Munții Făgăraș

Munții Făgăraș reprezintă un masiv muntos care face parte din Carpații Meridionali, și în care

se află cel mai înalt vârf montan din România, vârful Moldoveanu, cu altitudinea de 2.544 de
metri. Până în perioada interbelică Vârful Negoiu, cu o altitudine de 2.536 de metri, era
considerat cel mai înalt vârf din Carpați, exceptând vârfurile din Munții Tatra.

„Munții Făgărașului se numesce șirul de munți din Carpații sudici, care se extinde de la pasul
Turnului-Roșu până la Piatra Craiului. În ei se află multe lacuri de munte și un singur pas, care
trece în România[1]; pasul Breaza. Grupele mai însemnate sunt de la vest spre est: grupa Surului,
cu piscul Suru, 2288m; grupa Negoiului, cu piscul Negoiul mare, cel mai înalt pisc al
Transilvaniei, 2536m; munții Cârțișoarei, cu Vânătoarea lui Buteanu, 2510m; munții Arpașului,
cu Arpașul mare sau Vârtop; munții Ucei; munții Viștei cu Colțul Viștea Mare, 2520m[2]”

—Enciclopedia Română, Sibiu, 1900, Tomul al II-lea, Editura și tiparul lui W. Krafft.

Geografie

Poziționare regională

Masivul Făgăraș, de la est la vest măsoară în linie dreaptă, aproximativ 70 de km iar de

la nord la sud circa 45 km. Munții Făgăraș seamănă cu o imensă coloană vertebrală orientată de
la est la vest având „coastele” (culmile) orientate către nord și respectiv, sud. Culmile din partea
nordică sunt cu mult mai scurte și mai abrupte decât cele din partea sudică, care sunt foarte lungi
și domoale.

Munții Făgăraș sunt delimitați la vest de Valea Oltului, iar la est de râul Bârsa Groșetului și Râul
Dâmbovița. La nord sunt delimitați, printr-un mare abrupt tectonic, de Depresiunea Făgărașului,
cunoscută și sub denumirea de Țara Oltului. Înspre nord, pe o distanță de doar 8–10 km,
diferența de nivel atinge peste 2.000 de metri. Spre sud, delimitarea este mult mai puțin
accentuată, fiind făcută, după culmi lungi 30–40 km
(Olanului, Robița, Scărișoara, Nisipuri, Zârna, etc.), de
șirul depresiunilor Câmpulung, Brădetu, Arefu și Jiblea.

Munții Făgăraș văzuți dinspre nord (dinspre Olt)

Vârful Negoiu
Custura Sărății, Munții Făgăraș

Suprafața totală acoperită de munții Făgăraș este peste 2.400 km², fiind, spre comparație, de circa
7,5 ori mai mare decât a munților Bucegi. Pe cuprinsul întinderii masivului Făgăraș se găsesc
8 vârfuri de peste 2.500 de metri: Moldoveanu cu 2.544 m, Negoiu cu 2.535 m, Viștea Mare cu
2.527 m, Călțun-Lespezi cu 2.522 m, Vânătarea lui Buteanu cu 2.507 m, Cornu Calțunului
cu 2.510 m, Hârtopu cu 2.506 m, Dara cu 2.501 m. Există, de asemenea, 42[3] de vârfuri având
peste 2.400 m și mai mult de 150 de vârfuri de peste 2.300 m.

Aceste vârfuri sunt separate între ele prin șei adânci, unele coborând până sub 2000 m altitudine
(Curmătura Zârnei: 1.932 m).

Această densitate de culmi, abrupturi, vârfuri și înălțimi, i-au atras masivului și denumirea
de Alpii Transilvaniei, expresie atribuită savantului francez Emmanuel de Martonne.

