Subiect 1.

Pogorârea Sfântului Duh şi începutul Bisericii

1. Dimensiunea trinitară sau despre preexistența Bisericii în planul din veci

a lui Dumnezeu
Biserica este revelația și epifania sacramentală în istorie a unirii dintre om și
Dumnezeu, o descoperire a voinței dumnezeiești cu privire la mântuire, la viață și
comuniune de iubire veșnică.

La fel cum voința lui Dumnezeu este act și se numește lume, tot astfel intenția sa și
mântuirea oamenilor se numește Biserică. Clement Alexandrinul

”Prima Biserică a fost creată înainte de crearea soarelui și a lunii” Clement

Romanul; ”Femeia bătrână este Biserica […] De ce este bătrână? Pentru că ea a fost
creată prima, înaintea tuturor. Iată de ce este bătrână; lumea a fost făcută pentru ea”
Păstorul lui Herma

• Biserica începe să se manifeste în timp începând cu creația și se inaugurează plenar

la Cincizecime și se activează desăvârșit în Eshaton.

Biserica dincolo de aspectele ei istoric-administrative și instituționale, este un

organism tainic de iubire și viață.

Biserica este anterioară lumii fiind subordonată ei, Bisericii este pe Golgota prin
sângele lui Hristos ne naștem la o altă viață, iar botezul și începutul vieții divino-
umane a Bisericii în oameni se inaugurează la Cincizecime.

2. Iconomia Duhului Sfânt: lucrarea de unire a creației cu Dumnezeu în Biserică

•Duhul Sfânt împlinește unirea dintre creație și Dumnezeu pe temeiul unirii firilor
dumnezeiești și omenești în Hristos.

Biserica după Cincizecime devine realitate sintetică=veșnicie și timp. Biserica

în/prin Pogorârea Duhului Sfânt devine inima istoriei, spațiul în care putem trăi
inaugural veșnicia, sau în care îl putem refuza conștienți pe Dumnezeul.

• Iconomia Duhului se identifică cu iconomia lui Hristos în Biserică=trup al lui

Hristos și templu al Duhului Sfânt.

• Cincizecime și iconomia Duhului pune începutul ”istoriei” interne a

Bisericii=sfințenia. Uneori istoria ține de rugăciunea unui sfânt necunoscut al
Bisericii…

Omul primește în Duhul Sfânt puterea de a se fiu și moștenitor al lui

Dumnezeu=duhul nostru se unește cu Duhul Sfânt în spațiul mântuitor al Bisericii.

1
 3. Harul Cincizecimii și Biserica Duhului Sfânt

Prin harul Duhului Sfânt Hristos își modelează între Înviere și Înălțare Biserica Sa,
care se manifestă plenar în timp începând cu pogorârea Duhului Sfânt.

• Biserica prin harul Cincizecimii, care nu este doar Trupul lui Hristos, ci și
mireasa Lui (consubstanțială), realizează „enipostazierea” sau unirea noastră în mod
liber și personală în Ipostasul lui Hristos - Capul Bisericii

Fiecare mădular se face mireasă a lui Hristos prin „focul venit de sus” al
schimbării=Cincizecimea este o taină nupțială și personală a unirii om-Dumnezeu în
Biserică.

• Biserica este un organism harismatic pentru că în ea lucrează plenar, viu și

personal-Duhul Sfânt ca Persoană. Biserica este spațiul lucrării libere a Duhului Sfânt.
Nikolai Atanasiev

• ”Unde este Biserica este acolo este și Duhul Sfânt, unde este Duhul lui
Dumnezeu, acolo este și Biserica și plinătatea harului” Sf. Irineu al Lyonului

Harul este viața dumnezeiască prezentă în adâncul omului ca mădular al

Bisericii=Duhul Sfânt este prezent în noi de la creație, și activează personal în Biserică
prin Botez, Mirungere și viața duhovnicească ca Cincizecime personală.

4. Pogorârea Duhului Sfânt sau începutul istoric al Bisericii

• Forma Bisericii este Pogorârea Duhului Sfânt ce lucrează unirea Bisericii cu Hristos
și mădularelor între ele.

Cincizecimea este trecerea învierii din trupul lui Hristos la mădularele personale
ale Bisericii, Hristos se sălășluiește în noi prin Duhul Sfânt în spațiul și taina Bisericii-
Trupul Său.

• Coborârea Duhului Sfânt dă existență reală Bisericii, întâlnirea personală

dintre om ca persoană și Hristos ca Persoană=Hristos în Duhul Sfânt pune temelia
Bisericii în trupul Său= Biserica se activează ca taină reală și virtuală în același timp.

•Duhul Sfânt este cel care ne introduce în iubirea dintre Fiul și Tatăl, iubire ce
ni se transmite pe temeiul transparenței trupului Fiului ”Dintr-al Meu va lua” (In 16,
14)=mediu comun a umanității și dumnezeirii în Hristos și în Biserică=Biserica prin
Duhul Sfânt este legată și introdusă în taina veșnică a iubirii dumnezeiești trinitare.

2
 • În Biserică Duhul Sfânt ni se comunică ca Persoană din Hristos ca Persoană pe
temeiul trupului Lui îndumnezeit, descoperindu-se și pe Sine dar și pe Hristos ca
Persoană. D. Stăniloae

• Harul Cincizecimii nu doar adună mădularele Bisericii într-un singur trup, ci

”Îl așează pe Duhul Însuși în noi” Sf. Chiril al Alexandriei

”În timpul lucrării pământești a lui Hristos relația între oameni și Duhul Sfânt se
realiza prin Hristos, după Cincizecime, relația cu Hristos nu se efectuează decât prin și
în Duhul Sfânt” Pavel Evdochimov= Acesta nu înseamnă că Duhul Sfânt și Hristos
trec succesiv în prim plan jucând un rol principal, ci se descoperă Unul prin Celălalt.

Duhul Sfânt și Hristos rămân în Biserică, dar nu sunt statici și pentru că sunt
Persoane, așa cum sunt și persoanele umane=comuniunea Bisericii este o realitate
deschisă.

Biserica este cincizecime permanentă ce transformă un eveniment istoric, într-o

stare personală și veșnică.

Subiect 2. Constituţia teandrică a Bisericii: Hristos şi umanitatea

unită cu El şi în El
Duhul Sfânt ca Persoană se pogoară la Cincizecime pentru a împlini voința lui
Hristos de a extinde puterea dumnezeiască și sfințenia firii Sale omenești peste toată
creația ”ca să împace cu Sine prin Duhul toată lumea împărțită” Sf. Ioan Hrisostom

Umanitatea nu are ipostas propriu și subzistă în Ipostasul lui Hristos, și pentru

că Hristos ca Ipostas dumnezeiesc este una cu Ipostasul Duhului Sfânt= unit cu Hristos
și cu firea Sa omenească Duhul poate să se extindă în toată umanitatea și om în toată
creația.

Biserica se naște dintr-o putere nouă, puterea infinită a Duhului Sfânt= ”cerul
pe pământ”.

Nu putem trăi în Biserică și în afara Duhului Sfânt și a lui Hristos care

descoperă dragostea Tatălui în lume= Hristos „împrumută” Ipostasul Său umanității,
iar Duhul împărtășește din Persoana Sa energia îndumnezeitoare.

Prin Duhul Sfânt Hristos activează și susține unitatea Trupului Său=confirmă și

dezvoltă „unitatea comunitară și identitatea personală a fiecărui membru”.

Darul ultim al Tatălui după trimiterea Fiului în lume este Pogorârea Duhului
Sfânt=Biserica devine spațiul unirii persoanelor umane cu Persoanele Sfintei Treimi
prezente activ și real în aceasta.

3
 Duhul este cel care ne legă nu doar comunitar-eclesial de Hristos, ci care ne
leagă intern de Hristos= numai în Duhul Sfânt putem spune ”Ava Părinte” și ”
Doamne Iisuse Hristoase”.

Duhul ne redă în Biserică firea Adamică pierdută, dar hristificată, natură peste
care odihnește el însuși de la Cincizecime= aceasta conduce la o identitate de har
dintre om și Duhul Sfânt (Sf. Maxim Mărturisitorul).

În Biserică fiecare mădular participând la taina lui Hristos și a Duhului Sfânt

devine pneumatofor și hristofor=viața lui devine și hristofană= Duhul Sfânt este în noi
pentru ca noi să fim în Hristos, fiii în Fiul, plăcuți Tatălui-deveniți în Biserica Mireasă
a Mielului.

Subiect 3. Biserica, trupul tainic al lui Hristos. Hristos, capul ei.

•Una din învățăturile importante ale vieții creștine este că Biserica este trupul
lui Hristos, iar creștinii, mădularele ”Căci precum trupul unul este, și are mădulare
multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos. Pentru că
într-un Duh ne-am botezat noi toți ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi,
fie liberi…Căci și trupul nu este un mădular, ci multe. Și dacă un mădular suferă, toate
mădularele suferă…Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte…” (I
Cor. 12, 12-30)

• Biserica potrivit Sf. Apostol Pavel este Trupul Lui, plinirea Celui ce plinește
toate întru toți Ef. 1, 23 = Biserica este firea noastră recapitulată de Hristos în
Ipostasul=este un organism teandric / divino-uman= Biserica este o realitate teandrică
”în două firi” unite în mod nedespărțit=unirea și desăvârșirea firii umane realizată în
Hristos trebuie realizată și de fiecare persoană umană în parte în Biserica Sa. V.
Lossky

• Biserica este chemată în mădularele ei să se împlinească toată în Hristos:

Capul va fi împlinit numai când Trupul va fi desăvârșit, când noi vom fi toți co-uniți și
legați laolaltă Sf. Ioan Hrisostom=Hristos este Capul adică membrul Centru pe care
se centrează și prin/în Care primesc rațiune toate celelalte membre = celelalte membre
omenești ale Trupului se integrează într-un singur organism în/prin care primesc viața
lui Dumnezeu ce curge prin Trup ca sânge dătător de viață al lui Hristos.

• Hristos este întreg și Trup și Cap, toți sunt un singur Hristos (Sf. Simeon Noul
Teolog)

• Hristos cuprinde în Sine prin întrupare tot neamul omenesc, iar pe cei ce sunt
în mod real încorporați în El în Biserica Sa, iar El se întrupează în ei Hristos nu ne
mântuiește din afară, ci dinlăuntru, ne împărtășește viața Sa.

4
 • Biserica e taina unirii a tot ceea ce există: Dumnezeu și creație; Biserica este
împlinirea planului etern=atot-unitatea; Biserica este un eu comunitar în Hristos:
pământeni, îngeri și sfinți. D. Staniloae.

• Calitatea de Trup a Bisericii nu este una colectivistă, Trupul nu există decât în

unitatea membrelor sale, astfel încât orice membru poartă în el Trupul întreg.

• Hristos este Cap al Bisericii nu numai pentru aceea că este Dumnezeu, ci și

pentru că Și-a asumat umanitatea ca întreg, fiind pârgă a firii noastre, având față de toți
oamenii o poziție centrală. D. Stăniloae.

• Ținta vieții creștine în Biserică= legătura noastră cu Hristos-Cap al Bisericii ce

ne conduce la creșterea noastră cea după Dumnezeu: ”să țină cu putere la Capul de la
care tot trupul hrănit și bine întocmit își face creșterea de la Dumnezeu” Col. 2, 18-19.

• În Biserica lui Hristos fiecare membru se armonizează și se structurează după

Cap (συ1βιβαζο1ένος), împlinind lucrarea corespunzătoare lui=astfel omul se
împlinește ca ființă creată după Chipul lui Dumnezeu și se deschide infinitului
dumnezeiesc, prin Hristos, această infinitate având un caracter personal.

Subiect 4. Fundamentul Bisericii- Fiul lui Dumnezeu cel întrupat

• Hristos a asumat prin întrupare toată umanitatea, prin lucrarea Sa în Trupul
Său a eliberat firea umană de sub limitările naturale și din moartea pe care omul a ales-
o de sine:

(a)Trupul lui Hristos devine izvor de viață infinită și libertate

(b)Hristos se face Ipostasul unei umanității desăvârșite

•Hristos se face ipostas fundamental pentru întreaga umanitate și

creație=ipostasierea hristică a omului și a creației în Biserică.

