Sunteți pe pagina 1din 10

SCOALA NATIONALA DE STIINTE POLITICE SI

ADMINISTRATIVE

Dreptul de proprietate intelectuala – Dreptul de autor –


Master Comunicare Manageriala si Resurse Umane

1
Dreptul de proprietate intelectuala
Dreptul de autor

Istoria proprietăţii intelectuale ne poartă înapoi la primele elemente înregistrate ale


istoriei omenirii, deşi la prima vedere procesul de diseminare a informaţiilor pare a fi
unul modern. În Europa, tradiţia copierii şi a comunicării orale au exclus protecţia
proprietăţii intelectuale, însă, odată cu descoperirea tiparului, totul s-a schimbat.
Oamenii au simtit mereu nevoia de a comunica si de a avea informatiile stocate
astfel incat sa le poata folosi si sa le poata transmite generatiilor urmatoare. Dezvoltarea
limbajului si evolutia materialelor pe care oamenii le foloseau au dus la aparitia tiparului.
Astfel, apariţia primelor tipografii au dat o cu totul altă dimensiune fenomenului: în
primul rând, au dus la o diseminare mult mai eficientă a informaţiei şi implicit la
creşterea numărului de persoane interesate în a obţine această informaţie, iar în al doilea
rând, au dat o semnificaţie economică fenomenului realizării unei cărţi şi distribuirii sale.
Protejarea. Conceptul de protejare a autorilor şi-a făcut simţită prezenţa ca urmare a unei
descoperiri tehnologice (tiparul), a unei revoluţii culturale (creşterea numărului
decititori), a unei dezvoltări economice (economia de piaţa) şi de ce nu, a unei liberalizări
a drepturilor individului (dezvoltarea societăţii).
La începutul secolului al XVIII-lea apar primele încercări teoretice de recunoaştere
şi protejare a dreptului de autor prin condamnarea, fie ea doar morală, a utilizării unei
opere străine fără acordul autorului. Statutul Anne (1709) este prima reglementare a
dreptului de autor care introduce atât conceptul de proprietate al autorului asupra creaţiei
sale cât şi fixarea unui termen de protecţie a operelor sale. Se recunoaşte astfel că o operă
rămâne bun al autorului sau chiar şi după vânzarea ei.
Necesitatea internaţionalizării nu este nouă. Deşi nu a îmbrăcat formele moderne de

2
astăzi care stau la baza protecţiei proprietăţii intelectuale ne putem da seama de
modificările care au avut loc în acest domeniu datorită progresului realizat de societatea
omenească în ansamblu, fără a mai pune în discuţie provocările dezvoltării tehnologice
fără precedent din zilele noastre. Dacă înainte legislaţiile nu cuprindeau o enumerare a
categoriilor de opere protejate, limitându-se la o definiţie generală sau la o clasificare mai
amplă a acestora (opere literare, opere muzicale şi opere de artă), legislaţiile moderne au
recurs însă la o enumerare detaliată a ceea ce se protejează prin dreptul de autor. Nu
trebuie să uităm să includem în cadrul protecţiei oferită de conceptul dreptului de autor şi
aşa numitele opere derivate (opere realizate cu ajutorul unora deja existente): traduceri,
adaptări, prelucrările şi culegerile.
Există trei condiţii care se cer a fi îndeplinite pentru ca o operă să fie protejată:
- să fie rezultatul unei activităţi creatoare a autorului; opera trebuie să aibă amprenta
creatorului său, cu alte cuvinte să aibă originalitate. Însă această noţiune este extrem de
subiectivă şi relativă ceea ce îngreunează foarte mult procesul de evaluare a unei
asemenea caracteristici;
- să aibă o formă concretă de exprimare; de obicei această cerinţă se referă la fixarea
operei pe un suport material, ceea ce nu înseamnă însă că pentru toate operele se poate
realiza acest lucru. Legislaţiile ţărilor în acest domeniu cunosc deosebiri notabile în
această privinţă;
- să fie susceptibilă de a fi diseminată; opera trebuie adusă la cunoştinţa publică prin
reproducere, executare, expunere, reprezentare, etc. această cerinţă fiind strâns legată de
cerinţa de fixare a operelor ceea ce influenţează modul de transmitere acesteia.
Proprietarul dreptului de autor este, în general, persoana care a creat efectiv opera,
autorul. Legislaţia în domeniu prevede şi excepţii de la această regulă, ca de exemplu,
cazul în care autorul a fost angajat de o companie chiar în acest scop. Există însă un drept
moral care aparţine întotdeauna autorului. Protecţia dreptului de autor reprezintă, în cele
din urmă, un mijloc de a promova şi îmbogăţi moştenirea culturală naţională şi
internaţională. Dezvoltarea unei societăţi nu depinde doar de elemente economice ci şi de
creativitatea membrilor săi, încurajarea acesteia şi bineînţeles diseminarea ei fiind o
condiţie absolut necesară pentru progres.

