Simbolul androginului apare în religiile lumii începând deja din epoca de piatră, însă

imaginea divinului feminin și masculin, uniți într-o ființă, apare numai în învățăturile
nondualității.

Totuși, în multe culturi apar zeități androgine, care nu personifică direct uniunea între
masculin și feminin, ci abrogă de tot diferențierea.

Astfel, în majoritatea triburilor americanilor nativi, creatorul este văzut ca o ființă androgină.
De exemplu la Abenaki, acesta se numește Tabaldak. El creează frații Gluskab si Malsumis
din praful de pe mâinile sale. Amândoi primesc puterea de a crea o lume bună, însă numai
Gluskab alege această cale, cel din urmă căutând răul.

În mitologia Yoruba, care a pornit din Africa, ajungând și în lumea nouă (a fost baza mai
multor religii moderne, cum ar fi Santeria), există credința într-un zeu androgin al păcii, al
purității și al armoniei numit Olorun sau Părintele Cerului.

Androginul Huh este zeitatea eternității în Egiptul Antic. Huh înseamnă „fără sfârșit“.
Interesant este că în cazul acestei divinități androgine și partea feminină poartă un nume,
Hauhet, ceea ce nu este altceva decât forma feminină a cuvântului „huh“.

Androgini în creștinism

Jakob Boehme prezintă o viziune diferită de cea tipic creștină în legătură cu Geneza în cartea
sa, Bărbat și femeie în Dumnezeu și în Creație. Geneza este aceeași, Boehme schimbă, sau
mai bine zis scrie povestea dinaintea Creației.

După cum se poate citi și în Biblie, primul om a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu.
Pentru a înțelege acest lucru mai bine, autorul îl descrie pe Dumnezeu. După percepția lui,
Dumnezeu are două părți, una masculină - Dumnezeu Tatăl și una feminină – Dumnezeu Fiul.
Din acest motiv și Adam este compus din două flăcări divine: cea arzătoare, masculină
(dreptatea neiertătoare a lui Dumnezeu Tatăl) și cea luminoasă, feminină (iertarea adusă de
Dumnezeu Fiul). Boehme crede că Dumnezeu este într-un proces de revelație, sau mai bine
zis auto-revelație sau autocunoaștere. Acesta este și motivul creării lui Adam. După căderea
din grație a lui Lucifer, Dumnezeu are nevoie de un nou conducător al îngerilor. Astfel se
poate deduce că Adam era mai mult înger decât om (din punctul de vedere al omului, cum îl
cunoaștem noi astăzi).

După Boehme, Adam este la început căsătorit cu Sophia, înțelepciunea lui Dumnezeu. Se
formează astfel un echilibru perfect între flacără ca simbol al impulsivului și înțelepciunea,
deci calmul. În ciuda acestui echilibru perfect, Adam nu este la rândul lui perfect. În el apar
dorințe pentru cele materiale și încetul cu încetul în el slăbește conștiința divină. În absența
acestei conștiințe, el adoarme. În timp ce el doarme, Dumnezeu o creează pe Eva, și astfel
separă cele două flăcări într-o ultimă încercare de a restaura echilibrul.

Din acest moment femininul și masculinul sunt definitiv despărțite, și astfel apare riscul
păcătuirii. După cum se știe din Biblie, cei doi mănâncă din fructul interzis. Astfel echilibrul
dintre opoziții este distrus fără posibilitate de salvare.

În loc de divina Sophia, Adam o are acum ca soție pe femeia comună, Eva. Procrearea ajunge
pe primul loc; conștiința divină scade în timp ce cea sexuală crește.
Un alt autor care s-a ocupat cu Geneza din perspectivă creștină a fost John Scottus Eringenia,
care a dezvoltat ideile Bisericii Grecești. El împarte Geneza în două părți: prima creare,
descrisă în Geneza 1, în care se desparte Dumnezeu de Pământ și a doua creare, descrisă în
Geneza 2-3, în care are loc a doua ruptură, cea între masculin și feminin.

Androginul primordial este o imagine a reunirii elementelor polar opuse, complementare şi
chiar a celor contradictorii ale fiinţei umane. El realizează, de asemenea, fuziunea plenară a
aspectelor complementare ale acesteia şi reprezintă starea sa primară. Aceasta explică de ce
„omul universal“ este reprezentat la origine prin ansamblul Adam-Eva (care are, de altfel,
aceeaşi valoare numerică precum Allah, arătând astfel similitudinea sa cu Identitatea
Supremă), ceea ce semnifică faptul că omul a fost creat iniţial masculin (bărbat) şi feminin
(femeie), altfel spus, în sensul propriu al cuvântului, într-o stare androginală, stare care se află
în germene în universul său lăuntric. Tocmai de aceea, putem afirma că starea androginului
este starea umană completă, în care aspectele complementare, departe de a se opune, se
echilibrează în mod ideal. Astfel, putem observa că Identitatea Supremă este într-un fel deja
realizată virtual în stadiul edenic.

Androginul, realizând uniunea armonioasă a aspectelor complementare, este simbolizat prin

forma sferică, ce este cea mai puţin diferenţiată dintre toate figurile geometrice, întrucât ea se
poate extinde în toate direcţiile simultan. Acesta este, de altfel, motivul pentru care
pitagoricienii o considerau ca fiind figura geometrică perfectă, care reprezintă Totalitatea
Universală. Vom remarca, de asemenea, apropierea figurii Androginului de Rebisul hermetic
din Ştiinţa Secretă a Alchimiei, care este alcătuit dintr-un trup având două capete, unul
masculin (+) şi celălalt feminin (-), şi reprezintă fiinţa umană care este perfect reintegrată în
totalitatea potenţialităţilor umane şi naturale, gata să se înalţe către stările superioare ale
Manifestării.

Androginul iniţial nu reprezintă decât un aspect sau, cu alte cuvinte, el este o figurare
antropomorfică a Oului Cosmic, pe care îl întâlnim în zorii oricărei cosmogonii, ca şi la
încheierea oricărei escatologii, căci în punctele alfa şi omega ale lumii şi ale fiinţei
manifestate se situează plenitudinea unităţii fundamentale, unde contrariile se confundă în
unitate, fie că nu sunt decât potenţialitate, fie că împăcarea, integrarea lor finală a fost
îndeplinită. Mircea Eliade citează numeroase astfel de exemple, preluate din religiile greacă,
egipteană, iraniană sau din cele nordice, chineze sau indiene. Este deci firesc ca această
imagine a unei unităţi primordiale, odată aplicată omului, să capete o expresie sexuală,
înfăţişată adesea drept inocenţa sau virtutea dintâi, drept vârsta de aur ce trebuie redobândită.

Androginia, ca semn al realizării totalităţii, apare deci atât la sfârşitul, cât şi la începutul lumii.
Potrivit viziunii escatologice a mântuirii, prin atingerea plenară a stării de androgin fiinţa
umană îşi recuperează cu adevărat o plenitudine paradiziacă, divină în care separarea sexelor
se anulează. Iată, prin urmare, ce evocă taina cuplului unit prin iubire frenetică, profundă şi a
căsătoriei, în nenumărate texte tradiţionale secrete, trimiţând astfel la imaginea lui Shiva
îmbrăţişând-o pe Shakti.

În lumina acestor revelaţii, putem intui în ce mod realizează cei doi iubiţi primul pas spre
starea de androgin atunci când, în extaticele jocuri amoroase tantrice, în care continenţa
sexuală este perfect realizată, ei îşi savurează unul altuia secreţiile intime şi chiar urina.
Cu toate acestea, credinţa universal afirmată în unitatea originară pe care, după părăsirea
acestei lumi materiale, omul o recapătă post mortem, este însoţită, de asemenea, în majoritatea
sistemelor cosmogonice, de necesitatea imperioasă de a diferenţia total sexele în lumea
noastră, pentru că şi aici credinţele străvechi se întâlnesc cu cele mai actuale descoperiri ale
biologiei – fiinţa umană nu se naşte niciodată complet polarizată din punct de vedere sexual.
Faptul că omul este în acelaşi timp bărbat şi femeie, atât în corpul său fizic, cât la nivelul
principiilor sale vitale, psihice şi mentale reprezintă o lege fundamentală a Creaţiei, afirmă
credinţa tradiţiilor milenare ale spiritualităţii.

