de către cei care îl cunoşteau.
Cartea de metal, un pic mai mică decât o carte de credit, este sigilată pe toate
părţile şi are o reprezentare 3D a unui cap de bărbat, pe coperţi. Sub figuri se
află un text în vechea scriere ebraică, încă nedescifrat. În mod uimitor, pe
carte apar cuvintele “Salvatorul Israelului” – unele din puţinele cuvinte
descifrate până acum.

Proprietarul cărţii este beduinul Hassan Saida care trăieşte în satul arab
Umm al-Ghanim, care susţine că a moştenit cărţile de la bunicul său. El a
refuzat să le vândă, însă două mostre au fost trimise în Anglia şi Elveţia
pentru analiză.

O investigaţie a ziarului The Daily Mail arată că documentele au fost

descoperite iniţial într-o peşteră din oraşul Saham, din Iordania, acum cinci
ani, în urma unor inundaţii şi că Saida ar fi cumpărat cărţile de la un
negustor beduin, fiind convins că sunt magice. De atunci, bărbatul ar fi decis
să găsească cât mai multe din ele. O parte dintre cărţile găsite până acum au
fost furate de muncitorii care lucrau pentru Saida, aceştia purtându-le la gât
sau atârnându-le în maşini, ca talismane.

Saida nu a avut grijă de cărţi, le-a deschis şi le-a mânjit cu ulei de măsline
pentru a le “conserva” mai bine.

Cercetătorii au reuşit, totuşi, să ia câteva exemplare pentru analiză în Anglia

şi Elveţia. Ei au descoperit până acum că metalul este din perioada antică
romană şi că provine din Mediterană. Experţii spun că coroziunea de pe cărţi
nu este modernă. În aşteptarea altor rezultate, rămân controversele: dacă sunt
sau nu originale şi dacă chiar vorbesc despre Iisus şi viaţa lui.

Directorul Departamentului de Antichităţi din Iordania, Ziad al-Saad crede

că sunt autentice. El crede că ar fi fost create de oamenii lui Iisus, la câteva
decenii după crucificarea lui. “Informaţiile iniţiale sunt încurajante şi se pare
că ne uităm la o descoperire extrem de importantă – poate chiar cea mai
importantă din istoria arheologiei”, a declarat Ziad al-Saad.
Au fost romanizati dacii liberi?
Au fost romanizati dacii liberi?

Au fost romanizati dacii liberi?

28 Martie, 2011

5,416 accesari

Ce s-a intamplat cu dacii liberi?

Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit
de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar dacii care le locuiau
au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt dacii liberi,
cunoscuti in nordul tarii sub numele de daci mari, iar in Moldova, de carpi si
costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia
proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns
sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa
redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit in mai multe valuri in fosta
provincie, contribuind la… romanizare!

Cel putin asa sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile carora romanii nu
au pus piciorul niciodata, si a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au
ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de… limba
latina! Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea, cat si de dupa
revolutie, s-a straduit sa argumenteze felul in care dacii liberi s-au
romanizat: caci nu incape indoiala, spun specialistii, ca acestia au fost
romanizati. Cum? Au intrat, treptat-treptat, in raza de influenta a romanilor.
Si desi romanii n-au ajuns pana la ei, decat printr-o mana de negustori de
oale, si desi nu existau mijloace de comunicare in masa, dacii liberi, puternic
impresionati de maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au
inlocuit-o cu limba latina, printr-un misterios proces de telepatie in masa.

Unitatea incredibila a limbii romane

O alta problema care ii nelinisteste pe cei ce vor sa cerceteze cu buna

credinta istoria noastra o constituie unitatea incredibila a limbii romane.
Limba romana nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E
de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se
inteleg cu cei din sud decat prin intermediul limbii literare, atat sunt de
diferite intre ele dialectele italienesti. Un sicilian si un lombard vorbesc
practic doua limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si Spania, se vorbesc
de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte reclama, in ultimul timp,
statutul de limba independenta, cum este cazul asturienei, galicienei sau
corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba romana. Daca, insa, privim in urma,
orizontul se incetoseaza: in provincia Dacia, unde istoricii spun ca a avut loc
o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie sa se fi
dezvoltat o cu totul alta limba decat in teritoriul dacilor liberi, Moldova si
Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se impuna si unde limba
daca a continuat sa existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut intelege cu dacii liberi, or

realitatea este complet diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand vorbesc de
aparitia graiurilor, nu se intorc in timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat
o romana comuna unitara, pe care au numit-o si protoromana. Insa nimeni
nu se intreaba cum de aceasta protoromana a fost atat de unitara in toate
regiunile tarii, in conditiile in care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze
lingvistic cu totul altfel decat cele neromanizate. Cum e posibil ca in
Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait
in libertate, sa se vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a avut loc o
intensa romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci
doar o serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?

