Liceul Teoretic „Constantin Brâncoveanu”, Sector 1, Bucureşti

27 iunie 2018
Profesor George Marcu

Rezolvarea subiectelor examenului de Bacalaureat

Istorie 2018

Subiectul 1

1. Oricare dintre: Gheorghe Bibescu, Mihail Sturdza (2 p)

2. Oricare dintre (cu orice formulare) (2 p):
 Tratatul de la Paris a pus capăt Războiului Crimeii;
 Tratatul de la Paris a plasat Principatele sub garanţia colectivă a marilor puteri;
 Tratatul de la Paris recunoaşte românilor dreptul de a-şi stabili forma de
guvernământ;
3. Moldova şi Ţara Românească (6 p)
4. Litera B: românii „au folosit tactul în tratativele cu marile puteri” (3 p)
5. Oricare dintre (7 p):
 „izbucneşte revoluţia la Paris (cauză), [...] tinerii revoluţionari [români] se
întorc în ţară (efect)”;
 „pentru a răsturna aceste guverne sau pentru a impune domnului reforme
democratice (cauză), [revoluţionarii] încep să comploteze (efect)”;
 „[complotul din Moldova] este descoperit şi imediat înăbuşit (cauză), unii
[revoluţionari] sunt închişi, alţii reuşesc să fugă în străinătate (efect)”;
 „unii [revoluţionari] sunt închişi, alţii reuşesc să fugă în străinătate (cauză),
astfel încât revoluţia din Moldova este neizbutită din capul locului (efect)”;
 „În Ţara Românească în schimb, unde exista de altfel o burghezie mai
dezvoltată decât în Moldova (cauză), tineretul revoluţionar reuşeşte să
mobilizeze populaţia, să meargă până şi la sate (efect)”;
 „În Ţara Românească în schimb, unde exista de altfel o burghezie mai
dezvoltată decât în Moldova (cauză), începe o adevărată revoluţie, cu
Proclamaţia de la Islaz (efect)”;
 „Vădă Bibescu, dându-şi seama că există riscul unei intervenţii străine pentru a
înăbuşi această mişcare (cauză), după două zile abdică şi pleacă în străinătate
(efect)”.
Notă: obligatoriu se transcrie din text fără a se interveni (dacă se introduc cuvinte pentru a
da un sens expresiei, acestea se pun în paranteze drepte; dacă se scot, se pun puncte de
suspensie între paranteze drepte), expresiile selectate se pun între ghilimele, lipsa lor duce
automat la depunctare totală.
6. Fapte istorice referitoare la consolidarea statului român modern din sec. XIX. Oricare
dintre (6 p):
 Dubla alegere a lui A.I. Cuza
- 5 ianuarie 1859: Adunarea electivă de la Iaşi îl alege domn al Moldovei,
- 24 ianuarie 1859: Adunarea electivă de la Bucureşti îl alege domn al Ţării
Româneşti,
- Principatele, contrar hotărârilor Convenţiei de la Paris, au fost unite sub
conducerea unei singure persoane, astfel Puterile Garante au fost puse în
faţa faptului împlinit;
 1859 – 1862: unificarea internă
- unificarea măsurilor şi greutăţilor, a serviciilor vamale, poştale şi de
telegraf,
- unificarea armatei,
- unificarea legislaţiei,
- unificarea politică:

