Sunteți pe pagina 1din 25

Mitropolia Moldovei și Bucovinei

Ministerul Educaţieie Naţionale


Seminarul Teologic Liceal Ortodox ,,Sf. Ioan Iacob’’, Dorohoi

Întemeierea Bisericii Creştine

Îndrumător: Pr. Petru-Georgel Chichioacă

Suţinător: SMEAGLE.............

Dorohoi, 2015

1
Cuprins

Argument....................................................................................3

1. Introducere.................................................................................4

2. Întemeierea Bisericii Creştine.......................................................5

3. Viaţa religioasă a Bisericii imediat după întemeiere.......................8

4. Ierarhia Bisericii primare............................................................10

5. Începuturile comunităţii creştine şi ereziile de până la Sinodul IV

Ecumenic..................................................................................12

6. Definiţia de la Calcedon şi urmările ei asupra Bisericii................19

7. Concluzii..................................................................................23

8. Bibliografie...............................................................................24

2
9. Argument

La originea Bisericii creştine, înfiinţată de Sfinţii Apostoli după învaţătura şi puterea


Mântuitorului, stă un fapt extraordinar: pogorârea Sfintului Duh asupra lor. Dupa zece zile de la
Înalţarea Mântuitorului la ceruri, la sarbătoarea Cincizecimii, Apostolii se aflau cu toţii împreună
in acelaşi loc si asupra lor s-a pogorât puterea Duhului Sfânt în forma de „limbi ca de foc, care
au şezut pe fiecare dintre ei” (Fapte 2, 3) şi le-a dăruit puteri şi haruri supranaturale pentru
îndeplinirea misiunii lor dumnezeieşti în lume. „Si s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început
sa vorbească in alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grai2 (Fapte 2,4).
În urma acestui eveniment extraordinar, Sfântul Apostol Petru, plin de curaj şi
îndrazneală, a ţinut mulţimii de iudei si de prozeliţi, adunaţi cu ocazia praznicului Cincizecimii la
Ierusalim, o cuvântare înflacarată, în care avem un tip de predică apostolică. Astfel a luat fiinţă,
la Ierusalim, prima comunitate creştină constituită din iudei si prozeliţi din Palestina si din
împraştiere. Iar ei stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, in frângerea pâinii si in
rugaciuni. Aceşti primi creştini continuau să meargă la templu, pentru rugăciune, dar constituiau
o comunitate proprie, având un cult special, frângerea pâinii in casa. Un suflu de pietate şi de
curată dragoste fraţească unea pe toţi credincioşii, caci toţi staruiau intr-un cuget şi întru curăţia
inimii.
Credincioşii primei comunităţi creştine au reuşit să realizeze benevol şi parţial
comunitatea bunurilor. Caci „aveau toate in comun”, iar cei care aveau bunuri si averi le vindeau
si „le impărţeau tuturor, dupa cum avea fiecare nevoie”. Dar după întemeierea bisericii creştine
lucrurile n-au stat precum trebuia. O serie de oameni care din exces de zel sau fiind răutăcioşi cu
noua credinţă au produs o serie de probleme noii comunităţi. Şi datorită acestui fapt au apărut
mai multe învăţături greşite pe care Biserica lui Hristos a trebuit să le combată prin Sinoadele
Ecumenice.
Am ales această temă deoarece cred că este foarte important să ne cunoaştem începuturile
noastre ca Biserică, pentru că astfel putem argumenta şi celorlalţi că Ortodoxia este dreapta
credinţă, avându-şi temelia aşezată pe învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli.

3
1. Introducere

Învăţăturile Bisericii, s-au dezbătut, clarificat şi aprobat prin intermediul Sfintelor


Sinoade Ecumenice. Caracterul „ecumenic” al unui sinod este dat de prezenţa si de reprezentarea
episcopatului din întregul imperiu. Sinod ecumenic înseamna adunarea episcopilor din imperiu.
În acest sens, reprezentrea scaunului de Roma era necesară. Deşi convocate de împaraţi,
sinoadele ecumenice nu constituie o instituţie imperială. Ei semnează actele sinodale, fară să
voteze sau să influenţeze deciziile, lăsând episcopilor o autonomie deplină în dezbateri. În
deciziile sinoadelor trebuie să se facă o distincţie între dogmă, care are conţinut doctrinal de
credinţă si canon, care are un caracter disciplinar. Nici convocarea de către împarat, nici
reprezentarea ecumenică, nici semnătura episcopilor pe actele sinoadelor nu garantează ortodoxia
intrinsecă a credinţei exprimate, a crezului.1
Deciziile sinoadelor ecumenice nu constituie un criteriu extern al doctrinei, deoarece nici
o autoritate exterioara nu poate impune adevarul credinţei. De aceea, ele trebuie sa fie receptate
şi confirmate de conştiinţa Bisericii. Tradiţia ortodoxă recunoaşte şapte sinoade cu caracter
ecumenic, între care s-au ţinut alte numeroase sinoade locale sau regionale.
Sinoadele bisericeşti au fost ţinute pentru a rezolva diferite probleme atunci când nu s-a
putut ajunge la consens prin simple discuţii. Majoritatea sinoadelor au fost locale, deşi în unele
cazuri deciziile adoptate s-au bucurat de o largă acceptare (aşa cum sunt cele Şapte Sinoade
Ecumenice). Primul sinod al Bisericii s-a ţinut de către Apostoli la Ierusalim, în primul secol.
Cele şapte Sinoade Generale ale întregii Biserici Creştine sunt cunoscute sub numele de Sinoade
Ecumenice. 2
Ele acoperă perioada dintre 325 si 787 d. Hr., iar deciziile lor reprezintă temelia
învăţăturii creştine acceptate de ramurile răsăriteană si apuseană a Bisericii Creştine. Deciziile
acestor Sinoade Ecumenice au fost luate sub călăuzirea Duhului Sfânt, aşa cum le-a promis Iisus
Hristos apostolilor Lui. 3
La aceste Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme care
guvernează administrarea Bisericii.
SINODUL IV ECUMENIC a fost convocat în 451 la Calcedon, în partea asiatică a
Constantinopolului, de către Împăratul Marcian si soţia lui Pulcheria. Trebuia dezbătută o altă
controversă privind persoana lui Hristos. Eutihie, un arhimandrit din Constantinopol, susţinea că
1
Beatrice Mandă, ,,Sinoadele Ecumenice în Bizanţ’’, Ed. Mirador, Arad, 2010, p.50
2
Ibidem
3
Ioan Marian Mălinş, ,,Regeste imperial şi patriarhale privitoare la Sinoadele Ecumenice’’, Ed. Presa Universitară
Cluj, Cluj-Napoca, 2009, p.139

4
firea umană (mai putin desăvârşită) a lui Hristos ar fi fost complet absorbită de firea Sa divină,
cele două firi fiind astfel confundate într-una. Prin această unire, Eutihie susţinea că Hristos ar fi
avut o singură fire. Această erezie s-a numit „monofizitism” („o singură fire”).
Sinodul a condamnat această învăţătură si a stabilit că au existat două firi desăvârşite în
una persoană a lui Hristos, unite „în mod neamestecat, neschimbat, nedespărtit si neîmpărtit" La
Sinod au participat 650 de episcopi. Hotărârile dogmatice ale Sinodului au fost exprimate printr-
o mărturisire de credinţă cunoscută sub numele de Mărturia de la Calcedon. Sinoadele
ecumenice n-au elaborat o ecleziologie propriu-zisă, dar metoda de lucru, problemele dezbătute,
soluţiile adoptate si atmosfera generală în care se desfăşurau lucrările faceau să se desprindă unii
factori care au activat intens in favoarea universalitaţii Bisericii. Aceşti factori pot fi consideraţi
ca trasaturi ale unei asa-numite ecleziologii ecumenice.4

2. Întemeierea Bisericii creştine

Înainte de a se înălţa la cer, Mântuitorul poruncind ucenicilor Săi să nu se depărteze de


Ierusalim, le-a spus că vor fi „botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile" (Fapte, 2, 5).
Aceasta era „îmbrăcarea cu putere de sus" (Lc 24, 49) cu care aveau să-şi împlinească misiunea
la care erau rânduiţi în lume.
„Ci veţi lua putere venind Duhul Sfânt peste voi şi veţi fi Mie martori în
Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pămîntului" (Fapte 1, 8).
În aceste puţine cuvinte, este arătat câmpul de activitate al Apostolilor şi — unde nu vor
putea ajunge ei — al Bisericii de după ei, care se va întinde „până la marginile lumii".
Ceea ce indică o arie universală şi o misiune permanentă a Bisericii, cât va fi lumea.
În vederea împlinirii acestei misiuni, Apostolii se pregătesc prin ru găciune şi
soliraritate spirituală, strângând în jurul lor pe toţi „fraţii": „şi toţi erau aşteptînd cu un
cuget în rugăciune şi în cerere... ca la o sută douăzeci" (Fapte 1,14-15).
Aşa îi vedem zilnic, ducând cu toţii o viaţă unită şi înfrăţită prin rugă ciune.
Astfel, forma sub care apare în acest timp „mica turmă"' (Lc. 12, 32) este una simplă:
„Apostolii şi fraţii" 5 .
La înălţarea Mântuitorului la ceruri, credincioşii Lui formau două grupuri: unul la
Ierusalim, în număr de 120 (Fapte 1, 15), şi altul în Galileea, peste 500 (I Cor. 15), cu toţii
aşteptând «să fie botezaţi cu Duhul Sfânt» (Fapte 1, 5).
4
Ibidem, p.150
5
Pr. magistrand Ioan Mircea, ,,Organizarea Bisericii şi viaţa primilor creştini, după Faptele Apostolilor’’, în „Studii
Teologice”, nr. 1-2, 1955, p. 64-65.

