Sunteți pe pagina 1din 9

Standardizarea si rolul ei in asigurarea calitatii

Asigurarea şi ridicarea continuă a calităţii produselor constituie scopul


principal al activităţii de standardizare într-o economie de piaţă. Prescripţiile de
calitate, incluse în standarde, ţin seama de cuceririle ştiinţei şi tehnicii, cerinţele pieţei
(concretizate prin comportamentul consumatorului), iar aplicarea acestor prescripţii
de către întreprinderile producătoare, contribuie la perfecţionarea continuă a
proceselor de producţie şi implicit în  livrarea unor produse de calitate superioară.

Standardul ca definire etimologică este un document stabilit prin consens


aprobat de un organism recunoscut care prevede, pentru utilizări comune şi repetate,
reguli, prescripţii şi caracteristici referitoare la activităţi sau rezultatele acestora, în
scopul obţinerii unui nivel considerat optim de ordine într-un context dat.  Standardul
de stat  este un document cu caracter de lege prin care se impun norme unitare şi
raţionale de producţie (tehnologie, dimensiuni, calitate, recepţie, clasificare,
nomenclaturi etc.), obligatorii în toate ramurile economiei naţionale. Standardele de
stat stabilesc condiţiile tehnice de calitate pe care trebuie să le îndeplinească
produsele pentru a putea fi introduse în circulaţie, precum şi metodele pentru
determinarea calităţii produselor respective. De asemenea, standardele cuprind
prescripţii cu referire la  depozitare, ambalare, marcare, transportul produselor etc., iar
în cadrul altor standarde se stabileşte terminologia pentru produsele standardizate.
Standardele de stat au caracter de lege, iar nerespectarea acestora atrage sancţionarea
celor vinovaţi.

Elaborarea şi aprobarea standardelor. Coordonarea şi efectuarea activităţii


de standardizare se realizează de către Institutul Român de Standardizare, organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului. Institutul
Român de Standardizare colaborează cu ministerele şi celelalte organe centrale şi
locale ale administraţiei publice, cu organele de standardizare din alte ţări şi
reprezintă România în organizaţiile regionale şi internaţionale de standardizare.

Elaborarea programelor de standardizare pentru standardele române,


elaborarea proiectelor acestor standarde, propunerile de reconfirmare, modificare,
suspendare sau anulare a standardelor române, precum şi lucrările privind activităţile
de standardizare internaţională, inclusiv regională, se fac de către comitetele tehnice
de standardizare. Aceste comitete tehnice de standardizare sunt înfiinţate pe baza
acordului prealabil al Institutului Român de Standardizare, în diverse domenii de
activitate, şi se organizează pe lângă regii autonome, societăţi comerciale, instituţii
publice şi alte persoane juridice. Modul de lucru al comitetelor tehnice de
standardizare, structura, conţinutul şi regulile de redactare ale standardelor se
stabilesc prin standarde române cu caracter metodologic, elaborate de către un comitet
tehnic de standardizare, înfiinţat pe lângă Institutul Român de Stamdardizare. Acest
institut coordonează activitatea desfăşurată de comitetele tehnice de standardizare,
furnizează informaţii acestora şi urmăreşte corelarea dintre standardele române, cu
standardele internaţionale (prin alinierea la parametrii înscrişi).

Fiecare standard - sau după denumirea prescurtată STAS - tratează o


problemă separată, iar împreună cu alte standarde se regăsesc într-o anumită grupă ce
reprezintă un domeniu de utilizare.

Standardizarea constituie deci, activitatea organizată, sistematică şi


permanentă de elaborare şi aplicare a standardului.

În condiţiile economiei de piaţă, ale progresului rapid al tuturor sectoarelor


economiei naţionale şi ale modernizării proceselor de producţie, standardizarea are
sarcina de a reglementa producţia şi circulaţia materiilor prime, semifabricatelor şi
produselor finite şi de a contribui la introducerea tehnicii avansate, prin:

 simplificarea sau tipizarea produselor;


 unificarea terminologiei şi uneori a formelor, care uşurează aprovizionarea,
producerea în masă etc.;
 specificarea, care urmăreşte înscrierea în standarde a caracteristicilor tehnice de
obţinere, de folosire, de verificare a calităţii şi condiţiilor minime de calitate
(diferenţiate pe categorii de calitate).

