C ONVENȚIILE FICȚIUNII CORNEA ECATERINA

Lectura unei opere literare ne invită într-o altă lume, în una e Cătălina, îndrăgostită de
Luceafărul, în alta, Nică face năzbâtii, în unele, există zmei și zâne. Cititorul alege lumea în care
dorește să evadeze.

,,O viziune pe care au împărtășit-o R. Ingarden, I. A. Richards, Käte Hamburger si John

Searle preferând diferiți termeni pentru frazele din textul ficțional: cvasiaserțiune,
pseudoafirmație sau sintagma ca acte de vorbire ficționale; conceptul este cam același: frazele în
textul ficțional sunt identice formal cu cele din lumea reală, dar ontologic diferite, ele sunt
cvasiaserțiuni, cvasijudecăți, cvasiîntrebări.” [2, p.72]

Ficțiunea este redarea realității prin mijloace artistice. Realitatea poate fi camuflată,
prefăcută în lumi fantastice, dar cititorul va înțelege acele lumi. De exemplu în romanele
fantastice, cu personaje mitologice, creaturi inexistente, sunt explorate problemele umane,
precum: războiul, setea de putere, curajul, prietenia etc. Putem pune întrebarea ce e realitatea?
Nu e actul scrierii și cel al citirii o evadare? Scriitorul își creează lumea, construind-o din
propriile experiențe, atitudini, sentimente, iar această operă este sinceră, intimă, adevărată.

J. J. Wunenberger neagă caracterul mimetic obsedant al artei, afirmând ca: „arta nu

realizează duplicatul unei forme preexistente, ci, prin ea, ceea ce stă în nonvizibil capătă chip
pentru prima oară. Înainte de arta, deci, nu exista nicăieri vreun prototip al ficțiunii care se va ivi
în sensibil, dar, departe de a inventa un chip fictiv, artistul lasă să survină singura idee adevărată,
autosuficientă, autorelevantă a ființei reprezentate” [2, p. 73].

Ficțiunea oferă libertatea, de a reimagina realitatea, de a crea propria lume, iar acea
lumea va fi mai adevărată decât cea reală, pentru că e creația proprii minți. Realitatea se
transfigurează în ficțiune.

Brian Mc’Halle enumeră posibilitățile de camuflare a frontierei dintre realitatea istorică si

ficțiune prin următoarele constrângeri: realeme istorice – inserarea în contextul ficțional a
persoanelor, evenimentelor și obiectelor, respectând condiția ca acestea să nu contrazică istoria,
dar totuși autorul are libertatea de a insera și elemente ficționale. Un exemplu arhicunoscut din
literatura română ar fi nuvela ,,Alexandru Lăpușneanu” de C. Negruzzi; sistem de realeme
culturale – reflectarea a culturii intelectuale, a ideologiei, stilului de gândire, atitudinilor din
perioada descrisă. Potrivit lui Mchalle, „puține romane istorice reușesc să proiecteze cultura

1
 C ONVENȚIILE FICȚIUNII CORNEA ECATERINA

intelectuală sau ideologică a unei perioade trecute – ethosul acesteia, stiluri de gândire, atitudini
si gesturi etc. – fără anacronisme”. Totuși, romanului nu i se cere să fie un document științific.
Romanul ne arată viața unui grup de oameni, prin ei trăim și noi vremuri apuse. Un istoric va
căuta în romane anumite detalii, pe care nu i pot oferi documentele; logica și fizica lumii
ficționale trebuie sa fie compatibile cu cele ale realității – textul artistic are propria logică.
Absurdul din piesele lui E. Ionesco e ilogic. Teoreticianul american opiniază că: „ficțiunile
istorice trebuie sa fie realiste, o ficțiune istorică fantastică este o anomalie”. [2, p. 73-74]

În prezent, miturile și evenimentele istorice sunt reinterpretate. Hitler, într-un roman, e

prezentat ca un hipster (Hipster Hitler de Archana Kumar și James Carr). Un personaj istoric e
preschimbat complet. În anumite romane fantastice, putem regăsi evenimente istorice. G.G.R.
Martin, când a scris ,,A Song of Ice and Fire, a inspirat de Războiul dintre roze.