5
La Ierusalim, Apostolii s-au suit împreună cu Fecioara Măria în încăperea de sus, unde se
adunau de obicei, şi au completat numărul lor, alegând prin sorţi, în locul lui Iuda Iscarioteanul,
pe Matia, unul dintre credincioşii care urmăriseră tot timpul cuvântul şi activitatea Mântuitorului
(Fapte 1, 26).
La originea Bisericii creştine, înfiinţată de Sfinţii Apostoli după învăţătura şi puterea
Mântuitorului, stă un fapt extraordinar: Pogorârea Sfântului Duh asupra lor. După zece zile de la
înălţarea Mântuitorului la ceruri, la sărbătoarea Cincizecimii, Apostolii se aflau cu toţii împreună
în acelaşi loc şi asupra lor S-a pogorât puterea Duhului Sfânt în formă de „limbi ca de foc, care
au şezut pe fiecare dintre ei” (Fapte 2, 3) şi le-a dăruit puteri şi haruri supranaturale pentru
îndeplinirea misiunii lor dumnezeieşti în lume. „Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început
să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 4)6.
Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii este marea minune şi cel mai
important eveniment din viaţa Bisericii, fiindcă acum ia naştere, propriu zis, Biserica,
acum intră ea în istorie. Acum Duhul Sfânt cel făgăduit de Mântuitorul (Ioan 14, 26; 15,
26; 16, 13-14; Luc. 24, 49), vine să continue şi să desăvîrşească în numele Lui opera Sa.
„Făptura a devenit vrednici să primească Duhul Sfânt şi El coboară în lume, umple cu
prezenţa lui Biserica răscumpărată, spălată, curăţită cu sângele lui Hristos”.
Cincizecimea este punctul de plecare la acţiune a Apostolilor pe tărâm spiritual-social şi
de organizare bisericească şi socială 7 .
După Inviere Apostolii primesc harul apostoliei (Ioan 20, 21-23), iar la
Cincizecime li se dă plinătatea harului Sfântului Duh ca să sfinţească pe credincioşi, har
pe care îl vor transmite şi altora prin hirotonie. De acum începe şi lucrarea harului
preoţesc, prin Apostoli, asupra Bisericii, cu care ei continuă opera lui Hristos.
„Apostolii erau şi preoţi în treapta cea mai înaltă". „Cu Cincizecimea începe acţiunea
atotputernică a Sfântului Duh. El deschide istoria Bisericii"'. Apostolii nu au numai
plinătatea harului ci şi mulţime de harisme.
Apar peste ei şi o seamă de harisme, ca daruri excepţionale ale Sfântului Duh,
care ajută la opera de propovăduire şi de înfiripare a Bisericii în sâ nul iudaismului şi al
păgânismului. Între acestea erau: vorbirea în limbi, proorocia, facerea de minuni,
alungarea demonilor, şi altele, care şi fuseseră di nainte anunţate de Mântuitorul (Marc.
16, 17-18) 8 .
6
Pr. prof. Ioan Rămureanu, Pr. prof. Milan Şesan, Pr. prof. Teodor Bodogae, ,,Istoria Bisericească Universală’’,
vol. 2, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1993, p. 32.
7
Pr. asist. Nicolae Dură, ,,Biserica creştină în primele patru secole. Organizarea şi bazele ei canonice’’, în
„Ortodoxia”, nr. 3, 1982, p. 45.
8
Pr. magistrand Ioan Mircea, op. cit., p. 65.

6
Evenimentul Cincizecimii se produce într-o casă în care erau adunaţi apostolii şi
nu fără tâlc. „Casa era simbolul lumii" zice Sf. Ioan Hrisostom. Iar Teofilact adaugă: „A
umplut toată casa, ca să se arate că darul Sfântului Duh nu e dat oricui în particular şi în
chip special ci că este dat Bisericii în toată plinătatea ei, adică tuturor Apostolilor în
sobor, ca un corp unitar al Bisericii, şi nu unuia singur.
Deţinând harul apostolesc de la Hristos (Ioan 20, 21-23), şi întăriţi eu această
putere de sus a Sfântului Duh, prin care iau toată plinătatea harului, „Apostolii au primit
puterea de a organiza viaţa Bisericii şi a transmite şi altora harul preoţesc indispensabil
în Biserică. Spre deosebire de celelalte harisme excepţionale care pot lipsi şi care au şi
dispărut după ce şi-au îndeplinit rolul de întărire a Bisericii, harul preoţesc este si n gurul
dar spiritual lucrător permanent în Biserică prin care se sfinţesc şi se mîntuiesc
credincioşii (Mc. 16, 16; Fapte 15, 11)9.
Întăriţi cu puterea de sus, Apostolii capătă înţelepciune, curajul şi puterea
necesară pentru a propovădui şi întemeia Biserici pretutindeni. În această atmosferă
creată de Duhul Sfânt şi cu asemenea Duh înoitor, încep Apostolii activitatea lor
misionară şi socială, cu putere în Cuvânt şi în faptă. Şi o încep cu ei, botezîndu-se ei
( Ioan 3, 5) şi botezându-i apoi şi pe cei ca la 120 de oameni prezenţi în casă.
În urma acestui eveniment extraordinar, Sfântul Apostol Petru, plin de curaj şi
îndrăzneală, a ţinut mulţimii de iudei şi de prozeliţi, adunaţi cu ocazia praznicului Cincizecimii la
Ierusalim, o cuvântare înflăcărată, în care avem un tip de predică apostolică. El le-a binevestit că
Iisus Nazarineanul, cunoscut de ei prin puterile, minunile şi semnele pe care le-a făcut Dumnezeu
prin El, pe care ei L-au omorât, a înviat, S-a înălţat la ceruri şi a împlinit făgăduinţa primită de la
Tatăl de a revărsa asupra lor Duhul Sfânt (Fapte 2, 22-33).
Prin Iisus Hristos s-au împlinit profeţiile mesianice. Pe acesta, Dumnezeu L-a făcut
«Domn şi Hristos» (Fapte 2, 36). Iar ei, auzind acestea, «pătrunşi la inimă», s-au pocăit de
păcatele lor şi au primit botezul în ziua aceea «ca la trei mii de suflete» (Fapte 2, 37 şi 4, 31). Tot
în această cuvântare se arată şi condiţiile, prin care îi pregătesc astfel spre botez şi
anume: pocăinţa de faptele rele, credinţa în mesianitatea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi
dorinţa de a primi botezul în numirea Lui. Acestea au şi rămas condiţiile intrării în
Biserică, până astăzi. Cât despre botezul în „numele lui Iisus Hristos", nu este altul
decât cel poruncit de El, prin formula trinitară (Mt. 28, 19). „Biserica înţelege că Sf.
Treime este nedespărţită şi cine se botează în numele lui Hristos, se boteză în Treime" 10

9
Ibidem, p. 66.
10
Ibidem, p. 65-66.

7
Astfel a luat fiinţă, la Ierusalim, prima comunitate creştină constituită din iudei şi prozeliţi din
Palestina şi din împrăştiere. Iar ei «stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni» (Fapte 2, 42).
Aceşti primi creştini continuau să meargă la templu, pentru rugăciune, dar constituiau o
comunitate proprie, având un cult special, frângerea pâinii în casă (Fapte 2, 46).
Un suflu de pietate şi de curată dragoste frăţească unea pe toţi credincioşii, căci toţi
«stăruiau într-un cuget... şi întru curăţia inimii» (Fapte 2, 46)11.