• Trupul lui devine temelia Bisericii nu numai prin întrupare, ci prin întreaga
lucrare iconomică a lui Hristos, mai ales prin răstignire și înviere.

• Prin aceea că Hristos este numit Cap al Bisericii se înțelege, toată lucrarea de
mântuire pe care a săvârșit-o Hristos în trupul Său și toată puterea transfiguratoare pe
care o împărtășește acum tuturor celor ce cred în El.

• Calitatea lui de Fundament și Cap al Bisericii nu este o însușire exterioară, ci

organică, Hristos nu este în afara umanității și în ea, fiind în același timp și deosebit de
ceilalți prin aceea că este Cap.

• Hristos este fundament al Bisericii și pe temeiul raționalității lumii, care se

concentrează, se activează și se desăvârșește personal în El - Cap al Bisericii. Capul

5
modelează ca Rațiune supremă raționalitatea trupului în Biserică, iar trupul se
conformează după Rațiunea Capului.

• Sf. Chiril afirmă faptul că Hristos zidește Biserica Sa pe ”pietre inteligibile”:

Întru El suntem zidiți spre locaș al lui Dumnezeu în Duh (Ef. 2, 22). Biserica nu este
descrisă doar prin imaginea Trupului, ci și a unei Case.

•Natura umană personalizată este chemată să devină una cu Hristos ca Persoană

dumnezeiască și omenească, să devină „cap după har” împreună cu Hristos, sau
”hristoși”.

• Hristos prin patima Sa a fost ”preamărit” (In. 7, 39) și ”sfințit”(In. 17, 19)=
fiecare om trebuie să refacă acest drum al sfințirii în Biserica Sa= Hristos este și
fundament, și cale și ținta vieții creștine în Biserică=Biserica repetă la nivel personal
drumul lui Hristos, dar acesta înseamnă că în chip tainic Însuși Hristos se repetă în noi,
în parcursul și lucrarea Sa mântuitoare=Sf. Taine.

Biserica este viața noastră în Hristos, viața ei este creșterea noastră în Hristos,
organism al sfințirii și mântuirii noastre.

Subiect 5. Biserica, imprimată de jertfa lui Hristos și relatia cu Tatăl

• Prin întrupare Cuvântul lui Dumnezeu a săvârșit numai actul de reașezare a
Lui în poziția de Cap al omenirii=omul trebuie să se ridice liber la înălțimea Capului,
ceea ce presupune un drum liber asumat.

• Prin învierea Sa Hristos a stabilit o relație liberă veșnic între Om și

Dumnezeu, numai prin eliberarea din stricăciunea patimilor, fiecare dintre mădularele
Bisericii își poate face eficientă la nivel personal calitatea de Cap a lui Hristos.

• În Hristos natura umană trebuia să învingă prin ascultare desăvârșită și

iubitoare afectele înrobitoare în firea noastră prin păcat.

• Hristos în Biserică prin starea de jertfă și înviere continuă ține umanitatea Sa

deschisă infinității dumnezeiești și ne comunică și nouă această stare, deschizându-ne
infinității=numai însușindu-ne starea de jertfă a lui Hristos putem intra la Tatăl.

• Biserica este o conectare la starea de jertfă a lui Hristos având drept țină
învierea împreună cu El și sfințirea noastră ca urmare a jertfei Lui și a jertfei noastre
împreună cu el: ”Hristos este ardere de tot, adică întreg și nu în parte, oferindu-se spre
miros de bună mireasmă lui Dumnezeu și Tatăl…Acesta este cu adevărat Sfântul
Sfinților. Întru El ne-am sfințit și noi…” Sf. Chiril al Alexandrei.

• În Biserică ne împărtășim de jertfa lui Hristos, ne eliberăm prin ea din moarte,

deschizându-ne spre orizontul infinit al legăturii de iubire cu Tatăl.

6
 • în Biserică participăm la starea de predare continuă a Fiului către Tatăl, jerfă
deschisă ce se finalizează la sfârșitul lumii când Mielul înjungiat, se arată ca Mire și
Împărat peste toată făptura.

• Hristos prin jertfa Sa nu se înfățișează pe Sine înaintea Tatălui, ci pe noi întru

Sine=suntem introduși în Sfânta Sfintelor sau în relația de viață și iubire a Persoanelor
Treimice.

• În Biserică suntem chemați la jerfă asemenea lui Hristos: Înfățișați, așadar,

trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu - jertfă înțelegătoare”
(Rom. 12, 1).

•Ascultarea, viața de virtute și de jertfă este răspunsul nostru la lucrarea de

ascultare și jertfă a lui Hristos prin care ne-a adus la Tatăl= realizând prin aceasta
unitatea de corp extins a lui Hristos.

Subiect 6. Biserica pnevmatizată prin Duhul lui Hristos cel înviat

• Hristos prin înviere și înălțare deschide oamenilor posibilitatea participării în
Duhul Sfânt la taina infinită a vieții Sale divino-umane: ”Căci murind, înviind și
înălțându-se la ceruri, a lărgit prin Duhul în chip spiritual inimile celor ce-l primesc”
Sf. Chiril al Alexandriei.

• După înălțare Hristos prin Duhul Sfânt se face din cap virtual, Cap actual al
Bisericii Sale, astfel se actualizează în noi calitatea lui Hristos de a fi Cap al
umanității.

• Duhul lui Hristos cel jertfit este una cu Duhul Sfânt împărtășit în Biserică.

• Biserica ca Trup înaintează spre învierea împreună cu Hristos și spre

pnevmatizarea noastră după asemenea și având drept sursă trupul înviat al lui Hristos.

• Fiecare credincios în Biserică pe temeiul învierii participă la taina iconomiei

dumnezeiești și la viața dumnezeiască care cuprinde desăvârșit viața umană fiind
transferată prin Duhul Sfânt în întreg trupul umanității: „Cel ce cunoaște Taina
Crucii…și pătrunde și mai departe în taina Învierii află scopul pentru care Dumnezeu a
creat toate la început” Sf. Maxim Mărturisitorul.

• ”Mielul este adus jertfă de la întemeierea lumii” Sf. Maxim=ceea ce înseamnă

că Biserica este o taină din veac în Hristos, fiind activată parțial în istoria omenirii
până la Înălțarea lui Hristos, plenar la Cincizecime și desăvârșit la a doua venire a lui
Hristos.

• Biserica este enthelia (rațiunea care determină actualizarea unei puteri) istoriei
și a umanității=ceea ce s-a petrecut în Hristos prin pogorârea Duhului Sfânt peste El,

7
se petrece în orice om și în omenire ca întreg în Biserică prin lucările și tainele ei
îndumnezeitoare: ”Biserica unește din nou prin iubire, natura creată cu natura necreată,
dându-le putința să apară în unitate și identitate, prin dobândirea harului” Sf. Maxim
Mărturisitorul.

Subiect 7. Însuşirile Bisericii:Unitatea Bisericii

• ”Biserica este una pentru că este unică și unică pentru că este una” J. C.
Larchet.

•Unitatea Bisericii are următoarele temeiuri și urmări în planul vieții

sacramentale și comunitare a Bisericii:

1. Unitatea de viață dumnezeiească a Sfintei Treimi

• ”Creștinismul este imitarea firii dumnezeiești” Grigorie de Nyssa.

•Viața dumnezeiească este o viață de comuniune și unitate absolută între

Persoanele Sfintei Treimi.

2. Unitatea de Trup a lui Hristos

• ”Pentru că este un singur Dumnezeu și un singur Domn, de aceea se cuvine

laudă Bisericii pentru unicitatea ei, fiind o copie a principiului unic” Clement
Alexandrinul.

•Viața creștină este o continuă o înrădăcinare a omului în unitatea firii umane și

dumnezeiești a lui Hristos, unitate manifestată și descoperită tainic în Biserică.

3. Unitatea în Duhul Sfânt

• Biserica este modul în care se înfăptuiește în viața de acum unirea în duh cu

Dumnezeu, unire care va fi descoperită deplin în viața veșnică.

•Duhul Sfânt ține Biserica unită în pofida faptului că membrii sunt la diferite
măsuri de relație cu Hristos.

4. Unitatea de credință

•Unitatea de credință este premisa și consecința unei relații personale cu Același

Hristos, identificarea comună a lui Hristos așa cum S-a revelat în acțiunea Sa
mântuitoare.

•Acesta stabilește unitatea membrilor Bisericii dincolo de ori ce diferență de

culturală, de rasă, neam, timp istoric=universalitatea și unitatea Bisericii vine din
credința ei unitară din totdeauna și pentru totdeauna în același Hristos.

8
 5. Unitatea de iubire și gândire (ὀ%όνοια)

• Iubirea este modul comun de exprimare și realizare al unității după chipul

iubirii Sfintei Treimi, Să ne unim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim: ”Pe Tatăl,
pe Fiul și pe Sfântul Duh Treime cea de o ființă și nedespărțită”.

• Acestea sunt precondițiile ca membrii Bisericii să participe la unitatea de viață

și iubire a Sfintei Treimi: ”Ca toți să fie una, după cum Tu Părinte întru Mine și Eu
întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și
slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-ai dat-o lor, ca ei să fie una precum Noi suntem una”
(In. 17, 21-22).

6. Unitatea modului de viețuire=unitatea în comuniunea Euharistică

•Unitatea de credință se exprimă prin ethosul unitar de viețuire, un ethos de

viață ce reiese în unitatea de comportament, de simțire de cuget și de voință, ”Fiți cu
totul uniți în același cuget și în aceeași înțelegere” (I Cor. 1, 10).

• Comuniunea Euharistică este cea mai înaltă formă de părtășie la Biserică, prin
împărtășirea cu însuși Trupul și Sângele lui Hristos= fiecare mădular și biserică locală
nu este parte a Trupului, ci în comuniune cu Trupul întreg.

•Unitatea de credință și de viețuire sunt precondiții ale Sf. Euharistii și ale unirii
reale cu Hristos în Trupul Lui: ”Domnul a voit să fie una cu noi și să Se unească cu
noi, pentru ca să ne facem Trup al Lui nu doar prin credință, ci aievea și cu adevărat”
Sf. Ioan Gură de Aur.

7. Unitatea modului de acțiune în lume

•Unicitatea divino-umană a Bisericii: ”După cum în Hristos nu sunt mai multe

trupuri tot așa nu pot fi în El mai multe Biserici. În ființa ei divino-umană Biserica este
una și unică, tot așa cum Hristos Dumnezeu-Omul, este Unul și unic. Din Biserica una
și nedespărțită, de-a lungul vremii sau rupt și au căzut ereticii și schismaticii, care au
încetat astfel să mai fie mădulare ale Bisericii și părți din trupul ei divino-uman” Sf.
Iustin Popovici.

•Unitatea este realizată în Hristos prin lucrarea Sa iconomică mântuitoare: ”Căci

printr-Însul (a binevoit) să le împace pe toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele
din ceruri, făcând pace printr-Întrânsul, prin sângele Crucii Lui” (Col. 1, 20).

•Unitatea nu este un scop în sine, ci temeiul împărtășirii vieții de iubire

dumnezeiască atotcuprinzătoare și de necuprins tuturor oamenilor, Hristos se roagă „ca
toți să fie una” (In. 17, 21), una în iubire cu El, după cum El este una cu Tatăl.

9
 • Calitatea unității nu este dată de numărul membrilor istorici aflați în unitate, ci
de Trupul lui Hristos.

• Expresia sacramentală desăvârșită a unității este Euharistia, Biserica nu este

unitară pe temei instituțional, ci sacramental. ”Unul este Trupul Domnului Iisus și unul
sângele Lui vărsat pentru noi; una și pâinea îmbiată tuturor și unul paharul împărțit
tuturor” Sf. Ignatie al Antiohiei.

Subiect 8. Sfinţenia Bisericii

• Sfințenia Bisericii este o consecință a Trupului sfințit al Lui Hristos prin
lucrarea iconomică, și a vieții celei dumnezeiești sfinte ce se împărtășește Bisericii în
Duhul Sfânt: ”Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe sine pentru ea, ca să o sfințească”
(Ef. 5, 25-26).