Scoala Ardeleana

Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara nu se indoieste de faptul ca

limba romana e limba romanica. Totusi, insistenta cu care continuam sa
clamam originea latina a limbii romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a
mutat in laboratoare de neuro- si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui
sa fie un capitol incheiat inca din secolul Xix, denota o nesiguranta, o teama.
Daca lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am incheia acest capitol si
ne-am apuca de lingvistica computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar
lingvistii nostri poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam
pe Hasdeu) ale “doctorilor ardeleni” care i-au expulzat pe daci din istorie. In
sec. Xviii, cand in Ardeal romanii erau o natiune “tolerata”, in vreme ce
maghiarii, secuii si sasii isi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era
necesara gasirea unei origini nobile si pentru ardeleni.

Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian si celebra incheiere “noi de la
Ram ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi si, din pacate, nu
s-a stins. Un fel de absurda frustrare a intelectualului roman, care se simte, la
fel ca acum trei secole, parte a unei natiuni “tolerate” in Europa, duce, in
plin secol XXI, la un extremism care nu are legatura cu stiinta: dacii sunt
alungati din manuale, cucerirea Daciei este aniversata cu fast, formarea
limbii romane si a poporului roman sunt pecetluite de dogme.

Istorie si politica

Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii. Istoricii ne invata ca

suntem mai europeni daca ii proslavim pe cuceritorii romani si exageram
mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborat din copac si ne-au adus
in Europa. “Aceasta incorporare a Daciei in hotarele Imperiului Roman
marcheaza prima incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in spatiul unei
civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un moment
important pentru istoria noastra, o prima “integrare” in Europa.” Cu alte
cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dand Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit o

civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar
mostenirea lor in Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este aproape
nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au
exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma lor, au venit
migratorii, iar in urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra
peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un
mileniu in care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata
romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca
romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au
disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu
nimic mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument
politic din aceasta romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca am baut
laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea originii romane are infatisarea unui
penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am
putea intra in Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra, cu
daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau in
nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii
de azi se jeneaza la auzul cuvantului “dac”, ca si cum dacii ar fi ruda de la
tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. Asta inseamna ca ne e
rusine cu toti taranii nostri, care astazi inca se mai imbraca, la sarbatori, cu
portul pe care il au dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu doinele si
obiceiurile lor, cu toata traditia noastra ancestrala!

Mecanismul este vechi. Cat am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au populat
istoria cu slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am distantat politic de
Rusia, am rescris istoria si i-am impins pe slavi ceva mai la sud. Cand
politica regimului a trambitat independenta si neamestecul in treburile
interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i “cotropitori” si
“dusmani”. Cand Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la
nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au apelat la individualitatea
culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum, daca vrem in Uniunea
Europeana, romanii devin parintii nostri dragi si intelepti, care ne-au luat de
mana si ne-au adus in Europa, inca acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!

Tacerea specialistilor

“Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Cercetatorii nostri nu se

indoiesc, nu-si pun intrebari, deci ei nu exista in stiinta adevarata, ci doar in
dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la intrebarile formulate mai sus nu pot
veni decat in urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe. De ce
tac specialistii? De ce refuza sa-si puna intrebari? Probabil, din ratiuni care
pentru ei sunt mai inalte decat sfantul adevar: obedienta in fata unor interese
politice, teama de a nu-si vedea opera de o viata rasturnata, nevoia irationala,
disperata, de a avea dreptate.

Sirul Fibonacci si Phi, numarul de aur

Sirul Fibonacci si Phi, numarul de aur

Sirul Fibonacci si Phi, numarul de aur

18 Martie, 2011

5,514 accesari

Fibonacci (1170-1240) este considerat ca unul dintre cei mai mari

matematicieni europeni ai Evului Mediu. S-a nascut in Pisa, oras italian
faimos pentru turnul sau inclinat, care parca sta sa cada. Tatal sau a fost
ofiter vamal in orasul din Africa de Nord numit Bougie, asa incat Fibonacci
a crescut in mijlocul civilizatiei nord-africane, facand, insa, multe calatorii
pe coastele Mediteranei.

Sirul lui Fibonacci este o secventa de numere in care fiecare numar se obtine
din suma precedentelor doua din sir. Astfel, primele zece numere ale sirului
lui Fibonacci sunt: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55.

Sirul Fibonacci in matematica, se refera la explicatiile metafizice ale

codurilor din universul nostru. Numerele lui Fibonacci sunt considerate a fi,
de fapt, sistemul de numarare al naturii, un mod de masurare al Dinivitatii.
Aceste numere apar peste tot in natura, pornind de la aranjamentul frunzelor,
de la sabloanele petalelor unei flori si ajungand la falangele mainii umane,
de la zile de nastere si pana la zidurile Piramidelor. Se spune ca exista o
legatura intre cresterea naturala a plantelor si numarul de aur: proportia
tainica a acestui numar, reprezentata fie in triunghiul de aur (isoscel) al lui
Pitagora, in elipsa de aur din traditia hindusa sau in spirala de aur care, prin
sirul lui Fibonacci, se demonstreaza pastrand proportia de 1,618.