3. Viaţa religioasă a Bisericii imediat după întemeiere

Viaţa acestei obşti creştine se porneşte şi se afirmă de la început pe cele două


laturi: spiritual- religioasă şi socială, legate strâns una de alta ca sufletul de corp.
Aceasta este prima fază a Bisericii, fază de închegare şi de solidaritate spirituală, în care
scopul principal era de a creea omul cel nou, sfinţit, înfrăţit, în perfectă şi permanentă
comuniune cu Sfânta Treime. Deci o lume care să vieţuiască în continuu contact cu
Dumnezeu prin Hristos şi Duhul Sfânt. Acest fel de trai îşi găseşte expresia în viaţa
socială, care începe a se înfiripa şi organiza îndată în jurul Apostolilor. Aceasta viaţă
nouă, care constituie, în adevăr, cea mai mare minune a timpurilor, ne este descrisă
foarte pe scurt, de Sfântul Luca, autorul „Faptelor Apostolilor", în câteva versete (Fapte
2, 42-47).
„Biserica nu creştea numai sub raportul numărului, ci şi al credinţei şi al
dragostei", aşa că, latura principală a vieţii primilor creştini era de natură spirituală".
Fraţii stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pîinii şi în
rugăciune (v. 42). În acest verset avem primul tablou al vieţii creştine. Aci sunt arătate
cele patru acte principale ale vieţii religioase în Biserica din Ierusalim, acestea sunt
bine distincte deşi săvârşite laolaltă: învăţătura apostolilor, împărtăşirea, frângerea
pâinii şi rugăciunea 12 .
Viaţa creştinilor apărea, chiar şi pentru iudei, o viaţă nouă cu totul deosebită. În
versetele 46 şi 47 se vorbeşte din nou de unele trăsături ale vieţii religioase a
credincioşilor din primele zile, astfel: „Şi în toate zilele (erau) aşteptând cu un cuget în
templu şi frângând în case pâine, primeau hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii,

11
Pr. prof. Ioan Rămureanu, ,,Istoria Bisericească Universală’’, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2004, p. 25.
12
Pr. prof. Ene Branişte, Arhim. prof. Ghenadie Niţoiu, Pr. prof. Gheorghe Neda, ,,Liturgica teoretică’’,
E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2002, p. 15

8
lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul iar Domnul adăuga (Bisericii) pe cei
ce se mântuiau în fiecare zi".
Pe lângă caracteristicile vieţii spirituale ale acestei obşti creştine, se arată apoi şi
progresul uimitor, înăuntru şi în afară. În latura interioară era o creştere în intensitate
duhovnicească, „aşteptînd cu un cuget, primind hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii",
manifestate prin lauda lui Dumnezeu, din care se vedea harul la tot poporul. Aceste
virtuţi făceau să sporească şi în extensiune Biserica, crescând tot mereu numărul credin -
cioşilor sau al celor ce se mîntuiesc 13 .
Credincioşii primei comunităţi creştine au reuşit să realizeze benevol şi parţial comunitatea
bunurilor. Căci «aveau toate în comun», iar cei care aveau bunuri şi averi le vindeau şi «le
împărţeau tuturor, după cum avea fiecare nevoie» (Fapte 2, 44-45; 4, 35).
Levitul Iosif din Cipru, numit de Apostoli Barnaba (fiul mângâierii), unul dintre cei mai
apropiaţi colaboratori ai lor, şi-a vândut ţarina din Cipru, iar banii i-a pus la picioarele
Apostolilor.
În viaţa admirabilă a primei comunităţi creştine se descoperă curând şi prima umbră. Soţii
Anania şi Safira, voind să facă operă de caritate creştină, după ce au oprit pentru ei o parte din
preţul unei ţarine vândute în folosul comuniunii, au spus Apostolilor că l-au adus întreg. Ei
minţiseră «Duhului Sfânt» şi au fost pedepsiţi îndată, pe loc, cu moarte, ceea ce a impresionat
profund pe cei de faţă (Fapte 5, 1-11).
Apostolii predicau îndeosebi la templu, iar cuvântul lor era întărit prin minunile pe care le
făceau. Numărul creştinilor sporea zilnic. Vindecarea unui olog din naştere la Poarta Frumoasă a
templului (Fapte 3, 2-8) a mărit interesul poporului pentru predica lor. Succesul Apostolilor a
trezit însă neliniştea conducătorilor iudei «mâniindu-se că ei învaţă poporul şi vestesc întru Iisus
învierea din morţi» (Fapte 4, 2). În curând, numărul credincioşilor a sporit la cinci mii (Fapte
4,4).
Apostolii sunt arestaţi, aduşi înaintea Sinedriului şi cercetaţi cu privire la puterea lor şi a celui
în numele căruia ei predicau şi făceau minuni. Petru, plin de Duhul Sfânt, a răspuns că Apostolii
vorbesc şi săvârşesc toate în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care iudeii L-au răstignit,
dar Dumnezeu L-a înviat din morţi (Fapte 4, 10-12).
Apostolii continuă să predice, săvârşind vindecări şi minuni. Ei sunt arestaţi din nou, dar sunt
eliberaţi în mod minunat din închisoare şi mergând propovăduiesc la templu din nou. Aduşi din
nou în faţa Sinedriului, ei sunt mustraţi cu mare asprime şi ameninţaţi cu moartea. Intervenţia
învăţatului şi înţeleptului rabin Gamaliel le salvează viaţa, care spune sinedriştilor: «Feriţi-vă de

13
Pr. magistrand Ioan Mircea, op. cit., p. 67

9
oamenii aceştia şi lăsaţi-i; căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va
nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi
luptători împotriva lui Dumnezeu» (Fapte 4, 38-39).
Predica, minunile, activitatea intensă a Apostolilor (5, 12-16), şi organ izarea pe care
ei o făceau, dovedesc starea înfloritoare a Bisericii în acea vreme 14 .

4. Ierarhia Bisericii primare

Creştere uimitoare a comunităţii, necesită şi o sporire a slujit orilor bisericeşti, ceea


ce determină apoi alegerea celor şapte „diaconi eleni şti", energii noi „plini de Duhul
Sfânt şi de credinţă" (Fapte 6, 3, 5), care dau avânt nou dezvoltării Bisericii prin
minunile şi semnele ce le făceau în popor. „Şi cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se
înmulţea în Ierusalin foarte, şi mare mulţime de preoţi se supuneau credinţei (Fapte 6,
7). 15
Creşterea numărului credincioşilor a creat unele greutăţi în viaţa primei comunităţi creştine.
Iudeii elenişti se plâng Apostolilor că văduvele lor sunt trecute cu vederea la împărţirea
ajutoarelor. La propunerea Apostolilor s-au ales şapte bărbaţi «plini de Duhul Sfânt şi de
înţelepciune», care să supravegheze şi să asigure buna rânduială la mesele comune, numiţi
diaconi. Primul dintre diaconi purta numele de Ştefan, «bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt»
(Fapte 6, 5). Ceilalţi şase erau: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae. Apostolii s-
au rugat pentru ei şi şi-au pus asupra lor mâinile (Fapte 6, 2-6). Ei serveau nu numai la mese, ci
formau o treaptă ierarhică, fiind hirotoniţi prin punerea mâinilor şi rugăciune. Aveau libertatea să
predice şi să boteze. Diaconii sunt primii slujitori hirotoniţi de Apostoli. Mai târziu, Apostolii au
hirotonit pe episcopi şi preoţi16.
Preoţii apar deodată şi cu sarcina de iconomi, sau administratori ai bunurilor obştei
(Fapte 11, 30), fără să se arate când şi unde au fost hirotoniţi. Când Sfinţii Apostoli
Pavel şi Barnaba hirotonesc preoţi în comunităţile dintre păgîni (14, 23), o fac după
modelul de la Ierusalim, unde aceştia existau de mult (Fapte 9, 10, 18). La Sinodul din
Ierusalim întreaga ierarhie bisericească era ală turi de Apostoli: „Apostolii şi preoţii, sau
„slujitorii bisericeşti".
Aci termenul de presbiteri este luat în general pentru toată ierarhia, fiindcă Sfântul
Iacob, episcopul Ierusalimului, era prezent şi prezida, iar preoţii şi dia conii de asemenea
14
Pr. prof. Ioan Rămureanu, Pr. prof. Milan Şesan, Pr. prof. Teodor Bodogae, op. cit, p. 34.
15
Pr. magistrand Ioan Mircea, art. cit., p. 74.
16
Pr. prof. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 26.