Din creasta masivului se desprind către nord și sud, ca niște puternice contraforturi de piatră, un
mare număr de spinări prelungi (picioare de munte) dispuse aproape perpendicular pe creastă.
Ele au lungimi și mai ales înfățișări diferite, după cum sunt orientate spre nord sau spre sud.
Ramificațiile nordice sunt în mare parte abrupte și stâncoase în apropierea crestei, domolindu-se
numai sub mantia pădurilor de conifere, care apar imediat ce înălțimea scade sub 1.700 m. O altă
caracteristică a acestor ramificații constă în aspectul lor de muchie foarte îngustă și pe alocuri
zimțată (de exemplu Muchia Albota).

În contrast izbitor cu ramificațiile nordice, spinarile ce se desfac din creastă spre sud (Muntenia)
sunt mai lungi și mai domoale, în parte acoperite de pășuni întinse.
Creasta principală și ramificațiile nordice ale Munților Făgăraș supuse acțiunii curenților, precum
și dezagregărilor produse de îngheț și dezgheț, formează în unele locuri custuri foarte înguste, șei
crenelate, cum sunt :Portița Arpașului cu Fereastra Zmeilor, șeile dintre văile Șerbotei (nord),
izvoarele Scara și Negoiu (sud).

O altă caracteristică a acestor munți o constituie numeroasele circuri glaciare, precum și lacurile
alpine situate la mari altitudini. Unele din aceste lacuri sunt alimentate de izvoare subterane.

Văile care coboară către nord (Transilvania), urmează în marea lor majoritate o direcție aproape
perpendiculară față de linia crestei, iar apele lor sunt silite - din cauza pantei foarte înclinate - să
coboare în salturi, formând numeroase cascade. Printre văile cele mai pitorești se numără: văile
Moașei, Șerbotei, Bâlei, Brezcioarei, Ucei Mari și Ucișoarei, Sâmbetei.

Munții Făgăraș sunt traversați de cea de-a doua dintre cele mai înalte șosele din
România, Transfăgărășanul.

Rezervațiile naturale din masivul Făgăraș sunt puține față de bogăția de plante endemice și de
arii peisagistice splendide.

 Golul alpin și lacul Bâlea. Având o suprafață de 120,45 ha, rezervația cuprinde un

teritoriu străjuit la sud de vârfurile Vânătarea lui Buteanu (2.508 m), Capra (2.450 m)
și Paltinu Mare (2.480 m), pe flancul vestic de Muchia Buteanu, iar pe cel estic de
Muchia Bâlea. Rezervația include în circul glaciar Bâlea, lacul glaciar cu același nume,
cel mai mare lac glaciar al Munților Făgăraș.

 Rezervația Arpășel. Având o suprafață de 736 ha, rezervația Arpășel este situată pe

versantul nordic al Munților Făgăraș, cuprinzând etajul alpin, subalpin și montan
superior, de la 2.500 m la 1.000 m altitudine.

 Calcarele de la Turnu Roșu. Aflată în apropierea localității Turnu Roșu, cuprinde o fâșie

de calcare suprapuse pe șisturi cristaline. În aceste calcare sunt incluse bogate depozite de
fosile, interesante din punct de vedere științific.

Climă

Masivul are o climă aspră, cu caracteristici subpolare. Temperatura scade cu creșterea altitudinii.
Valoarea medie anuală a crestei atinge -2 grade Celsius. Temperatura variază între +20 și -38
grade Celsius. Sunt rare zilele când deasupra Munților Făgăraș cerul este complet senin. Masivul
își formează și nori proprii! Aici sunt înregistrate cele mai mari valori ale precipitației, ajungând
la 1400 mm/an. Iarna se produc multe avalanșe, care fac imposibilă inclusiv circulația pe drumul
alpin, Transfăgărășanul, care din 1974 traversează masivul.