Mai gasim si alte lucruri in natura ca spirala generata de apa (vartejurile),

miscarea curentilor de aer in spirala, cochilia melcilor, dispunerea petalelor
de trandafir sau a frunzelor si semintelor din regnul vegetal, care pastreaza
aceasta proportie perfecta aratand ca in intreaga creatie se pastreaza aceasta
proportie, probabil de aici i s-a tras si numele de “formula fericirii”. Aceasta
demonstreaza existenta unui sfere de constiinta a armoniei si frumusetii
existente in intregul universul si care il ghideaza.

Impreuna, cele zece cifre se aduna, pentru a forma acest mesaj (se spune in
cercurile ezoterice): “In secolul al XXI-lea, in aceste vremuri de evolutie,
omenirea va cunoaste Iluminarea”, deci Codul prevede ca, in aceasta era,
omenirea isi va schimba perceptia. Tot ceea ce a incercat omul de-a lungul
vremurilor isi va gasi, in sfarsit, o rezolvare. Aceasta rezolvare ar cuprinde
toate principiile vietii, inclusiv modul in care relationam unii cu altii. Se
spune ca aceste zece numere “sir dezordonat, simplu pana la absurd”, ar
reprezenta o anagrama numerica. Dand sirului de numere semnificatia lor
numerologica, in total sunt zece numere, ni se dezvaluie ca lucrul acesta este
semnificativ, numarul 10 fiind un sfarsit in sine, este o revenire la centru, la
unitate, la un nou inceput si la implinire de sine. Zece reprezinta un rezultat,
o realizare, acest numar cuprinde si contine toate numerele precedente,
reprezentand un ciclu, formand, la randul sau, inceputul unui nou ciclu, fiind
principiul maret al tuturor ciclurilor naturale, ne putem gandi la cele zece
degete, la copacul vietii si la izvorul tineretii.

In spiritualitate, fiind considerat un ciclu fara sfarsit, se spune deasemenea,

ca sirul lui Fibonacci, s-a dovedit a fi o cheie care-ar fi asemanata cu un
trandafir cu cinci petale. Pentagrama trandafirului cu cinci petale este un
simbol sacru extraordinar, acest concept a fost initiat prin punerea laolalta a
celor cinci elemente de baza: pamant, apa, foc, aer si eterul ceresc. Cifra
cinci simbolizeaza centrul, armonia, echilibrul.

Numărul de aur este strans legat de şirul lui Fibonacci, în care fiecare termen
este suma celor două anterioare (1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55…). Pe măsură
ce înaintăm, raportul dintre doi termen succesivi ai şirului lui Fibonacci
tinde spre Phi.
Numarul de aur – sectiunea divina, un alt sir care mai este cunoscut si ca Phi
(1,618), este un numar foarte cunoscut in arta, avandu-si originile
fundamentale in natura, astfel incat, orice element din natura este
proportional cu Phi. Daca inlocuim literele PHI cu numerele
corespunzatoare, obtinem 781, a carei suma totala se reduce la 7. Adunand si
cifrele 1618 vedem ca ne da tot 7, care este considerat a fi cel mai frumos
numar din univers, insemnand numarul perfectiunii, numarul lui Dumnezeu.
Sunt sapte zile in saptamana, sapte note muzicale, sapte minuni ale lumii,
sapte centri energetici(chakre), sapte culori ale curcubeului, Noe a luat in
arca sa sapte perechi din fiecare animal de pe pamant; numarul 7 apare de 77
de ori in VT si este cheia catre NT, care se refera la cele sapte peceti, sapte
ingeri, sapte biserici, sapte trambite, sapte semne, sapte chivoturi.

Despre secretul piramidelor s-a scris enorm, observandu-se ca axul

culoarului este centrat pe steaua polara din epoca respectiva cu mare
exactitate: 4 minute a unghiului facut in raport cu steaua “Alfa” a
Dragonului reprezentand nordul geografic, iar cele 4 unghiuri ale bazei sunt
indreptate spre nord, est, sud si vest cu aceeasi corectitudine. Inaltimea
piramidei inmultita cu un miliard reprezinta distanta Pamant-Soare (150
milioane Km). Perimetrul bazei impartit la inaltime da “2 Pi”, dublul lui
3,14, ceea ce s-a putut verifica abia dupa 1670 de Leibnitz. Raportul intre
apotema si baza triunghiurilor este ” 1,618 ” – numarul de aur.