3
Drepturi conexe. Activităţile legate de difuzarea operelor şi nu de crearea lor
efectivă poartă denumirea de drepturi conexe, a căror importanţă a cunoscut o creştere
fără precedent. Indiferent că ne situăm în sfera prestaţiilor artiştilor interpreţi şi
executanţi sau în sfera cinematografiei sau a înregistrărilor fonografice, nu există o
concepţie unitară cu privire la drepturile conexe. Aceste drepturi sunt indisolubil legate
de persoana autorului şi nu sunt transmisibile urmaşilor decât în măsura în care este vorba
de apărarea interpretării şi memoriei autorului decedat.
Drepturile conexe par să aibă o importanţă tot mai mare în special pentru ţările în
dezvoltare. Deşi acestea au, deseori, nevoie de cărţi în domeniul ştiinţei, tehnologiei,
cercetării, educaţiei, etc. este evident că pot oferi la rândul lor o cantitate importantă din
cultura lor naţională, nu înainte însă de a o proteja. Aici intervin cei care ajută nu la
crearea efectivă a operei ci la fixarea ei, la protejarea ei.
Limite. Reglementările în domeniu nu au scăpat de critici sau chiar de apariţia unor
confuzii. De exemplu, opera literară desemnează creaţiile în care ideile sunt exprimate în
cuvinte scrise sau rostite şi căruia autorul îi dă o notă personală. Ce se întâmplă însă când
din multitudinea operelor ştiinţifice trebuie făcută deosebirea între cele care fac obiectul
unui drept de autor şi cele care reprezintă rezultate ştiinţifice.
Un alt exemplu este cel al atragerii clienţilor printr-o formă deosebită a produsului.
Aceasta nu mai e o tehnică nouă sau puţin utilizată. Estetica produselor a devenit o
condiţie esenţială în cucerirea pieţelor. Creaţiile artistice aplicate în industrie şi anume
operele de artă aplicată se află între artă şi industrie. Prin natura lor duală aparţin atât
dreptului de autor cât şi proprietăţii industriale. Depinde de legislaţia naţională sau, acolo
unde există, de cea internaţională să decidă de care parte se înclină balanţa.
Şi cinematografia a suscitat, la rândul ei, numeroase întrebări deoarece un film este
rezultatul unor suprapuneri a mai multor creaţii distincte, a unor contribuţii individuale
careface imposibilă separarea şi evaluarea lor distinctă. Problema care se ridică cel mai
frecvent este de a identifica autorul operei cinematografice. Nu putem uita problemele pe
care le ridică programele pentru calculator. Revoluţia informatică a depăşit cu mult
capacitatea legislaţiei de a face faţă practicii în momentul în care portabilitatea
programelor a dus la o răspândire fără precedent şi la o utilizare extrem de frecventă a
software-ului. Până în prezent nu s-a ajuns la o soluţie concretă de protejare a