Simbolurile hinduse şi tantrice se referă nu doar la androginul primordial, ci şi la întoarcerea
glorioasă finală şi cât mai grabnică a fiinţei umane la această nediferenţiere, la această
supremă Unitate. Phoenixul chinez, simbol al regenerării, este, deloc întâmplător,
hermafrodit. Unirea seminţei şi a suflului pentru reproducerea Embrionului nemuririi se
petrece chiar în trupul yoghinului. Întoarcerea la starea primordială Divină şi eliberarea
gradată de contingenţele cosmice se realizează cu uşurinţă, aproape spontan, prin coincidentia
oppositorum şi prin împlinirea Unităţii iniţiale .Platon a amintit, tocmai de aceea, de mitul
androginului în Banchetul: „acesta se numea pe atunci androgin, căci şi înfăţişarea lui
conţinea, ca şi numele, câte o parte de bărbat şi câte o parte de femeie“. Fie că acest mit este
evocat în anumite texte cabalistice secrete privind starea androgină a lui Adam, fie că el este
conţinut în doctrinele tainice ale gnosticilor creştini, androginia este prezentată ca o stare
dumnezeiască iniţială, ce trebuie să fie din nou redobândită. Bărbatul şi femeia aveau, în
forma lor primitivă, potrivit unei tradiţii, un singur trup înzestrat cu două feţe. Dumnezeu i-a
despărţit, dând fiecăruia câte un spate. De abia de acum înainte, bărbatul şi femeia vor începe
o existenţă diferenţiată. A spune – potrivit mitului Facerii – că Eva este scoasă din coasta lui
Adam înseamnă, de fapt, că întregul omenesc era nediferenţiat (un androgin perfect) la
origine.

A deveni prin dragoste frenetică unul singur (androgin) care unifică simultan în el atât
masculinul, cât şi femininul, este în realitate ţelul vieţii omeneşti. Origen şi Grigorie de Nyssa
au desluşit în primul om creat, deloc întâmplător, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, o
fiinţă perfect androgină. Dumnezeirea la care omul a fost poftit să participe l-a făcut şi trebuie
să-l facă să redobândească această androginie, pierdută de Adam cel scindat şi recuperată de
noul Adam, cel slăvit. În Noul Testament, mai multe texte se referă la această unitate divină,
paradiziacă.

Descoperind androginia divină drept una dintre caracteristicile perfecţiunii spirituale, în

Epistolele Sfântului Pavel şi în Evanghelia după Ioan, Mircea Eliade scrie: „Într-adevăr, a
deveni în acelaşi timp şi bărbat şi femeie sau a nu fi nici bărbat şi nici femeie, ori numai
bărbat şi numai femeie reprezintă, de fapt, expresiile fundamentale plastice prin care limbajul
se străduieşte să descrie metanoia, modificarea, transformarea uluitoare, răsturnarea totală a
valorilor. A fi simultan şi permanent bărbat şi femeie este la fel de paradoxal ca şi faptul
aparent imposibil de a redeveni copil, de a te naşte din nou, de a trece prin poarta cea
strâmtă“. (Metanoia = termen care provine din cuvântul grecesc metanoein care înseamnă
transformarea minţii unei fiinţe umane sau penitenţă. Acest cuvânt indică, în limbajul actual,
un proces de transformare spirituală, reorientarea în sens benefic a cursului vieţii unei fiinţe
umane sau penitenţă).

Vom vedea cum Adam devine doi, cum textele indiene si chinezesti ne vorbesc de
dualitatea intr-unul, tot aici vom afla originea riturilor de circumcizie, vom gasi
elementele platoniciene imbinate perfect cu cele crestine in redarea acestei imagini
tulburatoare pentru emisfera occidentala, dar atat de atragatoare, de miraculos-
benefica pentru orientali.

Androginul initial nu reprezinta decat un aspect, o figurare antropomorfica a oului cosmic pe

care il intalnim in zorii oricarei cosmogonii, ca si la incheierea oricarei eshatologii, caci in
punctele alfa si omega ale lumii si ale fiintei manifestate se situeaza plenitudinea unitatii
fundamentale, unde contrariile se confunda, fie ca nu sunt decat potentialitate, fie ca
impacarea, integrarea lor finala a fost indeplinita.

Mircea Eliade citeaza numeroase astfel de exemple, preluate din religiile greaca,
egipteana, iraniana sau din cele nordice, chineze sau indiene. Este firesc ca aceasta
imagine a unitatii primordiale, o data aplicata omului, sa capete o expresie sexuala,
infatisata adesea drept inocenta sau virtutea dintai, drept varsta de aur ce trebuie
redobandita. Mistica sufista o spune limpede: dualitatea lumii aparentelor in care traim este
falsa, inselatoare; ea constituie starea de pacat si nu exista izbavire decat in contopirea cu
realitatea divina, adica in intoarcerea la unicitatea fundamental. Acesta este sensul vaierelor
tulpinii de trestie smulsa din pamant, in preludiul celebrului poem Mesnevi, al celui mai
important poet mistic al islamului, Mawlana Djalal ud-Din Rumi.

Aceasta prima diviziune, care, la nivel cosmic, creeaza, adica diferentiaza noaptea si ziua,
cerul si pamantul, este similara cu cea a principiilor ying si yang, care adauga acestor opozitii
fundamentale pe cele ale frigului si caldurii, ale masculului si femelei. Acestora le corespund,
in Japonia, Izanagi si Izanami, amestecate initial in oul haosului, zeul egiptean Ptah si zeita
akkadiana Tiamat.

In Rig-Veda, androginul apare sub forma vacii baltate datatoare de lapte, care este in acelasi
timp si taurul cu samanta viguroasa. Unu ii naste pe doi, spune Tao si tot asa.

Adam cel dintai, care nu era barbat, ci androgin, devine Adam si Eva.

Androginul este adesea reprezentat ca o fiinta dubla, avand in acelasi timp, atributele celor
doua sexe, inca unite, dar pe punctul de a se separa. Este ceea ce, cu precadere, explica
semnificatia cosmogonica a sculpturii erotice indiene.  Astfel, Shiva, divinitate androgina in
panteonul indian, caci se identifica principiului informal al manifestarii, este adesea
reprezentat strangand-o cu putere in brate pe Shakti, propria-i putere, figurata in chip de
divinitate feminina.

Am mai remarcat urme de androginie la Adonis, Dionysos, Cibele, Castos si Pollux, care
evoca pe Izanagi si Izanami. Exemplele se pot inmulti la nesfarsit, caci, in ultima instanta,
orice divinitate – vechile teogonii grecesti o demonstreaza din plin – este bisexuala, ceea ce
determina lipsa nevoii de partener pentru procreatie.

Acest androgin ritual reprezinta – asa cum subliniaza Mircea Eliade – totalitatea
fortelor magico-religioase solidare ale celor doua sexe.

Androginia, ca semn al totalitatii, apare deci atat la sfarsitul, cat si la inceputul lumii.
Potrivit viziunii eshatologice a mantuirii, fiinta isi recupereaza o plenitudine in care separarea
sexelor se anuleaza – iata ce evoca taina casatoriei, in nenumarate texte traditionale, trimitand
astfel la imaginea lui Shiva inlantuind-o pe Shakti.
 Cu toate acestea, credinta, universal afirmata, in unitatea originala pe care omul o recapata
post-mortem, este insotita, deasemenea, in majoritatea sistemelor cosmogonice, de necesitatea
imperioasa, de a diferentia total sexele in lumea noastra. Pentru ca – si aici credintele
stravechi se intalnesc cu cele mai actuale descoperiri ale biologiei – fiinta umana nu se naste
niciodata complet polarizata din punct de vedere  sexual. Faptul ca omul este in acelasi timp
mascul si femela in corpul si in principiile sale spiritual reprezinta o lege fundamentala a
creatiei, afirma credinta populatiei Bambara.