• Sfințenia Bisericii are caracter hristocentric și pnevmatocentric=sfințenia este

deplină și indelebilă: ”Iisus Hristos - ieri și azi și în veci - Același” (Ev. 13, 8) și
pentru că ”unul și același Duh este Cel ce lucrează și se împărtășește” (I Cor. 12, 4-
13).

• Sfințenia nu înseamnă că membrii Bisericii sunt sfinți, ci Hristos în Trupul

Său său sfânt lucrează prin Duhul Sfânt ca noi ”toți să ne împărtășim de sfințenia Lui”
(Ev. 12, 10).

• Sfințenia Bisericii nu este întinată prin existența în ea a păcătoșilor, căci

păcătoși sunt chemați la sfințenie și au prin pocăință posibilitatea împărătșirii și
preschimbării lor după chipul lui Hristos.

• Să luăm aminte! Sfintele Sfinților. Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru
mărirea lui Dumnezeu Tatăl. Amin = Dimensiunea euharistică și hristocentrică a
sfințeniei Bisericii.

• Sfințenia este iubirea Persoanelor Sfintei Treimii care se împărtășește prin

Hristos în Biserică tuturor oamenilor.

• Biserica este lacul Vitezda care vindecă și sfințește, fără să se molipsească de

bolile membrilor ei.

• Sfințenia este transparența lui Dumnezeu prin membrele Bisericii imprimate

de sfințenia și transparența trupului lui Hristos.

• Sfințenia Bisericii este reală și efectivă în Hristos și în sfinții ei din veac și

potențială în membrii ei din diferitele contexte istorice.

10
 • Sfințenia este ”Biserica celor ce se pocăiesc” (Sf. Efrem Sirul) și ” Mediul
participării la Sfintele Tainele Dumnezeiești” (P. Evdochimov).

Subiect 9. Sobornicitatea generală a Bisericii

• Sobornicitatea sau catholicitatea este taina atot-cuprinderii dumnezeiești și
omenești ce definește după putința Biserica.

• Biserica este catholică de la Cincizecime; este un Sinod permanent între

Dumnezeu și membrii Bisericii, călăuziți prin Duhul Sfânt.

• Catholicitatea Bisericii este plenitudine, atât istoric-umană, dar mai ales

dumnezeiescă: ”Acolo unde este Hristos este Biserica catholică” Sf. Ignatie Teoforul.

•Majoritatea teologilor atrag atenția că καθολική ἐκκλησία nu a fost nicicând

înterpretat în sens spațial sau geografic, cum o fac romano-catolicii.

• Sobornicitatea sau catholicitatea este presuspusă de același Hristos deplin

prezent în Biserica Sa și în tot locul prin Duhul Sfânt=acest fapt are consecințe în viața
Bisericii și a membrilor ei:

(a)Fundamentele Hristologice și pnevmatologice ale catholicității

• Catolicitatea este legată de Trupul lui Hristos: Biserica are întreaga cuprindere
și întindere a trupului lui Hristos, și o Biserică locală se identifică cu Trupul lui Hristos
și de distinge în același timp, având însușirea catolicității Bisericii, întrucât: ”Unde
este Hristos, acolo este și Biserica catolică” Sf. Ignatie Teoforul.

• Biserica în Hristos nu poate fi redusă la o dimensiune natural, cantitativă sau

spația-universală=Biserica are atributele lui Hristos: ”Unde sunt doi sau trei adunați în
numele meu, acolo sunt și Eu” (Mt. 18, 20) = Catholicitatea=Hristos.

• Catholicitatea Mielului: ”Se sfărâmă și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel

ce se sfărâmă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește,
ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește” Sf. Ioan Gură de Aur.

• ”Catolicitatea Bisericii înseamnă că Hristos este întreg prezent în ea” John

Meyendorff= Hristos îi recapitulează în Biserică, Trupul Său, pe toți credincioșii, vii
sau adormiți, toate puterile îngerești, toate cele din cer și de pe pământ, toate cele
văzute și nevăzute(Col. 1, 16), creația întreagă și fiecare persoană în parte.

(b)Catholicitatea ca plenitutdine

• Biserica are vocația și misiunea de a se întinde în întreaga lume, de a aduna în

sânul ei oameni ”din tot neamul și semințiile și popoarele și limbile” (Ap. 7, 9), până
la momentul în care ”Dumnezeu va fi totul în toate” (I Cor. 15, 28).

11
 • Catolicitatea are și un sens cantitativ coextensiv Bisericii în natura ei
catholică, dar nu obligatoriu, ci acesta se manifestă în acord cu libera accepțiune a
oamenilor de a răspunde la chemarea lui Hristos.

(c) Catholicitatea integritate a vieții și a credinței

• Catolicitatea presupune integritatea de viață în Hristos și integritatea credinței

Biserica este catholică pentru că mărturisește adevărata și deplinătatea credințe este
părtașă deplin la Viața și Adevărul care este Hristos (In. 14, 6).

• ” Biserica se numește catholică pentru că învățătura ei este neștirbită și

desăvârșită: dă toate învățăturile trebuincioase omului ca să cunoască atât cele văzute,
cât și cele nevăzute, cele cerești și cele pământești” Sf. Chiril al Ierusalimului.

(d)Catholicitatea și viziunea universală și pan-cosmică despre Biserică Sf.

Maxim Mărturisitorul

• Cosmosul în concepția Sf. Maxim este tot o Biserică chemată să adune toate
în sine și să le sfințească cf. Mistagogia

(e)Catholicitate, comuniune și sinodalitate

• ”Hristos Capul nostru Se dă pe Sine, și așa ne unește cu El și unul cu altul, ca

să poată fi între noi înțelegere și armonie” Sf. Ioan Damaschin.

Subiect 10. Apostolicitatea Bisericii

• Hristos cel înviat este primul Apostol al vieții celei noi a Bisericii, împărtășite
oamenilor în Duhul Sfânt= acestă lucrare misionară de viață se prelungește în Biserică
prin lucrarea lui Hristos și a Apostolilor care au dat mărturie cei dintâi de învierea lui
Hristos și de începutul unei noi vieți.

• Hristos își prelungește Biserica Sa în oameni pe temei apostolic; Hristos a ales

un grup de oameni cărora le-a imprimat taina autentică a Persoanei Sale divino-umane
pe care aceștia erau chemați să o transfere mai departe= ”fluidizarea învierii” corpul
general al umanității la nivel personal= aceasta s-a făcut în virtutea unui mandat
special și în Duhul Sfânt.

•Apostolicitatea Bisericii:

(1)Primul grup de oameni împărtășit de dumnezeirea lui Hristos înviat

•Apostolii sunt primii care au crezut și au mărturisit că L-au văzut personal pe

Hristos cel înviat=pe această credință a început să se clădească și să crească Biserica.

12
 (2)Tâlcuitori ai Revelației și continuatori ai ei

•Apostolii sunt organe ale desfășurării și extinderii Revelației în Biserică, sunt

organe ale mijlocirii și împărtășirii Duhului Sfânt.

• Biserica este apostolică pentru că are din toate timpurile aceeași credință ca a
Apostolilor=are aceeași constituție și Revelație deplină în Hristos, apostolii fiind
primii tălmăcitori ai acestei Revelații.

(3)Temelia predării Duhului Sfânt generațiilor viitoare de după Cincizecime

• Apostolicitatea este predare lui Hristos cel înviat din generație în generație
tuturor membrilor Bisericii.

•Apostolicitatea unește istoria cu prezentul și deschide Biserica în plan uman

dimensiunii eshatologice.

1. Fundamentul Apostolicității Bisericii = Hristos.

2. Succesiunea apostolică și importanța ei în Biserică= transmiterea lui Hristos

cel înviat.

3. Caracterul misionar al Bisericii= extinderea socială a lucrării lui Hristos pe

temeiul asumării ei la nivel personal.

• Complementaritatea și interdependența atributelor Bisericii= Infailibilitatea

Bisericii.

Subiect 11. Preoţia lui Hristos în Biserică: Întreita slujire a lui Hristos
în Biserică
• Preoția în Biserică nu este o lucrare instrumentală, nici chiar numai o misiune
specială dată oamenilor, ci este prezența lui Hristos ca Arhiereu în Biserica Sa.

• Biserica își continuă lucrarea ei sfințitoare și mântuitoare prin timp prin aceea
că Îl are în Ea ca Ipostas întrupat, jertfit și înviat pe Hristos care împărtășește puterea
Sa mântuitoare în forma tainei sacerdotale-preoțești.

• Preoția este taina prin care Hristos Se jertfește în continuare pentru noi și Se
oferă drept jertfă chemându-ne prin aceasta să înaintăm spre învierea noastră a tuturor.

• Prin lucrarea Sa iconomică mântuitoare și prin slujirile Sale de arhiereu, profet

și împărat, Hristos nu doar dă ființă Bisericii în Duhul Sfânt, ci continuă să lucreze în
Biserică prin aceleași slujiri.

13
 • Hristos nu este doar Capul Bisericii, ci și Cel care se jertfește și se
împărtășește înviat și înălțat în Trupul său pentru sfințirea noastră= în Hristos Preotul
și Jertfa se identifică!

• Biserica nu este un obiect pe care Hristos îl posedă, ci se identifică cu Biserica

fiind, în același timp, în mădularele ei, o parteneră liberă.

•Mădularele Bisericii nu sunt doar mădulare, ci și capete în Hristos prin lucrarea

Lui arhierească, sfințitoare, profetică și împărătească = credincioși sunt conduși prin
slujirea Lui preoțească la starea de ”hristoși”, capete ale lor înșiși și ale creației ca
întreg.

• Preoția este o lucrare organică a lui Hristos în noi=noi toți vom fi preoți ai Lui
urmând și conlucrând cu El pentru continuarea în Biserică a lucrării lui întreite
mântuitoare: arhierească, profetică, împărătească.

• Preoția lui Hristos este împărtășirea puterii Sale de a înainta spre Împărăția lui
Dumnezeu: ”Hristos ne călăuzește pe toți cu putere spre o legătură mai deplină cu Sine
și spre unirea cu El în Împărăția cerurilor” D. Stăniloae.

• Ca Arhiereu Hristos își înfățișează neîncetat trupul Tatălui, aducându-ne și pe

noi ca jertfă înaintea Tatălui, Întru El avem apropiere în Duh către Tatăl (Ef. 2, 18).

Subiect 12. Preoţia generală personală şi preoţia slujitoare a Bisericii

I. Preoția lui Hristos în Biserică ca preoție generală/împărătească

• În Hristos toți suntem jertfe și preoți în Biserică, profeți și împărați chemați să

participe la a lor mântuire și a altora: ”Omul este în același timp împărat, prooroc și
preot ca Hristos, împărat în virtutea stăpânirii sale peste patimi, preot din cauza
autojertfirii, prooroc ca un inițiat în tainele dumnezeiești” P. Evdochimov.

•Viața creștină este o viață sacerdotală prin lucrarea de sfințire, de jertfă și de

deschidere spre realitatea Împărăție Veșnice, lucrare pe care asemenea lui Hristos o
răsfrânge și împărtășește celorlalți oameni și peste lume: Iar voi sunteți seminție
aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în
lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată. Voi care
odinioară nu erați popor, iar acum sunteți poporul lui Dumnezeu (Pt.II, 5, 10).

• Între preoția generală și cea specială există, doar o distincție de slujire nu și un

primat de onoare și putere: ” În așa-zisă zi a soarelui [duminica], se face adunarea
tuturor celor ce trăiesc la orașe sau la sate; și se citesc Memoriile apostolilor sau
scrierile profeților, câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încheie,
întâistătătorul ține un cuvânt prin care sfătuiește și îndeamnă la imitarea acestor
frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare cu toții și înălțăm rugăciuni; după
14
care, încetând noi rugăciunea, se aduce pâine și vin și apă, iar întâistătătorul înalță
deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul își exprimă
acordul întru-un singur glas, rostind. Amin. Sf. Iustin Martirul și Filosoful.

• Preoția nu este slujirea unei seminții alese, ci a întregii Bisericii=fiecare

mădular este chemat la viață, misiune, lucrare și slujire în Biserică de la Botez prin
investirea Duhului Sfânt.