N. Hartmann vede ficțiunea ca o dihotomie dintre real și imaginar. ,,Ea nu este produs
pur al fanteziei, ci este suscitată de structura sensibilă a ceea ce este văzut. În elaborarea unei
opere literare autorul pornește de la realitate, dar nu o copiază cu exactitate, ci o transformă,
trecând-o prin concepțiile si sensibilitatea sa. Autorul transfigurează realitatea în ficțiune în rodul
imaginației sale, reordonând-o, pentru a-i da un anumit sens.” [2, p. 74] ,,Modelarea artistică (în
special a artelor care conțin reprezentarea), opinează, este o remodelare a materialului, care
trebuie înțeleasă ca o modelare ce tine de momentele alegerii, omisiunii și dirijării oricărei
reprezentări întregitoare, prin opera de arta însăși”. [2, p. 77]

Textul literar nu e o selecție de probe și dovezi incontestabile a ceea ce a fost. Chiar dacă
ne vorbește despre un eveniment, despre care putem afla din surse istorice, faptele personajelor
pot fi exagerate, preschimbate. Imaginația autorului va reinterpreta istoria, pentru a scoate în
evidență mesajul și pentru a sensibiliza cititorul. Nu putem verifica întreaga informație pe care
ne-o oferă Paulica în ,,Din calidor”. Știm cu certitudine că a plecat din Basarabia, de crimele
regimului, de drama intelectualilor. Dar dialogurile dintre el, mama și tata, aventurile pe care le-a
avut în satul natal, vor rămâne un mister. Scopul cititorului nu e să compare romanul cu
realitatea. Literatura își permite să treacă dincolo de real, în alte lumi și să-i invite și pe cititori.
Așteptăm de la o carte de istorie să ne spună adevărul, aducând probe, să fie bazată pe
certitudine, nu supoziții. Literaturii nu i se impun astfel de constrângeri. Literatura poate încălca
orice regulă.

2
 C ONVENȚIILE FICȚIUNII CORNEA ECATERINA

Rebreanu a văzut cum un țăran sărutul pământul, fiind inspirația pentru romanul ,,Ion”,
iar Apostol Bologa e personajul literar care a imortalizat viața fratelui său. Ambele romane sunt
încadrate în curentul realism, reprezintă tragediile românului. Dar aceste romane nu reprezintă
documente, ci evenimentele prin prisma autorului. ,,Genette face distincția între două tipuri de
ficțiuni verosimile (realiste) cum ar fi romanele realiste, care deghizează declarațiile ficționale în
pretinse acțiuni, si cele neverosimile (fantastice, cum ar fi basmele)”. [2, p. 80]

Pentru exegetul rus Mihail Bahtin realitatea e opusă artei „realitatea opusă artei nu poate
fi decât realitatea cunoașterii și a acțiunii etice în toate variantele ei: realitatea vieții practice
(economica, sociala, politica, și morala propriu-zisă)” [2, p. 78]. Arta, însă, metamorfozează
realitatea vieții într-un alt plan, cel valoric. Realitatea dată devine individuală. ,,Bahtin atribuie
fenomenului ficționalizării două funcții: cea a izolării și cea a ficțiunii numindu-le, realități
incomplete. Individualizarea presupune izolarea de evenimentul viitor pentru ca finalizarea să
devină posibilă.”[2, p. 78]. Astfel textul artistic se transpune în nonrealitate și creează o realitate
estetică. Aspectele formei sunt ,,expresia atitudinii creatoare a autorului față de conținut care
ordonează și finalizează evenimentul independent de evenimentul unic si totdeauna deschis al
existenței”.

Literatura e ușa către lumea ficțională, e întruchiparea imaginației, a talentului, a

ludicului. Ficționalitatea e libertatea, prin care scriitorul își etalează originalitatea, autenticitatea.

,,Ficționalitatea, în cazul operelor literare, este adeseori subliniată prin mărcile

paratextuale, Există semnale convenționale ale ficționalității: a) incipiturile tradiționale (G.
Genette): a fost odată; b) dislocarea spațială și temporală; a fost odată ca niciodată peste nouă
mări și țări); c) evidențierea caracterului fictiv al poveștii și întoarcerea la viață: m-am suit pe o
surcică și v-am spus o minciunică); d) forme de autoreflexivitate ficțională în literatură
modernistă sau postmodernistă; e) negări ale ficționalității; f) la nivelul exterior, material lingual,
textul artistic se remarcă prin predominarea tuturor formelor verbale, variația denumirilor ființei,
însutirea substantivelor de calificative variate, atribute adjectivale, nuanțări semantice. ” [2, p.
79]

Noțiunea de lumi e folosită de Umberto Eco. Semioticianul italian distinge următoarele

tipuri de ficțiuni: ,,a) lumi posibile credibile....care ne par incredibile, sunt lumile mici ale
basmelor si fabulelor în care animalele vorbesc; b) lumi verosimile (sau actuale, reale) în care
3
 C ONVENȚIILE FICȚIUNII CORNEA ECATERINA

scriitorul folosește un timp în aparență istoric, c) lumi incredibile (sau posibile imposibile), care
sunt posibile ca texte vizuale și verbale, dar par a se referi la ceva ce nu poate exista” [2, p. 80]