1
  22 ianuarie 1862: s-a constituit primul guvern unic al noului stat
(condus de Barbu Catargiu),
 24 ianuarie 1862: a fost convocată prima Adunare legislativă unică;
 Decembrie 1863: prin legea secularizării averilor mănăstireşti un sfert din
terenul arabil al ţării (deţinut până acum de mănăstirile închinate) este trecut în
proprietatea statului (baza reformei agrare);
 Reforma agrară – Legea rurală (august 1864):
- emanciparea ţăranilor clăcaşi (desfiinţarea clăcii),
- împroprietărirea ţăranilor (460.000 familii) cu loturile aflate în folosinţă
(aprox. 1.800.000 ha), prin despăgubire (plătibilă în decurs de 15 ani),
- stratificarea împroprietăriţilor se făcea după numărul de vite (fruntaşi,
mijlocaşi sau pălmaşi),
- limitele: pământul nu a ajuns tuturor ţăranilor care aveau nevoie, abuzurile,
lipsa mijloacelor de muncă (a dus la pierderea pământului primit);
 Reforma învăţământului – Legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul
primar devine gratuit şi obligatoriu; înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin;
 Reforma justiţiei (1864): elaborarea codurilor penal şi civil;
 Altele: reforma electorală, a armatei, a B.O.R. ş.a.
 10 mai 1866: Parlamentul României l-a proclamat pe Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen domnitor al României (anterior, în aprilie 1866, cetăţenii români
îşi dau acordul prin plebiscit ca prinţul străin să devină domnitorul României);
 1 iulie 1866: intrarea în vigoare a primei constituţii a României, lege
fundamentală ce avea ca piloni de bază separarea puterilor în stat, guvernarea
reprezentativă şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti clar definite;
 9 mai 1877: proclamarea independenţei de stat a României de către ministrul
de externe Mihail Kogălniceanu în Camera Deputaţilor care adoptă o lege în
această privinţă. Legea privind independenţa României este adoptată a doua zi
de către Senat şi este promulgată de către domnitor în dupăamiaza aceleiaşi
zile;
 10 mai 1881: încoronarea lui Carol I ca rege al României (legea privind
transformarea României în regat fusese adoptată în 14 mart. 1881);
 Legiferarea sistemului rotativei guvernamentale (1895) – alternarea la
guvernarea a celor două partide: liberal şi conservator.
7. Constanta (perseverenţa) în desfăşurarea acţiunilor la care participă românii la
începutul sec. XX, în cadrul relaţiilor internaţionale – al doilea război balcanic, pacea
de la Bucureşti (1913), încheierea convenţiilor militară şi politică cu Antanta (4 august
1916) şi, mai ales, participarea la Primul Război Mondial (1916 – 1918), – este unirea
cu teritoriile aflate sub ocupaţie străină: Transilvania, Crişana, Maramureş, Banat,
Bucovina şi, datorită contextului favorabil creat de revoluţia bolşevică din Rusia,
Basarabia (4 puncte).