• Poporul lui Dumnezeu: cler (κλῆρος) și turmă; cei aleși să conducă poporul
spre împărăția lui Dumnezeu.

II. Preoția lui Hristos în Biserică prin preoția slujitoare

• Preoția slujitoare este legată de jertfa adusă ”pentru toți”, pentru a fi jertfă
bineplăcută Domnului în prelungire jertfei lui Hristos ca Preot=Jertfa lui Hristos
prelungită în Biserică este o conlucrare personală și comunitară dintre Hristos și
poporul lui Dumnezeu;

• Jertfa este ”adusă de toți”, dar printr-unul „pentru toți”, altfel jertfa ar fi fost
adusă de toți, fiecare pentru fiecare.

• Preotul având slujire specială aduce jertfa pentru toți în chipul lui Hristos,
fiind Mijlocitor=este recunoașterea faptului că omul singur nu poate intra în relație
directă cu Dumnezeu.

• Preoția specială are nevoie de mandat= nici Hristos ca Arhiereu nu a fost de la

Sine Mijlocitor și Sfințitor, ci pentru ca a fost ales și trimis de Tatăl.

• Preoția ca slujire în Biserică nu poate fi mandatată de popor, pentru că ea este

„icoana” preoției lui Hristos, `Preoții sunt chipuri văzute ale lui Hristos` (εἰς τύ.ον
Θεοῦ) Sf. Ignatie Teoforul.

• Preoția slujitoare este un dar de la Dumnezeu făcut oamenilor: ”Eu v-am ales
pe voi și v-am pus pe voi, ca să mergeți și roadă să aduceți și roada voastră să rămână”
(In 15, 16).

• Slujirea și zidirea trupului Bisericii s-a dat în mâna celor aleși special, prin
lucrarea Duhului Sfânt.

Subiect 13. Preoția lui Hristos în Biserică: Ierarhia bisericească

a) Apostolii ca martori ai lui Hristos cel înviat și slujirea episcopilor

•Apostolii ca pietre ale credinței pe care s-a întemeiat Biserica, nu au urmași; ca

deținători ai plinătății harului au urmași în slujirea episcopilor printr-o succesiune
neîntreruptă. Credincioșii sunt ca membrii ai Bisericii sunt ”zidiți pe temelia

15
apostolilor și a proorocilor, piatra ce din capul unghiului fiind însuși Hristos” (Ef. 2,
20).

• Cei ce au urmat Apostolilor sunt „rânduiți în diferite părți, după hotărârea lui
Iisus Hristos” Sf. Ignatie al Antiohiei=ei urmează Apostolilor așa cum Iisus Tatălui
continuând lucrarea lor.

• Fiecare episcop este urmașul tuturor Apostolilor, căci fiecare Apostol se afla
în comuniune cu toți ceilalți Apostoli fiind socotiți părtași aceluiași har arhieresc și ai
aceleiași învățături și păzitori ai Bisericii. Clement Romanul.

• Episcopii primesc același har și sunt mărturisitorii aceleași plinătăți ai

credinței ca Apostolii, har și credință pe care le vor împărtăși preoților și credincioșilor
eparhiei sale, același har și aceeași învățătură neschimbată ce se află în toată Biserica,
punându-i în comuniune cu Același Hristos prezent în Biserica Sa în toate timpurile
până la sfârșitul veacurilor.

• Episcopul este ales/recunoscut de tot poporul ca mijloc de recunoaștere a

voinței lui Dumnezeu; căci poporul nu alege pe cel dorit, ci pe cel ce mai înainte a fost
ales de Dumnezeu pentru slujire=principiul alegeri este ”bărbați plini de Duhul Sfânt”
(FA, 6, 2-3) recunoscuți ca fiind vase alese ale lui Dumnezeu.

b) Succesiunea harului sau Hristos în continuare lucrării Sale preoțești

• Succesiunea nu înseamnă numai predarea, continuarea și intermedierea harului

de la un slujitor la altul al Bisericii din generație în generație, ci ea este mai ales
lucrarea prezentă și continuă a lui Hristos în fiecare moment istoric prin aleși Săi.

• Succesiunea nu este doar pe orizontală, ci ea este de Sus prin lucrarea lui

Hristos în Duhul Sfânt, și internă sau organică prin prezența continuă și deplină a lui
Hristos în Biserica Sa.

• Hristos este prezență directă, Cel care lucrează prin noul episcop așa cum a
lucrat și prin episcopii din trecut=Hristos stabilește această succesiune prin aceea că se
arată și lucrează invizibil și direct prin episcopi, preoți și diaconi comunicându-le
Duhul Sfânt=aceasta o comunică prin rugăciunile celor dintâi Apostoli și prin
episcopii din toate timpurile.

• Pentru creștinismul occidental mijlocirea lui Hristos s-a epuizat pe Cruce, ca

într-un act pur juridic și deci suficient=nu mai este nevoie de o succesiune a harului
înțeleasă ca prezență continuă a lui Hristos în Biserică, ci doar o succesiune de
autoritate exterioară-administrativă.

• Episcopii și preoți nu sunt purtătorii și deținătorii individuali ai harului, ci

organe comunitare ale lucrării lui Hristos=el se roagă și pentru sine și cere rugăciunea
16
tuturor=episcopi/cler și popor=Pe principiul celor 12 Apostoli și a ucenicilor
Domnului Hristos s-a stabilit ca preoția lui Hristos să se manifeste în comuniunea și
succesiunea în trepte a: episcopilor, preoților și diaconilor.

c) Preoția slujitoare în menținerea unității Bisericii

• Episcopul și preotul adună ca temeiuri și principii ale prezenței lui Hristos în/
prin ei membrii unei comunități: preotul o comunitate, episcopul preoții dintr-o
eparhie.

• Biserica se conduce de Hristos care se manifestă plenar în comuniunea

episcopilor ca urmași ai comuniunii Apostolilor=astfel episcopul este integrat
dimpreună cu comunitatea Sa în comuniunea Bisericii, astfel și preoții în comuniune
cu episcopii lor sunt integrați în comuniunea generală a Bisericii.

d) Relația episcopului și preotului cu Hristos în slujirea preoțească

• Hristos nu are o relație funcțională cu preotul și episcopul, ci sunt cei prin care
El săvârșește sau ierurghisește Sfânta Euharistie, și Care îi împărtășete cu „mâna Sa
cea atotputernică”=săvârșește prin ei Sfânta Euharistie pentru a-i împărtăși cei dintâi
cu El.

• Preotul/episcopul nu este un instrument pasiv, ci trebuie să se roage și să

participe într-o asemenea măsură la taina sfințitoare a lucrării preoțești încât să ajungă
la starea atribuită lui de Hristos de a fi ”împreună-slujitor cu El” Sf. Grigorie
Teologul

• În această calitate de împreună-slujitor prin rugăciunile și viața lui de

sfințenie: ” rugăciune lui se va întinde ca o flacără de sus coborându-se să se consume
cele puse înainte, ca harul coborând peste jertfă, prin ea să se aprindă sufletele tuturor
și să le facă mai strălucitoare decât argintul” Sf. Ioan Hrisostom

• Preotul se află în tensiunea conștiinței că Hristos lucrează prin el și că este

nevrednic omenește să se săvârșească aceasta prin el= aceasta îl face mijlocitor al
acestui har și prin el, fiind în comuniune cu cei ce primesc acest har de la Hristos.

e) Sinodalitatea episcopatului și condiționarea ei de sobornicitatea Bisericii

• Hristos lucrează și săvârșește lucrarea Sa mântuitoare prin toate mădularele

Bisericii, dar în mod special prin treptele ierarhiei în virtutea săvârșirii Tainelor și mai
cu seamă prin episcopat în comuniune cu toată Biserica

. • Săvârșirea tainelor și slujirea de părinte duhovnicesc se realizează prin

puterea lui Hristos care ajută ca lucrarea de dominare să nu se prefacă într-un act de

17
dominare a celorlalți. „Cel chemat la episcopat nu trebuie să uite că nu este chemat la
domnie, ci la slujirea întregii Biserici” Origen

• Biserica este în integralitatea ei infailibilă, pentru că Hristos este infailibil,

această calitate se împărtășește Bisericii în întregime în special prin ierarhie care stă în
comuniune cu toată Biserica.

f) Preoția slujitoare și caracterul văzut al Bisericii

• Prin preoție Dumnezeu stabilește o relație vie cu noi ținând seama că noi
suntem și trupuri și nu putem fi mântuiți decât în măsura în care și trupul este
mântuit=aceasta nu s-ar fi putut săvârși dacă Hristos nu ar fi fost și Om și nu ar fi
lucrat taina iconomiei Sale și asupra trupului.

• Relația membrilor Bisericii cu Hristos este o relație ”umană” prin preot care
este o prelungire ”trupească” și organică a slujirii Lui preoțești sfințitoare.

Subiect 14. Relaţia dintre preoţia slujitoare (pastorală) şi preoţia

generală (baptismală) în Biserică
1. ”Instituirea” laicilor

• Prin nașterea din nou prin Botez, murind față de vechea viață, se naște
duhovnicește prin Duhul Sfânt, ca o ființă nouă pentru o viață nouă=viața în Biserică
este slujirea lui Dumnezeu prin Biserică și în Biserică.

• Prin Botez omul primește har de slujire, iar potrivit Sf. Pavel, acest har este
”slujirea preoțească”.

• Semnul apartenenței la poporul lui Dumnezeu, popor ridicat de către

Dumnezeu, popor ridicat de către Dumnezeu în Biserică = „preoție sfântă” (I Pt. 2, 5).

• Slujirea (λατρεία) este o notă esențială a calității de membru al Bisericii= în

Biserică toți în ”slujesc pe Dumnezeu”, pentru că Biserica slujește lui Dumnezeu.

• Expresia deplină a slujirii credincioșilor este Sf. Euharistie se exprimă cel mai
bine în adunarea euharistică = (jertfă duhovnicească) *νευ-ατική θυσία și (slujire
înțelegătoare/cuvântătoare )λογική λατρεία.

• Tainele de inițiere (Botez, Mirungere Euharistie) îl ridică pe noul creștin la

demnitatea de preot al Împărăției.

• Slujirea laicilor ca preoți și împărați, presupune transferul sau fluidizarea

darurilor primite în corpul eclesial=aceasta face din laic un preot batismal, cu condiția
ca laic să fie înțeles ca membru al poporului (λαός) lui Dumnezeu nu ca profan sau
„nesfințit”.
18
 • Biserica prin rugăciunea invocată de proestos cere ca Dumnezeu să-i umple pe
cei botezați cu Duhul Sfânt și să le trimită darul slujirii după voia lui Dumnezeu=
Botezul era o invocare pentru o misiune particulară în trupul Bisericii, legată de darul
personal unic oferit de Dumnezeu fiecărui om la naștere și fiecărui mădular al Bisericii
la Botez.

• Aceasta se realiza potrivit primelor comunității creștine și a Tradiției

Apostolice prin ”hirotonie” sau punerea mâinilor: Iar apostolii din Ierusalim, auzind că
Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru și pe Ioan, care,
coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu se pogorâse încă
peste nici unul dintre ei, ci erau numai boteza în numele lui Domnului Iisus. Atunci își
puneau mâinile peste ei și ei luau Duhul Sfânt (FA 8, 14-17)= oricum ar fi interpretată
expresia ” își puneau mâna peste ei” este limpede că este vorba de integrarea în
Biserică, nu de slujirea sacerdotală sau sacramentală a preoției pastorale.

• Ungere din actul Mirungerii are și ea însemnătate ”sacramentală” de investire

pentru o misiune specială; în VT erau unși preoții și regii=Hristos este ”Unsul”, având
o slujire specială și comunitară deopotrivă=chemarea darurilor Duhului Sfânt în Taina
Mirungerii este investirea în slujirea preoției împărățești.