Geologie

Fereastra Zmeilor

Munții Făgăraș sunt constituiți în totalitatea lor din roci metamorfice, denumite șisturi cristaline.
Distribuția generală a diferitelor varietăți de roci este în fâșii orientate de la est la vest.Cea mai
sudică este formată din gnaisuri: roci de culoare deschisă, dure, în care benzi albe
de cuarț și feldspat alternează cu benzi întunecate de mică neagră. Aceste gnaisuri se pot urmări
din Valea Oltului, la Robești, prin localitatea Cumpăna pe Argeș (de unde își trag și numele de
„gnaisuri de Cumpăna”), ajugând apoi să taie Creasta Muntelui Oticu (care unește Vârful Brătilei
cu Muntele Iezer), în locul numit Colții Cremenii. Mai departe, spre est, ele urmează versantul
sudic al Dâmboviței, apoi o traversează și, prin Muntele Lerescu, ajung în Valea Bârsei la
Rudărița, de unde se îndreaptă spre nord-est, către localitatea Holbav[4].

La nord de această fâșie a gnaisurilor de Cumpăna-Holbav urmează o a două, formată din roci
puternic șistoase și lucioase, ce se găsesc alături de cuarț: sunt micașisturile, în constituția cărora
intră uneori și nodule roșcate-închis de granați[4].

Alternând cu aceste micașisturi, care ocupă toată creasta principală, apar, în special, în partea de
vest a Munții Făgăraș, amfibolite (roci de culoare închisă datorită predominanței unui mineral
negru-verzui din grupa amfibolilor) și calcare cristaline albe (de exemplu: marmurele
din Fereastra Zmeilor, din Valea Moașa Sebeșului, Piatra Albă, Muntele Albota, Valea
Brezcioarei)[4].

Ultima zonă, cea mai dinspre nord, formează o parte din versantul nordic al masivului muntos.
Sunt roci mai slab metamorfozate decât cele amintite și anume șisturi argintii sau verzui, cu luciu
mai puțin pronunțat. Intercalațiile de calcare sunt în această zonă mai rare.

Toate rocile enumerate, care formează Munții Făgăraș, nu apar la lumină decât în anumite
puncte, acolo unde ele nu sunt ascuse de solul vegetal.

Blocul cristalin al Munților Făgăraș a început să se ridice față de relieful înconjurător la

începutul erei terțiare. Ca și întregul lanț al Carpaților Meridionali, ridicarea a avut loc în trei
etape succesive (în Eocen, în Miocen și în Pliocen). În fiecare din aceste etape s-au creat
platforme de eroziune, ce se mai recunosc astăzi pe creste sub forma unor suprafețe aproape
plane, fracționate de văi (de exemplu: creasta principală în Vârful Brătilei și în Vârful Comisul)
[5]
.

Creasta Făgărașului de pe Moldovanu 1 decembrie 2018

Vârfuri

Lista vârfurilor din munții Făgăraș cuprinde nu mai puțin de 107 vârfuri cu înălțimi de peste
2.000 de metri, dintre care 40 de vârfuri cu înălțimea peste 2.400 de metri și 8 vârfuri peste 2.500
de metri, inclusiv cel mai înalt vârf din România, Moldoveanu. Mai jos au fost menționate numai
vârfurile de peste 2 400 metri. Pentru o listă completă, a se vedea Lista vârfurilor muntoase din
România după înălțime.

Floră[modificare | modificare sursă]

Haina vegetală a Masivului Făgăraș este foarte bogată și variată. Păduri compacte acoperă
pantele munților până la o înălțime de aproape 1.700 m, iar întinse fânețe și poieni - împodobite
cu tot felul de flori - împânzesc malurile văilor, luminișurile pădurilor sau plaiurile ondulate de
sub centura împădurită a masivului.

Dincolo de regiunea fânețelor începe pădurea de fag, care acoperă în mare parte poalele
masivului. Fagul se dezvoltă aici puternic, înalt și drept, alcătuind codrii cu adevărat măreți.
Pentru frumusețea pădurilor de fagi argintii de pe Valea Bâlei ca și pentru celelalte valori
turistice ce se găsesc de-a lungul ei (stâncării, lacuri și cascade), această vale a fost declarată de
Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii rezervație naturală. În luminișurile pădurilor de
fag ca și pe malurile apelor se
întâlnește salcia căprească, mesteacănul, plopul tremurător, aninul, zmeurul, murul.