Platon a amintit de mitul Androginului in Banchetul: “ Acesta se numea pe atunci

Androgin, caci si infatisarea lui continea, ca si numele, cate o parte de barbat si femeie. Fie ca
acest mit este evocat in anumite misdrasim-uri privind starea androgina a lui Adam ori in
doctrinele gnosticilor crestini, androginia este prezentata ca o stare initiala ce trebuie
redobandita. Barbatul si femeia aveau, in forma lor primitiva, potrivit unei traditii, un singur
trup inzestrat cu doua fete; Dumnezeu l-a despartit, dand fiecaruia cate un spate. Deabia de
acum inainte barbatul si femeia vor incepe o existeta diferentiata. A spune – potrivit mitului
Facerii – ca Eva este scoasa din coasta lui Adam insemna ca intregul omenesc era
nediferentiat la origine.

A deveni unul singur este telul vietii omenesti. Origine si Grigore de Nyssa au deslusit in
primul om creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu o fiinta androgina.
Dumnezeirea la care omul a fost poftit sa participle l-a facut sa redobandeaca aceasta
androginie, pierduta de Adam cel scindat si recuperate de noul Adam, cel slavit. In Noul
Testament, mai multe texte se refera la aceasta unitate.

Descoperind androginia drept una din caracteristicile perfectiunii spiritual, in Epistolele

Sfantului Pavel si in Evanghelia dupa Ioan, Mircea Eliade scrie – “Intr-adevar, a deveni
mascul si femela, sau a nu fi nici mascul, nici femela reprezinta expresiile plastice prin care
limbjul se straduieste sa descrie metanoia, schimbarea, rasturnarea totala a valorilor. A fi
mascul si femela este la fel de paradoxal ca si faptul de a redeveni copil, de a te naste din nou,
de a trece prin poarta cea stramta”.

Masculinul si femininul nu constituie decat unul din aspectele multiplicitatii de opozitii

chemate sa se intrepatrunda din nou.

Aceasta implinire a androginiei ar trebui studiata deasemenea in regnul mineral sic el vegetal,
caci, la randu-le, acestea cunosc impartirea in masculin si feminine, potrivit perspectivei
alchimiste. Orice opozitie este destinata sa fie anulata prin unirea cerescului cu terestrul,unire
infaptuita de catre om, a carui putere trebuie sa se exercite asupra cosmosului in totalitatea lui.

Aceste mituri ale androginiei dezvaluie modele exemplare pentru comportamentul uman.
Androginia este simbolic reactualizata prin ritualuri

In Grecia, Plutarh vorbeste despre cateva obiceiuri neobisnuite. In Sparta, cea care se ocupa
de pregatirea miresei, o radea in cap si o imbraca in haine barbatesti. In Argos, mireasa purta
o barba falsa.

In samanismul siberian, samanul cumula simbloic ambele sexe, ca semn al spiritualitatii,

refacand astfel unitatea dintre Cer si Pamant, asigurand comunicarea intre Zei si oameni.
De la ingeri androgini pana la moda din viata moderna, la poeziile suprarealistilor, acest
motiv si-a gasit o alta viata, un alt rol, un alt sens, a incetat sa fie sacru si s-a scufundat in
profan.

Androginul, acea ființă sferică, semnifica autosuficiența, armonia, perfecțiunea unui

cerc închis. Omul a pierdut această stare de grație și este blestemat să trăiască într-o lume și
într-un trup incomplet, insuficient, imperfect, este blestemat să gândească în termeni de
diferențe, de opuși și nu de coincidență, unitate. Însă ideea de unitate a contrariilor, de atracție
a opușilor bântuie colțurile cele mai ascunse ale minții și sufletului său.

În Dialoghi d’Amore, Leon Ebrero a încercat să stabiliească o legătură între

mitul androginului al lui Platon şi tradiţia biblică a căderii în păcat, interpretată ca o
dihotomie a Omului Primordial. O teorie diferită, dar tot centrată pe unitatea iniţială a
fiinţei umane, a fost susţinută de Scottus Eriugena. El considera că separarea
sexelor face parte dintr-un proces cosmic. Diviziunea Substanţelor a început în
Dumnezeu şi s-a continuat progresiv până în fiinţa umana, separată pe această cale
în două – bărbatul şi femeia. De aceea unificarea Substanţelor trebuie să înceapă în
om şi să se înfăptuiască din nou pe toate planurile fiinţei, inclusiv în Dumnezeu. În
Dumnezeu nu mai există diviziune, căci Dumnezeu este Tot şi Unu. Diviziunea
sexuală a fost considerată astfel o consecinţă a păcatului, dar ea va lua sfârşit prin
reunificarea fiinţei umane, care va fi urmată de unirea escatologică a cercului terestru
cu Paradisul. Cristos anticipase reintegrarea finală. Eriugena îl citează pe Maxim
Mărturisitorul, potrivit căruia Cristos unificase ambele sexe în propria-i natură, căci,
înviind, nu era: “nici barbat, nici femeie, deşi se născuse şi murise bărbat”.

În Geneză scrie: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după
chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”, text care ne
duce cu gândul că structura „bărbat-şi-femeie” este deja oarecum prezentă în
Dumnezeu. În cartea lui Zohar, ideea unei bipartiţii divine, este afirmată în mod
explicit. Comentând celebrul pasaj „Să facem omul după chipul şi asemănarea
Noastră”, textul cabalistic spune că Scriptura se foloseşte de plurarul„Să facem”
pentru a indica faptul că omul a fost creat de cele două esenţe divine simbolizate de
bărbat şi femeie. „După chipul nostru” înseamnă cei bogaţi; după asemănarea
noastra – cei săraci; caci bărbatul înseamnă bogaţia şi femeia sărăcia. Cele două
esenţe divine formează un întreg, iar această contopire este evocată prin imagini
sugerând dragostea: protecţie, osmoză,generozitate.

Îngerul, figură plină de beatitudine prin excelenţă, este de asemenea androgin:

concepţie vizibilă în întreaga iconografie ce i-a fost dedicată şi în anumite teze
teologice. Îngerul mediază între Cer şi pământ, între Dumnezeu şi om.

