4.

Transpuneri ale mitului în tiparul literaturii

Mitul androginului relatat de Platon aminteşte vag de antropologiile experimentale,
pare mai mult o fabulă filozofică, neiscusită de ironia indiscretă a filozofului împotriva
comediografului Aristofan, dectractorul lui Socrate, şi poate tocmai de aceea anume Aristofan
este pus să povestească, în Banchetul, mitul despre despicarea androginilor primordiali. Dar,
de fapt, teza mitului este în primul rând explicarea cauzală a apariţiei dragostei de cuplu,
uneori, din perspective diferite, teza este prezentată în mai multe mituri ale facerii omului, în
Biblie, ca şi în mitologia vedică sau în cea chineză. Acest mit ne vorbeşte despre Zeus, care
uneşte bărbatul cu femeia şi din unirea lor se produce un miracol acela de naştere a urmaşilor,
această unire fiind sădită în dragostea ce leagă o femeie de bărbat acea dragoste care reuşeşte
să facă din doua fiinţe una singură, dar şi să vindece firea omenească.

Acesta poate fi considerat un mit literar, moştenit din tradiţia antică greacă . El a
devenit o formă de expresie care îi permite cititorului o mulțime de interpretări. iar autorilor o
anumită libertate in reconsiderarea, rescrierea din diverse perspective şi cu varii intenții a
aceleiaşi scheme mitice. Fascinaţia fiinţei androgine străbate întreaga lume mitică, pornind de
la sugestia textului biblic şi atestată în rândul lumii antice prin prezenţa fiinţei primordiale
androgine. Pe parcursul devenirii sale, integritatea omului va fi distrusă, cât şi dimensiunea sa
androgină. Omul îşi pierde puterea nelimitată şi autosuficienţa, dar continuă să lupte pentru a
redobândi unitatea, căutându-şi jumătatea, sufletul pereche .

4.1. Cuplu

de Ana Blandiana

Un exemplu de operă literară în care întâlnim mitul androginului este poezia ,,Cuplu”de Ana
Blandiana care implică tema literaturii din toate timpurile, iubirea, ce reprezintă sentimentul
etern uman, sentimentul înălțător care încununează existența oricărei persoane. De asemenea ,
semnificaţia titlului are o rezonanţă aparte ,cuvântul ,,cuplu” sugerând conexiunea ce se
bazează pe iubire , care are mai multe aspecte:iubirea ca iniţiere, iubirea pasională şi
implicit,iubirea tragică .Mitul androginul aparţine iubirii ca iniţiere,încât mentalitatea arhaică
resimte iubirea ca pe o forţă atât de puternică,primul impact al sentimentului fiind atribuit
unei fiinţe supranaturale şi presupunând un proces de iniţiere configurat în aceste mituri
erotice.