Standardizarea este o activitate importantă în economia naţională, o cale


principală prin care se asigură coordonarea diferitelor ramuri într-o economie de piaţă,
îmbunătăţirea calităţii produselor prin accelerarea aplicării progresului tehnic şi
dinamica pieţei, ducând în final la creşterea volumului producţiei.

Ca atare prin standardele de stat se urmăreşte a se asigura în mod unitar şi general:

 ridicarea calităţii produselor pe baza unor realizări performante pe plan naţional


şi mondial;
 creşterea gradului de competitivitate a produselor pe piaţa internaţională;
 reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale şi de manoperă;
 promovarea utilizării cu precădere de materiale noi  şi înlocuitori din producţia
internă, apte de a substitui materialele scumpe şi deficitare, precum şi
valorificarea superioară a materiilor prime secundare (mai ales din producţia
agricolă);
 extinderea produselor pe clase de calitate şi corelarea prevederilor de calitate
din standardele de stat ale produselor finite cu acelea ale materiilor prime,
precum şi includerea metodelor de determinare şi verificare a calităţii.

Standardizarea produselor agricole este o reglementare unitară cu caracter


normativ privitoare la condiţiile tehnice minimale pe care trebuie să le îndeplinească
produsele agricole, pentru a fi acceptate şi plătite la preţul stabilit de beneficiar.
Standardizarea stabileşte indicii de calitate şi abaterile (toleranţele) admisibile,
precum şi reguli pentru luarea probelor şi utilizarea metodelor de verificare şi
determinare a calităţii produselor agricole. Normele de standardizare sunt stabilite
diferenţiat în domeniul producţiei agroalimentare, la nivel naţional şi internaţional.

Standardizarea internaţională, condusă şi organizată de Organizaţia


Internaţională de Standardizare (I.S.O.), are ca obiect uşurarea schimburilor de
mărfuri şi servicii la nivel mondial. Politica europeană în domeniul standardizării se
limitează în prezent la următoarele cinci condiţii esenţiale: protecţia sănătăţii publice,
necesitatea informării consumatorilor, loialitatea tranzacţiilor comerciale, necesitatea
asigurării unui control public, protecţia mediului înconjurător.

Standardele specifice producţiei agroalimentare au în vedere producţia


vegetală, animală, industrial-agricolă, producţia alimentară şi mecanizarea
agriculturii.

În condiţiile competitivtăţii pe piaţă, standardele devenite necorespunzătoare


ca rezultat al creşterii exigenţei cumpărătorilor, posibilităţilor tehnico-materiale de a
obţine produse superioare etc., sunt înlocuite cu altele mai perfecţionate.

Conţinutul şi clasificarea standardelor

În sfera de preocupări a standardizării intră elaborarea caracteristicilor


tehnice ale produselor (inclusiv ale materiilor prime şi semifabricatelor), stabilirea
metodelor de analiză, de încercări ale produselor, fixarea şi introducerea unei
terminologii, simbolizarea, clasificarea unitară a producţiei şi în ştiinţă etc.

Fiecare standard este alcătuit din două părţi:

1. antetul, care cuprinde într-un chenar următoarele inscripţii:

 denumirea de Standard de Stat;


 indexul format din prescurtarea denumirii (STAS), numărul standardului
(STAS 3318);
 anul aprobării (STAS 3318-60);
 titlul cu denumirea produsului standardizat, de exemplu: grâu, pentru paste
făinoase;
 un indice de clasificare format din o literă mare, care simbolizează sectorul,
cuprinzând în general o ramură a economiei naţionale şi două cifre (de
exemplu, S-21);

1. conţinutul propriu-zis al standardului, care cuprinde diferite capitole,


putându-se enumera următoarele:

 generalităţi, în care se precizează la ce anume produs se referă standardul;


 clasificarea;
 condiţii tehnice, în care sunt menţionaţi indicii de calitate minimali pentru
produsul respectiv;
 condiţii de recepţie, cu precizări asupra loturilor, locului de recepţie şi modului
de luare a mostrelor şi probelor;
 transport etc.