Mai multe comentarii de tip midraş susţineau că Adam a fost androgin. După
Bereshit rabba, “la Facere, Adam şi Eva stăteau spate în spate, lipiţi de umeri: atunci
Dumnezeu i-a despărţit printr-o lovitura de secure, care i-a separate în două. Alţii
sunt de părere: primul om (Adam) era bărbat pe partea dreaptă şi femeie pe partea
stângă; dar Dumnezeu i-a tăiat în două jumatăţi”.Anumite secte gnostice creştine au
acordat ideii androginului un loc central în cadrul doctrine ilor. Simion Magul numea
spiritul primordial arsenothelys, “bărbat-femeie”. Şi naasenii îl concepeau pe Adam
cel terestru, care nu era decât o imagine a arhetipului celest, era şi el androgin. Dat
fiind că oamenii se trag din acel Adam, arsenotheys-ul există virtual în fiecare om,iar
perfecţiunea spirituală constă tocmai în a regăsi această androginie în el însuşi.
Spiritul suprem, Logosul, era şi el androgin. Iar reintegrarea finală, “a realităţilor
spirituale ca şi a celoranimale şi materiale ar urma să se realizeze într-un om, în Iisus
fiul Mariei”. În concepţia naasenilor, drama cosmică comportă trei elemente: logosul,
preexistând ca totalitate divină şiuniversală, căderea în păcat, având drept rezultat
fragmentarea Creaţiei şi suferinţa, venireaMântuitorului, care va reintegra în unitatea
lui nenumăratele fragmente ce constituie aziUniversul. Pentru naaseni, androginia
este un moment al grandiosului proces de totalizarecosmică.În Epistola
Preafericitului Eugnoste, Tatăl ceresc crează el însuşi o fiinţă androgină. Prin
unireacu Sophia sa, această fiinţă procrează un fiu androgin. “Fiul acesta e Tatăl cel
dintâi nascător,Fiul Omului, care mai este numit şi Adam al Luminii. (...) El se
împreunează cu Sophia sa şi dănaştere unei mari lumini androgine care este, pe
numele său bărbătesc, Mântuitorul, creator altuturor lucrurilor, iar pe numele său
femeiesc, Sophia, născătoare a toate cele. Aceste ultimedouă entităţi dau naştere
altor şase perechi spirituale androgine, care produc alte 72, apoi 360entităţi...”. E
vorba de un întreg şir descinzând dintr-un Tată androgin şi care se repetă laniveluri
descrescânde.Putem vorbi de o bisexualitate universală, care decurge din ideea
bisexualităţii divine ca model şiprincipiu al oricărei existenţe. Tot ce este prin
excelenţă trebuie să fie total, comportândcoincidentia oppositorum la toate nivelurile
şi în toate contextele. Fapt verificat atât înandroginia zeilor, cât şi în riturile de
androginizare simbolică, dar şi cosmogoniile care explicăLumea pornind de la un Ou
cosmogonic sau de la o totalitate primordială de forma unei sfere.În cele mai vechi
teogonii greceşti, Fiinţe divine neutre sau feminine procrează singure.
Aceastăparteogeneză implică androginia. Potrivit tradiţiei transmise de Hesiod, din
Haos (neutru) s-aunăscut Erebe (neutru) şi Noaptea (feminin). Terra a dat naştere
singură cerului înstelat. Suntformule mitice ale totalităţii primordiale, incluzând toate
forţele, deci toate perechile de contrarii:haosul si formele, tenebrele şi luminile,
virtualul şi manifestul, barbatul şi femeia etc. Caexpresie exemplară a puterii
creatoare, bisexualitatea se numără printer atributele de prestigiu aledivinităţii. Hera
i-a conceput singura pe Hefaistos si Tifeu, iar această zeiţă apare mai întâi cafiind
androgină.
La Labranda, în Caria, era adorat Zeus bărbos cu şase mamele dispuse în triunghi
pe piept.Herakles, eroul viril prin excelenţă, şi-a schimbat veşmintele cu Omfala. În
misterele lui HerculeVictor Italiotul, atât zeul, cât şi iniţiaţii erau îmbrăcaţi în haine
femeieşti. În Cipru, era venerată oAfrodita cu barbă numită Afroditos, iar în Italia o
Venus cu chelie. Dionysos era zeul bisexuatprin excelenţă. Majoritatea divinitaţilor
vegetaţiei şi ale fertilităţii sunt bisexuate sau prezintăurme de androginie. În unele
cazuri, zeităţile agricole sunt considerate bărbaţi într-un an şi femeiîn anul urmator.
Zurvan, zeul iranian al Timpului fără sfarşit , era androgin – ca şi divinitatea
supremăchinezească a Tenebrelor şi a Luminilor . Aceste două exemple arată că
androginia era prinexcelenţă o formulă a totalităţii. Zurvan era tatăl gemenilor
Ohrmazd şi Ahriman, zei ai Binelui,respectiv Răului – iar Tenebrele şi Luminile
simbolizează, în China ca şi în India, modalităţilenonmanifestate şi manifestate ale
realităţii ultime.Simbolul androginului este învestit cu valori vitale neobişnuit de
puternice, androginiareprezentând rezistenţă crescută la uzura timpului. Spre
sfarşitul Antichităţii, tema păsăriiPhoenix care renaşte la nesfârşit din consumarea
voluntară prin foc devine simbolul renaşteriipromise. Toate aceste mituri ale
androginiei divine şi ale omului primordial bisexuat dezvăluie modeleexemplare
pentru comportamentul uman. Prin urmare androginia este simbolic reactualizată
prinrituri. Androginizarea rituala are scopuri multiple, iar morfologia ei este extrem de
complexă. Lamulte populaţii primitive, ca de exemplu la australieni, iniţierea de
pubertate implicăandroginizarea prealabilă a neofitului. Neiniţiaţii sunt asexuaţi şi
accesul la sexualitate este unadin consecinţele iniţierii, semnificaţia profundă a
acestui rit pare a fi urmatoarea: nu poţi deveniun bărbat adult pe plan sexual înainte
de a fi cunoscut coexistenţa sexelor, androginia; nu poţiaccede la un mod de a fi
particular, bine determinat, înainte de a fi cunoscut un mod de a fi total.În multe
cazuri androginia este sugerată prin travestirea băieţilor în fete şi a fetelor în
băieţi.Obiceiul este atestat în unele triburi africane, dar şi în Polinezia. Travestirile
intersexuale eraufrecvente şi în Grecia antică. Plutarh vorbeşte despre câteva
obiceiuri care i se păreauneobişnuite: „În Sparta, scrie el, cea care se ocupă de
pregatirea tinerei mirese o rade în cap, îipune încalţări şi veşminte bărbăteşti, apoi o
culcă pe pat singură în întuneric. Soţul vine la eaîntr-ascuns.În Argos, mireasa îşi
pune o barbă falsă pentru noaptea nunţii.”Deghizări intersexuale se practicau în
Grecia la anumite ceremonii dionisiace, cu prilejulsărbătorilor Herei la Samos, ca şi
cu alte ocazii. E o modalitate de a ieşi din sine însuşi, de a-şitranscede situaţia
particulară, extrem de istoricizată, şi de a regăsi situaţia de la începuturi,transumană
şi transistorică, acea situaţie care a precedat construirea societăţii umane.În
şamanismul siberian, se întâmplă ca şamanul să cumuleze în mod simbolic ambele
sexe.Această bisexualitate rituală este socotită a fi un semn al spiritualităţii, al
legăturilor cu Zeii şispiritele – şi totodată o sursă a puterii sacre. Şamanul reuneşte în
el cele două principii polare, el4
reface simbolic unitatea dintre Cer şi Pământ, asigurând prin urmare comunicarea
între Zei şioameni.Riturile totalizării prin androginie simbolică sau prin orgie pot fi
valorizate în chip divers. Dartoate sunt practicate când trebuie asigurat succesul unui
început: fie începutul vieţii sexuale şiculturale semnificat prin iniţiere, fie Anul Nou,
primăvara, „începutul” reprezentat de orice nouărecoltă. Pentru omul din societăţile
tradiţionale, cosmogonia reprezintă „începutul” prinexcelenţă, înţelegem prezenţa
simbolurilor cosmogonice în ritualurile iniţiatice, agricole sauorigiastice. În definitiv, „a
începe” un lucru înseamnă că suntem pe cale de a crea acel lucru, decică punem în
acţiune o enormă rezervă de forţe sacre. Asta explică asemănarea structurală
dintremitul Androginului primordial, Strămoşul umanităţii, şi miturile cosmogonice. Şi
într-un caz şiîn celălalt, miturile arată că la început, în illo tempore, exista o totalitate
compactă – şi că aceastătotalitate a fost secţionată ori fracturată pentru ca Lumea
sau umanitatea să se poată naşte.Androginului primordial, mai ales androginul sferic
descris de Platon, îi corespunde, în plancosmic, Oul cosmogonic sau Uriaşul
antropocosmic primordial. Un mare numar de mituri cosmogonice descriu starea
originară – Haosul – ca pe o masăcompactă şi omogenă, în care nu se poate
distinge nicio formă; sau ca pe o sferă asemănătoare cuun ou, în care Cerul şi
Pământul erau unite, sau ca pe un Macrantrop uriaş etc. În toate acestemituri,
Creaţia se realizează prin tăierea oului în două jumătăţi – reprezentând Cerul şi
Pamântul– sau prin sfârtecarea Uriaşului, sau prin fragmentarea masei unitare.
Androginul iniţial nu este decât un aspect, o reprezentare antropomorfică a oului
cosmogonic pecare îl întâlnim în zorii oricărei cosmogonii, ca şi la încheierea oricărei
escatologii, căci înpunctele Alfa şi Omega ale lumii şi ale fiinţei manifestate se
situează plenitudinea unităţiifundamentale, unde contrariile se confundă, fie că nu
sunt încă decât potenţialitate, fie că s-areuşit concilierea, integrarea lor finală. Mircea
Eliade citează numeroase astfel de exemple,preluate din religia greacă, egipteană,
iraniană sau din religiile nordice, chineze sau indiene. Estefiresc ca această imagine
a unei unităţi primordiale, odată aplicată omului, să capete o expresiesexuală,
înfăţişată adesea drept inocenţă sau virtutea dintâi, drept vârsta de aur ce
trebuieredobândită. Mistica sufistă o spune limpede: dualitatea lumii aparenţelor în
care trăim este falsă,înşelătoare; ea constituie starea de păcat şi nu există izbăvire
decât în contopirea cu realitatedivină, adică în întoarcerea la unicitatea fundamental.
Această primă diviziune, care, la nivel cosmic creează noaptea şi ziua, cerul şi
pământul, estesimilar cu cea a principiilor yin şi yang, care adaugă acestor opoziţii
fundamentale pe cele alefrigului şi căldurii, ale masculinului şi femininului. Acestora
le corespunde în Japonia, zeităţileIzanagi şi Izanami, unite iniţial în oul haosului, zeul
egiptean Ptah şi zeiţa akkadiană Tiamat. ÎnRig-Veda, androginul apare sub forma
vacii bălţate dătătoare de lapte, care este în acelaşi timp şitaurul cu sămânţă
viguroasă. Unu îl naşte pe doi, spune Tao; şi tot aşa, primul Adam, care nu
erabărbat, ci androgin, devine Adam şi Eva.5
O reintegrare a principiilor polare se efectuează şi prin tehnicile yoga, mai cu seamă
tehnicileyoga tantrice. Şi în acest caz se urmareşte obţinerea unei „unităţi-totalităţi”,
dar experienţa sedesfăşoară pe mai multe niveluri simultan, iar unificarea finală nu
poate fi descrisă decât întermeni transcedentali. Fenixul chinez, simbol al regenerării,
este hermafrodit. Unirea sămânţeicu suflul pentru reproducerea Embrionului se fac
chiar în trupul yoghinului. Întoarcerea la stareaprimordială şi eliberarea de
contingenţele cosmice se fac prin coincidentia oppositorum şi prinrealizarea Unităţii
iniţiale: amestecarea principiilor ming şi sing, cum spun alchimiştii chinezi,cele două
polarităţi ale fiinţei.Balzac a reuşit să dea o stralucire fără seamăn unei teme
fundamentale a antropologiei arhaice:androginul considerat drept imaginea
exemplară a omului perfect. În romanul Séraphita, Balzac povesteşte că într-un
castel situat la marginea satului Jarvis, înapropierea fiordului Stromfjord, trăia o fiinţă
stranie de o frumuseţe schimbătoare şi melancolică.Asemenea multor personaje ale
lui Balzac, părea să ascundă un teribil „secret”, un „mister” denepătruns. Personajul
din Seraphita nu e un om ros de propriul destin şi în conflict cu societatea.Este o
fiinţă deosebită calitativ de restul muritorilor, şi misterul său nu ţine de
episoadetenebroase ale trecutului, ci de structura propriei sale existenţe. Căci
misteriosul personaj oiubeşte pe Minna şi este iubit de ea. Ea îl vede ca pe un
bărbat, Seraphitus; dar el mai este iubit şide Wilfred, în ochii căruia trece drept
femeie, Seraphita.Androginul lui Balzac nu aparţine decât în foarte mică măsura vieţii
pământeşti. Viaţa luispirituală este în întregime îndreptată spre cer. Seraphitus-
Seraphita nu poate părăsi viaţapământească înainte de a fi cunoscut iubirea. Este
poate ultima perfecţiune şi cea mai de preţ: aiubi cu adevărat şi în acelaşi timp două
fiinţe, se sexe opuse. Semnificaţia metafizică a omului perfect se degradează şi
sfârşeşte prin a dispărea în a douajumătate a secolului al XIX-lea.Decadentismul
francez şi englez revine sporadic la tema androginului, dar totdeauna este
vorbadespre un hermafroditism morbid, chiar satanic. Ca în toate marile crize
spirituale ale Europei,ne aflăm în faţa unei degradări a simbolului. Când spiritul nu
mai este capabil să perceapăsemnificaţia metafizică a unui simbol, acesta este
înţeles în planuri din ce în ce mai vulgar-concrete. La scriitorii decadenţi, androginul
este înţeles doar ca un hermafrodit în care cele douăsexe coexistă anatomic şi
fiziologic. Acest hermafrodit era considerat o aberaţie a Naturii sau caun semn de
mânie a zeilor, şi prin urmare, era suprimat imediat. Numai androginul ritualconstituia
un model, deoarece implica nu cumulul organelor anatomice, ci, în mod
simbolic,totalitatea puterilor magico-religioase aferente celor două sexe. Pentru
Ritter, omul viitorului va fi ca Iisus androgin. După Baader, androginul a existat
laînceput şi el va exista din nou la sfârşitul timpului. Pentru Bohme, somnul lui Adam
reprezintăcăderea în păcat: Adam s-a desprins de lumea divină şi „s-a închipuit”
cufundat în Natura, fapt6