4
programelor pentru calculator. S-a vehiculat atât ideea protecţiei prin brevet cât şi cea
prin intermediul dreptului de autor dar au existat şi voci care au susţinut necesitatea
elaborării unei noi forme de protecţie specială pentru această „nouă formă” de proprietate
intelectuală.
Topografiile originale ale circuitelor integrate sunt protejate tot prin intermediul
dreptului de autor. Astfel, industria microelectronică are un mijloc de protecţie şi condiţii
propice pentru dezvoltare.
Pe lângă aceste limite de conţinut putem vorbi şi de limite :
- temporale: dreptul de autor nu durează la infinit. Legislaţiile prevăd termene (conform
Convenţiei de la Berna acesta este de minim 50 de ani de la publicarea autorizată sau de
la moartea autorului) în care acest drept este valabil. Protecţia începe din momentul
creării operei şi rămâne valabil o anumită perioadă după moartea autorului pentru a da
posibilitatea succesorilor de a beneficia de acest drept. Acelaşi termen este acordat şi
operelor cinematografice începând cu momentul primei prezentări. Pentru operele
fotografice protecţia se întinde pe o perioada de 25 de ani;
- geografice: protecţia este oferită pe teritoriul ţării unde a apărut acest drept de autor;
- de utilizare: există anumite acţiuni care nu sunt supuse restricţiilor dreptului de autor şi
anume reproducerea operei pentru cercetare sau în şcoli în procesul de educaţie, cu
condiţia menţionării numelui autorului.
Pirateria. Dreptul de autor este încălcat atunci când o acţiune pentru care se solicita
acordul autorului este realizată fără consimţământul acestuia. Copierea neautorizată a
unor materiale protejate prin drepturi de autor în scopuri comerciale este cunoscută sub
numele de piraterie.
Elementul esenţial este scopul comercial pentru care este încălcat dreptul de autor.
Acest lucru presupune o acţiune organizată nu numai de copiere dar şi de distribuire şi
vânzare. Deşi pirateria nu este un fenomen modern ea a atins cote alarmante şi a devenit
o adevărată problemă datorită dezvoltării tehnologice care oferă nenumărate mijloace de
copiere şi transmitere rapidă a informaţiilor. Dreptul de autor s-a adaptat însă de mai
multe ori acestor noi elemente prin lărgirea ariei de drepturi acordate autorului.
Deoarece consumatorii urmăresc de obicei un beneficiu pe termen scurt, aleg de foarte
multe ori opera piratată, substanţial mai ieftină căci acoperă mai puţine cheltuieli, deşi de

5
o calitate inferioară. Profiturile obţinute din aceasta activitate ilegală nu sunt supuse
impozitării ceea ce înseamnă un nou câştig pentru cei ce se ocupă cu pirateria.
Dreptul de autor reprezintă ansamblul normelor juridice ce reglementează relaţiile
sociale ce decurg din crearea şi valorificarea operelor ştiinţifice, literare şi artistice. În
prezent, în România această problemă este reglementată, în principal, prin Legea nr.
8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
Obiectul dreptului de autor este constituit din operele de creaţie intelectuală: din
operele ştiinţifice (ex. studii, comunicări, prelegeri, altele asemenea), literare (ex.
romane, poezii, dramaturgie, critică literară) şi artistice (opere muzicale, artă coregrafică,
fotografie ş.a.).
În privinţa creării şi utilizării lor, legiuitorul emite norme juridice ce determină
apariţia de drepturi subiective şi de obligaţii juridice. Asemenea drepturi subiective nu se
nasc decât în privinţa acelor opere care îndeplinesc în mod cumulativ anumite condiţii
caracteristice, trăsături esenţiale. În măsura în care acestea sunt îndeplinite, autorul acelei
opere devine titular al dreptului de autor şi uneori şi al altor drepturi în mod automat, ex
lege, şi fără îndeplinirea altor formalităţi. După ce opera a fost creată, nu este necesară
înregistrarea ei, prezentarea ei la o anumită autoritate sau organizaţie de altă natură.
Aceste condiţii, necesar a fi îndeplinite, sunt următoarele:
1. să fie vorba despre o creaţie intelectuală, o creaţie a minţii omului (una sau mai
multe persoane fizice); persoana juridică, în principiu, nu poate fi titulară a
dreptului de autor, deoarece aceasta nu creează din punct de vedere intelectual;
2. să fie vorba despre o creaţie exprimată într-o formă concretă, perceptibilă
simţurilor umane; acest lucru nu înseamnă neapărat publicarea operei respective.
(ex. manuscrise, notiţe, schiţă, tablou, partitură); dreptul de autor nu ocroteşte
conţinutul de idei al operei; acesta nu ocroteşte ideile, ci doar o anumită formă
de exprimare a acestor idei; nimeni nu-şi poate apropria ideile (acestea circulă
liber); dacă ideea circulă sub o anumită formă, această formă e apropriată;
3. creaţia intelectuală trebuie să prezinte originalitate: trebuie să reflecte
exprimarea personalităţii creatorului; dacă aceasta nu există, nu putem vorbi de o
operă care să fie protejată prin dreptul de autor; este o creaţie intelectuală dar nu
este o operă ca obiect al dreptului de autor; noţiunea de originalitate nu trebuie