În partea superioară a pădurii, fagul se amestecă cu bradul, ce apare destul de rar. În schimb,
locul său este luat de molid, care ocupă toată regiunea păduroasă, de la 1.100 până la aproape
1.700 m altitudine.

În afara de acești doi reprezentanți ai coniferelor, în Făgăraș se mai întâlnesc și alte esențe
rășinoase. Astfel, zada sau laricele (pe Valea Brezcioarei), pinul (pe Valea Caselor, pe Muntele
Clăbucet), tisa (în număr mai mare pe Muchia Moașei), rare exemplare de zâmbru, și destul de
des jneapănul (pe Muchia Moșului). Dintre acestea, zada, tisa și zâmbrul sunt specii ocrotite prin
lege.

Deasupra molidișului începe golul alpin, deseori întrerupt de aglomerări numeroase de jnepeni,
ienuperi, afine și merișor. Golul alpin este în mare parte acoperit cu pășuni (în special pe
versantul sudic al masivului) oferind o hrană abundentă numeroaselor turme de oi. Tot în această
zonă se întâlnesc felurite specii de flori, unele mai frumoase și mai interesante ca altele: smirdar,
campanule (clopoței pitici), gențiene, nu-mă-uita, panseaua de munte (trei-frați-pătați), rușulița,
garofița de munte, omagul. Dintre florile ocrotite prin lege menționăm: Floarea-reginei,
cunoscută și sub denumirea de „floarea de colț”, sângele voinicului, iedera albă. La jumătatea
lunii iunie, sus în golul alpin înflorește bujorul de munte (Rhododendron kotschyi), care se
prezintă sub forma unei inflorescențe parfumate, de un roșu aprins, care îmbracă muntele precum
o pătură ce se vede la mare distanță, iar când adie vântul dă senzația că arde muntele. Localnicii,
în ultima sâmbătă din luna iunie obișnuiesc să urce, cu mic cu mare, la sărbătoarea bujorului.

Faună
Lanțul Munțiilor Făgăraș adăpostește o faună bogată, atât în zonele subalpine, acoperite de cele
mai multe ori de păduri întinse, cât și în zonele golului alpin. Dintre mamifere ursul
carpatic (ocrotit de lege) este cel mai reprezentativ, menținându-și adăposturile în numeroase
regiuni de la limita superioară a pădurilor de conifere. În pădurile de altitudine mai
joasă, mistreții oferă încă un vânat prețios, atât în ținuturile nordice ale masivului, cât și în cele
sudice. Jderul și râsul se întâlnesc mai rar. În schimb, veverița apare mai pretutindeni în calea
drumețului, în regiunile forestiere, unde nelipsită este și vulpea. Cerbi și căprioare dau farmec
pădurilor de la poale. Lupul este prezent și el în aceste locuri.

Multe păsări înfrumusețeză viața pădurii: se întâlnesc forfecuțe, cintezoi, cojoaice de

munte, ciocănitoare, sturzi, codobaturi de pădure, mierle. Cocoși de munte și ierunci se
adăpostesc prin desișuri. Dintre păsările răpitoare trăiesc în masiv: ulii, șoimi, acvile de
pădure sau pajure, vânturei, și mai rar vulturi de stâncă. Numeroase reptile, unele inofensive
ca șopârlele de munte, gușterii precum și batracienii, cum sunt salamandrele, mișună prin
covoarele de frunziș mort. În unele locuri, pe versanții orientați spre soare, viețuiesc și vipere.
Multe din pâraiele de munte și lacurile alpine sunt astăzi repopulate cu păstrăvi. Pe culmi
trăiește capra neagră, ocrotită prin lege.