prin care s-a degradat şi a devenit pământean. Apariţia sexelor este o consecinţă
directă a acesteiprime căderi în păcat. Simbolul androginului, prezent încă din
antichitate în literatură, filosofie şi religie, semnificăperfecţiunea, întregul, fiind o
reprezentare antropomorfică a oului cosmogonic. Androginia,semn al totalităţii, apare
atît la începutul, cât şi la sfarşitul lumii. Acestă semnificaţie metafizicăse degradează
în timp, dispărând la sfarşitul secolului al XIX-lea

Mitul androgin e frecvent încă din religiile timpurii. Adam şi Eva, în tradiţia rabinică, „erau
făcuţi spate în spate, prinşi de umeri”, până când Yahweh „i-a despărţit cu o lovitură de
secure” (Bereshit rabba, I. 1).

În textul biblic elohist, omul e făcut „bărbat şi femeie” totodată, „după chipul lui Elohim”
(V.T. Geneza. 1. 27), rezultând astfel că şi divinitatea era androgină. De fapt, zeii primordiali,
precosmogonici, Zurvan, Re, Ometeotl, sunt androgini.

Cezar Baltag a remarcat că: „Androginul adamic reprezintă identitatea originară a

singularităţilor diferite, echilibrul între atracţie şi respingere”. (Mitul Androginului, în
Eseuri. Galaţi. 1992, p. 55).

Androginul se întâlneşte în unele mitologii ale primitivilor: Obatala, zeul cosmogonic al

triburilor Yoruba (mitologiile populaţiilor africane), succesorul creatorului Olorun, e un
androgin în formă ovoidală.

Prin ipoteza androginismului fiinţelor supreme, Mircea Eliade explică „absenţa hierogamiei
în religiile arhaice”, unde zeii supremi sunt totodată Cerul şi Pământul, astfel că „androginia
este o formulă arhaică şi universală pentru a exprima totalitatea, coincidenţa contrariilor”
(Mythes, rêves et mystères. Paris, 1972. p. 215).