Prin opera ,,Cuplu”, Ana Blandiana îşi mitologizează meditaţia lirică, descriind în
cuvinte de mare expresivitate monologul liric al lui Platon , ceea ce acesta prezenta în
opera ,,Banchetul” .În text predomină substantivele , verbele și pronumele la persoana I şi a
II-a, ce se constituie în mărci ale subiectivității eului liric . Din acest motiv lirismul este
subiectiv , iar tipul liricii este lirica rolurilor şi a eului, după clasificarea făcută de Tudor
Vianu în opera ,,Atitudinea şi formele eului în lirica lui Eminescu”,vocea reprezentată prin
acea persoană I a pronumelui şi a verbului aparţinând unui androgin. De fapt,poezia
promovează în mod absolut ruptura dintre eul subiectiv-poetic şi eul empiric psihologic. Eul
liric vrea să se despartă de experienţa biografică ,să caute dincolo de sentiment şi să se erijeze
într-un eu poetic absolut,superior ,un eu imaginar al fiinţei.
 In plan stilistic ,cuvintele se țes în figuri de stil ce conferă discursului liric o
expresivitate deosebită. Eul liric utilizează sintagma ,, atât de perfect” ,evidenţiind astfel
faptul că cele două persoane formează un tot unitar imposibil de vizualizat în întregime,acest
lucru putând fi posibil doar dacă cineva ar locui pe acea ,,muchie”. Cu ajutorul imaginii
vizuale („Și nimeni nu îndrăznește să locuiască pe muchia/ De unde putem fi văzuți
amândoi”), eul poetic își exprimă adorația profundă pentru contemplarea iubirii sale. Această
poezie dezvoltă motivul dublului, conform căruia cuplurile erau lipite, formând astfel un
întreg, așadar eul liric îi privește pe cei doi îndrăgostiți, ca nefiind niște jumătăți, deoarece
jumătățile sunt dependente una de cealaltă, iar cei doi se contopeau întru totul. Platon descria
în ,,Banchetul” că androginul putea fi observat în toată splendoarea sa doar de către zei,cele
două fiinţe neputând să privească una către alta. Aceasta imagine a androginului evocă
celebrul dialog platonician în substanţa și semnificaţia lui:,,Avem patru picioare să
alergăm/Dar tu poţi fugi numai în partea ta/avem patru braţe să ne apărăm/Dar eu pot lovi
numai duşmanul din faţa mea”. Metaforele din expresia„Tu vezi numai luna/ Eu văd numai
soarele/ Tu duci dorul soarelui/ Eu duc dorul lunii,/ Stăm spate în spate.” prezintă locul de
naştere al fiecărui tip de persoană ,cel bărbătesc având obârșia în soare, cel femeiesc,în
pământ,iar cel bărbătesc-femeiesc,în lună. Totodată , prin aceeași secvență este surprinsă
iubirea ,un sentiment intrinsec, plin de mister, greu de priceput din afară, o trăire imaterială şi
diafană, duală însă, privită mereu din cele doua perspective, ale fiecărui component al
cuplului erotic, ca un păcat originar, o pedeapsa de a nu reconstitui niciodată întregul. Cuplul
erotic, reunit sub semnul androginului, are totuşi imperfecţiunile tardivei reîntregiri, idee
accentuată de metaforele : „Oasele noastre sau unit de mult/ Sângele duce zvonuri/ De la o
inima la alta”. Interogația retorică„Cum eşti?,, alături de epitetele metaforice ,, clavicula
dulce,, și ,,sfintele buze” sugerează concepția că întotdeauna rămâne mereu o zona de mister
greu de explorat, cu zvonuri nelămurite ale fiinţei, cu dulci senzaţii tactile, devenite un dulce
joc al cunoaşterii . Despărţirea celor două trupuri contopite în aceasta unire simbiotică
imperfectă devine imposibilă, iubirea însemnând o viziune profundă asupra vieţii şi a morţii,
idee evidențiată și de interogațiile retorice din secvența : „Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe
moarte./ Suntem egali?/ Vom muri deodată sau unul va purta,/ Încă o vreme,/ Cadavrul
celuilalt lipit de el./ Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?” Fericirea într-un cuplu
înseamnă asumarea totală a existenţei, cu toate transformările și fenomenele ei, inclusiv
fenomenul extincţiei, al morţii individuale. În condiţiile pierderii nemuririi originare, cuplul
nu mai e privit ca o formă paradiziacă de existenţă umană, de refacere a ordinii iniţiale, ci
despărţirea devine o povară a vieţii pentru celălalt: „Sau poate nici nu va muri întreg./ Şi va
pune în eternitate/ Povara dulce-a celuilalt,/ Atrofiată pe vecie,/ Cât o cocoaşă,/ Cât un neg.”
Fiinţele umane nu pot atinge iubirea deplină, paradiziacă, prin urmare nici contopirea perfectă
ce ar rezulta de aici: „Oh, numai noi cunoaştem dorul/ De-a nu putea privi în ochi”.