10
erau de faţă. Dar pentru că nu se precizaseră încă terme nii ierarhiei, confundîndu-se unii
cu alţii, de aceea aici sunt cuprinşi toţi în termenul de presbiteri.
Primul dintre diaconi, Ştefan, vorbind iudeilor cu mult curaj despre noua credinţă, şi-a atras
ura şi mânia unor iudei din diasporă (elenişti). Ei l-au acuzat de blasfemie contra lui Dumnezeu şi
de călcare a Legii lui Moise şi l-au dus spre judecată în faţa Sinedriului. În Sinedriu, Ştefan ţine o
lungă cuvântare în care face o scurtă istorie a poporului iudeu, demonstrând din profeţii şi din
evenimentele Vechiului Testament că Iisus Hristos este Mesia cel prezis de ei şi că iudeii sunt
răspunzători de uciderea Lui. îndată, Ştefan a fost scos afară din cetate şi ucis cu pietre. Un tânăr
zelos, Saul, ucenicul rabinului Gamaliei, care mai târziu va deveni Apostolul Pavel, păzea
hainele ucigaşilor, bucurându-se de uciderea diaconului Ştefan (Fapte 7). Sfântul Ştefan este
primul martir al Bisericii creştine, iar uciderea lui marchează primul conflict doctrinar dintre
creştinism şi iudaism17.
În lumina datelor aflate în Faptele Apostolilor şi în epistolele pauline, Biserica
apare începută şi temeinicită de Hristos, înfiinţată la Cincizecime şi desăvârşită de
Duhul Sfânt, care rămâne apoi în ea şi o umple de darurile şi prezenţa sa. Ea este
răspândită, organizata şi condusă în chip văzut de Apostoli mai întâi şi apoi de ierarhia
bisericească înfiinţată de ei. Răspîndită în ţări şi la popoare diferite, Evanghe lia face
din oamenii şi neamurile cele mai înduşmănite, o singură Biserică, un popor înfrăţit în
dragoste şi în credinţă, o Biserică a lui Dumnezeu.
Viaţa şi organizarea acestei Biserici apare împletită cu viaţa Aposto lilor.
Organizarea ei este ierarhică cu cele trei trepte, iar conducerea ei apare sinodală.

5. Începuturile comunităţii creştine şi ereziile de până la


Sinodul IV Ecumenic

În Noul Testament nu se găsesşte expus un plan de a constitui crestinismul ca o "societate


creştină", paralelă sau suprapusă statului, nici ca un sistem filosofic sau religios particular.
Comunitatea creştină apare ca "ekklesia tou Theou", adunarea celor chemaţi de Dumnezeu, uniţi
17
Ibidem, p. 27.

11
prin aceeaşi credinţă, iubire si nădejde, în care şi prin care Dumnezeu cel viu pătrunde in viaţa
reală a oamenilor pentru a-i strămuta într-o alta ordine de existenţă.
Biserica işi are originea în iniţiativa si chemarea lui Dumnezeu şi nu se inventează, nu se
creează ca o asociaţie publică voluntară. Desigur, aceasta implica o structură, liturgică si
sacramentală, care este dată in faptele lui Dumnezeu in istorie, începând cu întruparea, moartea şi
învierea Fiului Său şi culminând cu trimiterea Duhului Său cel Sfânt în lume la Cincizecime. De
aceea, de la început, nu orice adunare de credincioşi sau întrunire culturală se numea biserică.
Astfel, comunitatea creştină apare in istorie ca având o identitate unică, zidită dupa modelul pe
care Iisus Hristos însusi l-a instituit18. Aceasta este marea surpriză istorică pe care a creat-o "acest
neam omenesc", care duce un nou mod de viaţă, necunoscut înainte. Dar tocmai această amprentă
specifică a creat dificultăţi pentru acomodarea creştinismului in situaţii culturale, sociale si
politice diferite de-a lungul istoriei. 19
Biserica postapostolică şi patristică a trebuit totuşi să găsească un cadru de existenţă
înlăuntrul imperiului roman, care, la rândul său, nu putea să nu recunoască realitatea şi
importanţa istorică a religiei creştine. Aşezarea creştinismului în acest mediu n-a fost uşoară,
deoarece presupunea o dublă confruntare: cu politeismul religios şi filozofia vremii, inclusiv
iudaismul, şi cu instituţiile şi structurile politice care menţineau imperiul. În ce priveşte
atitudinea faţă de cultura grecoromană, se cunosc mai multe tendinţe apologetice: una militantă
radicală adoptată de cei dintâi apologeţi, care pun raportul dintre creştinism şi paginism in
termeni de discontinuitate totala (Atenagora); alta defensivă, dar deschisă faţă de valorile culturii
filosofice antice (Teofil al Antiohiei, Sfinţii Justin şi Vasile al Cezareii), iar alta care încearca să
formuleze creştinismul in termeni de "filosofie creştina" (Clement Alexandrinul, Origen ,).20
Cu cât creştinismul pătrundea, în lumea intelectuală, cu atât problemle: care sunt
presupoziţiile filosofice ale credinţei crestine ; cum se comunica Evanghelia prin limbajul, ideile
si literatura epocii -conduceau la necesitatea unui misionarism cultural. Teologia patristică arată
foarte clar că a existat o asimilare critică a limbajului si noţiunilor filosofice (mai ales din
platonism si neoplatonism), aceasta, după ce au fost supuse unui discernamânt sever înseşi bazele
metafizice ale sistemelor filosofice antice21. În acest proces, creştinismul este preocupat cu
filosofiile nu atât ca erori metafizice, ci mai degrabă ca erori epistemologice, deoarece credinţa
însemna iluminare, cunoaştere prin revelaţie. De asernenea, dat fiind ca foarte mulţi filozofi greci
18
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, ,,Dictionar de Teologie Ortodoxă’’, Bucureşti, 1981, p.190.
19
Magistrand Pr. I. Mircea, Organizarea Bisericii şi viaţa primilor creştini după Faptele Apostolilor, Studii
Teologice, seria a II-a, anul VII, nr. 1-2, ianuarie – februarie, Bucureşti, 1955, p.78
20
Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolior, Studii Teologice, seria a II-
a, anul LIV, nr. 1-2, ianuarie – iunie, Bucureşti, 2002, p.90
21
Pr. Drd. Alexandru Tudor, Viaţa sacramentală a Bisericii în Faptele Apostolilor,Studii Teologice, seria a II-a, anul
XXXII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, Bucureşti, 1980, p.199

12
şi romani au fost atraşi la credinţa creştina (Justin, Pantem şi altii), filozofia îşi reconsidera
poziţiile proprii faţă de religia creştină.
Persecuţiile sistematice care urmareau lichidarea definitivă a creştinismului (marea
persecuţie a lui Diocletian in 303) înceteaza deja sub Galeriu. După intâlnirea sa cu Licinius, la
Milan (313), împaratul Constantin, care ramâne toata viaţa "pontifex maximus", adoptă o
legislaţie favorabilă creştinismului (libertatea cultului public, Duminica este recunoscută ca zi de
repaus, Biserica obtine dreptul de a avea proprietăţi şi de a primi donaţii etc.), punând apoi bazele
unui imperiu "creştin". Pentru care clădeste "a doua Romă", Constantinopolul - cetatea lui
Constantin, pe care o investeşte cu o autoritate politică si bisericească universală, "ecumenică".
Datorita lui Constantin şi apoi lui Teodosie I după 381, imperiul roman nu numai că s-a mutat în
Orient, dar şi-a schimbat fundamental structura şi caracterul său. Creştinismul este recunoscut ca
religie oficială a imperiului, Biserica fiind inclusă in structura politică a statului, bucurându-se de
protecţia acestuia. La rândul ei, Biserica declara pe Constantin "egal cu apostolii", iar numele
împaratului apare pe listele de pomenire ale Bisericii.22
În aceste condiţii şi în această perioadă (sec. IV-VIII) s-a precizat şi raportul dintre
Biserică si stat, care poate fi definit ca un raport de "simfonie", in sensul că o instituţie nu se
poate concepe fără cealaltă, ele existând ca două entităţi complementare, imposibil de separat.
Este teoria împaratului Justinian (518-656), bazată pe recunoaştetea "diarhiei", a dublei autorităţi
-cea a împaratului si cea a patriarhului.23
În virtutea acestei "simfonii", împaratul, care trebuia să profeseze crezul ortodox, accepta
să primească coroana din mâinile patriarhului Constantinopolului, în cadrul unei ceremonii
religioase din biserica Sfânta Sofia. Desigur, el nu era încoronat ca şef al Bisericii, iar patriarhul
nu putea să încoroneze un împarat eretic, mărturisirea ortodoxă fiind obligatorie pentru a deţine
oficiul imperial. Pe de alta parte, în virtutea aceleiaşi "simfonii", împaraţii bizantini au convocat
sinoadele ecumenice si au promulgat "edicte de credinţă" împotriva ereziilor care constituiau un
pericol nu numai pentru ortodoxia credinţei, ci şi pentru unitatea imperiului. Astfel se explica
"Henoticon"-ul împaratului Zenon (474-491), un edict de unire, publicat in 482 cu intenţia de a
reconcilia pe ortodocşi, cu monofiziţii separaţi după sinodul ecumenic de la Calcedon (451) şi
"Ektesis", promulgat de împaratul Heraclius in 638, în care propune monotelismul ca doctrina de
reconciliere. Ambele tentative au eşuat, doctrinele propuse fiind respinse şi de o parte şi de alta.