Subiectul 2

1. Oricare dintre: Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun (2 p)

2. Secolul XV (2 p)
Notă: nu se acceptă decât cifrele romane.
3. Chilia; motivul: pentru a nu fi atacată de turci (6 p)
4. Oricare dintre:
 Ştefan cel Mare face incursiuni în Transilvania pentru a-l captura pe Petru
Aron;
 Ştefan cel Mare întreţine relaţii bune cu Transilvania;
 Ştefan cel Mare face comerţ cu cetăţi din Transilvania: Braşov, Bistriţa
5. Punctul de vedere (10 p: 4+3+3):
Conform sursei date, relaţiile dintre Moldova şi Polonia se bazau pe raporturi de
vasalitate stabilite între Ştefan cel Mare şi Cazimir IV. Astfel, în schimbul depunerii
 ommagiului de către domnul moldovean, regele Poloniei îi promite ajutor militar
împotriva duşmanilor.
Oricare dintre:
 „Polonii i-au promis ajutor militar împotriva oricărui duşman, dar numai după
depunerea omagiului personal”;
 „Domnitorul Ştefan cel Mare s-a declarat de acord cu prestarea acestei forme
de omagiu...”;
 „[...]” potrivit normelor şi practicii feudale, fără «închinarea personală» niciuna
din părţi nu se considera obligată să respecte clauzele tratatelor încheiate;
 „Regele [Poloniei] Cazimir al IV-lea şi-a luat obligaţia ca să-l sprijine cu toate
forţele sale împotriva oricărui duşman...”.
Notă: informaţiile se transcriu din text fără a se interveni (dacă se scot cuvinte, se pun
puncte de suspensie între paranteze drepte), selecţiile se pun între ghilimele, lipsa lor duce
automat la depunctarea totală a celor două informaţii. Dacă punctul de vedere lipseşte sau nu
corespunde cerinţei, nu se acordă niciun punct. Punctul de vedere poate fi construit şi mai
scurt, eu am optat pentru această variantă care îmi permite să selectez mai multe informaţii.
6. Afirmaţia conform căreia reprezentantul unei instituţii centrale din spaţiul românesc
se implică în relaţiile internaţionale din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea prin acţiuni
militare sau diplomatice este adevărată, deoarece şi la începutul epocii moderne
diplomaţia domnilor români s-a înscris în diplomaţia europeană. Aceasta se explică
atât prin faptul că, prin aşezarea lor, Ţările Române erau în zona de interes a puterilor
timpului, cât şi prin preocuparea conducătorilor de a menţine fiinţa statală şi
identitatea religioasă. La începutul secolului al XVIII-lea se vorbeşte deja despre criza
Imperiului Otoman, care nu a reuşit asediul Vienei (1683) şi începe să se retragă din
centrul Europei. De această situaţie vor să profite noile puteri: Imperiile austriac şi rus.
Către aceste forţe se va îndrepta şi diplomaţia domnitorilor români. Astfel, Dimitrie
Cantemir, domnul Moldovei, încheie tratatul de la Luţk (Luck) cu ţarul Petru I cel
Mare (1711), iar Constantin Brâncoveanu stabileşte legături cu habsburgii.
Tot în 1711, Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare se vor confrunta cu oştile otomane la
Stănileşti, pe Prut, dar sunt înfrânţi. În Principate va fi introdus, pentru mai bine de o
sută de ani, regimul fanariot. În ciuda faptului că cei doi domni români vor fi pedepsiţi
de turci şi îşi vor pierde tronul (Brâncoveanu şi viaţa), e semnificativă decizia lor de a
colabora cu puterile creştine interesate în lupta antiotomană.

