Sunteți pe pagina 1din 4

CUNOŞTINŢE MEDICO-FARMACEUTICE

ÎN MESOPOTAMIA

În Mesopotamia coexistau- şi uneori colaborau- două categorii de


vindecători, distincţia dintre aceştia făcându-se din epocile cele mai
îndepărtate:” vrăjitorul” şi “medicul”. Vrăjitorul(âshipu) folosea
procedee magice în bolile de origine supranaturală, datorate unui
spirit rău, uneltirilor vrăjitorilor malefici, pedepsei zeităţilor, deochiului.
Pentru aflarea numelui duhului vrăjmaş- de care depindea aplicarea
tratamentului- se recurgea la interpretarea viselor, la “citirea” în
viscerele animalelor sacrificate, la forma petei de ulei turnat în apă
etc. Vrăjitorul, cu ajutorul zeităţilor binefăcătoare, încerca să redea
sănătatea bolnavului prin incantaţii, purificări, fumigaţii etc. Cei mai
importanţi zei binefăcători erau: Ea- stăpînul descîntecelor şi zeul
apelor, Marduk- fiul lui Ea, venerat ca zeu suprem în Babilon, Gibil-
zeul focului, Gula- zeiţa fertilităţii, Iştar- zeiţa maternităţii(“ femeile
invocă numele ei”), Nabu- zeul înţelepciunii, Nin- zeul lunii, Ninezu-
ocrotitorul medicilor, Ningizzida- fiul său, al cărui simbol, şarpele
încolăcit pe un toiag, a rămas pînă astăzi emblema medicinii, pentru
că, prin schimbarea pielii, acesta devine mereu tînăr, învingînd
bătrîneţea şi moartea. Medicul(asû) trata, prin mijloacele medicinii
empirice, bolile de origine naturală, datorate factorilor fizici(frig,
uscăciune, vînt), mecanice(lovire, rănire), fiziologici( tulburări hepatice,
piatră vezicală). Pe un sigiliu al medicului Ur Lugal-Ediruna (începutul
milenului II î.e.n.), acesta este reprezentat purtînd o “ trusă” de feşi şi
instrumente chirurgicale. De altfel, în cel mai vechi text medical(2100
î.e.n.), descoperit la Nippur, nu sînt înscrise practice magice, ci numai
leacuri empirice. Cîteva paragrafe din Codul lui Hammurabi- unul
dintre cele mai vechi şi mai cunoscute coduri juridice şi totodată un
text de înţelepciune- se ocupă de medic. El nu este răsplătit sau
pedepsit după boala tratată sau după gravitatea greşelii, ci după clasa
socială a pacientului: “ Dacă medicul a făcut o incizie adîncă cu
cuţitaşul de bronz unui om liber…şi i-a pricinuit moartea sau i-a
îndepărtat albeaţa cu cuţitaşul de bronz şi i-a vătămat ochiul, să i se
taie mîinile. Dacă însă victima este un sclav şi a murit, va da
stăpînului altul în loc, iar dacă a orbit, va plăti jumătate din valoarea
lui”. Cînd, în jurul anului 1300 î.e.n., regele hiţilor Muwattali cere
regelui babilonean un tămăduitor, acesta îi trimite un preot(baru) şi un
medic( asû).
Sursele pentru cunoaşterea medicinii şi farmaciei mesopotamiene
sunt de pe tăbliţele de lut izolate, ai căror autori sunt uneori
nominalizaţi, şi “tratatele”- lucrări de compilaţie- în care scribii au
adunat, fără vreo selecţie, tot ceea ce credeau ei că interesează arta
vindecării. O astfel de tăbliţă, semnată de un anume Nabû-Leû, conţine
trei coloane: în prima, sunt enumerate peste 150 de specii vegetale, cu
indicarea părţii folositoare din plantă şi a precauţiilor de luat la
recoltare; în a doua, se precizează afecţiunea în tratamentul căreia
este indicată acea plantă; în a treia, se arată modul de preparare şi
de administrare a leacului. “Tratatele” conţin, în cîteva zeci de tăbliţe
asamblate, materiale privind atît arta vrăjitorului, cît şi a medicului.
Materialul medicului este exprimat în sentinţe, ca de pildă: “Dacă
gura este roşie, se va vindeca, dacă este neagră, va muri”. Concizia
sentinţelor denotă că ele au fost extrase din descrieri mai ample ale
bolii, după procedeul mesopotamian de a întocmi “liste” în toate
domeniile cunoaşterii. În afară de “tratatele” de diagnostic şi
prognostic, existau şi “tratate” de terapeutică, cu indicaţia
simptomatologiei, diagnosticului, tratamentului şi prognosticului. Dacă
boala este considerată gravă, nu se încerca tratamentul:”…dacă un
om suferă de icter grav(ahhâzu), dacă…întregul său corp este negru…,
medicul nu se va atinge de bolnav: acest om va muri, el nu se poate
vindeca”. În asemenea “tratate” bolile sunt grupate în general după
localizarea corporală, indicîndu-se şi medicaţia potrivită, de pildă:
contra durerilor de cap se prescriu loţiuni sedative şi cataplasme,
bolile de ochi atribuite prafului, uscăciunii, polenului, sunt clasate după
simptome(ochi inflamaţi, injectaţi cu singe, înlăcrimaţi, cu tulburări de
vedere, cu pustule) şi tratate cu unguente, instilaţii pe bază de
substabţe grase şi minerale(oxizi de zinc şi fier, sare, derivaţi de arsen);
