Androginul, introducere

Existența iubiri și dorința omului de a o avea a reprezentat,

din cele mai vechi timpuri, un mister pentru care ființa umană a
găsit diferite răspunsuri. Astfel în literatură se observă diferite
abordări ale acestei teme. Printre ele se află si mitul androginului
(gr. andros – „bărbat” + gyne – „femeie”), mit fecund ce a influențat
puternic spațiul european si nu numai.
Mitul androginului relatat de Platon aminteşte vag de
antropologiile experimentale, pare mai mult o fabulă filozofică, Androgin
neiscusită de ironia indiscretă a filozofului Aristofan şi poate tocmai
de aceea anume, Aristofan este pus să povestească, în Banchetul,
mitul despre androgin. Dar, de fapt, teza mitului este în primul rând
explicarea motivului apariţiei dragostei de cuplu. Acesta poate fi
considerat un mit literar, provenit din Grecia antică . El a devenit o
temă culturală importantă ce a dus la apariția unor subteme ce
prezintă androginul in diferite moduri permițandui cititorului o
mulțime de interpretări. iar autorilor o anumită libertate in operele lor.
Pe parcursul devenirii sale, integritatea omului va fi distrusă, cât şi
dimensiunea sa androgină. Omul îşi pierde puterea nelimitată şi
autosuficienţă, dar continuă să lupte pentru a redobândi unitatea,
căutându-şi jumătatea, sufletul pereche, fiind gata să dea totul pentru el.
Mitul prezintă, poate, cel mai bine, dorința de perfecțiune,veche aspirație
a oamenilor de pretutindeni. De la Platon la gnosticii și misticii Evului Narcis
Mediu mai apoi la romanticii europeni, toți aspiră la acest tip de desăvârșire,
mai rudimentar ori mai sofisticat, inițiînd ritualuri care să permită accesul la
unitatea primordială . Acesta a dat naștere si altor mituri ce reprezintă varietăți ale poveștii cum este si
mitul lui Narcis, în care căutarea jumătății este suspendată, pentru că ființa, așa cum este ea, înjumătățită
după mitul platonician își este sieși suficientă.
Mitul androginului este un mit originar al unei situații de la
începutul lumii, completând mitul cosmogonic al nașterii universului cu
cel al populării sale, iar mai apoi, al alienării.
Cu rădăcini în preistorie, miturile s-au transmis iudaismului,
creștinismului și islamismului. În creștinism, chiar primul om, Adam, a
fost androgin, acesta fiind imparțit in două de către Dumnezeu in
momentul când acesta îi rupe o coastă in care sulfă pentru a da naștere
Evei și în sincron femeii. Astfel casătoria a devenit demers inițiatic prin
care „omul nu devine cu adevărat om (adică om originar) decât în
momentul în care finalizează acestă uniune între femeie si bărbat.
Adam si Eva Demers, ce a dus la apariția unui număr mare de legende și povestiri ce
reprezintă indirect dorința de renîntregire a omului. Dintre care, printre
cele mai importante de menționat sunt basmele, prezente în aproape toate
popoarele la finalul cărora cel mai des prințeța se mărită cu eroul,
 arătând fericirea pe care o aduce desăvârșirea individului prin totalizare”
(Eliade, 2003: 82).O abordare a acestei teme a avut-o și Liviu Rebreanu
in opera ,,Adam si Eva” ce reiterpretează principiile metempsihozei,
sufletul călător dorește o contopire finală cu jumătatea sa. Moartea surpă
reîncarnarea, pentru a le oferi completarea în cea de-a șaptea viață.
Viziuni, idei, rituri similare se regăsesc și în culturile
mediteraneene și ale antichității Orientului Apropiat, în India, unificarea
contrariilor, a părților în întreg, este atributul Spiritului.
Mitul iși face simțita prezența chiar si în literatura română, fiind
reinterpretat si de mari clasici, în opere precum: ,,Cuplu” de Ana
Blandiana ce implică tema literaturii din toate timpurile, iubirea, ce
reprezintă sentimentul înălțător care încununează existența oricărei
persoane și în ,, Avatarii faraonului Tlà” de Mihai Eminescu ce prezintă
Basm o viziune diferită față de cea a lui Liviu Rebrean, privind androginul ca
pe un demon și nu ca pe căutarea sufletului pereche și este considerată ca
fiind o “capodoperă fantastică neterminată”(G.Călinescu), ce ilustrează
credinţa în metempsihoză(transmigrația sufletelor individuale, care străbat,
în vederea purificării, un lung ciclu de reîncarnări), potrivit căreia fiinţa este
împărţită în două domenii distincte: învelişul perisabil şi sufletul nemuritor.
Eminescu ilustrează ideea că omul este doar o umbră, adică ceva efemer şi
insignificant, concepţie întâlnită şi în filozofia lui Platon care consideră că
“umbra întruchipează lumea aparenţelor, ce se opune lumii reale, adevăratelor
esenţe”.
Androginul iși face apariția la fel de proeminent și în scluptura lui
Brancuș ,,Sarutul”, unde cele două ființe, un bărbat și o femeie, unite prin
sărut simbolizează recuperarea androginului originar, perfect, numit Evadam,
care sfârşeşte prin a fi un simbol al dragostei, primită chiar de la natură,
simplă și eternă datorită materialului folosit, piatra,. Aceasta aduce de la sine Phoenix, reprezentant
diverse interpretări în toată lumea. Poarta sărutului fiind o altă scluptura ce important al metempsihozei
simbolizează intr-un mod diferit aceeași temă.

Cele două opere ale lui Brancuș.