Subiectul 3
(30 p)
Totalitarismul în Europa şi România în perioada postbelică

După 23 august 1944, sprijiniţi de armata sovietică prezentă în ţară, comuniştii încep să
acapareze puterea. Guvernul condus de Petru Groza, instalat de sovietici în martie 1945, a luat
măsuri pentru eliminarea partidelor tradiţionale (PNL, PNŢ şi PSD), pentru falsificarea
alegerilor din 19 noiembrie 1946 şi forţarea abdicării regelui Mihai (30 decembrie 1947),
astfel în România a fost instaurat comunismul de factură sovietică.
În perioada comunistă (1948 – 1989), România a fost condusă de Partidul Comunist
Român, numit între 1948 şi 1965 Partidul Muncitoresc Român. Lideri ai acestui partid au fost
Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945 – 1965) şi Nicolae Ceauşescu (1965 – 1989). Partidul era
condus dictatorial. Organele reprezentative, Congresul şi Comitetul Central, nu aveau o
funcţionare democratică. Ele nu făceau decât să aprobe măsurile propuse de liderul partidului.
Spre deosebire de partidele democratice, unde puterea acţionează de jos în sus, în partidele
totalitare puterea acţionează de sus în jos. Liderul partidului conduce dictatorial şi îşi înlătură
adversarii prin jocuri de culise.
Constitutiile din 1948 si 1952 au dat putere de lege noului regim politic. Printre primele
măsuri iniţiate de liderii comunişti din România ce vizau transformarea societăţii după model
sovietic a fost adoptarea unei noi Constituţii, în 1948. Aceasta, inspirată masiv din Constituţia
sovietică în vigoare (elaborată şi adoptată în 1936), proclama România „stat popular”, condus
de clasa muncitoare, prevedea centralizarea şi planificarea economiei şi posibilitatea
naţionalizării mijloacelor de producţie. Constituţia din 1948 a pus bazele legale pentru
naţionalizărea întreprinderilor şi colectivizarea agriculturii.
Datorită schimbărilor produse pe plan economic şi social în România, este adoptată o
nouă constituţie în 1952, supranumită „Constituţia construirii socialismului”, prin care este
sporit rolul conducător al Partidului Muncitoresc Român (ca partid unic), baza puterii statului
devine alianţa clasei muncitoare (rol dominant) cu ţărănimea muncitoare iar proprietatea
socialistă este genaralizată în toate sectoarele. Conform acestei constituţii instituţiile
conducătoare ale statului sunt construite pe principiul centralismului.
Naţionalizarea mijloacelor de producţie (întreprinderi industriale, miniere, bancare,
asigurări, transporturi, comerţ, farmacii, teatre etc.) s-a făcut prin Legea din 22 iunie 1948; în
prima etapă a naţionalizării au fost confiscate peste 1.000 de întreprinderi industriale şi
miniere, cu capital românesc sau străin.
A fost introdusă planificarea centralizată, rolul cel mai important avându-l Comitetul de
Stat al Planificării (în 1948, primul plan economic, în 1951 – 1955, primul plan cincinal).
Colectivizarea agriculturii (1949 – 1962) s-a făcut forţat, prin propagandă, arestări,
deportări. A fost distrusă elita satului românesc. 96% din terenurile arabile au fost trecute în
proprietatea statului, ţăranii fiind obligaţi să lucreze în întreprinderile colective ale statului.
După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Congresul al IX-lea al partidului este
ales în funcţia de secretar general Nicolae Ceauşescu care dispune adoptarea unei noi
constituţii menită să legitimeze propriul său mod de guvernare. Constituţia din 1965 prevede
schimbarea numelui statului din Republica Populară Română în Republica Socialistă
România şi stabileşte scopul construirii socialismului, ca etapă intermediară spre comunism.
Economia continuă să fie una centralizată şi ultraplanificată, statul este proprietar asupra
bogăţiilor solului şi subsolului, băncilor şi întreprinderilor de orice fel, mijloacelor de
transport şi comunicaţie, instituţiilor social-culturale, întreprinderilor şi cooperativelor
agricole, comerţul interior şi exterior fiind monopol de stat.
Politica externă a României, în perioada Războiului Rece, a evoluat de la subordonarea
totală faţă de U.R.S.S., în perioada 1948 – 1958, spre o politică independentă atât faţă de
U.R.S.S., cât şi faţă de alte puteri. Acţiuni întreprinse de România pe plan extern în timpul
regimului stalinist:
- participarea la fondarea C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, 1949);
- participarea la fondarea Tratatului de la Varşovia (1955);
- intrarea în Organizaţia Naţiunilor Unite (1955);
- participarea la înfrângerea revoluţiei anticomuniste din Ungaria (1956), când România
manifestă subordonare totală faţă de U.R.S.S.;
- retragerea trupelor sovietice (1958), care a creat premisele desprinderii României de
Moscova;
- respingerea Planului Valev (1964), inspirat de Moscova, care prevedea crearea unei
zone agricole integrate cu teritorii reunite din U.R.S.S., România şi Bulgaria;
Dacă distanţarea de U.R.S.S. a adus reale beneficii politicii externe în perioada 1964 –
1980, mai ales prin refuzul lui Nicolae Ceauşescu de a participa la invadarea Cehoslovaciei,
condamnând acest act, acţiune ce-i creşte populariatea în Occident (1968), ea a adus şi o
izolare politico-diplomatică în anii ’80, când România mai avea relaţii apropiate doar cu ţările
lumii a III-a. Ceauşescu nu a dovedit flexibilitate şi nu a înţeles tendinţele politicii
internaţionale, ceea ce, coroborat cu politica internă greşită în domeniul economico-social, a
dus la Revoluţia din decembrie 1989 şi, implicit, la sfârşitul comunismului.