6
confundată cu cea de noutate; dreptul de autor se poate naşte chiar şi în legătură
cu o operă ce nu conţine idei noi; e important ca forma de exprimare a acelor
vechi idei sa fie alta decât cea anterioară şi opera să exprime, într-o anumită
măsură, personalitatea autorului subsecvent.
Cât priveşte proprietatea industrială s-a considerat că – stricto sensu – aceasta este
„acea posibilitate, recunoscută de lege titularului acestui drept – persoană fizică sau
persoană juridică – de a folosi, în mod exclusiv, o creaţie intelectuală aplicabilă în
industrie sau un semn distinctiv al unei activităţi industriale. Prin urmare, există două
categorii de obiecte ale acesteia: creaţii intelectuale industriale şi semne distinctive ale
activităţii industriale. Termenul „industrie” („industrial”) are un înţeles convenţional
(special), acesta cuprinzând nu doar industria propriu-zisă (ca ramura a economiei
naţionale), ci şi alte domenii cum ar fi comerţul, agricultura, etc. În materia proprietăţii
industriale noţiunea de „industrie” este concepută ca tot ceea ce presupune şi este datorat
muncii omului, activităţii sale asupra naturii.
Convenţia de la Paris din 1883 privind protecţia proprietăţii industriale (cea mai
veche în materie şi încă în vigoare) menţionează ca fiind obiecte al proprietăţii
industriale: invenţiile, modelele de utilitate, desenele şi modelele industriale, mărcile de
fabrică, de comerţ şi de serviciu, numele comercial, indicaţiile de provenienţă, denumirile
de origine. Faţă de data adoptării Convenţiei de la Paris din 1883, materia proprietăţii
industriale s-a îmbogăţit. Într-o enumerare nelimitativă, sunt creaţii intelectuale
industriale: invenţia, inovaţia, know-how-ul, modelele de utilitate, desenele şi modelele
industriale, topografia circuitelor integrate etc., respectiv sunt semne distinctive ale
activităţii industriale: mărcile (de fabrică, de comerţ sau de serviciu), indicaţii geografice
(denumiri de origine şi/sau indicaţii de provenienţă), numele comercial (firma), emblema.
Analizând toate şi fiecare din obiectele proprietăţii industriale, rezultă că acestea
prezintă trăsături comune:
1. sunt bunuri, în sensul juridic al termenului (sunt susceptibile de apropriere sub
forma unor drepturi patrimoniale);
2. sunt transmisibile (după caz, prin licenţă sau prin cesiune);