Mitul androginului conţine simbolul despărţirii sexelor şi implicit destinul căutării jumătăţilor
(descoperirea iubirii), sugerând primatul dragostei faţă de toate celelalte preocupări omeneşti
şi prevestind parţial esenţa teoretică a psihanalizei, dar deopotrivă androginul reflectă şi ideea
primitivă a îngemănării Cerului cu Glia.

Androginul, fiu al lui Mercur și al lui Venus, se regăsește și în textele alchimice, atît prin apa
mercurială capabilă să împreuneze “naturile”: “Marea este elementul hermafrodit”, spunea
Zosima, cît și prin figura enigmatică a lui Rebis; textele nu disting între androgin (figură a
unității fericite) și hermafrodit unde subzistă o anume monstruozitate. În alchimie ambii
reprezintă Rebis-ul hermetic. Una din cărțile celebre de alchimie, Atalanta fugiens, a lui
Michael Maier, redă figura hermafroditului. Titlul cărții este o trimitere fără echivoc la mitul
Atlantidei, tînara de neîntregut în cursele de alergare, întrecînd toți pretendenții, mai puțin pe
Hipomene, care îi arunca în cale mere de aur din grădina hesperidelor. Michael Maier vede în
Atalanta “Fecioara alchimică”, o alegorie a lui Mercur filosofic fixat și reținut în cursa sa de
sulful de aur. Cartea este alcătuită din 50 de embleme, număr ales nu intîmplător, el fiind
potențializarea lui cinci, numarul nupțial în gîndirea pitagoreică, simbol al uniunii principiului
cresc și al celui terestru, pentagrama fiind deopotrivă emblemă a microcosmosului și a
androginului. Emblema a XXXVIII-a este despre androgin:
Străvechile povești fac din Rebis o ființă dublă:

Androgin, mascul și femelă într-un singur corp,

Născut pe un munte dublu, el este Hermafroditul
Lui Mercur, zămislit cu preamărita Venus.
Nu îl disprețuiți pentru sexul său ambiguu,
Căci acest bărbat-femeie ți-l va da într-o zi pe rege.

Care este locul de obîrșie al Rebis-ului? Deși cărțile sînt foarte clare, mulți pornesc spre
munții Rebisului, cu rîvnă și perseverență, dar se rătăcesc în obscuritatea care învăluie
muntele cu două vîrfuri, unul locuit de Hermes, celălalt de Venus, un munte dublu, “așa cum
îl vedem și pe Hermafrodit cu două capete și două feluri de membre într-un singur corp.” Din
zece mii doar unul ajunge pe munte și primește “onoarea frunzișului veșnic verde”, este unul
dintre cei deschiși spre învățătură, dedicat virtuții și literelor.

Franz von Baader a fost cel mai mare teozof german, poate chiar european, din secolul al
XIX-lea; este gînditorul care a acordat problemei androginului o importanță deosebită, aspect
subliniat de Mircea Eliade, David Baumgardt, Lidia Xella sau Antoine Faivre. Unul din
conceptele teoriei lui Baader este androginia ontologică, întemeiată pe principiile divin,
natural și uman; noțiunea de iubire este inseparabilă de această triadă. La toate nivelurile
există două forțe, una masculină activă, cealaltă feminină, pasivă, fiecare posedînd totodată un
aspect al celeilalte, ceea ce va conduce la o unire a femininului cu femininul din masculin, și a
masculinului cu masculinul din feminin, idee pe care o vom regăsi la C.G. Jung în cunoscuta
sa teorie a lui animus și anima. Vorbind despre cele două forțe, masculină și feminină, Baader
introduce termenul colorație, care, după cum susține Antoine Faivre, depășește sensul plat pe
care îl are în limba franceză; “colorația” la Baader înseamnă o potențare spirituală, și se
situează între trup și spirit. Baader se întreabă asupra existenței unui androgin primitiv, fără
lămurirea acestei regiuni obscure misterele religiei rămînînd de nepătruns. “Condiția actuală a
omului, scrie Antoine Faivre, este ea însăși capabilă să arunce o oarecare lumină asupra
acestei chestiuni, deoarece în fiecare dintre noi, mascul sau femelă, există cele două puteri
sexuale, cea ignică și cea apoasă, una dintre ele biruind-o întotdeauna pe cealaltă la un același
individ.” Esoterologul francez se întreabă cum de au rămas teologii indiferenți față de ideea
unei androginii primordiale, Adam nefiind conceput separat de la bun început. Cabaliștii
admiteau existența a doi Adami; primul era un spirit fără corp terestru, al doilea era un corp
terestru animat de un suflet divin. Adamul celest a fost dus pe pămîntul obscur și unit cu
Adamul terestru facînd o singura persoană. Adam avea misiunea să mențină în sine starea de
androginie, dar pentru aceasta trebuia să îndure ispita, pentru a depăși spiritul lumii, iar la
capătul încercărilor să devină Rege atotputernic al lumii exterioare.

În jurul anului 1930, C.G. Jung a început să fie interesat de tratate de alchimie, abandonînd
pentru mulți ani lucrarea care avea să devină celebră, Cartea Roșie. Mărturie a interesului lui
C.G. Jung pentru alchimie sînt cărțile sale Psihologie și alchimie, Mysterium Coniunctionis,
dar și numeroasele sale studii. A subliniat de la bun început, alchimia nu se bucura nici în
vremea sa de un bun renume!, că în opus-ul alchimic nu este vorba numai despre experimente
chimice, ci despre ceva similar cu procesele psihice exprimate într-un limbaj pseudo-chimic.
Alchimiștii recunoșteau că ascund adevărul în mod intenționat, că nu caută aurul obișnuit ci
pe cel filosofic, așa cum caută piatra filosofală sau inimaginabilul Rebis hermafrodit. C.G.
Jung a recunoscut dintru început caracterul preponderent simbolic al alchimiei, de altfel
tratatele de alchimie sînt dificil de citit și de înțeles de cei nedeprinși cu profunzimea gîndului,
de cei neînvățați să treacă dincolo de literă, și pe urmele lui Herbert Silberer numește pe drept
cuvînt conjuncția ca fiind “ideea centrală” a procedurii alchimice. “Conjuncția, afirmă C.G.
Jung, este fără îndoială imaginea primordială a ceea ce numim astăzi legătura chimică.
Contopirea lor (a fierului/Marte și a cuprului/Venus-n.n.) este și o legătură amoroasă
deopotrivă. Substanțele pe care căutau să le lege realiter aveau pentru ei (alchimiștii-n.n.)
mereu un caracter întru cîtva numinos, care tindea cu o voce tare sau joasă spre o
personificare imaginară. Substanțele le apăreau ca fiind de natură hermafrodită și conjuncția
la care aspirau era o operațiune de natură filosofică, și anume unirea dintre formă și materie.
Din acest caracter dublu, inerent substanțelor se explică dublările care apar adesea, ca de
exemplu cei doi Mercurii, cele două sulphura, ca și Venus alba et rubeo și aurum nostrum și
aurum vulgi.”

Autor al unui număr impresionat de romane și nuvele, considerat unul dintre cei mai
importanți scriitori din toate timpurile, Honoré de Balzac este cunoscut îndeobște pentru
amplul ciclu romanesc Comedia umană (Moș Goriot, Iluzii pierdute, Strălucirea și suferințele
curtezanelor, Istoria celor treisprezece, Eugénie Grandet); deși mai puțin cunoscute
publicului larg, bine primite în epocă, apreciate de critica literară sînt și scrierile filosofice
(Pielea de șagri, Proscrișii, Elixirul de viață lungă, El Verdugo, Capodoperanecunoscută).
Balzac este și autorul unui roman publicat în 1835, Séraphîta, despre care se scrie mai puțin,
deși criticii se grăbesc să precizeze că nu sîntem în fața unui roman marginal, dimpotrivă,
cartea se situează în ceea ce are mai profund scrisul lui Balzac: “Séraphîta este fără îndoială
cel mai încîntător dintre romanele fantastice ale lui Balzac. Nu din cauza teoriilor lui
Swedenborg, de care este pătruns pînă la ultima fibră, ci pentru că Balzac a reușit să dea o
strălucire fără seamăn unei teme fundamentale a antropologiei arhaice: androginul considerat
drept imaginea exemplară a omului perfect”, scria Mircea Eliade.