• În Biserică fiecare dintre mădulare primește și activează darul lui, primind

”har peste har” slujind, trăind și făcându-se apostol al lui Hristos=descoperind darul
sau oferta lui pe care a primit-o de la Hristos prin Botez: ”De aceea, fiindcă primim o
împărăție neclintită, să fim mulțumitori, și așa să-I aducem lui Dumnezeu închinare
plăcută, cu evlavie și cu sfială” (Ev. 12, 28-29)

• Creștinii sunt chemați personal la o slujire împărătească și prin actul tunderii

de la Botez=această tundere întâlnită în slujba de consacrare a preoților și de afierosire
monahală=cel nou botezat este pus și consacrat personal (nu comunitar ca preotul) în
slujba lui Dumnezeu.

• După Botez, episcopul îi dă noului botezat sărutarea păcii ”Dumnezeu să fie

cu tine”, iar cel botezat răspunde ”Și cu duhul tău”= echivalentă sărutării păcii
săvârșită de preoți în sfântul Altar.

• Noul botezat este chemat la slujirea de împărăt, dar și la Împărăție de aceea i

se dau: ”haina Botezului și logodirea Duhului, curate și prihănite până în ziua cea
înfricoșătoare a lui Hristos Dumnezeul nostru”=botezul este logodirea ”Duhului” a
eonului ce va să vină = sfânta Euharistie este o introducere continuă în această taină a
veacului ce va să vină!

• Botezul este și o formă de introducere în sinaxa eshatologică, cel care primește

arvuna Duhului, chiar dacă trăiește în acest veac, aparține eonului viitor:”

19
 2. Slujirea laicilor ca popor al lui Dumnezeu

• Sf. Euharistie este „liturghia” săvârșită de către poporul lui Dumnezeu =

rugăciunea este către Tatăl în Hristos, Euharistia este un întreg, ce presupune atât
slujirea tuturor credincioșilor, cât slujirea proestosului= Amin-ul euharistic este forma
concretă a slujirii comunității eclesiale, răspuns ce are în spate o lucrare duhovnicească
personală unică în sinaxa euharistică.

• Deci slujirea împărătească sau batismală a credincioșilor este una personală și

comunitară deopotrivă = fiecare credincios stă înaintea lui Dumnezeu ca un
litrughisitor, numai pentru că Biserica este prezentă plenar euharistic în toți membrii
ei.

(a) Slujirea preoției baptismale în actele sacramentale ale Bisericii.

• În tradiția creștină Romano-Catolică a exclus orice lucrare a preoției

împărătești din trupul Bisericii și astfel a făcut din ei laici sau profani , lipsiți de o
slujire specifică harismatică=Biserica este redusă de la organism harismatic la
instituție juridică.

• În Biserica Ortodoxă sacramentele sunt săvârșite de Biserică, de Hristos prin

preoți în poporul lui Dumnezeu=rugăciunea poporului este slujirea fiecăruia și a
tuturor la taina sau sacramentul săvârșit=Tainele sunt expresia unei slujiri generale:
Intâistătător, preoți și popor.

• Acestă slujire în comun este exprimată și de Sf. Ignatie al Antiohiei: ”unde se

vede episcopul, acolo să fie și mulțimea credincioșilor, după cum unde este Iisus
Hristos acolo este și Biserica catolică”=Episcopul săvârșind cultul fără popor ar
însemna că Episcopul poate fi exista și fără Biserică, iar dacă poporul ar putea săvârși
sacramentele și fără episcop ar însemna că poporul poate exista în afara Bisericii și
fără episcop.

• Starea duhovnicească a poporului și a mădularelor nu determină și nu

influențează negativ activarea tainei care are nevoie trupul comunitar al Bisericii și de
pocăință.

(b) Slujirea laicilor în domeniul conducerii bisericești

• Poporul lui Dumnezeu este condus pastoral, episcopii sunt păstori în sens
limitat, întrucât turma lui Dumnezeu are un singur Păstor=Hristos.

20
 • Credincioși sunt turma, oile lui Hristos, și în sens restrâns și ale episcopilor,
întrucât toți suntem oi ale lui Hristos=episcopii stau în fruntea turmei având Păstor
unic pe Hristos.

• Laicii nu sunt activi, în virtutea preoției sacramentale, doar în planul

sacramental liturgic, ci și în ceea ce privește administrarea Bisericii= structuri
bisericești administrative.

(c) Slujirea laicilor în domeniul învățăturii

• Din vremea Apostolilor existau propovăduitori însărcinați cu o harismă

particulară=mirenii sunt îndepărtați de la propovăduire în Biserică, dar în unele cazuri
o pot face în virtutea tradiției vechi a Bisericii de la care nu erau excluși laicii.

• Peste veacuri această slujire a devenit o slujire sacramentală, săvârșită prin

investire specială și prin împărtășirea unor daruri speciale în Duhul Sfânt= slujirea de
catehet poate fi o slujire predată și delegată laicului având caracter mai mult de
informare decât sacramental-mistagogic.

Slujiri specifice în corpul eclesial: Apostolul, Evanghelistul, Învățătorul/

Popovăduitorul, Prorocul

(a) Apostolul - implicații: sacramentale, propovăduire, misiune, evanghelizare.

(b) Evaghelistul - slujbă comunitară fără implicații sacramentale obligatorii =

vestirea Evangheliei=convertirea păgânilor.

(c) Invățătorul - slujire ce aparținea tuturor membrilor Bisericii ” Îndemnați-vă

și zidiță-vă unul pe altul” (I Tes. 5, 11)

(d) Prorocul - era o slujire particulară pentru zidirea trupului Bisericii= voia lui
Dumnezeu.

Subiect 15. Ierarhia Bisericii în catolicism și protestantism

c) Ființa Bisericii și ierarhia în catolicism

• ”Biserica creștină are formă de societate: mulțime de oameni uniți între ei, ca
să ajungă cu mijloace comune la un scop comun” Vasile Suciu, teolog catolic

• oameni

• un scop comun

• autoritate

21
 • Biserica este o societate umană cu scopuri religioase=hotărâtă să țină credință
învățătura creștină= Biserica corpul mistic al lui Hristos.

• Atributele Bisericii: a. unitatea este administrativă și exterioară interpretarea

b. sfințenia înțeleasă ca activism și misionarism social

c. catolicitatea - interpretată spațial=universalitate

d. apostolicitatea- apostolii sunt subordonații lui Petru, episcopii papei

• Ierarhia: Primatul papal și colegiul episcopilor= centralist-

papală=infailibilitatea papala=ceea ce aparține Bisericii se atribuie papei=papa și
teologia euharistocentric-papală.

• Papa este un organ omenesc prin care Hristos își prelungește slujirea obștească
printre oameni=Hristos este unit nevăzut cu papa= de aceea i se cuvine ”închinarea
care ar părea cea mai exagerată” Bougaud-teolog catolic

• ”Hristos a condensat Biserica în papă, chiar mai înainte de Biserică la făcut pe

Papa…după cum Dumnezeu ne creează necontenit, așa și Papa creează necontenit
Biserica”.

d) Ființa Bisericii și Ierarhia după protestanţi

• Protestanți afirmă ca adevărata Biserică este nevăzută= a fost nevoie totuși de

o structură administrativă văzută= membrii Bisericii își verifică experiența subiectivă
cu mesajul evangheliei…

• Art. 7 Confessio Augustana: ”Biserica este comunitatea sfinților în care se

învață drept Evanghelia și se administrează corect Tainele” .

• Luther: oricine este atins lăuntric de cuvântul lui Dumnezeu face parte din
Biserică, din cea nevăzută, nu dintr-o instituție=cuvântul și experiența trebuie să fie
conforme cu Scriptura.

• Ierarhia: sacertotium și ministerium= sacerdoți sau preoți sunt toți oamenii, iar
slujitori de drept uman nu divin sunt pastorii= administrarea efectivă a tainelor
aparține tuturor, iar pastorii sunt reprezentanții umani ai poporului.

• Nu există o ierarhie de caracter sacramental, ministrul cultutului este un

funcționar uman!

• Calvin accentuează necesitatea unei ierarhii:pastorii și doctorii=pastorii

episcopi și preoți=administreză tainele, iar doctorii interpretează Scriptura=diaconii au
slujbe caritative.

22
 • Grade diferite de ierarhie:

• Germania: superintendenți, pastori și diaconi

• Scandinavia: episcopi, pastori și diaconi

• Biserici Calvine: sinoade constatatoare, pastori și bătrâni.

Subiect 16. Fundamentul hristologic şi eclesiologic al Sfintelor

Taine
1. Sfintele Taine-perspectivă generală

• Taină "υέω/"ύειν = ceea ce este tăinuit, ce are nevoie de inițiere, de

introducere/ sacrament-sacrum se referă mai mult la partea exterioară, la legătura
religioasă cu un Dumnezeu îndepărtat.

• Tainele sunt o Revelației continuă și o articulare în Hristos pe existența veșnic

bună pe Care acesta ca Om a dobândit-o prin lucrarea Sa iconomică mântuitoare=Sf.
Taine sunt o îmbogățire continuă a creației prin participarea la energiile necreate ale
bunătății dumnezeiești!

• Sfintele Taine au nevoie de câteva premise pentru a se realiza:

1. Realitatea trupului unitar comunitar

2. Acordul liber și sinergic al omului

• Cu privire la numărul lor Nicolae Cabasila ne prezintă Sfintele Taine ca niște

mlădițe într-un copac, fără să precizeze un număr exact=tainele sunt ”funcțiuni
concrescute ale trupului ” prin urmare tainele nu pot fi numărate, nici săvârșite fără
prezența trupului ecclesial (Nikos Matsoukas)=numărul de 7 taine a fost stabilit în
Apus în sec. XII și confirmat de Sinodul de la Trident, moment în care a intrat și în
Răsărit…= unii menționează între Sf. Taine: tunderea în monahism, aghiasma mare,
sfințirea bisericilor, slujba înmormântării.

• Prin sfintele taine și lucrări sfințitoare Biserica descoperă identitatea ei

neîncetată cu Hristos=în practica veche orice lucrare sacramentală era legată de
euharistie și de liturghie.

• Fiecare Taină a Bisericii are o lucrare specifică, iar trupul ecclesial stabilind în
Hristos de câte astfel de Taine este nevoie ca Hristos să lucreze deplin istoric în
Biserica Sa

23
 2. Dimensiunea creațional-cosmică a Sfintelor Tainea.

• Tainele în teologia ortodoxă sunt mijloacele prin care se realizează unirea

oamenilor cu Hristos.

• Baza generală a Sfintelor Taine este credința că Dumnezeu poate lucra asupra
creației Sale și se poate uni cu ea=unirea începe de la actul creației propriu-zise și se
desăvârșește prin lucrarea dumnezeiască în timp până când ”Dumnezeu va fi totul în
toate” (I Cor. 15, 28).

2. Temeiul hristologic și ecclesiologic al Sfintelor Taine

• Temeiurile unirii dinte Dumnezeu și om:

1. Omul: unirea între spirit și materie=chip și ”spațiu” al tainei unirii dintre om

și Dumnezeu.

2. Întruparea - unirea maximă între Dumnezeu și om=unirea ipostatică este

”centrul” sau principiul izvorâtor de viață dumnezeiască al sacramentelor
Bisericii.

3. Biserica - sau actualizarea la nivel personal a unirii omului cu Dumnezeu

realizate în Hristos.

• După cum lumea și omul în sine sunt taine participând la taina lui Hristos tot
astfel și mădularele și actele Bisericii au caracter de taină=prin ele lucrează Hristos și
Duhul Sfânt.

• Hristos ca Dumnezeu-Om este marea taină a existenței, iar în legătură cu

întruparea și cu Euharistia, Biserica poate fi numită și ea un mare sacrament=Biserica
ascunde în interiorul ei taina uniunii omului cu Hristos cel întrupat, Care locuiește în
sânul ei în Duhul Sfânt, Care o hrănește și o conduce.

a) Hristos săvârșitorul tainelor

• Hristos dorește să sfințească omul nu prin detașare de trupul lui, ci prin trupul
lui=asumă trupul, iar Tainele Sale săvârșite le săvârște în trup ținând seama de legătura
între suflet și trup, de faptul să sufletul este deschis infinit spre Dumnezeu.