7
3. sunt bunuri incorporale – nu au o substanţă materială; titularul dreptului de
proprietate asupra suportului material al operei nu este în mod necesar şi titularul
dreptului de proprietate industrială;
4. se caracterizează prin ubicuitate; ubicuitatea poate fi de două feluri: a) ubicuitatea
sub aspectul apariţiei desemnează aptitudinea acestor obiecte de a putea fi create
de două sau mai multe persoane ce au lucrat în mod independent, unele de altele,
în acelaşi timp (sau în perioade de timp diferite), în acelaşi loc (sau în locuri
diferite); legiuitorul este cel care emite norme prin care să se identifice titularul
dreptului de proprietate industrială (ex: sunt recunoscuţi amândoi ca titulari ai
dreptului – cotitulari, sau doar unul dintre aceştia va fi recunoscut ca fiind titular
al dreptului); în această din urmă ipoteză se naşte întrebarea care dintre cei doi va
fi recunoscut ca fiind titularul dreptului; există legislaţii ce stabilesc ca principiu
că titular al dreptului de proprietate industrială este acela care a îndeplinit primul
anumite formalităţi cerute de lege în faţa unor autorităţi stabilite de lege;
b) ubicuitatea sub aspectul folosinţei desemnează aptitudinea obiectelor
proprietăţii industriale de a putea fi folosite, chiar în integralitatea lor, de două sau mai
multe persoane, independent una de alta, în acelaşi timp si in acelaşi loc sau în locuri
diferite; legiuitorul a emis norme juridice cu privire la instrumentele de transmitere a
acestor obiecte ce fac posibilă folosirea concomitentă a lor de către persoane diferite,
chiar în acelaşi timp; de exemplu, prin contractul de licenţă nu se transmite însuşi dreptul
de proprietate industrială, cu toate prerogativele sale, ci doar posibilitatea de a folosi
creaţia sau semnul distinctiv şi de către beneficiarul licenţei.
Convenţia privind distribuţia de semnale purtătoare de programe, transmise
prin sateliţi. Semnată în 1974 la Bruxelles Convenţia a fost creată pentru combaterea
luării înproprietate abuzivă a semnalelor transmise prin sateliţi la nivel internaţional.
Reglementările insuficiente şi inadecvate pentru acest subiect din legile privind dreptul
de autor au constituit un motiv suficient de puternic pentru realizarea unui acord
internaţional special.
Convenţia este limitată din punct de vedere al scopului concentrându-se numai pe
distribuţia neautorizată şi nu pe recepţia neautorizată a semnalelor. Recepţionarea privată
a unor astfel de semnale, în scopuri personale, nu constituie o violare a Convenţiei. De

8
cele mai multe ori obiectul protecţiei îl constituie semnalul şi nu conţinutul materialului
transmis prin acel semnal. Convenţia trebuie să protejeze emiţătorul sau transportatorul şi
în nici un caz deţinătorul dreptului de autor al materialului transmis prin satelit .
Tratatul privind înregistrarea internaţională a operelor audiovizuale
Tratatul, încheiat la Geneva în 1989 şi intrat în vigoare în 1992, stabileşte un
registru internaţional pentru operele audiovizuale , administrat prin intermediul Biroului
Internaţional al OMPI, cu scopul de a stabili proprietarii de drepturi pentru operele
audiovizuale, drepturile care apar pentru o anumită operă, teritoriul în care acestea sunt
valabile precum şi limitele care apar în exercitarea acestora.
Acordul OMPI privind dreptul de autor
Acordul a fost semnat în 1996 la Geneva constituindu-se într-un aranjament special
în cadrul Convenţiei de la Berna, conform articolului 2. Este prima adaptare a Convenţiei,
din 1972, la noile condiţii impuse de tehnologia digitală şi Internet. Principalele prevederi
ale acestui Acord sunt în concordanţă şi cu cele ale Acordului TRIPS şi se aplică
expresiilor şi nu ideilor, procedurilor, metodelor sau conceptelor matematice. Se
recunoaşte protecţia, ca operă literară, a programelor pentru calculatoare şi a
compilaţiilor de date şi alte materiale ca şi creaţii intelectuale . Pentru adaptarea la
modificările survenite în cadrul presei, se acordă creatorului de opere literare sau artistice
dreptul exclusiv de a autoriza orice fel de comunicare către publicul larg a operelor sale,
fixate sau nu, şi de a alege momentul şi locul difuzării acestora.
Acordul OMPI privind performanţele şi fonogramele
Acordul a fost semnat în 1996, împreună cu Acordul OMPI privind dreptul de
autor, în acelaşi scop al depăşirii noilor probleme impuse de dezvoltarea tehnologiei
digitale şi a Internet-ului. Trebuie menţionat că aspectele ridicate de problema
audiovizualului nu intră în aria Acordului în timp ce actorilor li se recunoaşte dreptul
moral la protecţie, independent de drepturile lor economice.

9
BIBLIOGRAFIE:

1. Romitan Ciprian Raul- Drepturile morale de autor, 2007;


2. Bodoasca Teodor Dreptul proprietatii intelectuale, 2007;
3. Ros Viorel ,Spineanu-Matei Octavia,Bogdan Dragos,Dreptul de autor si drepturile
conexe-Tratat,Editura All Beck ,Bucuresti,2005;
4. Macovei Ioan,Dreptul proprietatii intelectuale,Editura All Beck,Bucuresti,2005;

10