22
Ibidem, p.200
23
Jean Danielou, Biserica începuturilor, de la origini pana la sfârşitul secolului III, Editura Universităţii
Bucureşti, Bucureşti, 2006, p.95

13
În ce priveşte relaţia Bisericii cu poporul, indiferent de formele de stat ale societăţii
Ortodoxia a rămas fidelă unui "establishment", care are la bază principiul simfoniei24.
Cu toată evoluţia aceasta a creştinismului, relaţia lui cu statul bizantin, nu s-a putut să nu
apară greşeli în sânul Bisericii. Mulţi după a lor plăcere sau pentru a se afirma, susţineau cu tărie
cauza proprie care era contrară bisericii. Astfel au apărut greşelile dogmatice care poartă numele
de erezie.
În perioada de început al creştinismul se cunosc o serie de erezii care au fost combătute
fie prin sinoade locale, fie prin sinoade ecumenice. În perioada de până la sinodul IV ecumenic
de la Calcedon se cunosc următoarele erezii:
Montanism: mişcare cu caracter profetic si eshatologic, apărută in Frigia, Asia Mică
centrală, către 156, sub conducerea lui Montanus, fost preot pagin frigian, convertit la creştinism,
care susţinea că odată cu el începe în realitate epoca Paracletului (In 14, 15-17, 26), adică
lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Această lucrare la care sunt asociate două proorociţe,
Maximilla şi Priscila, constă în a redresa disciplina şi etica Bisericii, pregătind-o pentru primirea
Noului Ierusalim care se va stabili pe pământ la Pepuzia în Frigia. În acest scop, orice creştin
trebuia să exercite harismele sale, în special profeţia, şi să părăsească orice preocupare terestră,
practicând ascetismul, abstinenţa, postul, mărturisirea păcatelor zilnic. Montanismul propune
adepţilor săi martiriul ca semn al sfârşitului, cere separarea Bisericii de lume, încurajează
profeţiile şi preoţia femeilor. Datorita nonconformismului şi disciplinei sale rigoriste,
montanismul se organizează ca mişcare separată de Biserică, reuşind să câştige in 207 pe
scriitorul african Tertulian (150-255). Acesta a scris o serie de lucrări montaniste în care critica
serviciul militar, slujbele publice, morala conjugală şi disciplina penitenţială, practicate de
Biserică din timpul sau. Mişcarea n-a fost acceptată de Biserică din cauza abuzului cu harisme şi
a concepţiei sale, care punea la îndoială justificarea prin har si iertarea păcatelor dupa botezare.
Dupa anuI 500, mişcarea dispare.25
Modalism: erezie trinitară care apare în Asia Mica şi se dezvoltă la Roma, unde este
propagată de Praxeas, către 190, de Noetus si apoi de Sabelie (catre 200), de unde si numele de
"sabelianism". Potrivilt acestei concepţii, Dumnezeu S-a revelat succesiv în trei forme sau
modalităţi diferite: forma Tatalui, Care a creat lumea şi a dat legea; forma Fiului, Care a salvat
lumea; forma Duhului. În acest fel, persoanele divine nu sunt distincte în mod real, între Tatăl şi
Fiul neexistând nici o deosebire. Pentru Fotie, modalismul lui Sabelie, care afirma că Tatăl, Fiul
şi Duhul nu formează decât o singură persoană, deschide uşa iudaismului26.

24
G. Morocica, ,,Ereziile principale din perioada sinoadelor Ecumenice’’, Ed. Deisis,Sibiu, 2000. p. 167.
25
Dimitrie Boroianu, ,, Istoria Bisericei Creştine’’, Ed. Minerva, Bucureşti, 1893, p. 159
26
Daniel Vălean, ,,Erezii, controverse şi schisme în creştinismul secolelor I-XI’’, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009, p.67

14
Adopţianism: erezie apărutaă la Roma, datorită lui Theodotus (către 195), după care
Iisus, Care S-a născut miraculos dintr-o fecioară, a primit, la botezul Său în Iordan, Duhul Sfânt,
adică este Hristos. El a fost răstignit, a înviat şi a mântuit lumea prin ascultarea Sa. Pentru
desăvârşita Lui ascultare, Dumnezeu L-a adoptat ca Fiul Său. În acelaşi sens, Paul de Samosata
(260-272), episcop de Antiohia, susţine că Logosul care a locuit în Moise şi profeţi a sălăşluit în
omul Iisus, pe care Dumnezeu l-a adoptat după răstignire şi înviere şi i-a dat un fel de
dumnezeire. Iisus Se afla intr-o relaţie de iubire cu Dumnezeu, iar între Duhul Sfânt şi Iisus
exista numai o unitate de voinţă, o unitate morală, nu o unitate de substanţă.27
Donatism: mişcare schismatică ivită în Biserica africană, în jurul dlisputei despre
validitatea Tainelor şi vrednicia morală a savârşitorului.În 311, Caecilian este hirotonit episcop
de Cartagina, cu participarea lui Felix de Aptunga, compromis în timpul persecuţiilor; de aceea,
un grup declara invalidă alegerea acestuia, pe considerentul că Tainele administrate de un
episcop sau preot nevrednic, ori de unul care a fost hirotonit în mod nevrednic, nu sunt valide.
Numai Tainele săvârşite de preoţii cu caracter moral sfânt sunt efective. Schisma se produce în
momentul în care partea oponentă e condusă de Donatus, urmaşul lui Marjorinus, contra-
episcopul lui Caecilian. Ambele părţi apelează la împaratul Constantin. Acesta, nu numai că
reuneşte doua sinoade la Roma şi Arles, în 313, care declara valida alegerea lui Caecilian, dar
intervine direct în defavoarea donatiştilor. Donatus însuşi a fost înlaturat dupa ce donatistii au
fost declaraţi eretici iar bisericile lor au fost închise de Constantin.28
Mesalianism: (in limba siriacă înseamnă "rugători", de unde numele grec de evhiti) -
secta de asceţi apărută în Siria la sfârşitul secolului al IV-lea, sub conducerea lui Simeon de
Mesopotamia, care învăţa că harul şi pacatul coexistă în suflet şi după botez. Taina botezului n-ar
avea puterea să dezrădăcineze păcatul, care însa îşi menţine influenţa paralel cu energia nouă a
harului, creştinul fiind obiectul acestui dualism metafizic. Pariniţii ortodocşi, în chip special
Marcu Ascetul si Diadoh al Foticeii, au respins această concepţie, afirmând prezenţa reală,
exclusivă şi definitivă a harului în suflet, de la botez. Păcatul a fost evacuat, scos "afară"; harul
săIăsluieşte în mod tainic în inimă, centrul spiritual al omului, dar el se manifestă în mod
conştient prin practicarea virtuţilor, pe masura cresterii spirituale. Sfântul Macarie Egipteanul,
autorul "Omiliilor duhovnicesti", a fost acuzat de mesalianism latent, dar acuzaţia este
nedreaptă.29 .
Arianism. Învăţătura lui Arie (cca 256-cca 336), preot în Alexandria, discipol al lui
Lucian de Antiohia, acesta din şcoala lui Origen (185-254), care, invocând anumite texte biblice