Ιisus Hristos nu ne-a transmis nimic material; ne-a transmis numai spiritual, dar
în lucruri materiale…Dacă ai fi fost netrupesc, Iisus Hristos ți-ar fi împărtășit darurile
acestea netrupește; dar fiindcă sufletul tău este unit cu trupul, îți împărtășește
spiritualul prin material Sf. Ioan Hrisostom

24
 Hristos a ales ca materii pentru Sfintele Taine elemente materiale care susțin
trupul omenesc: pâinea, apa, vinul, untdelemnul=natura chiar și cea materială este
raționalizată la maxim prin Logosul întrupat ca Subiect al acțiunii de sfințire al lor prin
Duhul Sfânt.

• Câtă vreme materia Sfintelor Taine este sfințită de Hristos, nu ar trebui făcută
nici o separație în Hristos și materia sfințită a acestora=aceasta este concepția
scolastică promovată în creștinismul apusean=materia este un simbol separat de har, pe
când în ortodoxie este realitatea prezenței lui Hristos în Duhul Sfânt=diferența între
materie și lucrarea tainelor în catolicism a condus protestantinsmul la înlăturarea totală
a sfintelor taine=împărțirea în partea externă și partea internă a tainelor este produsul
unei abstracții scolastice!

b) Caracterul hristologic și bisericesc al Tainelor

• Sfintele Taine sunt săvârșite de către Biserică și de către Biserică, prin

Biserică pe seama unor persoane ce vor să intre în comuniune cu Biserica și să se
unească cu Hristos: Tainele sunt actele prin care Hristos recapitulează în Sine ca
Biserică pe toți oamenii despărțiți de Dumnezeu și între ei. D. Stăniloae

• Prin Sfintele Taine crește și extinde, se zidește Trupul Bisericii ca Trup al lui
Hristos = Sfintele Taine îl unesc pe om cu Hristos în chip real ”Te unești cu
Hristos?”=astfel devine membrul al Bisericii.

• Toate Tainele Bisericii au ca temei mântuitor = moartea și învierea cu

Hristos=prin aceasta Hristos Domnul a stabilit diferite grade de relație cu
credincioșii=Iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului. Amin (Mt. 28,20)=astfel
creștem în natura noastră din punct de vedere sacramental, așa cum a crescut și Hristos
ca Om, în Sfintele Taine El retrăind taina creșterii Sale ca Om, cu fiecare dintre noi.

c) Preotul săvârșitorul văzut al Tainelor

•Nevoia unei materii a Sfintelor Taine și a gesturilor văzute implică și nevoia

unui săvârșitor văzut în persoana preotului care este organul personal și liber prin care
Hristos lucrează în chip tainic Sfintele Sale Taine.

• Preotului i se oferă un har special pentru a administra Sfintele Taine=el

acționează în numele Bisericii și exprimă gesturi și mișcări conforme cu fondul Taine
pe care o săvârșește=prin materie, gesturi, rugăciuni, declarațiile preotului se transferă
în om puterea lui Hristos care a inițiat și săvârșește taina.

• Este de dorit ca preotul sau episcopul să se ridice și el personal la înălțimea

acestei slujiri=dacă această vrednicie lipsește absența ei este suplinită de credința și
vrednicia Bisericii.

25
 • Preotul nu se interpune în relația personală dintre credincioși și Hristos
împărtășit prin Sfintele Taine, ci pecetluiește relația dintre ei.

3. Despre Ierurgii

Ierurgie = lucrare sfântă sau sfințitoare.

• Abordare critică - aspecte teologice problematice cu privire la ierurgii:

1. Prin Ierugiile Bisericii, creștinul dobândește ajutor pentru desăvârșirea sa morală în

vederea mântuirii

2. În timp ce tainele sunt instituite de mântuitorul Hristos, ierurgiile sunt instituie de

Biserică, datorită acestui fapt ierurgiile pot modificate sau schimbate…

3. Ierurgiile nu împărtășesc har sfințitor, ci doar ajutor dumnezeiesc, care poate fi

numit har în sensul cel mai general…

4. Efectul ierurgiilor depinde de starea morală și de pregătirea sufletească a celor ce le

primesc, pe când harul Sfintelor Taine lucrează în mod independent de acesta (ex
opere operato)

Subiect 17. Taina Sfântului Botez

a. TAINA BOTEZULUI

• Introducerea în taina credinței și a lui Dumnezeu ca Treime de Persoane:

- Întreita afundare: ”Drept aceea mergând învățați toat neamurile botezându-le în

numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”(Mt. 28, 19)

- Săvârșitorul preotul/ la nevoie orice creștin

• Botezul sau restaurarea chipului lui Dumnezeu în om

- Păcatul îl apropie pe om de animalitatea impersonală: decade în planul unei vieți

individuale, în cadrul unei ”vieți moarte” P. Nellas=Botezul reface toate aceste
disfuncții umane și redă omului frumusețea dintâi=”restabilirea chipului dumnezeiesc
al omului”

- Botezul este o imprimare a chipului lui Hristos cel mort și înviat în om, suntem
născuți la o viețuire nouă, suntem „numiți” și cunoscuți de Dumnezeu (Nicolae
Cabasila).

- Chipul lui Hristos în om la Botez este o îmbrăcare în hainele Lui de lumină: Câți în
Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat (Gal.3, 26) = ele sunt chipul personal
cu care Hristos ne îmbracă pentru a intra într-o relație personală cu El.

26
- Botezul este trecerea de la ”hainele de piele” (Fc. 3, 21) la „hainele de lumină ale lui
Hristos” (Dă-mi mie haină luminoasă, cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină),
hainele de lumină nu se adaugă ființei umane, ci se așează la temelia existenței ei.

- ,,Puterea Botezului trebuie înțeleasă ca o împreună așezare cu Dumnezeu spre o a

doua viață și pentru o viețuire mai curată” Grigorie de Nazianz.

- Prin Botez omul devine ”rob” sau total predat al lui Hristos, robie care nu este
înlănțuită de patimi, ci liberă spre o creștere nouă în Hristos=robia în Hristos este
singura care ne face liberi.

• Botezul sau încorporarea omului în trupul Bisericii

- Alipit și altoit pe Hristos în Botez înseamnă în același timp calitatea de mădular al

Lui în corpul Bisericii.

- Integrarea în trupul Bisericii se face în Duhul Sfânt și pe temelia prorocilor și a

apostolilor.

- Botezul se continuă cu împărtășirea cu Sfintele Taine ceea conduce la încorporarea

deplină în Biserică prin unirea cu Trupul și Sângele lui Hristos=introducerea în
Biserică prin Botez are loc și prin aceea că Botezul înseamnă brațele întinse ale
Bisericii care îi primește pe cei ce voiesc să vină la sânul ei, preotul fiind și
reprezentantul (recepționerul) comunității eclesiale în care este integrat neofitul.

• Eficiența Botezului și continuarea lui ca viață de jertfă

- Botezul este o taină continuă a morții și învierii cu Hristos=o predare continuă a

noastră lui Dumnezeu dimpreună cu Hristos. ,,Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus
ne-am botezat, întru moartea Lui neam botezat? Iar dacă am murit împreună cu
Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, știind că Hristos, înviat din morţi, nu
mai moare”.

- Noi nu murim asemenea morții lui Hristos, ci ne afundăm în apa botezului ”întru
asemănarea morții Lui”= imitarea morții lui Hristos=predare prin Hristos în mâinile
Tatălui=nu suferim ceea ce a suferit Hristos pe Cruce, ci participăm tainic
duhovnicește și sacramental la moartea Lui.

- După Botez taina morții și învierii cu Hristos este o cale de o viață=Hristos se așează
în noi tainic în stare de jertfă și ne comunică starea lui de jertfă și de înviere.

- Botezul este o continuare a morții, dar în stare de jertfă: „Deci va îndem fraților să
aduceți trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, Domnului plăcută” Rom. 12, 1

27
- Darul Botezului este un dar ce trebuie păstrat și dezvoltat prin sârguința noastră, acest
dar este deplin=nimic mai mare ca darul Botezului nu se poate dărui=nerepetabilitatea
botezului=slăbirea legăturii cu Hristos așezat prin Botez în adâncul omului se
depășește prin taina pocăinței.

•Dimensiunea restauratoare a omului și a lumii în taina Botezului:

- La începutul Creației prin lucrarea Duhului Sfânt asupra apelor au luat ființă, în Fiul,
toate formele definite de existență creată (Fc. 1, 2)=apa menționată în ziua a doua a
creației nu este apa mărilor, ci apa creată purtătoare a rațiunilor și semințelor lumii prin
care Duhul Sfânt purtându-se peste ele, face activă lucrarea rațională a Logosului ca
Izvor al acestor rațiuni și a creației în general.

- Nașterea din nou a omului și a lumii nu se putea face decât după chipul celei dintâi:
în apa botezului Duhul Sfânt Se extinde în oamenii care cred în Hristos, refăcând prin
Botez chipul Logosului în ei.

- Hristos nici ca Om nu avea nevoie de Botez, ci o face ca să unească apa cu

umanitatea și cu Duhul Sfânt=omul se botează în Hristos prin Duhul Sfânt și
„bunăvoința” Tatălui= omul cel nou se naște în Hristos și Duhul Sfânt după chipul
Nașterii și Botezului lui Hristos=cristelnița chip al mitrei Maicii Domnului și al apei
Iordanului.

• Botezul = necesitate absolută și botezul copiilor

- Despărțirea de Dumnezeu se depășește prin Botez=și copiii trebuiesc aduși în

comuniune cu Dumnezeu= să treacă de la starea de născut după trup la cea de născut
prin apă și prin Duh (In 3, 5-6).

- Toți oamenii sunt morți în Adam și toți sunt făcuți vii în Hristos= copii nu pot fi
privați de această viață nouă în Hristos pe principii umaniste legate de dreptul
individual la opțiune=Botezul este un „dar” asemenea darului vieții, pe care ulterior îl
poți activa sau nega.

- Sf. Irineu mentionează că in secolul al II-lea creștin erau botezați și pruncii; Sf.
Grigorie de Nazianz spune: ” Ai copil? să nu își ia timp răutatea. Să fie sfințit din
pruncie, să fie consacrat Duhului de la început. Te temi de pecete din cauza slăbiciunii
firii? Ce suflet mic și puțin credincios are mama aceasta!Ana a făgăduit pe Samuil încă
înainte de a se naște și după ce s-a născut îndată l-a închinat și l-a crescut în haină
preoțească (I Reg. 1, 11)”

- Tăierea împrejur ce se făcea la opt zile era chip al Botezului: Copilul creștea și se
întărea cu Duhul (Lc. 1, 80).

Subiect 18. Taina Sfintei Mirungeri

28
•Generalități- temeiuri scripturistice și patristice

- Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au
trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească
Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâ-se încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi
în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt
(FA 8, 14-17 ); Să se boteze fiecare dintre voi și veți primi darul Duhului Sfânt” (II
Cor. 1, 21).

- Este taina prin care, folosindu-se ungerea cu Sf. Mir și prin invocându-se Duhul
Sfânt, cel botezat este consacrat ca mădular viu al Trupului lui Hristos, primind
darurile Duhului Sfânt după chipul coborârii Duhului Sfânt la Cincizecime: ”După
cum, odinioară, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor în chip de foc și a revărsat
asupra lor darurile Sale, tot așa și acum, când preotul, cu sfântul Mir, îl unge pe cel
botezat, se revarsă asupra lui darurile Sfântului Duh” Mărturisirea de Credință

- Dacă Taina Botezului este unirea cu Hristos prin afundare în apa baptismală,
mirungerea este taina „comunicării (la nivel personal) a Duhului Sfânt” Nicolae
Cabasila

- Constituțiile Apostolice: În privința botezului, tu episcop și tu preot, am zis mai

înainte și repetăm și acum: mai întâi să ungi cu untdelemn, după aceea să botezi și la
urmă să pecetluiești cu Sfântul Mir.

- Teofil de Antiohia: Noi de aceea ne și numim creștini, pentru că am fost unși cu

dumnezeiescul mir.

- Sfântul Ciprian: Cel botezat trebuie să fie și uns, spre a putea deveni prin mir, adică
prin ungere, unsul lui Dumnezeu, și a dobândi harul lui Hristos.