Clasificarea standardelor se face după mai multe criterii:

 După sistemul alfanumeric, împărţindu-se domeniul de standardizare în


şaisprezece sectoare, corespunzător ramurilor de producţie din care face parte
produsul standardizat. Notarea sectoarelor se face cu litere majuscule. Fiecare
sector se împarte în grupe notate cu cifre arabe                (de la 0 la 9), iar
grupele în subgrupe, notate prin o a doua cifră arabă. Astfel, sectorul A -
industrie minieră, B - industrie metalurgică, C - maşini pentru uz general..., S -
agricultură, etc., până la U - standarde generale.
 După sfera de obligativitate, se deosebesc:
o standarde de stat (STAS), alcătuind categoria de bază şi având
obligativitate generală (pentru toate instituţiile şi întreprinderile din ţară);
o standarde de recomandare (STAS-R), obligatorii pentru anumite
întreprinderi şi instituţii, care au condiţii pentru aplicarea lor;
o standarde experimentale (STAS-E), obligatorii numai pentru
experimentare, cu scopul de a se culege date asupra calităţii unui produs
nou sau obţinut după o tehnologie nouă.
 După conţinut, standardele pot fi:
o standarde complete, care cuprind toate elementele necesare pentru
descrierea unui produs (repartizate pe capitole, aşa cum s-a arătat
anterior);
o standarde parţiale, cuprinzând numai anumite capitole întâlnite în
standardul complet (standarde de clasificare, de condiţii tehnice, de
metode de verificare a calităţii, de ambalare şi marcare etc.);
o standarde cu caracter special, care se referă la terminologie, simbolizări,
unităţi de măsură etc.

În România se elaborează următoarele categorii de standarde:

 standarde române, care se aplică la nivel naţional;


 standarde profesionale, care se aplică în anumite domenii de activitate, în
cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite, care le-au elaborat;
 standarde de firmă, care se aplică în cadrul regiilor autonome, societăţilor
comerciale şi altor persoane juridice care le-au elaborat.

Pentru  standardele  din  ţara  noastră  s-a  adoptat  clasificarea 


alfanumerică. Conform  acestei clasificări problemele de standardizare sunt
structurate pe sectoare, notate cu câte o literă (A, B, C ... U). Sectoarele sunt împărţite
în câte zece grupe, notate cu câte o cifră (de la 0 la 9), iar grupele se împart în zece
subgrupe, notate cu o a doua cifră (de la 0 la 9).

Drept criteriu de clasificare s-a adoptat domeniul de producţie şi nu


domeniul de aplicare, deoarece un produs poate fi mai uşor de identificat după
domeniul de producţie, iar unele produse au mai multe domenii de aplicare (tabelul
1).

Tabelul 1
Sectoarele şi simbolizarea lor  în standardele din România

Simbolul Denumirea sectorului


sectorului
A Industrie minieră, petrolieră şi a combustibililor
B gazoşi
C Industrie metalurgică
D Industrie de maşini pentru uz general
E Industrie de maşini cu destinaţii speciale
G Energetică şi electrotehnică
H Construcţii, lucrări hidraulice, căi de comunicaţii
K şi instalaţii
L Industria materialelor de construcţii şi silico-
M ceramice
N Industria lemnului, celulozei, hârtiei şi poligrafică
P Industria chimică
R Industria textilă şi a pielăriei
S Industria alimentară
T Industria construcţiei de aparate
U Sănătate şi igienă
Agricultură
Standarde diverse
Standarde generale

Sectorul agricultură S cuprinde subgrupele: S0 - generalităţi; S1 - seminţe şi


material săditor; S2 - cereale şi leguminoase alimentare; S3 - plante industriale; S4 -
produse agricole furajere; S5 - produse horticole şi viticole; S6 - materii prime
medicinale; S7 - practici agricole; S8 - animale şi produse animaliere. Fiecare grupă
este împărţită în subgrupe notate cu litera sectorului şi cifra grupei, care este urmată
de o a doua cifră; de exemplu, grupa S2 - grupa cereale şi leguminoase alimentare
este împărţită în două subgrupe, şi anume S21 - cereale şi S22 - leguminoase
alimentare.