27
Ibidem
28
Radu Voinescu, ,,Erezii pioase’’, Ed. Emia, Deva, 2005, p.91
29
Ibidem

15
(Pilde 8, 22 ; In 14, 28 ; 17, 3), susţine că fiinţa lui Dumnezeu este unica şi incomunicabilă, şi
trage concluzia că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. Separând firea Tatălui de cea a Fiului,
Arie face o diferenţă între "născut" şi "creat", de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu nu
în mod adevărat, prin naştere, ci este creat, de aceea El are un început. Arie a formulat erezia sa
spunând: "A fost un timp când Fiul nu era", adică Tatăl a existat înainte de, şi făra, Fiul. Fiul nu
este de aceeaşi natură cu Tatăl, dar se deosebeşte de celelalte creaturi. El e cea dintâi dintre
creaturi, întelepciunea creată sau "chipul" lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatăl a creat
celelalte creaturi.30
Deşi a fost aparat de Eusebiu, episcop de Nicomidia, Arie a fost vehement criticat de
episcopii Alexandru si Atanasie de Alexandria. Sinodul I ecumenic formulează răspunsul
ortodox împotriva ereziei ariene sub diverse expresii:" "Care din Tatăl S-a născut mai înainte de
toţi vecii", "născut, iar nu făcut", "cel ce este de o fiinţă cu Tatăl". Esenţa Fiului este identică cu
a Tatălui, iar naşterea Sa din Tatăl este din veci, ceea ce înseamnă că Tatăl n-a existat vreo dată
fară Fiul. Discipolii lui Arie s-au separat în două grupuri: unul care susţinea că nimic nu e comun
între Tatăl si Fiul (eunomieni); altul care accepta că Fiul are o esenţă asemănătoare cu cea a
Tatălui (homeeni). Disputa ariană nu se sfirşeşte cu Sinodul I Ecumenic (325), deoarece
arianismul este adoptat de către urmaşii împaratului Constantin, Constant (353-362) şi Valens
(364-378), care persecuta pe partizanii Crezului de la Niceea. Pentru unii părinţi ai Bisericii,
erezia lui Arie ar fi o urma târzie a politeismului păgân care, reducând divinitatea la o categorie
fizică, adoră creatura31. Pentru patriarhul Fotie, arianismul ar fi o tentativă de a introduce
elenismul în teologie, la care Biserica a rezistat combătând un pretins modalism, pe care
episcopul Alexandriei l-ar fi exprimat într-o omilie (ţinuta în 318) despre unitate în Treime, Arie
recurge la subordinaţianism hristologic, poate cea mai gravă erezie pe care o cunoaşte istoria
Bisericii.32
Nestorianism. Doctrina susţinută de patriarhul Nestorie al Constanrtinopolului (cca 380-
cca 440), discipol al lui Teodor de Mopsuestia, care atribuie lui Hristos două persoane: una
divina, Logosul sau Cuvântul, şi una umană, Iisus. Natura umană este distinctă şi independentă;
de aceea în Hristos există două subiecte. El a fost condamnat de Sinodul ecumenic din Efes (431)
pentru că refuza Fecioarei Maria titlul de "Născătoare de Dumnezeu" sau "(Maica lui
Dumnezeu". Un fel de dualitate în Hristos profesa şi Teodor de Mopsuestia (m. 428), care, spre

30
Dan Adrian Avram, ,,Aspecte ariene în telologia contemporană apuseană’’, Ed. Silvania, Zalău, 2009, p. 108
31
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, ,,Istoria bisericească universală’’, E.I.B.M.B.O.R,
Bucureşti, 1987, p. 317
32
Ibidem, 320

16
deosebire de şcoala din Antiohia, care profesa hristologia de "tip Hristos", insista asupra fiinţei
umane concrete a lui Iisus şi asupra independenţei acesteia.
Monofizism [o singură fire]. Erezie predicată de Eutihie (378-cca 454) călugar din
Constantinopol, discipol al patriarhului Chiril de Alexandria, învaţând că Hristos nu are decât o
singura fire (mono-physis), cea divină, întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent. Eutihie
refuză distincţia între "hypostasis" (ipostas, persoana) şi "physis" (natură, fire), spunând că dacă
Hristos e o persoană, El nu poate avea două naturi. Una din formele sub care a circulat după
Calcedon erezia lui Eutihie este monofizismul "severian" sau moderat, propus ca o formulă de
reconciliere între calcedonieni şi necalcedonieni de către Sever, patriarh de Antiohia (512 -538).
Într-adevăr, Sever condamna pe Eutihie, în schimb respinge Calcedonul deoarece acesta ar fi
reabilitat nestorianismul, care fusese respins de Sinodul din Efes (431). Pentru el, adevarata
doctrina hristologică ar fi exprimată în formula lui Chiril de Alexandria: „O singură fire întrupată
a lui Dumnezeu-Logosul".33
Apolinarianism. Erezie care poartă numele celui ce a susţinut-o, Apolinarie, episcop de
Laodiceea (m. cca 390). Acesta neaga prezenţa unui suflet uman în Hristos. Prieten al sfântului
Atanasie şi aparător al doctrinei de la Niceea, Apolinarie afirma că Hristos este radical deosebit
de noi făcându-Se întru "asemanarea" oamenilor. Deoarece trupul omenesc nu poate exista prin
el însuşi, are nevoie de un principiu animator în om, acest rol îl joacă sufletul, dar în cazul lui
Hristos, sufletul e înlocuit de Logosul divin. Logosul e principiul de viaţă atât al fizicului cât şi al
psihicului. Trupul lui Iisus e viu prin Cuvântul dumnezeiesc, nu prin suflet raţional uman. Astfel,
Hristos nu a avut suflet raţional sau minte şi voinţă. Biserica nu a acceptat această invăţătură,
deoarece concluzia ei e radicală: nu numai că Hristos ar fi avut în această situaţie o umanitate
anormală, dar El nu ar mai fi om real. Or, în întruparea Sa, Hristos Şi-a asumat firea umană în
integritatea ei, inclusiv sufletul raţional şi vointa. Insuşirile firii umane n-au fost distruse, ci
răscumparate şi afirmate tocmai pentru că au fost unite cu Cuvântul. Hristologia apolinaristă,
prin concluzia ei că Hristos nu are o fire umană deplină, revenea la arianism34.
Gnosticism [cunoaştere secretă, iniţiere]: doctrina sincretistă, compusă din elemente ale
religiilor de mistere foarte populare iîn India, Babilonia şi Persia, mituri ale filozofiei greceşti
asociate cu unele idei creştine luate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comunaă a sistemelor
gnostice, fie precreştine, paracreştine sau creştine, este dualismul între fiinţa divina originară,
inaccesibilă şi o serie de emanaţii (pereche) rele care ajung în lume şi în materie. Sistemul lui
Valentin, creştin din Alexandria, care a expus învatatura sa la Roma în acelaşi timp cu Marcion,

33
Liviu Petcu, ,,Despre credinţa Ortodoxă şi despre erezii’’, Ed. Basilica, Bucureşti, 2010, p.259
34
Pr. Prof. Ion Bria, ,,Controverse cu caracter de erezie şi schisme în perioada 150-550’’, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti 1981, p. 179

17
între 135-160, este centrat pe ideea de "pliroma". Cuvântul-Mântuitorul nu este acelaşi cu
Dumnezeu-Creatorul, ci o emanaţie spirituală, care a trecut prin Fecioara Maria ca apa prin
conductă, nu a murit fizic şi nu a înviat. Mântuirea este un act de cunoaştere revelată, necesară
revenirii în armonia pliromei.35.
Printre reprezentanţii gnosticismului creştin din perioadele apostolice şi post-apostolice se
numară: Simon din Samaria (magician), Nicolae, fondatorul sectei nicolaiţilor, Cerint,
contemporan cu apostolul Ioan, Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din
Alexandria (cca 125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (nascut cca .85),
Bardesan din Edessa (n. 154).

35
Henri-Charles Puech, ,,Despre gnoză şi gnosticism’’, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p.173

18
6. Definiţia de la Calcedon şi urmările ei asupra Bisericii

Această definiţie Îl mărturiseşte pe Hristos ca fiind: „Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul


nostru Iisus Hristos, desăvârşit pe Acelaşi în dumneteire şi desăvârşit pe Acelaşi în omenitate,
Dumnzeu adevărat şi om adevărat pe acelaşi din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl
după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi pe Acelaşi după omenitate, după toate asemenea nouă
afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl după dumnezeire, în zilele de pe urmă
Acelaşi pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Maria Fecioara, Născătoare de
Dumnezeu după omenitate; pe unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul născut cunoscut în
două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea firilor nefiind
desfiinţată nicidecum din cauza unirii, ci salvându-se mai degrabă proprietatea fiecărei firi şi
concurgând într-o persoană şi într-un ipostas, nu împărţit şi divizat în două persoane, ci pe
unul şi Acelaşi Fiu, Unul născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos, precum
ne-au învăţat de la început prooroci despre El şi Însuşi Iisus Hristos şi ne-a predat Simbolul
Părinţilor.” 36
Definitia doctrinară şi identificarea unora dintre elementele ei — se arată mai intâi partea
finală a definiţiei care a oferit şi oferă încă prilejurile cele mai numeroase de discuţie
acelora care, din epoca patristică şi pînă astăzi, s-au ocupat şi se ocupă cu ea pentru diferite
motive, deosebi pentru a apropia şi a reuni pe necalcedonieni cu calcedonienii, sa u cel puţin
pentru a face posibilă o coexistenţă paşnică suportabilă ître ei: (Sinodul) se opune acelora
oare încearcă să împartă taina întrupării în doi Fii, îndepărtează de la adunarea pentru cele
sfinte pe cei care îndrăznesc să afirme că dumnezeirea Unuia-Născut este părtiitoare şi stă
împotriva celor care născocesc amestecul sau contopirea celor două firi ale lui Hristos.
Sinodul respinge pe cei care în nebunia lor susţin că chipul de rob luat de Hristos din noi
este de esenţă ce-rească sau de altă esenţă decît a noastră.
El anatematizează pe cei care susţin basmul că au fost două firi ale Domnului înainte
de unire, dar imaginează că după unire a fost o singură fire. Urmând Sfinţilor Părinţi, noi toţi,
unanimi, învăţăm şi mărturisim unul si acelaşi lucru, Domnul nostru Ilsus Hristos,
desăvîrşit în dumnezeire, desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, din
suflet raţional, trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după umnitate,
asemenea nouă în toate afară de păcat, născut înaintea veacrilor din Tatăl după dumnezeire,
iar în zilele după urmă (născut) după umanitate din Fecioara Maria, Născătoare de
Dumnezeu, pentru noi şi pentru a noastră mântuire. (Mărturisim) omul şi acelaşi Hristos lisus,