• Legătura organică între Taina Sf. Botez și Sf. Mir

- Botezul: ”cel nou luminat prin apă și prin Duh” și Mirungerea: ”și pecetea darului
Sfântului și întru tot puternicului Duh” = după săvârșirea celor două se cântă: ”Câți în
Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat”- îmbrăcarea și stabilirea unei relații
organice în Duhul Sfânt cu Hristos se face după Mirungere.

- După Botez și afundarea în apă ne rugăm ca neofitul să fie pecetluit cu pecetea

Duhului Sfânt și să fie păzit și întărit în darurile Duhului primite: ”Păzește-l pe dânsul
întru sfințenia Ta, întărește-l întru dreapta credință , mântuiește-l de cel rău…, să se
facă moștenitor al cereștii Tale împărății”.

Sfântul Mir este acela care le trezește la viață. El este cel ce pune în lucrare una sau
alta din puterile duhovnicești…” Nicolae Cabasila

29
- Mirungerea nu este propriu-zis o altă taină, ci o activarea tainei Botezului în Duhul
Sfânt: este o activare a calității împărătești, profetice și preoțești generale pe care o are
orice creștin. Macarie Egipteanul

• Lucrarea specială a Sfântului Duh în Taina Mirungerii

- Fără prezența Duhului Sfânt în noi ca putere dinamică transformatoare nu se poate

face activ în noi Hristos așezat în Botez în adâncul de taină al ființei umane.

- În Taina Sf. Mir suntem restaurați prin Hristos în Duhul Sfânt în calitatea de fii ai lui
Dumnezeu Tatăl=”Acesta este Fiul meu cel iubit” = aceste dar al înfierii se activează
personal în fiecare din noi la Botez și prin Sf. Mir.

- Confirmarea în Occident după principii raționalist individualiste exclude pe cel

botezat de la Sf. Euharistie și face inactiv Botezul=cine poate stabili pe principii
raționale cum și când să se săvârșească Mirungerea? Catolicii împărtășesc copiii de la
7 ani înainte de Confirmare…

• Însemnătatea teologică a ungerii văzute cu Sfântul Mir

- Duhul Sfânt prin Mirungere intră în compoziția organică a trupului, rămâne într-o
comuniune continuă cu cel botezat, mirul înmoaie trupul.

- Pecetea Darului Sfântului Duh peste mădularele trupului: frunte, urechi, ochi, piept,
mâini, picioare.

1. La frunte: pentru a fir sloboziți de rușinea lui Adam și a privi cu fața descoperită
slava Domnului (II Cor. 3, 18)/(Sf. Chiril al Ierusalimului); să îi deschidă mintea
spre orizonturile nelimitate ale luminii dumnezeiești să lupte împotriva gândurilor
necurate; să pătrundă în tainele dumnezeirii.

2. La urechi: să audă glasul dumnezeiesc al tainelor celor veșnice: ”Cine are urechi de
auzit, să audă” (Mt. 11, 15); Duhul se imprimă în ureche spre auzire necoruptă șispre
înțelegerea glasului lui Dumnezeu, și pentru a fi înlăturate cuvintele străine= Prin
mirungerea în DuhulSfânt Hristos face auzul: ascultător și ușor decât cârmuit, și apt
pentru primirea dogmelor privitoare la El. Sf. Chiril al Alexandriei

3. La nări: pentru ca mirosul să nu se deschidă mirosurilor ispititoare la rău, și să

miroasă mirosul de bună mireasmă a Duhului Sfânt.

4. La piept: „Ca să puteți sta împotriva uneltirilor celui rău, după ce v-ați îmbrăcat
platoșa dreptății” (Ef. 6, 11, 14), adică suntem înzestrați cu virtuțile care ne ajută să
luptăm pentru cele duhovnicești = În piept e și puterea,dar și inima cu simțurile ei, fapt
pentru care Duhul se întipărește în ele, pentru a le face curate, generoase, simțitoare și
iubitoare de Dumnezeu.

30
5. La mâini și la picioare: pentru ca să fie gata a săvârși și a alerga spre săvârșirea
binelui;

- Taina Mirungerii arată importanța pe care o acordă Biserica și Dumnezeu trupului

omenesc=importanță ce reiese și din întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Subiect 19. Taina Sfintei Euharistii

• Legătura între cele trei Taine ale inițierii

- Botezul este naștere din nou, Mirungerea dezvoltarea și creșterea în această viață,
Euharistia unirea deplină cu Hristos și cu Biserica.

- Botezul și Mirungerea țin de modul în care un membru al Bisericii devine activ, iar
Euharistia este contribuția pe care o aduce în planul general al trupului eclesial.

- Sf. Euharistie este Taina vieții celei veșnice=ea se dă și pentru iertarea păcatelor, dar
pentru a acelor ce sunt ascunse conștiinței și nu au putut fi iertate în Taina
Pocăinței=Euharistia este arvună și ajutor spre viața cea de veci.

- Dacă prin Botez și Mirungere devenim înrudiți cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt, în
taina Sf. Euharistii devenim ”cotrupești” și ”cosangvini” (Ef. 3, 6)

• Înțelesuri teologice ale Sfintei Euharistii

- După cum Cina cea de Taină a fost o pregătire pentru moartea reală a lui Hristos,
astfel și Euharistia este o pregătire pentru moartea noastră reală de la sfârșitul vieții!

- Sf. Euharistie este prin excelență taina Bisericii și a unității ei într-un singur trup:
”Precum această pâine era risipită pe dealuri, iar adunată fiind s-a făcut una, așa să se
adune Biserica Ta de la marginile pământului, întru Împărăția Ta” Didahia celor 12
Apostoli

- Euharistia este taina deplinei relații personale cu Dumnezeu în Iisus Hristos= ”se
împărtășește robul lui Dumnezeu (N)”, arată caracterul personal al unirii=Hristos se
întrupează real în fiecare persoană care se împărtășește.

- Așa cum femeile care au născut alăptează din trupurile lor și nu dau altor femei să le
alăpteze pruncul, astfel și Hristos care ne-a născut la o nouă viață prin Botez, ne
hrănește din Sine însuși prin Euharistie.

• Prezența reală a Trupului și a Sângelui lui Hristos în Euharistie

- Luând pâinea a binecuvântat, a frânt și dând ucenicilor a zis: ”Luați mâncați, acesta
este Trupul”; și luând paharul și mulțumind a zis: ”Beți dintru acesta toți, acesta este

31
sângele Meu”; = realismul tainei euharistice= a ales această cale pentru a imprima și în
trupul nostru taina jertfei și învierii Sale.

- Hristos este prezent real în Euharistie, altfel nu putem vorbi de o moarte și o înviere
tainică cu Hristos, nici de o vestire a Lui ca prezență reală în tainele Sale: Ori de câte
ori mâncați această pâine și beți din acest pahar moartea Domnului vestiți până la
venirea Lui (I Cor. 11, 28)

• Prefacerea darurilor în trupul și sângele Domnului în Euharistie

- Prefacerea/preschimbarea +εταβάλλω (a schimba/ a re-așeza în altă condiție= este

transformarea rațiunii pâinii și a vinului în rațiunea Trupului și a Sângelui, fapt care se
produce și chip natural pe cale organic-biologică.

- Pnevmatizarea Trupului Domnului face posibilă transformarea materiei pâinii și a

vinului în trup pnevmatizat=în definitiv aceasta este rațiunea pâinii și a vinului= omul
în trupul său pornește pe drumul îndumnezeirii sale prin trupul lui Hristos.

- Trupul euharistic este Trupul personal al lui Hristos prin care hrănește Trupul său
mistic, adică Biserica.

• Euharistia ca Jertfă de Taină

- Prin jertfă noi oferim lui Dumnezeu cele ale noastre, iar El ne împărtășește lucrarea
Sa.

- Jertfa și Euharistia sunt realități tainice nedespărțite: ”Mâncând pâinea din cer, adică
pe Hristos sau jertfa nesângeroasă, suntem binecuvântați” Sf. Chiril din Alexandria

- In Sf. Euharistie primim puterea de a ne jertfi, nu în amintirea Jertfei de pe Cruce, ci

a unei jertfe actuale a lui Hristos care se predă ca Om continuu lui Dumnezeu Tatăl.

- Jertfa noastră este dispoziția activă de a participa la taină=Hristos se oferă în stare de

jertfă adică în starea de înainte-mergător ca Om pe calea ce duce către Tatăl: ”La Tatăl
nu putem intra decât în stare de jertfă curată” D. Stăniloae= starea noastră de jertfă
este posibilă, pentru că Hristos, S-a jertfit primul și a adus jertfa noastră înaintea
Tatălui.

- Euharistia înțeleasă din perspectiva jertfei se constituie ca un dialog ș ca întâlnire de

daruri între oameni și Dumnezeu în Hristos= noi participăm la jertfa lui Hristos și
Hristos participă la jertfa noastră.

- Euharistia anticipează și trimite la desăvârșirea iconomiei mântuirii ca unire a

oamenilor cu Dumnezeu în Hristos= în viața de veci Euharistia va fi încoronarea

32
iconomiei dumnezeiești, adică unirea între creație și Hristos, în care ”Dumnezeu va fi
totul în toate” (I Cor. 15, 28).

Subiect 20. Taina Sfintei Mărturisiri

•Pocăința= taină și lucrare a înnoirii: temeiuri scripturistice și patristice

- Pocăința (#ετανοία) este taina dumnezeiască de vindecare și regenerarea a omului

rănit sufletește prin păcate.

- este numită: pocăință, mărturisire, penitență, spovedanie, al doilea Botez, dezlegare,

împăcare=toate acestea descoperind o perspectivă a tainei Pocăinței.

- este o lucrare dumnezeiască începută de Mântuitorul Hristos ca Om=a iertat păcatele

(Dar ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ: Iertate sunt
păcatele tale, să nu mai greșești… Mt. 9, 6/ Mc. 2, 5) și a dat această putere
Apostolilor suflând asupra lor după înviere și zicând: „Luați Duh Sfânt; cărora veți
ierta păcatele le vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In. 20, 22-23); Oricâte
veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlegata pe pământ va fi
dezlegat și în cer (Mt. 18, 18).

- Puterea de a ierta păcatele nu este o putere de absolvire a unei vine juridice, ci o taină
dumnezeiască vindecătoare și sfințitoare.

- Pocăința presupune mărturisirea păcatelor: ”Mulți dintre cei ce crezuseră veneau și se

mărturiseau și spuneau faptele lor” (FA 19, 18); ”Dacă mărturisim păcatele noastre, El
este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată
strâmbătatea” (In 1, 19)

- ”Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va
ierta” (Mt. 12, 31-32)

- Lipsa de pocăință sau perseverarea în păcat face din orice păcat care rămâne
nepocăit, un ”păcat de moarte”, un păcat ce conduce în lipsa pocăinței, în chip
ireversibil, la moarte, păcatul de moarte este perseverarea conștientă și liberă împotriva
adevărului creștin.

- În modul ei exterior Taina Pocăinței are câteva aspecte definitorii: a) căința sau
părerea de rău; b) hotărârea de a nu mai păcătui; c) mărturisirea propriu-zisă d)
dezlegarea.

(a) Căința - este părerea de rău față de păcat: ”Dacă lacrimile lui Petru au putut șterge
un păcat așa de mare (al întreitei lepădări), cum să nu le ștergeți și voi pe ale voastre,
prin lacrimile voastre? Plângeți cu amar cum a făcut Petru. Vărsați șuroaie de lacrimi
din adâncul inimii, ca Domnul să se milostivească spre voi și să vă dea iertare” Sf.

33
Ioan Hrisostom= căința provine din: ura față de păcat, frica de pedepsele iadului,
credința și iubirea lui Dumnezeu.

(b)Hotărârea de a nu mai păcătui este o stare venită din puterea Duhului Sfânt și din
efort propriu de a lupta necontenit împotriva păcatului.