Astfel , poezia Anei Blandiana frapează,, în planul sensului poetic,al fondului principal
de sentimente şi de idei ,al stării lirice deci ,tendinţa de adâncire în metafizică”,aşa cum
afirma Laurenţiu Ulici .De aceea ,prin cele ilustrate şi prin dibăcia de care dă dovadă
scriitoarea realizează prin opera,,Cuplu” o adevărată bijuterie a literaturii române , ce are ca
temă mitul androginului.
 4.2. Avatarii faraonului Tlà

de Mihai Eminescu

Un alt text literar care abordează această temă este ,, Avatarii faraonului Tlà,, ,
considerată ca fiind o “capodoperă fantastică neterminată”(G.Călinescu),ce ilustrează credinţa
în metempsihoză, potrivit căreia fiinţa este împărţită în două domenii distincte: învelişul
perisabil şi sufletul nemuritor. Definit doar ca “ o clipă suspendată”, omul nu este nici măcar
pulbere, ci doar o formă prin care trece, căci pulberea “există dintotdeauna” ,trecerea timpului
determină o succesiune de schimbări care se sfârşesc o dată cu moartea, însă aceste
metamorfoze au loc doar în ceea ce priveşte realitatea ce se ascunde în spatele acestui arhetip,
iar singurul care rămâne acelaşi tot timpul vieţii este numele. Eminescu ilustrează ideea că
omul este doar o umbră, adică ceva efemer şi insignificant, concepţie întâlnită şi în filozofia
lui Platon care consideră că “umbra întruchipează lumea aparenţelor, ce se opune lumii reale,
adevăratelor esenţe”. De aici şi afirmaţia zeiţei :” În mine, în pieire şi renaştere este
eternitatea… Voi… o umbră ce mi-a plăcut a zugrăvi în aer... voi vreţi să mă prindeţi pe
mine...Nebuni! ).

Ideea de femeie devine pe parcurs o reflectare a eroului liric (Mircea Cărtărescu)

pentru că imaginea androginului se poate realiza doar prin apropierea dintre el și ea. Deși
masculinul este gândit ca eu (G. Călinescu), acest factor masculin este pasiv. El doar caută o
împlinire, pe când femininul este corporalizat și în continuă mișcare. Aflat în căutarea
împlinirii androginului (Cristian Tiberiu Popescu), îndrăgostitul își găsește strălucirea doar
într-un trecut în care entitatea feminină se apropie de atributele perfecțiunii: trecutul
echilibrului primordial al genezei (care corespunde chipului matern) sau trecutul unei
împlinirii nostalgice(asociat iubitei) .

Permanența regretului arată această stare de bine dată de trecut tocmai pentru că
edenul erotic nu apare ca o necesitate a împlinirii iubirii. Reconstrucția ideală a atmosferei
erotice despre care vorbește G. Călinescu face ca proiecția împlinirii să fie iluzorie, poetul
ajungând să fie postum sieși (G. Călinescu) tocmai prin evocarea acestui trecut. Unirea
androginică nu e realizată , rămâne o căutare continuă, prezentă ipotetic la nivelul dorinței.
Dorința de apropiere e androginică, însă rezultatul mai totdeauna nu-i corespunde, căci el
asigură atmosfera necesară trecerii spre androgin, dar (din vina ei sau nu) se rămâne la
trecere: continua trecere (Cristian Tiberiu Popescu).

Ioana Em. Petrescu afirmă că singura realizare androginică poate fi doar una
demonică, remarcată în cazul cuplului Cezar – Cezara:- A, zise Angelo, apropiindu-se de foc,
ce dulce căldură... Cum te cheamă,frumosul meu demon?; - Cezar sau Cezara, zise demonul
surâzând c-o firească echivocitate. - O,grațioasă androgină, zise el beat de strălucirea
arătărilor, vin de-mi dă o sărutare. Deși remarcăm împletirea registrului profan cu cel sacru în
realizarea chipurilor feminine, erotica din poezia eminesciană nu e mistică. Așa cum spune G.
Călinescu, erotica e numai prezența celor două sexe și dorința de întregire a factorului
masculin prin cel feminin. Încolo totul e metaforă și femeia nu-i decât un simbol al fericirii
paradisiace

Deși romantismul nu accentuează latura divină a femeii, cea care ajută sufletul să se
mântuiască, se evidențiază antiteza dintre căderea prin femeie și salvarea prin ea. Astfel,
iubita alături de care îndrăgostitul vrea să formeze un întreg este și înger și demon, și veneră
și madonă, și iubită și mamă, ea îl farmecă pe îndrăgostit sau îi otrăvește sufletul. În
structurarea eului eminescian,această cădere urmată de o salvare, corespunde antitezei dintre
înger și demon pe care o observăm în realizarea androginică demonică Cezar – Cezara din
Avatarii faraonului Tlà.