Antropologia lui Balzac prezintă două aspecte în aparență antitetice, pe care el vrea să le
concilieze: ea este deopotrivă pozitivă și transcendentă, ceea ce lasă să se întrevadă o
antropologie cosmică, omul fiind oglinda lumii. În Proscrișii, Louis Lambert și Séraphîta
Balzac ne încredințează gîndirea sa cea mai profundă; în Proscrișii deschide calea unei
cosmogonii supranaturale, în Louis Lambert explică prin știința pozitivă toate fenomenele
psihice paranormale, iar în Séraphîta ne oferă gîndirea sa în plenitudinea concilierii
naturalismului cu spiritualismul, critica ratională cu ipotezele transcendentale, fiziologia și
ontologia printr-o metafizică cu finalitate mistică. “Séraphîta oferă spectacolul unanim al
pămîntului oamenilor, sferelor spirituale și lumii divine. Viul se manifestă ca om, ca spirit și
ca înger: o singură ființă în diversele sale modalități, legînd prin ea înșăși și în ea însăși
diferitele lumi. Sistemul balzacian are ca fundament coerența și totalitatea”, afirmă Henri
Gauthier. Pentru a elabora doctrina inițiatică din Séraphîta, Balzac a citit numeroase cărți de
misticism și a fost influențat definitoriu de Swedenborg, la care regăsește idei din
gnosticismul alexandrin, din misticile indiene, grecești și egiptene, care au inspirat teosofii si
iluministii secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea.

În măreția frigului iernii norvegiene din primul an al celui de-al nouăsprezecelea veac, în
apropierea fiordului Stromfiord își fac apariția două făpturi, erau Séraphitus și tînara Minna.
Séraphitus avea o privire melancolică și o gravitate maiestuoasă, “totul în această figură
marmoreană exprima forța și liniștea interioară”, iar tînăra Minna era atrasă de el, deși între ei
doi era un abis pe care fata îl simțea, dar nu-l înțelegea: “Aș vrea să nu am nimic al meu; aș
vrea ca bogățiile mele pămîntești să fie ale tale, așa cum sînt deja bogățiile inimii mele; ca
lumina să nu ajungă la mine decît prin ochii tăi, așa cum gîndul meu izvorăște din al tău.”
Pentru Séraphitus, pe Pămînt nimic nu era statornic, iar tînăra era un “biet copil al
pămîntului”, care trebuia să se supună naturii sale și să trăiască alături de alor săi, îndemnînd-
o să fie împreună cu Wilfrid, în vreme ce el își va urma calea, trăind prin sine și pentru sine:
“Simt cu spiritul, respir cu fruntea, văd cu gîndul.” Venit să o vadă pe Séraphîta, Wilfrid îi
mărturisește dragostea pe care i-o poartă, dar Seraphîta îl respinge îndemnîndu-l să-și caute
fericirea alături de Mina: “Luați-vă, ca să vă văd fericiți înainte de a parăsi pentru totdeauna
această sferă de încercări și de dureri.” Séraphitus-Séraphîta o ființă starnie de o frumusețe
schimbătoare și melancolică, o ființă deosebită calitativ de restul muritorilor: Minna vede
această ființă ca pe un bărbat, Séraphitus, în vreme ce în ochii lui Wilfrid trece drept femeie,
Séraphîta.
Androginul din romanul lui Balzac se născuse din părinți care fuseseră discipolii lui
Swedwnborg, despre a cărui gîndire avea să vorbească pastorul Becker, ca despre “cea mai de
neînțeles dintre revelații, ultima izbucnire a credinței despre care se spune că a luminat asupra
maldărului nostru de noroi.” Becker îi vorbește tînărului Wilfrid despre cele două vieți ale lui
Swedenborg, cu precădere cea dintre 1740 si 1772, cînd a trăit în tăcere, cufundat în lumea
spirituală; în 1745 a primit primele porunci din cer, cînd o făptură strălucind de lumină i-a
spus că Dummnezeu l-a ales pentru a desluși oamenilor înțelesul cuvîntului său: “În acea
noapte, ochii omului său interior au fost deschiși și pregătiți în așa fel încît să vadă în Cer, în
lumea Spiritelor și a Infernului; trei sfere diferite în care a întîlnit persoane cunoscute, care
pieriseră sub forma lor omenească, unele demult, altele recent”, scrie Balzac. Ființele
pregătite pentru cer erau, în opinia lui Swedenborg, Spirite angelice, dar pentru a ajunge la
această treaptă ele treceau prin trei iubiri: iubirea de sine, iubirea lumii și iubirea cerului, care
naște Spiritele angelice. Acestea au iubirea cerului, întelepciunea sa, au trecut în existențele
anterioare prin Speranță, Milă, Credință și Rugăciune, prin metamorfoze care pregăteau
nașterea Ființei interioare. Unul dintre discipolii înflăcărați ai lui Swedenborg a fost baronul
de Séraphîtz, căruia Profetul îi deschisese ochii omului interior, și care era în căutarea unei
femei, spirit angelic deopotrivă; căsătoria lor a fost expresia armoniei a două suflete unite
neîncetat. Din dragostea lor s-a născut un prunc, Séraphîta, la vederea căruia Swedenborg a
rostit: “Lucrarea s-a împlinit, cerurile se bucură!” Seraphîta, ființa misterioasă căreia îi vor
pune întrebări pastorul Becker, Wilfrid și Minna “însuflețiți cu toții de o curiozitate
copilărească”. Séraphîta le vorbește despre om ca dovadă a legăturii lumii materiale și a lumii
spritului; Swedenborg susținea că universul în întregul său reprezintă un om numit marele om,
omul fiind reprezentat prin suflet, lumea spirituală și prin corp, lumea naturală. Personajul
Séraphîta afirmă că “în el (om-n.n.) se sfîrșește un univers vizibil și finit; în el începe un
univers invizibil și infinit, două lumi care nu se cunosc. Să sărim, fără a cerceta, peste
prăpastia întruchipată de uniunea dintre un univers Material și un univers Spiritual, o creație
vizibilă, ponderabilă, tangibilă, terminată cu o creație intangibilă, invizibilă, imponderabilă;
cele două sînt complet deosebite, despărțite de neant, unite de concordanțe incontestabile,
adunate într-o ființă care ține și de una și de cealaltă!”

Pentru gnostici, lumina și spiritul sînt un întreg, sînt consubstanțiale; cînd gnosticul vorbește
despre spirit, el nu o face în maniera omului modern care vorbește despre o notiune abstractă,
pentru el spiritul ține înca de materie. Sufletul este particulă de lumină și vine din Cuvînt. Este
ideea pe care o reia Séraphîta, adresîndu-i-se pastorului Becker și afirmînd că universul nu
este decît număr și mișcare, și că acestea sînt zămislite de Cuvînt, “rațiunea supremă a
Vizionarilor și Profeților care au înțeles odinioară acel suflu al lui Dumnezeu sub care a căzut
la pămînt sfîntul Pavel.” Doctrina sufletului din Séraphîta este apropiată teoriei gnostice;
diferitele grade ale existenței corespund încarnărilor succesive care marchează trecerea de la o
calitate a sufletului la alta, în tranziția de la natural la spiritual, apoi la divin. Pneuma
gnosticilor este ființa interioară a lui Swedenborg care prin Cuvînt va căpăta Cunoaștere și se
va îndrepta către Lumină. Este drumul pe care îl vor face în final Minna și Wilfrid care vor
înțelege că Séraphîta/Séraphîtus nu pot iubi decît Cerul: “Condu-ne, Séraphîta, strigă Wilfrid
care veni alături de Minna cu o mișcare năvalnică. Da, în sfîrșit mi-ai dat setea de Lumină și
setea de cuvînt; sînt transformat de iubirea pe care mi-ai semănat-o în inimă. Am întrezărit
Înaltele Mistere, sîntem unul pentru altul singura ființă de pe pămînt alături de care bucuria și
tristețea sînt usor de înțeles; să ne rugăm, deci, cunoaștem calea, să mergem.”