36
Ioan Caraza, ,,Sinodul Ecumenic de la Calcedon’’, Ed. Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2000, p.201

19
Fiu,. Domn, Unul-Născut, cunoscut .in două firi, neamestecat, neschimbat, neimpârţit,
nedespărţit. Deosebirea firilor nu a fost suprimată din cauza unirii, ci s-a păstrat, dimpotrivă,
proprietatea fiecărei firi care se unesc una cu alta într-o singură persoană şi întrec singură
ipostază. (Mărturisim) nu un (Fiu) împărţit sau despărţit în doua persoane, ci unul şi acelaşi Fiu,
Unul-Născut Dumnezeu Logosul, Domnul Iisus Hristos, cum au prezis de mult proorocii despre
El, cum însuşi Domnul lisus Hristos ne-a învăţat şi cum Simbolul Părinţilor ne-a transmis. 37
Aceste diferite puncte de învăţătură o dată hotărâte şi formulate CU toată atenţia şi cu toată
precizia posibilă, Sfântul şi Ecumenicul Sinod declară că nu-i permis nimănui să
propovăduiască o altă credinţă sau s-o predice altora. Cât despre cei care ar îndrăzni fie să
alcătuiască o altă învăţătură, fie să prezinte, să propovăduiască sau să pună în circulaţie un
alt simbol pentru cei care doresc să revină din elenism sau din iudaism, sau din orice altă erezie
la cunoaşterea adevărului, dacă sunt episcop! sau clerici să fie caterisiţi, episcopii din episcopat,
iar clericii din rangul lor, dacă sunt călugări sau laici, să fie anatematizaţi 38.
Esenţialul pe care trebuie să-l reţinem este că cu toate criticile care i s-au făcut şi i se
mai fac încă, îndeosebi cu privire la dozajul şi termino logia elementelor doctrinare,
definiţia hristologică a Calcedonului e o capodoperă de gândire şi evlavie printre celelalte
formule dogmatice. Elementele sale componente sunt o moştenire de la Părinţii anteriori, mai
ales de la Capadocieni şi de la Sfântul Chiril, toţi ucenici ai ace leiaşi şcoli alexandrine, la care
s-a adăugat Leon, a cărui concepţie teologică e larg dominată de acelaşi spirit alexandrin.
Folosirea termenilor fire şi ipostată, persoană, unire, consubstanţial, cele patru adverbe, Maica
Domnului, ca şi elaborarea doctrinară ea însăşi sunt opera Părinţilor sinodali.
Receptarea Sinodului de la Calcedon prin hotărârile şi consultaţiile împăraţilor, constă în
faptul că sinoadele ecumenice erau convocate de către împăraţi şi tot ei ratificau hotărîrile
aceistora. Aceste hotărâri aveau o importanţă politică pentru pacea şi bunăstarea imperiului,
cum se adeverise încă din vremea primului Sinod Ecumenic. Cu prilejul convocării Sinodului
al lIl-lea Ecumenic (Efes, 431), împăratul Teodosie al II-lea precizase că bunăstarea
imperiului depindea de religie, că el, împăratul, făcea legătura naturală între religie şi
bunăstarea popoarelor sale, că păstra şi menţinea inviolabilă armonia celor două ordini, ca
mediator oficial între Dumnezeu şi oameni, slujind Providenţa divină şi veghind la interesele,
statului.39 Din această concepţie a ieşit probabil edictul imperial din 7 februarie 452 cu privire
la Sinodul de la Calcedon, specificând că ceea ce acest Sinod a definit în timpul din urmă cu
37
I. G. Coman, ,,Definiţia doctrinară de la Calcedon şi receptarea ei în Biserica Ortodoxă orientală’’, Ort. nr. 4,
1969, p. 495
38
Ibidem, p. 496
39
Pr. Prof. N. Chiţescu , ,,Deosebirea dintre oros şi canon şi însemnătatea ei pentru recepţia Sinodului de la
Calcedon’’, Ort. nr. 3, 1970, p. 361

20
privire la credinţa creştină este conform învăţăturii celor 318 Părinţi şi rânduielilor statornicite
de către cei 150 de Părinţi.
În partea finală a hotărârii sale, Calcedonul observă că diferitele elemente ale
doctrinii lui au fost determinate şi analizate cu toată atenţia şi toată precizia posibilă.
Prin aceasta Sinodul îşi face o autorecomandare pentru a inspira încredere cititorilor care
aveau să devină primitori ai hotărârilor respective în preambulul definiţiei. Sinodul se
alătură cu fermitate primelor trei Sinoade Ecumenice, invocând ortodoxia credinţei lor şi pe
aceea a propriei sale învăţături. El nu se teme să adauge la autoritatea Sinoadelor anterioare
propria sa autoritate pe care o împleteşte cu Ortodoxia şi autoritatea sinoadelor
precedente, în fond, problematica Sinodului al IV-lea continua pe aceea a Sinodului al III-
lea Ecumenic.
La această autoreceptare mai mult sau mai puţin formală, prin autoaprecieri
exterioare, se alătură, confirmând o autoreceptare interioară păstrată în ţinuta lucrărilor.
După lectura formulei, textul micuţei prezintă pe toţi episcopii strigând: „Aceasta este
credinţa Părinţilor; mitropoliţii să subscrie imediat în prezenţa magistraţilor; ceea ce a fost
bine definit nu suferă amânare e credinţa Apostolilor şi noi aderăm toţi la ea, noi credem toţi în
ea40. În prezenţa lui Marcian, membrii Sinodului declară : „Toţi suntem de acord, toţi am semnat-
o în unanimitate, toţi sîntem ortodocşi, aceasta e credinţa Părinţilor, cre dinţa Apostolilor,
credinţa ortodocşilor. Această credinţă a mântuit lumea”41
Sinoadele Ecumenice următoare, îndeosebi al V-lea, fac celui de-al IV-lea o primire
deosebită şi-i asigură o receptare substanţială, de fond. După ce a anatematizat cele Trei
Capitole şi nestorianismul foarte adesea pus în paralelă cu Calcedonul, hotărârea Sinodului, al V-
lea Ecumenic (Constantinopol, 553} continuă; „Mărturisim din nou că primim, cele patru sfinte
Sinoade, adică acela de la Niceea, acela de la Constantinopbl, primul de la Efes şi pe cel de.la
Calcedon şi că am propovăduit şi propovăduim ceea ce una şi aceeaşi credinţă a definit.
Socotim ca străini de Biserica universală pe acei care nu primesc aceste lucrurL O dată cu
toţi ereticii osândiţi şi anatematizaţi de cele patru sfinte Si noade menţionate şi de Biserica
universală şi apostolică, noi condamnăm, şi .anatematizăm şi .pe Teodor etc.”42 Îndeosebi
împăratul Justinian preşedintele real al Sinodului al V-lea Ecumenic, a subliniat atât ca om. de
stat cât şi ca om.al Bisericii .însemnătatea şi receptarea Calcedonului.. El declară anume : „în ce
ne priveşte... noi am socotit ca misiune a. noastră principală să restabilim unirea între Biserici
şi să facem să se recunoască pretutindeni Sinodul de la Calcedon şi cele.trei Sinoade care l-au

40
I. Mihalcescu, ,,Istoria Bisericească, până la 1054’’, Bucureşti, 1911, p. 152
41
Ibidem
42
Constantin Dron, ,,Sinoadele Ecumenice’’, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1935, p.344