4.3 Adam și Eva

de Liviu Rebreanu

Mitul androginului , al căutării sufletului pereche , este surprins și în câteva

reprezentări ale literaturii române din secolul al XX-lea , precum opera literară ,,Adam și
Eva,, de Liviu Rebreanu . Povestea-cadru din Adam și Eva de Liviu Rebreanu reiterează
principiile metempsihozei, sufletul călător dorește o contopire finală cu jumătatea sa. Moartea
surpă reîncarnarea, pentru a le oferi completarea în cea de-a șaptea viață. Cuplul pendulează
între început și sfârșit, cu scopul reîntregirii rotundului ființial. Permanent un altul se
interpune, altul fiind spațiul, timpul, societatea, soțul/soția, credința, moartea, bărbații vrăjiți
de frumusețea femeii etc .
Ideea de iubire de care suntem fascinați se regăsește în roman într-un stil mai aparte ,
cât și credința în reîncarnare . Iubirea aduce cu sine deznădejdea și nu o singură dată .În
această operă literară , mitul androginului , mai ales originea omului și transformarea acestuia
din ființa perfectă într-un bărbat și o femeie ce se caută unul pe celălalt neîncetat .
Am putea aduce în discuție mitul androginului fiindcă personajul masculin (Mahavira–păstor
în India, Unamonu- guvernator în Egiptul Antic, Gungunum -scrib în Babilon, Axius -cavaler
în Roma Antică, Hans-călugăr în Germania medievală, Gaston-medic în Franța revoluționară
și Toma Novac-profesor universitar în România interbelică) își caută jumătatea spre a se
reîntregi, timp de șapte vieți.  „Un bărbat din milioanele de bărbați dorește pe o singură
femeie, din milioanele de femei. Unul singur și una singură! Adam și Eva! Căutarea
reciprocă, inconștientă și irezistibilă e însuși rostul vieții omului.”Pentru a înlesni căutarea
aceasta se fac, se refac și se desfac toate legile și convențiile morale și sociale, tot ceea ce se
numește emfatic progresul omenirii. Instinctul iubirii e reminiscența originii divine. Prin
iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeiii pentru a redeveni parte din
lumea spirituală”  (pag 17, Aleman, editura Minerva, București 1989) 
 
Numărul șapte, ne spune autorul, este un număr magic, iar abia după ce personajul masculin
se îndrăgostește pe rând de Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria, Yvonne, și de Ileana ,
se pot regăsi și pot realiza ”unitatea desăvârșită prin dualitate”.

Iubirea transcende timpul şi spaţiul, aşa cum ne învaţă eroii lui Rebreanu. Romanul
este împărțit in 7 povești și îi are în centru pe: indianul Mahavira, egipteanul Unamonu,
babilonianul Gungunum, cavalerul roman Axius, călugărul german Adeodatus, doctorul
francez Gaston Duhem şi, în final, românul Toma Novac, care la un moment dat în viață se
îndrăgostesc de Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Yvonne, Maria si Ileana. Acțiunea se
desfășoară de-a lungul a șapte vieți ale aceluiași suflet, in decoruri si perioade de timp
diferite, amintind astfel de mitul androginului. Finalul este întotdeauna același, culminând cu
moartea personajului de sex masculin. Iubirea lor rămâne neîmplinită pana la a șaptea moarte
când, sufletele se vor uni. Liviu Rebreanu crede ca 7 e un număr sfânt si ca a șaptea viață
aduce în sfârșit unirea cu celalalt suflet : “ Câte vieţi terestre alcătuiesc o viaţă adevărată?…
Şapte! De ce tocmai şapte? O, Doamne, Doamne, de ce şapte? Dar pentru că şapte e numărul
sfânt! A fost sfânt totdeauna, în toate sufletele!A şaptea viaţă pământeasca e sfârşitul carierei
materiale a sufletului. În viaţa a şaptea deci bărbatul trebuie să întâlnească pe femeia care
întrupează perechea lui sufletească şi să se unească negreşit cu ea. Rodul material al acestei
uniri va fi animat de asemenea de un suflet care îşi începe a şaptea existenţă materială.
Moartea ce încheie ultima viaţă pământeasca înseamnă însă izbăvirea cea mare a sufletului. O
viață omeneasca nu ajunge însă pentru a prilejui întâlnirea bărbatului cu femeia. Spațiul si
timpul sunt piedici de care sufletul strâns în obezile materiale numai treptat le poate învinge.
Apoi chiar când le-a învins, intervin obstacolele convențiilor sociale care de multe ori sunt
mai puternice decât puterile oricărui om. Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al
vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie din
milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă,
inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului.”

