Nemurirea Sufletului Omenesc

După adevărul fiinţării lui Dumnezeu nu este adevăr mai neclintit ca

adevărul nemuririi sufletului omenesc. „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi
Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov...” Nu este Dumnezeu, Dumnezeu al
morţilor, ci al viilor (Matei 22, 32): adică sufletele lui Avraam, Isaac şi Iacov, după
ce s-au despărţit de trup, nu au murit, ci au fost vii, fiindcă pentru El toţi sunt vii.
Astfel, Domnul Însuşi dă mărturie despre nemurirea sufletului omenesc după
moarte. În această viaţă, puţini, puţini oameni se cunosc pe sine – cei mai mulţi
trăiesc ca în vis şi se îndeletnicesc cu deşertăciuni. Ceasul cel ameninţător al morţii
le va arăta de năprasnă cât de cumplită este visarea lor, însă va fi târziu, nu va mai
fi chip de întoarcere, va veni darea în vileag a întregii minciuni a acestei vieţi şi a
adevăratelor lucrări ale dreptăţii şi luminii.

,,Înţeleptului Solomon’’ care se dedase deşertăciunii asemenea tuturor muritorilor,

i-a fost dată să cunoască în ce necontenită deşertăciune sunt cufundaţi toţi
oamenii, şi el a vestit cu glas răsunător întregului neam omenesc: Deşertăciunea
deşertăciunilor... toate sunt deşertăciune (Eclesiastul 12, 8), deşerţi sunt din fire toţi
fiii oamenilor. El a cunoscut în cele din urmă următorul adevăr: Teme-te de
Dumnezeu şi poruncile Lui le păzeşte, că în aceasta este totul pentru
om (Eclesiastul 12, 13), tot scopul vieţii, tot binele ei. În adevărul dumnezeiesc au
vieţuit şi s-au mişcat toţi sfinţii – aceşti adevăraţi filosofi, adevăraţi eroi creştini,
luptători cu deşertăciunea şi cu tot păcatul, următori ai adevărului şi virtuţii,
adevăraţi cunoscători de sine şi de Dumnezeu, adevăraţi iubitori ai Lui.

Deşertăciunea deşertăciunilor
Deşertăciunea deşertăciunilor, spune Ecclesiastul, toate sunt deşertăciune. Cine
este acest Ecclesiast? Cel mai înţelept, mai bogat şi mai fericit împărat din lume
dinainte de Hristos: Solomon, fiul lui David. Omul care a dobândit şi avea în cea
mai mare măsură toate cele după care poate înseta inima omenească pe pământ,
numeşte deşertăciune şi umbră toată avuţia şi cunoaşterea sa, toată strălucirea şi
pompa, toată puterea şi măreţia sa împărătească, toate cinstirile şi toate desfătările.
Oare nu este aceasta o preţioasă învăţătură pentru lume?1

Oare nu este acesta un duş rece spre trezirea acelor oameni care prin nedreptate şi
fărădelege, prin luptă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva oamenilor, prin
înăbuşirea propriei conştiinţe şi omorârea propriului suflet, aleargă ca nişte apucaţi
după tot ceea ce marele împărat, după ce a gustat din plin, numeşte deşertăciune,
amăgire şi nimicnicie? Dacă aceste cuvinte le-ar fi rostit vreun filosof indian
desculţ, ele n-ar fi avut nici pe departe nebiruita lucrare pe care o au când ies dintr-
o gură prea-plină de toată dulceaţa pământească. Cine a mâncat şi s-a veselit

1
Părinţi Duhovnici: Cantari Bisericesti Documentare
asemenea mie? Şi aceasta este deşertăciune şi chin al duhului. Aşa grăieşte omul
cel mai bogat şi cel mai sătul.

Iar ce spui tu, că Ecclesiastul neagă toate valorile, este incorect. El nu neagă două
valori: Dumnezeu şi dreptatea. Şi tocmai acestea sunt cele două valori principale în
această lume a deşertăciunii. Dumnezeu este în cer, iar tu eşti pe pământ. Teme-te
de Dumnezeu, grăieşte Ecclesiastul. Dumnezeu va judeca pe drept şi pe
necredincios, spune el. De-ar face păcătosul rău de o sută de ori şi judecata i s-ar
amâna, eu ştiu, totuşi, că le va fi bine celor care se tem de Dumnezeu, care se tem
de faţa Lui. El a văzut, aşadar, cum pe pământ dreptul adeseori păţeşte ca şi
necredinciosul, şi aceasta este chin duhului, însă are simţirea prorocească în inimă
că dreptului îi va fi în cele din urmă bine. Ce bine, nu ştie să spună.

Trebuie să ştii că Ecclesiastul a trăit cu o mie de ani înainte de Hristos şi că nu

avusese de unde să audă minunatele cuvinte ale Mântuitorului, nici de unde să afle
de o lume nouă, de împărăţia lui Dumnezeu, pe care Domnul a descoperit-o
oamenilor. Astăzi, cel mai simplu dintre creştini ştie mai mult ca el, cel mai
înţelept dintre împăraţii care au fost înainte de Hristos. Creştinul ştie de la Hristos
că dreptul va moşteni viaţa veşnică şi va străluci ca soarele în împărăţia Tatălui său
Ceresc, însă deşi preaînţeleptul împărat nu ştia asta, el presimţea prin insuflare de
sus că dreptului îi va fi un mare bine, iar păcătosului un mare rău. Bucură-te,
tânărule, de tinereţea ta, şi să se veselească inima ta cât eşti tânăr, îţi spune
înţeleptul împărat; mergi încotro te trage inima ta şi încotro văd ochii tăi, dar să ştii
că pentru toate te va aduce Dumnezeu la judecată... că toată fapta o va aduce
Dumnezeu la judecată şi orice taină, bună sau rea.2

Drept aceea, lăsând deoparte pesimismul indian, spune împreună cu Ecclesiastul:

„Cu adevărat, toate sunt deşertăciune, afară de Dumnezeu şi de dreptatea
Dumnezeiască”. Şi îndreptează calea ta aşa încât nici tu să nu calci dreptatea, nici
dreptatea pe tine. Dumnezeu să-ţi fie într-ajutor!

2
Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi,  vol. 1, Editura Sophia,
Bucureşti, 2002,  pp. 183-185)

Cartea Sfintei Înmormântări

 Bibliografie:

, 
Episcop Nicolae Velimirovici Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi,  vol. 1, Editura
Sophia, Bucureşti, 2002,  pp. 183-185)

Părinţi Duhovnici: Cantari Bisericesti Documentare