Paradoxul puterii

Autor Dacher Keltner

”Paradoxul puterii” este o carte de popularizare a științei scrisă de un
reputat cercetător și profesor de psihologie din Statele Unite despre o temă
de actualitate și extrem de interesantă: puterea – cum se obține și cum se
pierde ea.
E o lectură destul de lejeră. Pe un continuum de la Goleman la Kahneman,
e mai aproape de primul decât de al doilea. Dar merită citită nu doar de cei
care sunt interesați de leadership sau de politică, tocmai pentru că pornește
de la o definiție intrigantă a puterii. După Keltner, puterea este
capacitatea de a schimba lumea, în special prin influențarea
oamenilor din jur. De aceea, puterea caracterizează orice relație și orice
interacțiune, nu doar pe cele între șef și subaltern.
Pornind de la această definiție, Keltner merge mai departe și își prezintă
teza principală, pe care o numește paradoxul puterii:
”Căpătăm putere și facem o schimbare în lume prin binele din natura
umană, dar ne pierdem puterea prin răul din natura umană. Câștigăm
capacitatea de a face o schimbare în lume îmbunătățind viața celorlalți, dar
experiența de a avea putere și privilegii în sine ne determină să ne
comportăm, în momentele cele mai proaste, precum niște sociopați
impulsivi, scăpați de sub control.”
Keltner se poziționează în antiteză cu Machiavelli, sugerând că puterea nu
este luată, ci este dată de ceilalți, pe baza generozității noastre.
Mecanismul poate fi rezumat astfel: dacă ne preocupă interesul celorlalți și
le facem bine, vom obține reputație, respect și stimă, iar acestea îi
determină să ne acorde putere, ne dau posibilitatea să-i influențăm.
Deși din carte rezultă că acesta este mecanismul, unicul mecanism, de a
obține puterea, iar Machiavelli se înșela când sugera că puterea este
obținută cu forța și menținută prin frică, această ipoteză este rapid și
dezolant demontată de realitatea curentă. În istoria recentă și în politica
actuală din lumea întreagă sunt multiple exemple de dictatori, de oameni
care au obținut puterea prin înșelătorie sau prin forță. Totuși, argumentul
lui Keltner poate fi salvat prin compromis: puterea poate fi obținută prin
metode coercitive sau prin reputație, prin frică sau prin respect. Desigur, a
doua cale, cea a puterii soft, este preferabilă pentru societate și Keltner
prezintă rezultatele mai multor studii care arată că, într-adevăr, cei care
arată empatie, generozitate, care exprimă recunoștință sau care au un
discurs unificator și incluziv primesc putere din partea celorlalți.
O altă temă, una extrem de interesantă și actuală pentru noi românii acum,
este efectul puterii asupra celor care o au și cum se pierde puterea. Ideea că
puterea corupe nu este una nouă. Dimpotrivă. Însă, Keltner arată cu date
experimentale cât de ușor și de profund corupe puterea. Și nu trebuie să fii
dictator sau politician pentru a fi corupt de putere. Chiar și o putere oferită
situațional și sugerată doar de context poate să modifice modul în care ne
raportăm la ceilalți. Pe scurt, orice tip de putere (oricât de mică și de
trecătoare) ne predispune să fim mai puțin morali, mai puțin empatici, mai
impulsivi și mai egoiști. Iar cel mai interesant este cu câtă ușurință
construim apoi povești care să ne justifice comportamentele, povești
despre cum cei cu putere sunt excepționali, au calități superioare și merită
să aibă puterea pe care o au (”regulile-s pentru proști”).
Potrivit lui Keltner, lipsa de atenție față de ceilalți, imoralitatea și lipsa de
respect sunt taxate de grupuri prin bârfă, iar bârfa erodează reputația. El
sugerează că forța coercitivă este aplicată când se pierde puterea reală.
Soluția principală sugerată de autor este să evidențiezi oamenilor cu putere
că, prin comportamente abuzive, vor pierde puterea, motivându-i astfel să
mențină comportamente pro-sociale și să-și inhibe pornirile egoiste și
dăunătoare societății.
În ultima parte, ”Paradoxul puterii” mai explorează o idee foarte
importantă: efectele neputinței. Neputința, definită ca fiind credința că nu
poți să exerciți control asupra mediului proxim, afectează sănătatea fizică
și mentală. Dacă ești neputincios, devii mult mai sensibil la amenințări.
Mediul este sau pare mai amenințător. Această sensibilitate ne face să
resimțim stresul pentru perioade mai îndelungate și la intensități mai mari,
iar acest stres cronic și intens ne afectează capacitatea de a raționa, dar și
sănătatea fizică. Iar aici cercul vicios se închide pentru că o sănătate mai
precară și o capacitate intelectuală diminuată vor accentua și mai mult
sentimentul de neputință, care va accentua sentimentul de pericol și așa
mai departe pe o spirală descendentă.
Toate acestea au multiple cauze sociale și instituționale, însă cred că
mecanismele psihologice sunt legate, cel puțin în parte, de dinamica
puterii. Cei care o au tind să abuzeze de ea, tind să fie nepăsători la
suferința altora sau chiar să o provoace. Cei care nu o au devin victime. De
aceea cred că merită citită ”Paradoxul puterii” – ne poate ajuta să
înțelegem mai bine ce ni se întâmplă și poate fi o sursă de soluții pentru o
dilemă socială veche de când lumea.