4.4 Nuntă în cer

de Mircea Eliade

Romanul erotic “Nunta in cer” de Mircea Eliade ilustrează mitul Androginului,

celebru in Grecia antica si simbolizează ideea unității primordiale a făpturii
omenesti.Cuvantul “androgin” vine de la grecescul “aner, andros”, care înseamnă “bărbat” si
de la grecescul “gyne:, însemnând “femeie”, sensul întregului cuvânt fiind acela de “bărbat-
femeie” ca ființă unica. Mitul Androginului este o legenda mitologica străveche, care explica,
alegoric, atracția erotica pe care o exercita , reciproc ,bărbatul și femeia.

Mircea Eliade ilustrează in acest roman erosul si mitul Androginului pentru a reface
unitatea si plenitudinea finite umane prin comuniune erotica, dorind sa reconstituie unitatea
primordiala a spiritului uman.

În aproape toate operele lui Mircea Eliade, mitul dragostei eterne și al cuplului
predestinate să se regăsească, formează prezente constante, dar în romanele,, Maitreyi,, și
,,Nunta în cer,, ele constituie însăși substanța lor narativă.

Încă din titlu este relevată ideea de iubire perfecta , ce înseamnă predestinare,
regăsirea jumătății pereche, refacerea făpturii primordiale unice. Omul este dator să caute
marea iubire, să se pregătească pentru ea ca să fie demn și capabil de a face față exigențelor
pe care i le impune. Comuniunea erotică este sinonimă cu unirea deplină, desăvârșită, în care
se contopesc bărbatul și femeia. Ca ideal erotic, nunta veșnică este posibilă numai în cer, unde
sufletele se împletesc în eternitate: “noi nu suntem din lumea asta, nu ne putem împotrivi
destinului care ne-a ales unul altuia pentru o astfel de nuntă”.

Romanul este o confesiune lucidă, ca o ispășire a nefericirii celui ce a fost pedepsit de a

rămâne singur, având o singură eroină feminină, Ileana, care întâlnește doua versiuni erotice,
concretizate prin cei doi bărbați ce par a fi in opoziție ideatică, deoarece unul dorește să obțină
de la ea exact ceea ce respinsese celălalt. Fiecare dintre cei doi eroi își povestește experiența
erotica celuilalt.
 Această operă literară este concepută sub forma relatărilor a doi bărbaţi , Andrei
Mavrodin şi Barbu Hasnaş , care se îndrăgostesc de aceeaşi femeie, fără a fi capabili să-i
păstreze dragostea. intalnindu-se mult timp după dispariţia Ileanei,își fac confidenţe,fără a
bănui rolul unuia in povestea celuilalt. Primul care își începe mărturia este Andrei Mavrodin,
un scriitor cunoscut al vremii sale. Inițial un om care trăia la suprafață,fără a acorda prea
multă atenţie iubirii, Andrei cunoaşte dăruirea totală, dragostea fără limite, în clipa în care o
întâlneşte, în casa unui arhitect, pe Ileana, o tânără recent sosită din Germania. Cei doi se
îndrăgostesc.