Criticul ceh Lubomír Doležel observă lumile posibile din scrierile narative au următorii
constituenți:,,1) un set de indivizi posibili – agenți (personaje actante); 2) un set de acțiuni
posibile care pot fi atribuite acestor agenți; 3) un set de acțiuni posibile pe care acești agenți sa
fie capabili sa le îndeplinească. ” [1, p. 91]

P. Thomas e de părere că „Textele, modalitățile comunicării nu sînt simple căi

referențiale care conduc către lumi: a citi un text sau a privi un tablou înseamnă a locui în aceste
lumi... Nu există lumi, ci numai versiuni ale lumilor, versiuni cerate de teorii, texte, opere de
artă, fără nici o existență autonomă, dincolo de ele.” [1, p. 94 ] Faptele ficționale nu reprezintă
ceea ce s-ar fi putut întâmpla sau nu s-ar fi putut întâmpla în lumea reală, ci ceea ce s-a întâmplat
și ce s-ar putea întîmpla în ficțiune. ,,Obiectele cu proprietăţi contradictorii din naraţiunile
ficţionale ne împiedică să identificăm lumile ficţionale cu lumile posibile. O teorie a discursului
ficţional, pentru a fi convingătoare, trebuie să se preocupe şi de lumile imposibile, eratice ale
ficţiunii. El elaborează noţiunea de lumi ficţionale, care îşi propun nivelul lor propriu de
actualitate....Lumile ficţionale sunt minimale, ele sunt degajate din textele ficţionale” [3, p. 82]

Am prezentat câteva idei despre ficțiune și lumi ficționale. Ficțiunea e rodul imaginației
unui scriitor, e apogeul creației sale. Mircea Cărtărescu e unul dintre cei mai renumiți scriitori
români. Romanul ,,Solenoid” e un labirint, iar autorul nu ne dă firul Ariadnei. Ne pierdem în
București, în vise, în închipuiri hidoase și în mintea naratorului. Romanul e o creație
monumentală, ci te șochează, te amuză, te sperie. Îți provoacă stări de repulsie. Romanul e o
autobiografie reimaginată recreată, transpusă într-o lume a monștrilor și misterului. Întâmplările
de la școală ne creează impresia că ceea ce e descris în roman s-ar fi putut întâmpla, apoi
monologul interior ne arată o altă lume. Astfel, romanul e o portiță către o lume ficțională, o
lume a lui Cărtărescu, în care nu era scriitor. Suntem într-o lume posibilă imposibilă, cu statui
gigantice ce primesc jertfe umane, cu monștri inexistenți, cu peșteri și camere ciudate. Lumea
ficțională din ,,Solenoid” descrie lucruri posibile și imposibile, experiențe ce putea fi trăite și
unele, ce sunt plăsmuite. Lumea reală e trecută prin firul imaginației, se împletește cu
experiențele proprii, duse la extrem. Dezamăgirea, inutilitatea pe care o simte naratorul sunt

4
 C ONVENȚIILE FICȚIUNII CORNEA ECATERINA

proiecții ale fricii de eșec. Devin trăsăturile pe care le-ar fi putut avea Cărtărescu dacă nu ar fi
fost scriitor.

Dacă la Mircea Eliade sacrul apărea în lumea noastră profană, la Cărtărescu, apare
demonicul, hidosul. Lumea lui e un camuflaj pentru lumea subterană. Prin acest roman,
Cărtărescu a creat o lume în care realitatea e zdrobită de ficțiune, realitatea devine o iluzie, iar
adevărul e groaznic, oribil.

Bibliografie:

1. Constantinescu Cătălin. Perspective modale în dezbaterea lumi posibile vs. Lumi

ficționale, În: Acta Iassyensia Comparationis, nr. 8, 2010, pag. 89-97.
2. Gârlea Olesea. Conceptul de ficțiune la N. Hartman, M. Bahtin, U. Eco, G. Genette și
M. Ursa, În: Revista Metaliteratură, anul X, nr. 1-4 (23-24), pag. 71-82.
3. Oltean Ștefan. Lumi posibili și realități ficționale. https://www.google.com/url?
sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwjJ7YO
jg5ruAhWPraQKHSvYChoQFjAAegQIAxAC&url=http%3A%2F
%2Fwww.diacronia.ro%2Findexing%2Fdetails
%2FA1772%2Fpdf&usg=AOvVaw2ynzkQG0WyCHo4Nn5tWRXS (accesat
10.01.2021)