Avantajele standardizării

Standardizarea în cadrul unei economii de piaţă, prin obiectivele pe care le


urmăreşte şi prin consecinţele pe care le are asupra producţiei de mărfuri, prezintă
avantaje atât pentru producătorii cât şi pentru consumatorii de mărfuri. Prin precizarea
procesului tehnologic pentru fiecare produs, prin simplificarea, unificarea şi
specializarea acestora se influenţează pozitiv producţia, făcând posibilă specializarea
şi perfecţionarea lucrătorilor şi a tehnologiei. De asemenea, se uşurează introducerea
tehnicii noi, se reduce consumul de materii prime, procentul de rebuturi şi deşeuri,
micşorând în cele din urmă costul de producţie.

Standardizarea favorizează accelerarea mecanismului de vânzare-cumpărare


pe piaţa internă şi externă, deoarece în STAS calitatea produselor este complet
definită, iar beneficiarul este asigurat că ea va fi respectată. Prin urmare
standardizarea urmăreşte următoarele obiective:

 simplificarea tipurilor de produse prin eliminarea celor inutile şi eventual prin


crearea unor tipuri corespunzătoare scopului pentru care au fost create;
 simplificarea elaborării tipurilor noi de produse, ce are ca obiectiv uşurarea
trecerii la producerea în serie şi ca urmare o mai bună valorificare a produsului;
 unificarea dimensiunilor produselor de acelaşi fel, care au ca scop identificarea
dimensiunilor;
 reglementarea calităţii produselor, având ca scop eliminarea celor de calitate
necorespunzătoare, în stabilirea caracteristicilor fizice, chimice şi mecanice,
obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească.
Normele interne

Pentru produsele nestandardizate se utilizează, potrivit legislaţiei în vigoare,


normele interne. Acestea reprezintă acte normative care reglementează caracteristicile
unor produse fiind în multe cazuri precursoare ale standardelor, de care vor fi
înlocuite după o experimentare mai îndelungată. Uneori normele interne completează
standardele existente sau reglementează producerea unui sortiment larg de mărfuri, cu
aceeaşi întrebuinţare, dar diferenţiate ca formă, dimensiune, calitate, cost etc. Într-un
mod sintetic norma internă cuprinde elementele mai importante dintr-un standard
(referitoare la tehnologie, indici de calitate etc.) şi urmăreşte acelaşi scop, dar are o
arie de aplicare mai restrânsă. Normele interne nu au caracter de lege şi nu sunt
unitare. Respectarea însă a tuturor prescripţiilor înscrise în norma internă este
obligatorie, iar abaterile constatate sunt sancţionate de către organele însărcinate cu
controlul respectării lor, în acelaşi mod în care se sancţionează nerespectarea
standardelor. Derogările pentru normele interne (tehnice) de ramură se pot acorda în
mod excepţional şi pe timp limitat de către ministerul coordonator sau organul central
coordonator de ramură, cu avizul Institutului Român de Standardizare.

Certificatele de omologare

Necesitatea stringentă a retehnologizării în actuala etapă de restructurare a


sectorului agricol şi industriei agroalimentare impune introducerea în producţie a
noilor soiuri sau hibrizi alături de tehnologiile de prelucrare în industria alimentară.
Dar introducerea acestora pe teritoriul ţării noastre, precum şi scoaterea din producţie,
revine organelor abilitate din subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei.
Această comisie împreună cu Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice organizează
examinarea soiurilor şi hibrizilor în condiţii experimentale şi de producţie pe baza
rezultatelor obţinute, bine fundamentate economic şi tehnic, care propune MAA
omologarea şi autorizarea pentru introducerea în cultură, precum şi ponderea acestora
în structura culturii pentru fiecare specie şi a tehnologiilor agroalimentare.