Ileana, care fugise din ţara pentru a se elibera de iubirea unui alt om, vede în relaţia cu
Andrei şansa unui nou început . Dar Mavrodin descoperă că , prin vârtejul vieţii a ajuns în
imposibilitatea de a mai scrie ceva. Inițial geloasă pe munca lui, Ileana sfârșește prin a-1
stimula pe Andrei să scrie. Totodată îi dezvăluie iubitului dorinţa ei de a oferi continuitate
iubirii printr-un copil, dar Mavrodin refuză, considerând că dragostea le este suficientă.Ileana
dispare apoi fără urmă. Încercând să retrăiască marea lui iubire, Mavrodin scrie un roman,
intitulat „Nuntă în cer" dar constată că a ajuns să falsifice fapte, cartea neavând nicio
asemănare cu „paradisul pierdut".

A doua confesiune, cea a lui Barbu Hasnaş surprinde imaginea propriei sale căsnicii
ratate. Hasnaș se conturează ca un om opus lui Mavrodin : vulgar , lipsit de aspirații
superioare , el este întruchiparea fidelă a moravurilor ce caracterizau Bucureștiul interbelic .
Într-u n salon bucureștean , Hasnaș o întâlnește pe Lena și recunoaște în ea copila , pe care, în
timpul războiului o cunoscuse într-un tren . Cei doi călătoresc împreună in Veneția unde
Hasnaş sfârșește prin a se îndrăgosti de Lena. La rândul ei, Lena declară acestuia că îl iubise
din prima clipă. Cei doi se căsătoresc şi timp de trei ani întruchipează cuplul perfect. Dar,
după trei ani de căsnicie, Hasnaş ajunge la concluzia că viața lui este incompletă:îşi doreşte un
copil. Punând această dorinţă pe seama unui impuls Lena îl refuză. Cei doi se ceartă și
sfârșesc prin a divorța . Finalul romanului îi surprinde pe cei doi bărbați , vare , privind
retrospectiv , constată cu resemnare că Lena (Ileana) probabil a murit .

Tema romanului este iubirea ca experiență totală , ,, dragostea perfectă ,, , așa cum
afirmă autorul , cartea având în centru mitul androginului . În romanul , ,,Nuntă în cer ,, ,
Mavrodin face aluzie la mitul androginului după ce începe să trăiască povestea de dragoste cu
Ileana . : cel care a cunoscut,ca mine,desăvârșită integrare,unirea aceea de neînțeles pentru
experiența si mintea omeneasca,știe ca la un anumit nivel viața nu mai are sfârșit,ca omul
moare pentru ca e singur,e despărțit,despicat in doua,dar ca printr-o mare îmbrățișare se
regăsește pe sine intr-o ființa cosmica,autonoma,eterna…'. De asemenea , mitul androginului
este expus de Mavrodin, nu prin reflecţii memorabile, dar care trimit la teoria integrării din
filosofia veche greacă : „Viaţa are sfârşit aici, pe pământ pentru că e fracturată, despicată în
miriade de fragmente. Dacă cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea
de neînțeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai
are sfârşit, că omul moare pentru că singur e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare
îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă...”

Moses ben Leon, autorul probabil al „Zōhārului”a spus că „nunta pe pământ nu este
decât împlinirea celor două jumătăţi care, în al şaptelea cer, alcătuiau o entitate androgină.
Pogorând în lume, sufletul a trebuit să se scindeze şi să se întrupeze într-un bărbat şi o
femeie, care se caută unul pe altul «până la capătul pământului» ca să-şi refacă unitatea în
conformitate cu arhetipul celest. După căutarea laborioasă, entităţile despărţite se regăsesc şi
indisolubilitatea lor este de atunci înainte marcată de ritul căsătoriei.” Aceste cuvinte, ce fac
trimitere la discursul lui Aristofan din „Banchetul” lui Platon au constituit o sursă de inspirație
pentru Mircea Eliade în scrierea operei literare ,, Nuntă în cer,, .