persoanelor cu “plămînii bolnavi” li se recomandă cataplasme şi
revulsive(seminţe de muştar, de in, esenţă de terebentină); afecţiunile
hepatice( regurgitări de bilă, “boala galbenă”, caşexia hepatică, ameţeli,
dureri de cap, transpiraţii) sunt tratate cu supozitoare, vomitive şi
purgative; în calculoza vezicală se urmăreşte dizolvarea calculilor prin
spălături şi substanţe minerale.
În afară de simptomatologie, rezultat al observării minuţioase şi
care stă la baza medicinii, intervin şi elemente magice, ca: diferenţierea
între stînga organului cercetat (semn prevestitor de rău) şi
dreapta( semn favorabil); momentul din zi sau noapte cînd se face
examinarea etc. Corelînd aceste constatări, medicul ajunge să aprecieze
evoluţia unor boli(debutul, faza critică, remisunea). Totodată, reuşeşte
să stabilească unele diagnostice diferenţiale în bolile cu o parte din
simptome similare. Spre deosebire de medicina internă, despre chirurgie
se ştie foarte puţin, căci nu au rămas “tratate”, ci doar texte izolate
sau numai aluzii, ca în Codul lui Hammurabi.
Arsenalul terapeutic era constituit în special din plante, iar
vocabula “sammu”(=plantă) a căpătat sensul de medicament, trecînd în
limbile semite cu acelaşi înţeles. În reţete se citează adesea palmierul,
cedrul, pinul, tamariscul, smochinul, migdalul, precum şi fructele lor, apoi
trestia, şofranul, muştarul, cicoarea, ceapa, usturoiul, susanul. Există şi
nume de plante al căror corespondent nu este cunoscut, deşi pot fi
traduse: “planta-dulce”, “urechea-şarpelui”, “planta-vieţii”- ultima avînd
reputaţia de a vindeca toate bolile. Erau utilizate anumite părţi din
plantă: rădăcina, mugurii, sucul, uleiul, pulberea rezultată din măcinarea
plantei uscate etc. Se precizau locul şi momentul recoltării: “ măceşul
crescut pe un mormînt” şi “ cules cînd nu l-a văzut soarele” etc.
Drogurile de natură animală proveneau de la şerpi, sopîrle, lupi, cîini.
Dintre substanţele minerale sunt menţionate gipsul, sulful, alaunul, oxizii
metalici etc. Este de remarcat faptul că se cunoştea procedeul obţinerii
cenuşii vegetale alcaline, probabil din salicornia fructicosa(brînca-
lemnoasă), aceasta intrînd adesea în reţete. Exista un număr mare de
excipiente- apa, berea,vinul de palmier, pulberi alcaline vegetale,
argiloase, calcaroase, uleiuri etc.- care puteau servi şi ca substanţe
active. Reţetele sunt compuse, în general,, din numeroase ingrediente.
Formele medicamentoase sunt variate: soluţii, unguente, maceraţii,
prafuri, supozitoare, fumigaţii şi cataplasme cu produse organice fetide.
În reţete sunt incluse uneori şi ingrediente cu acţiune magică: praf de
pragul uşii, pulbere dintr-un mormînt, din templu sau dintr-un oraş
părăsit etc. Unitatea de măsură pentru greutăţi era “ talantul”,
subdivizat în 60 de “ şekeli”; şekelul corespundea la 0,27 grame.
Pentru cîntărirea de greutăţi atît de mici se presupune că au existat
şi balanţe destul de sensibile.
Ca şi în Egipt, băuturile fermentate erau cunoscute. Codul lui
Hammurabi prevede reprimarea abuzului de bere din unele taverne.
Berea a fost iniţial folosită în cursul ceremoniilor religioase. În
scrierea Povestea unui amărît acesta se plînge că este persecutat
pentru că “ nu a adus jertfă de băutură zeului”. Treptat, consumul de
bere a devenit, alături de cel al pîinii, o obişnuinţă proprie omului. În
Epopeea lui Ghilgameş, curtezana îi spune lui Enkidu- omul ridicat de
la animalitatea inocentă la treapta umanităţii şi a civilizaţiei: “
Mănîncă pîinea, Enkidu, \ este ceea ce îi trebuie vieţii,\ şi bea berea,
căci acestea sunt obiceiurile oamenilor”…; iar Enkidu bău “… de
şapte ori cuprinsul unui ulcior”.
Arta babilonienilor în parfumerie şi cosmetică era recunoscută în
Orient, cu care făceau comerţ intens. Plantele medicinale erau cultivate
sub îngrijirea unor grădinari specializaţi. Vînzarea a tot felul de
droguri era atît de activă, încît ar fi exista, pe vremea lui Hammurabi,
o uliţă a vînzătorilor în oraşul Sippar.
Numeroase cunoştinţe din medicina mesopotamiană au difuzat spre
popoarele învecinate. Vocabula “ asû” (=medic) a trecut cu acelaşi
sens din akkadiană în unele limbi semite, demonstrînd că medicii
empirici din Mesopotamia au fost primii din lumea semită. Prin
intermediul textelor rabinice şi în special prin tratatele hipocratice,
cunoştinţele medicale mesopotamiene au ajuns pînă în literatura
medicală a evului mediu european.

Bulgariu Cristina
Clasa I B- Asistent de farmacie