Asa cum Sectiunea de Aur este regasita in ansamblul si frumusetea naturii,

poate fi de asemenea folosita pentru a atinge frumusetea si echilibrul in arta.
Sectiunea de aur a fost folosita extensiv de Leonardo da Vinci. Observati
cum toate dimensiunile cheie ale camerei si ale mesei in tabloul lui da Vinci,
“Cina cea de Taina” se bazau pe Sectiunea de Aur, care era cunoscuta in
perioada renascentista ca “Proportia Divina”.

In “Sacramentul Cinei cea de Taina”, Salvador Dali si-a inramat pictura intr-
un dreptunghi de aur. Urmand tehnica lui da Vinci, Dali a pozitionat masa
exact la sectiunea de aur a inaltimii picturii sale. A pozitionat cei doi
discipoli langa partea lui Iisus, la sectiunile de aur a latimii compozitiei. In
plus, ferestrele din fundal sunt formate din 12 pentagoane, care exprima
relatiile phi in proportiile lor.
Misterele civiliziatiei osiriene
Misterele civiliziatiei osiriene

Misterele civiliziatiei osiriene

9 Martie, 2011

3,040 accesari

Civilizaţia osiriana a fost una dintre cele mai dezvoltate şi sofisticate

civilizaţii care au existat pe Pământ. Aceasta civilizaţia se presupune că a
existat în urmă cu 15.000 de ani în urmă, fiind contemporană cu cea atlanta.
Expansiunea dar şi puterea economică şi tehnologia pe care se bază au fost
punctele forte pentru dezvoltarea excesivă a unei civilizaţii de mult
dispărute. Zeci de oraşe imense, drumuri impresionante şi structuri
arhitecturale unice sunt doar câteva dintre elemente reprezentative pentru tot
ceea ce a însemnat o civilizaţie înfloritoare.

Civilizaţia osiriana se întindea pe o porţiune imensă de pământ, ce cuprindea

o vale imensă care în prezent este ocupată de Marea Mediterană şi se
întindea până unde Deşertul Sahara îşi găseşte limitele sudice în prezent. Un
teritoriu vast, al cărui structura diferea cu mult faţă de ceea ce este în
prezent. Anumite scrieri străvechi arata că Râul Nil, ce în vremea civilizaţiei
osiriene purta numele de Styx, in loc să se verse în Marea Mediterană din
nordul Egiptului, a continuat să curgă mai la vale, până aproape de Sicilia şi
apoi se varsă în în Oceanul osiris Misterele civilziatiei osirieneAtlantic prin
Strâmtoarea Gibraltar (Stâlpii lui Hercule). Acest teritoriu fertil a contribuit
la dezvoltarea celei mai înfloritoare civilizaţii care a existat de-a lungul
timpului pe Terra.

Fondatorul imperiului osirian a fost Osiris. În istoria antică egipteană, Osiris

este descris ca fiind fiul zeiţei cerului, Nut şi al zeului Pământului Geb.
Osiris a fost căsătorit cu Isis şi au avut un băiat pe nume Horus. Osiris a fost
fratele lui Nepthys, zeiţa egipteană a morţii, şi Set, zeul egiptean al haosului
şi dezordinii. Numele de Osiris provine din egipteană veche, “Uşar” sau
“Asar” şi semnifica “cel care vede tronul”. Aceasta traducere se bazează pe
faptul că Osiris era reprezentat de două hieroglife ce arata un tron şi un ochi
dar şi un al treilea ce îl desemnează pe Dumnezeu.

Atunci când Atlantida a fost scufundată în urma unei dezastru natural,

bazinul Mării Mediterane a fost inundat iar zecile de oraşe înfloritoare au
fost înghiţite de ape. Această teorie ajuta la explicarea formelor megalitice
ce s-au regăsit în Marea Mediterană de-a lungul timpului. Cercetătorii
presupun că mai bine de 200 de oraşe s-au scufundat în Marea Mediterană,
în acest fel osirienii au trebuit să se retragă mai la sud. Arheologii susţin că
vechii egipteni, civilizaţia monoica şi cea miceniana sunt urmaşele celei
osiriene.

Nivelul de dezvoltare tehnologică a osirienilor a atins un grad foarte mare,

deţinând chiar maşini sofisticate de zbor dar şi foarte multe maşini ce
foloseau curentul electric. Drumul misterios ce s-a descoperit în Malta şi
care traversează o stâncă, aparţinea civilizaţiei osiriene. Pe acest drum se
presupune că osirienii foloseau nişte maşinării care în ziua de astăzi se
aseamănă cu tramvaiele şi care funcţionau bineînţeles tot pe curent.

Platforma descoperită la Baalbek în Liban este atribuită de asemenea tot

civilizaţiei osiriene. Acest aeroport antic a fost construit din imense pietre de
mărimi diferite, unele dintre ele măsurând 82 metri lungime şi 15 metri
grosime şi având o greutate de peste o 1,5 tone.