21
precedat. Am câştigat un mare număr de adversari ai acestui Sinod, am exilat pe cei îndârjiţi şi
armonia a reapărut în Biserică”. Şi: „Vă asigurăm că noi ţinem în chip neabătut la hotărârile
celor patru Sinoade şi că urmăm în totul pe Sfinţii Părinţi: Atanasie, llarie, Vasile,. Grigorie
Teologul, Grigorie de Nisa, Ambrozie, Teofil, loan (Gură de Aur) de Constantinopol, Chiril,
Augustin, Proclu, Leon şi scrierile lor asupra credinţei ortodoxe”43 . Cu obişnuitul său simţ pentru
Ortodoxie, Justinian citează doisprezece Părinţi, după numărul Apostolilor. Grigorie cel Mare
şi Isidor de Sevila numără Calcedonul printre cele patru Sinoade pe. care ei le compară cu
cele patru Evanghelii şi cu cele patru fluvii ale paradisului. Caracterul ecumenic .al
Sinodului de la Calcedon era astfel recunoscut. Însuşi canonul 28 a fost confirmat de Justinian
în Novela 131.
Receptarea Calcedonului de către Sinoadele Ecumenice şi locale a fost
confirmată şi de credincioşi care, paralel cu sinoadele, împreună cu acestea şi între ele, au
contribuit la .acceptarea hotărârilor sinodale. Cităm, între . altele, mişcarea credincioşilor din
Constantinopol care a obligat pe patriarhul loan să recunoască solemn Sinodul de la Calcedon,
sau mişcarea care a susţinut pe patriarhul Acaciu, calcedonianofil, contra împăratului uzurpator
Vasilisc;

43
Teodor M. Popescu, ,,Condiţiile istorice ale formării vechilor Biserici orientale’’, în Ort., 1970, nr. 1, p. 37

22
7. Conluzii

La originea Bisericii creştine, înfiinţată de Sfinţii Apostoli după învaţătura şi puterea


Mântuitorului, stă un fapt extraordinar: pogorârea Sfintului Duh asupra lor. Dupa zece zile de la
Înalţarea Mântuitorului la ceruri, la sarbătoarea Cincizecimii, Apostolii se aflau cu toţii împreună
in acelaşi loc si asupra lor s-a pogorât puterea Duhului Sfânt în forma de „limbi ca de foc, care
au şezut pe fiecare dintre ei” (Fapte 2, 3) şi le-a dăruit puteri şi haruri supranaturale pentru
îndeplinirea misiunii lor dumnezeieşti în lume. „Si s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început
sa vorbească in alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grai2 (Fapte 2,4).
În urma acestui eveniment extraordinar, Sfântul Apostol Petru, plin de curaj şi
îndrazneală, a ţinut mulţimii de iudei si de prozeliţi, adunaţi cu ocazia praznicului Cincizecimii la
Ierusalim, o cuvântare înflacarată, în care avem un tip de predică apostolică. Astfel a luat fiinţă,
la Ierusalim, prima comunitate creştină constituită din iudei si prozeliţi din Palestina si din
împraştiere. Iar ei stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, in frângerea pâinii si in
rugaciuni. Aceşti primi creştini continuau să meargă la templu, pentru rugăciune, dar constituiau
o comunitate proprie, având un cult special, frângerea pâinii in casa. Un suflu de pietate şi de
curată dragoste fraţească unea pe toţi credincioşii, caci toţi staruiau intr-un cuget şi întru curăţia
inimii.
Potrivit tradiţiei creştine, ierarhii bisericeşti sunt moştenitorii şi transmiţătorii acestui har
apostolic din generaţie în generaţie. Se spune că, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, Petru, cel mai
în vârstă dintre Apostoli, a ţinut o cuvântare, în urmă căreia s-au convertit la credinţă creştină
3.000 de suflete. Aceştia au alcătuit prima Biserica creştină la Ierusalim, numită şi Maică tuturor
Bisericilor.
Căpătând puterea de a vorbi în limbi străine, ucenicii au început să facă cunoscută
învăţătură Mântuitorului către neamuri, spre mirarea multor oameni aflaţi în Ierusalim, deoarece
ei erau ştiuţi că fiind evrei simpli, în nici un caz preocupaţi de învăţarea limbilor străine.
Biserica spune că toţi creştinii primesc darul Sfântului Duh odată cu botezul. Astfel,
aceştia devin purtători de Duh, iar trupul lor devine - cum spunea Sfântul Pavel - "templul
Sfântului Duh" (I Cor. 6, 19).

23
8. Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008,


2. Avram, Dan Adrian, ,,Aspecte ariene în telologia contemporană apuseană’’, Ed.
Silvania, Zalău, 2009,
3. Boroianu, Dimitrie, ,, Istoria Bisericei Creştine’’, Ed. Minerva, Bucureşti, 1893,
4. Branişte, Pr. prof. Ene, Arhim. prof. Ghenadie Niţoiu, Pr. prof. Gheorghe
Neda, ,,Liturgica teoretică’’, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2002,
5. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, ,,Dictionar de Teologie Ortodoxă’’, Bucureşti, 1981,
6. Idem, ,,Controverse cu caracter de erezie şi schisme în perioada 150-550’’,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1981,
7. Caraza, Ioan, ,,Sinodul Ecumenic de la Calcedon’’, Ed. Episcopiei Sloboziei şi
Călăraşilor, Slobozia, 2000,
8. Chiţescu, Pr. Prof. N., ,,Deosebirea dintre oros şi canon şi însemnătatea ei pentru
recepţia Sinodului de la Calcedon’’, Ort. nr. 3, 1970,
9. Coman, I. G., ,,Definiţia doctrinară de la Calcedon şi receptarea ei în Biserica
Ortodoxă orientală’’, Ort. nr. 4, 1969,
10. Danielou, Jean, Biserica începuturilor, de la origini pana la sfârşitul secolului
III, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2006,
11. Dron, Constantin, ,,Sinoadele Ecumenice’’, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1935,
12. Dură, Pr. asist. Nicolae, ,,Biserica creştină în primele patru secole. Organizarea
şi bazele ei canonice’’, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1982, .
13. Mandă, Beatrice, ,,Sinoadele Ecumenice în Bizanţ’’, Ed. Mirador, Arad, 2010,
14. Măliniş, Ioan Marian, ,,Regeste imperial şi patriarhale privitoare la Sinoadele
Ecumenice’’, Ed. Presa Universitară Cluj, Cluj-Napoca, 2009,
15. Mihălcescu, I., ,,Istoria Bisericească, până la 1054’’, Bucureşti, 1911,
16. Mircea, Magistrand Pr. I., Organizarea Bisericii şi viaţa primilor creştini după
Faptele Apostolilor, Studii Teologice, seria a II-a, anul VII, nr. 1-2, ianuarie –
februarie, Bucureşti, 1955,
17. Morocica, G., ,,Ereziile principale din perioada sinoadelor Ecumenice’’, Ed.
Deisis,Sibiu, 2000,

24
18. Petcu, Liviu, ,,Despre credinţa Ortodoxă şi despre erezii’’, Ed. Basilica,
Bucureşti, 2010,
19. Popescu, Teodor M., ,,Condiţiile istorice ale formării vechilor Biserici orientale’’,
în Ort., 1970, nr. 1,
20. Preda, Constantin, Credinţa şi viaţa Bisericii primare. O analiză a Faptelor
Apostolior, Studii Teologice, seria a II-a, anul LIV, nr. 1-2, ianuarie – iunie,
Bucureşti, 2002,
21. Puech, Henri-Charles, ,,Despre gnoză şi gnosticism’’, Ed. Herald, Bucureşti,
2007,
22. Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Milan Şesan, Teodor Bodogae, ,,Istoria
bisericească universală’’, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1987,
23. Rămureanu, Pr. prof. Ioan, ,,Istoria Bisericească Universală’’, E.I.B.M.B.O.R,
Bucureşti, 2004,.
24. Rămureanu, Pr. prof. Ioan, Pr. prof. Milan Şesan, Pr. prof. Teodor Bodogae,
,,Istoria Bisericească Universală’’, vol. 2, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1993,
25. Tudor, Pr. Drd. Alexandru, Viaţa sacramentală a Bisericii în Faptele
Apostolilor,Studii Teologice, seria a II-a, anul XXXII, nr. 1-2, ianuarie-februarie,
Bucureşti, 1980,
26. Vălean, Daniel, ,,Erezii, controverse şi schisme în creştinismul secolelor I-XI’’,
Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009,
27. Voinescu, Radu, ,,Erezii pioase’’, Ed. Emia, Deva, 2005,

25