Omologarea constituie momentul adoptării deciziei de introducere în


producţie a unui nou produs agricol sau agroalimentar şi coincide cu identificarea
însuşirilor calitative ale produselor, a tehnologiilor agricole de producţie sau ale
sectorului industriei alimentare, a preţurilor informative, a volumului de mărfuri ce
urmează a se produce etc. Chiar dacă producătorul deţine rolul major în omologarea
produselor noi, participarea reprezentanţilor comerţului devine utilă şi necesară mai
ales în cazul mărfurilor agroalimentare complexe sau cu un sortiment bogat.
Sistemele de control prin HACCP

În actuala etapă de tranziţie în orice activitate se impune o formă perfecţionată a


controlului efectuat prin metoda de Analiză a riscului prin puncte critice de control (
HACCP). Aceasta reprezintă un sistem prin care se identifică, evaluează şi
controlează pericolele care sunt semnificative pentru securitatea alimentară. În cadrul
acestui sistem sunt delimitate toate regulile de bază ale inspecţiei specifice, ale
autocontrolului pe profil, aplicat de-a-lungul întregii filiere agroalimentare. Se
identifică riscurile specifice  ( fizice, chimice, biologice ) probabile, din fiecare fază
de fabricaţie, depozitare sau distribuţie şi se stabilesc mijloacele de control ale
acestora şi măsurile de prevenire a lor.   

Metodica sistematică a acestei metode urmăreşte ţinerea sub control a punctelor


critice dintr-o întreprindere cu scopul obţinerii de produse lipsite de nocivitate pentru
consumator. În aplicarea sistemului HACCP este necesară întocmirea unui plan
adecvat profilului şi structurii întreprinderii care trebuie transpus asupra procesului în
cauză. Planul HACCP este un document scris care se bazează pe anumite principii de
urmat pentru ţinerea sub control şi corectarea succesiv-continuă ( din mers ) a
proceselor de obţinere a unui produs. Poate fi structurat conform unor faze specifice
astfel:

 identificarea şi analiza riscurilor stabilindu-se limitele şi mijloacele de control


ale acestora şi măsurile de prevenire a lor;
 identificarea punctelor critice de control, care se face după conceptul “CCP
decision tree”, ce este reprezentată printr-o schemă bazată pe metoda
interogativă DA/NU;
 stabilirea limitelor critice petru fiecare CCP identificat care stau la baza
măsurilor preventive. O limită critică este un criteriu care trebuie atins pentru
fiecare măsură preventivă ce se aplică la CCP. Limitele critice reprezintă, de
cele mai multe ori, parametrii proceselor aplicate produserlor ( nivelul termic,
pH, umiditate, aciditate etc. );
 stabilirea modului de monitorizare  CCP şi de înregistrare a datelor, cu scopul
de fi interpretate şi a servi la corectarea unor procese;
 stabilirea proceselor prin care să se verifice dacă sistemul HACCP înclus în
planul aplicat se încadrează corect. Verificarea constă în folosirea unor metode,
procedee sau teste suplimentare celor aplicate la monitorizare pentru a stabili
dacă planul HACCP implementat poate fi considerat eficient sau necesită
modificări.  

În lucrările de specialitate la nivel naţional şi internaţional s-au elaborat


ghiduri cu metode practice de siguranţă a alimentelor bazate pe conceptul HACCP.
Unităţile din sectorul alimentar,  conform actelor normative din România trebuie să
identifice activităţile care sunt determinante pentru securitatea alimentară şi trebuie să
garanteze ca procedurile de securitate corespunzătoare să fie stabilite, implementate,
menţinute şi revizuite pe baza principiilor utilizate în sistemul de analiză a riscurilor şi
punctelor critice de control, abreviat HACCP. 

Viziunea acestei metode conturează un sistem de tehnologii agroalimentare


cu bune practici, orientate în obţinerea în cantităţi mari a unor produse
agricole/agroalimentare igienice, pentru colectivităţile de consumatori, cu respectarea
în totalitate a verigilor tehnologice şi a practicilor tradiţionale modernizate. Controlul
pe flux tehnologic al produsului-aliment a fost introdus de PAC, iar fluxul lipsei de
risc încadrează comportamentul actual al producătorilor şi consumatorilor. În schiţa
redată printr-o etapă de finalizare sunt prezentate constatări, măsuri, termene,
responsabilităţi, verificări, supraveghere, elemente care reprezintă o analiză
monitorizată riscului specifică acestei metode. Etapele în procesul de certificare al
sistemului HACCP sun reprezentate prin : iniţiere proces de certificare, evaluarea
iniţială, evaluarea sistemului HACCP, evaluarea dosarului de certificare, acordarea
certificatului pentru sistemul HACCP, supravegherea, reînoirea certificării.