Unii istorici literari au așezat scrierea romanul Séraphîta sub semnul gustului romantismului
pentru subiecte exotice, supranaturale, a răspîndirii și avidității publicului pentru scrierile
oculte semnate de Emmanuel Swedenborg, Joachim Martines de Pasqually sau Claude de
Saint-Martin. Ultimii doi autori menționați sînt atașați curentului esoteric larg răspîndit în
epocă, în vreme ce istoricii literari susțin că Séraphîta este o scriere mai curînd mistică decît
esoterică, și nu este deloc surprinzător de vreme ce Balzac expune prin personajele sale
teoriile lui Swedenborg. “Balzac descrie cu o patetică naivitate calitățile acestui androgin,
viața lui solitară, extazele lui contempaltive. Toate acestea, desigur, pe baza doctrinelor lui
Swedenborg, căci romanul este scris mai cu seamă pentru a ilustra și comenta teoriile acestuia
despre omul perfect”, scrie Mircea Eliade, insistînd, în descrierea androginului balzacian, pe
viața spirituală a acestuia, îndreptată în întregime spre cer. Ceea ce nu se va mai întîmpla în
literatura decadentismului farncez si englez, unde hermafroditul va genera o deformare a
sensului prim, accentul mutîndu-se către o supralicitare a posibilităților erotice, a senzualității
care nu-și are loc în lumea androginului văzut de Swedenborg și articulat artistic cu măiestrie
în Séraphîta lui Balzac. Opera lui Swedenborg rămîne exemplară prin pasiunea cunoașterii și
prin certitudinea rațională că iubirea divină este măsura întregului nostru comportament în
această lume. Omul trăiește în comunitate cu spiritele supranaturale, Swedenborg descoperind
“corespondențe” între spiritele cerești si spiritele infernale, în funcție de dispozițiile inimii
fiecăruia. Corpul spiritual al omului se formează în funcție de împlinirile voinței amoroase, o
viață liniștită și morală pregătindu-l pentru o noua existență, omul fiind într-o oarecare măsură
un microcosmos compus din cer și lume, structurile naturale avînd corespondent în lumea
cerească. Doctrina misticului suedez este însoțită de un vast sistem simbolic; deși viziunile
sale se situează în afara verificării empirice sau filosofice, Immanuel Kant le-a găsit demne de
un comentariu critic. Aceleași viziuni au influențat și marcat din plin creațiile unor gînditori și
scriitori precum Baudelaire, Gérard de Nerval, Honoré de Balzac, Goethe, Ralph Waldo
Emerson, Thomas Carlyle, dom Pernety.

Mircea Eliade arată că în antichitate hermafroditul reprezenta o situație ideală pe care

oamenii o actualizau spiritual prin intermediul riturilor, în vreme ce hermafroditul anatomic
era considerat o aberație a naturii: “Numai androginul ritual constituia un model, deoarece
implica nu cumulul organelor anatomice, ci, în mod simbolic, totalitatea puterilor magico-
religioase aferente celor două sexe.” Oamenii ai visat la o întoarcere misterioasă la armonia
anterioară corpului, la primul Adam, cel hermafrodit, asemănător celor din enigmaticul ținut
Idumeea, amintit de versul lui Mallarme, Îți aduc copilul unei nopți din Idumeea, copilul unei
zămisliri solitare. Într-o carte despre înțelepciunea formelor, Michel Sendrail scria că “sexul
nu este decît o convenție efemeră legată de servituțile corpului nostru terestru. Dar sufletele,
în chip ascuns androgine, vor descoperi în sfîrșit bucuria lor desăvîrșită într-o viață străină de
aceea a sexului.” În imaginarul alchimic, androginul reunește sulful și mercurul, “ceea ce arde
și ceea ce curge”, amîndouă prezente în materia originală care constituie punctul de plecare al
Marii Opere, ele reprezentînd totalitatea ideală, fiind simboluri ale reunirii contrariilor,
coincidentia oppositorum, într-o unitate autonomă și perfectă, figura androginului exprimînd
întoarcerea la unitatea originală, la totalitatea unei lumi.
Surse :

https://ro.wikipedia.org/wiki/Androgin

https://www.wattpad.com/77598470-tema-la-romana-mitul-androginului

https://www.wattpad.com/90813922-legende-mitul-androginului-fiin%C8%9Ba-complet
%C4%83-femeie

https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/09/26/mitul-androginului-platon-banchetul-
189d-%E2%80%93-193b/

http://istoria-artei.blogspot.com/2009/10/mitul-androginului.html

http://www.isj.gl.edu.ro/RED/LRO/Soft%20educational%20-%20Lumi
%20fantastice/dictionar.html

ht https://misa.yoga/androginul/tps://ro.scribd.com/document/98718550/57825130-Mitul-
Androginului-c

https://prezi.com/x6fjgg9o4th4/mefistofel-si-androginul-de-mircea-eliade/

http://www.mixdecultura.ro/2015/06/mitul-androginului/

https://mythologica.ro/androginul-mit-si-simbol/

https://pdfslide.tips/documents/mitul-androginului.html

https://www.wattpad.com/90814225-legende-pentagrama-elementala

http://digital-library.ulbsibiu.ro/jspui/bitstream/123456789/1687/5/Vatra%20veche%20-
%203%20-%202017%20-%20supliment%20Ana%20Blandiana.pdf

https://www.didactic.ro/materiale-didactice/26027_-cuplu-de-ana-blandiana-analiza-pe-text

https://www.referatele.com/referate/noi/romana/avatarii-faraonului-tla--nuvela-fantastica--
rezumat-de375.php

http://revistanoastra.lufo.ro/files/2017_revista_noastra_nr_47-48.pdf

http://doctorate.uab.ro/upload/99_2289_abstract_romanapdf.pdf

https://semnebune.ro/2012/adam-si-eva-de-liviu-rebreanu/

https://www.tocilar.ro/romana/nunta-in-cer-de-mircea-eliade-2466

https://prezi.com/qkkxyck3sfew/eliade-nunta-in-cer/

https://ro.wikisource.org/wiki/Avatarii_faraonului_Tl%C3%A0
https://www.poezie.ro/index.php/poetry/28617/Cuplu

http://colegiulasachi.uv.ro/scolara/rebreanu_liviu_adam_si_eva.pdf

https://www.fundatiacaleavictoriei.ro/

https://www.academia.edu/13830047/Mircea_Eliade_Nunta_in_cer

https://gorjeanul.ro/sarutul-lui-brancusi-pe-scena-teatrului-dramatic-elvira-godeanu/

https://yorick.ro/gustav-klimt-un-sarut-pe-marginea-prapastiei/

https://adevarul.ro/locale/alexandria/istoria-celebrului-tablou-mona-lisa-zece-lucruri-mai-
putin-stiute-despre-faimoasa-capodopera-vinci-1_5a5dc265df52022f758f1ef8/index.html

http://mirceazgardau.ro/2012/05/30/mitul-androginilor-in-banchetul-lui-platon/

https://pdfslide.net/documents/varianta-rapida-de-pregatire-a-eseului-pentru-
bacalaureat-2pdf.html