(c) Mărturisirea păcatelor are implicații psihoterapeutice = este o necesitate

sufletească; Păcatele produc un dezechilibru sufletesc în aspectele constitutive ale
acestuia (minte, voință, putere sufletească etc),dezechilibru care se depășește prin
Taina Pocăinței care se adresează întregii firii spirituale și trupești a omului=scopul
mărturisirii este recunoașterea personală a păcatelor și echilibrarea psihică a
credinciosului=mărturisirea nu este un act formal, ci un act viu și personal de pocăință
înaintea lui Dumnezeu. Origen: ”Păcatele trebuiesc mărturisite înaintea preotului„
Can. 102 Trulan: ”Preotul să cerceteze felul păcatelor și să ofere leacuri potrivite
pentru vindecarea sufletelor”

(d)Dezlegarea - este o rugăciune pe care o rostește preotul după ce a ascultat

rugăciunea: Preotul roagă pe Dumnezeu să dezlege și să ierte păcatele credinciosului
prin el=Sunt dezlegate și iertate toate păcatele care au fost spovedite și cele care intră
în planul general al pocăinței, dar care pentru că sunt cu impact mai mic sufletesc se
uită ușor.

- Taina Pocăinței realizează în ființa omului:

a) iertarea păcatelor

b) restabilirea comuniunii omului cu Dumnezeu și cu Biserica

c) eliberarea de orice consecință a păcatului

d) liniștirea conștiinței.

- Taina pocăinței se săvârșește de episcop sau preot, iar primitorul este orice creștin
ortodox care dorește să se curățească de păcate = condițiile de a te apropia de Taina
Pocăinței: căința (Inimă înfrântă și zdrobită), hotărârea de a nu mai greși și încrederea
în îndurarea și mila lui Dumnezeu.

- Epitimia este un medicament spiritual care se administrează pentru boala sufletului

după: îndrumarea Sfinților Părinți, cunoașterea circumstanțelelor în care s-a săvârșit
păcatul, evaluarea gradului de pocăință, cunoștințe despre firea omului și chibzuirea
remediului duhovnicesc personal cel mai potrivit.

- Εpitimiile nu sunt pedepse ale lui Dumnezeu=Can 102 Trulan,

34
- Epitimiile pot fi socotite pedepse (,αιδέυω) ale lui Dumnezeu pentru păcatele sale,
dar numai în sens pedagogic și educativ, nu satisfăcător și răzbunător= Dumnezeu nu
are nevoie să fie împăcat pentru jignire adusă în chip juridic de om= canoanele și
epitimiile sunt partea de efort omenesc care să facă activă taina pocăinței în
credinciosul care a participat sacramental la Taina Spovedaniei.

Subiect 21. Taina Sfintei Preoții

•Taina hirotoniei - temeiuri patristice și scripturistice

- Taina prin care se împărtășește prin arhiereu unui credincios ales slujirea preoțească a
lui Hristos=el primește harul de a se face ”iconom al tainelor dumnezeiești” (I Cor. 4,
1) pe care Iisus Hristos ni le-a predat în Biserica Sa prin lucrarea Sa mântuitoare.

- Prin această Taină cel hirotonit intră în cler (κλῆρος= ales) fiind ales pentru slujirea
specială a lui Hristos și a credincioșilor.

- Întrucât taina se săvârșește prin punerea mâinilor ea se numește χειροτονία și

χειροθεσία: hirotonia= taină/hirotesia=ierurgie; Taina mai este numită: sfințire,
desăvârșire preoțească, binecuvântare preoțească.

- Domnul Hristos și-a ales din mulțimea celor ce crezuseră în El, pe Apostoli (Lc. 6,
13), pe care i-a învățat timp de 3 ani tainele Împărăției lui Dumnezeu și apoi le-a dat
putere de a-i continua lucrare mântuitoare: ”Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, Vă
trimit și Eu pe voi. Și grăind aceasta a suflat și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți
ierta păcatele le vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20, 21-22).

- Consacrarea deplină și specială pentru această lucrare o primesc Apostolii la

Cincizecime = din acel moment ei încep să facă ceea ce le poruncise Hristos:
”Mergând propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Mc. 16, 15) = încep să
propovăduiască și să boteze;

- Harul preoției lui Hristos este împărtășit în diferite grade de Sfinții Apostoli
diferiților membri ai Bisericii: episcopat, preoție, diaconat; celelalte slujiri inferioare
sunt slujiri bisericești fără caracter sacramental =Apostolii sunt singurii cărora harul
Tainei Preoției le-a fost împărtășit de Hristos Însuși în Duhul Sfânt, după ei acest har
se dă mijlocit prin ei.

- De la început harul preoției s-a oferit prin punerea mâinilor: ”i-au înfățișat înaintea
Apostolilor, care, după ce s-au rugat, și-au pus mâinile peste ei” (FA 6, 6), Episcopii
primesc harul acestei slujiri tot prin punerea mâinilor: ”Te îndemn să ții aprins darul
lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor” (II Tim 1, 6)

35
- Harul diferitelor trepte de slujire este unitar; cele trei slujiri nu despart caracterul
organic al slujirii și al tainei preoției=Hirotonia este taină indelebilă și irepetabilă - ea
poate fi inactivă pentru păcate personale.

- Hirotonia nu se repetă: în vechime, în unele circumstanțe, hirotonia era recunoscută

de la eretici sau schismatici cu condiția ca în credința lor să fie considerată taină și
săvârșită după norme canonice (Cf. Andrutsos); cel mai probabil aceste recunoașteri
se adresau celor care au fost hirotoniți în Biserica ecumenică și apoi au decăzut în
diferite erezii și schisme, iar ulterior s-au întors în Biserică; chiar și dacă au fost
recunoscute anumite hirotonii săvârșite în spațiu schismatic sau eretic, aceasta nu este
o practică consfințită în Biserica Ortodoxă.

- Biserica ortodoxă în anumite condiții a recunoscut hirotoniile săvârșite în romano-

catolicism întrucât acestea erau considerate taine; preoția protestanților și a
anglicanilor nu o recunoaște= această practică nu este consfințită de Biserica
ecumenică=Au fost momente în istorie în care anumite Bisericii autocefale au
recunoscut hirotoniile săvârșite de episcopi eretici: ex. preoții greco-catolicii care ai
intrat în comuniune cu BOR după 1948.

- Hirotonia este săvârșită doar de episcop= Sf. Ap. Pavel îi scrie lui Tit ca să
rânduiască preoți în cetăți (Tit 1, 5), lui Timotei să ia aminte pe cine hirotonește (I
Tim. 5, 22)=Sfinții Apostoli au stabilit ca episcopii să fie hirotoniți de cel puțin doi
episcopi (Can. 1 și 2 Apostolic).

- Cel hirotonit: creștin ortodox, liber, major, fără meteahnă trupească și sufletească și
pregătit în acest sens moral și intelectual= căsătoria preoților și a diaconilor trebuie să
fie înainte de hirotonie=episcopul să fie necăsătorit-acesta este un principiu canonic,
nu dogmatic (Sin. Trulan).

- Diaconițele erau hirotonite cu slujire specifică (quasi-sacramentală) ajutau la taina

botezului femeilor, catehumenatul, grijă de văduve, supravegheau buna rânduială a
cultului.

Subiect 22. Taina Sfintei Cununii

•Temeiuri patristice și scripturistice

- Taina care consfințește legătura dintre un bărbat și o femeie care se învoiesc liber, pe
temeiul unei iubirii reciproce, să viețuiască în unire toată viața.

- Taina cununiei este harul care sfințește legătura de unire în perspectiva: creșterii
neamului omenesc, ajutorului reciproc, înfrânarea de la patimi și întrajutorarea în
procesul de desăvârșire creștină.

36
- Numiri: Cununie, căsătorie, nuntă, conjugare, contract=când legătura umană și
socială este consfințită de Biserică are caracter de taină.

- Instituirea căsătoriei are și caracter iconomic după cădere: pentru a se perpetua

neamul omenesc cuprins prin păcatul lui Adam, căsătoria a avut ca scop nașterea de
prunci fapt ce ar fi putut face posibilă supraviețuirea în moartea sufletească și cea
biologică. Potrivit Sf. Ioan Damaschin: ”Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și
îl stăpâniți” (Fc. 1, 28) ține de preștiința lui Dumnezeu că omul va cădea. În realitate
Adam și Eva au fost creați din pământ feciorelnic și în chip feciorelnic -Erau amândoi
goi și nu se rușinau (Fc. 2, 25), având ca sens să tindă spre desăvârșire prin împlinirea
poruncii de a nu mânca dintr-un anumit pom. Scopul omului (bărbat și femeie) era
unirea feciorelnică între ei și între ei și Dumnezeu prin mâncarea din Pomul Vieții
(vezi N. Matsoukas, p. 404).

- Bărbatul și femeia sunt uniți cu unire tainică și dumnezeiască: Ceea ce a unit

Dumnezeu omul să nu despartă (Mt. 19, 6)=unirea aceasta este de principiu
dumnezeiesc ”în Hristos și în Biserică”, de aceea femeile trebuie să se supună
bărbaților lor ca Domnului, iar bărbații să le iubească cum Hristos iubește Biserica (Ef.
5, 32) = căsătoria este o icoană a relației dumnezeiești ce există între Hristos și
Biserică.

- Căsătoria este taină atunci când se face în Domnul: ”Se cuvine mirilor și mireselor a
se uni cu aprobarea episcopului, pentru ca să fie căsătoria după Domnul, nu după
poftă”. Sf. Ignatie

- Partea sensibilă și proclamarea tainei se face în cadrul slujbei prin cuvintele : Se

cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui (N)= în gr. στέφεται/se încununează =
”Doamne Dumnezeul nostru cu mărire și cu cinste încununează-i pe dânșii”= primesc
nu doar harul să se unească între ei, ci printr-o viață de curăție și sfințenie să fie
„împărați” ai lumii.

- Săvârșitorul tainei este preotul sau episcopul, iar primitorii doi creștini ortodocși,
adulți, de gen diferit (căsătoriile inter-creștine între un ortodox și un eterodox nu au
fost consfințite în Biserica ecumenică).

- Harul cununiei îi ajută pe cei căsătoriți în îndatoririle reciproce ce le au în nașterea și

creșterea copiilor, ajutorul sufletesc și trupesc, ferirea de desfrânare și împlinirea
poruncilor creștine=cununia se săvârșește în plan duhovnicesc după o atentă curățire
sufletească prin Taina Spovedaniei și a Euharistiei.

- Căsatoria este indisolubilă (dar nu veșnică), pentru că este o legătură unică= așa cum
există între Hristos și Biserică=fiecare soție să își aibă soțul ei și viceversa (I Cor. 7,
2).

37
Subiect 23. Taina Sfântului Maslu
- Taina Sf. Maslu se săvârșește celui bolnav trupește fiind uns cu untdelem sfințit,
primind prin rugăciunea preoților și a Bisericii harul vindecării trupești și sufletești.

- Ungerea cu untdelemn este o practică veche: ”ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi

și îi făceau sănătoși” (Mc. 6, 13) = nu există o mărturie precisă scripturistică cu privire
la întemeierea tainei de către Hristos Însuși, însă în Hristos (Cel Uns) stă cuprinsă
taina= firea dumnezeiască unge firea omenească și o vindecă de neputințe și de boli.

- Textul cu referire indirectă la Taina Sf. Maslu: ”Dacă este cineva dintre voi bolnavi,
să cheme preoții Bisericii să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele
Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de
va fi făcut păcate i se vor ierta lui” (Ioan. 5, 14-15).

- Ungerea cu untdelemn sfințit are ca efect nu numai vindecarea trupească, ci și

iertarea păcatelor.

•Aspecte teologice legate de Taina Sf. Maslu

- Sfântul Maslu este determinat în mod esenţial de o notă hristologică. Puterea

tămăduitoare a acestei taine provine din aceea că Hristos este Cel ce a vindecat dintâi
în Trupul Său boala şi suferinţa firii omeneşti. Iisus Hristos este primul dintre oameni
care trăieşte în fiinţa Sa omenească Taina Sfântului Maslu. Firea umană coruptă şi
supusă suferinţei este unsă prin harul Duhului Sfânt de firea Sa dumnezeiască spre
însănătoşirea celei dintâi. Acest act ce se realizează pe temeiul Ipostasului Său comun
nu este, însă, un act cu finalitate absolută, ci el vizează după însănătoşirea trupului şi a
firii Sale umane, ridicarea lor la măsura unei cât mai depline împărtăşiri de firea Sa
dumnezeiască.

- Pe aceste considerente putem susţine faptul că Sfântul Maslu îşi are temeiul în însăşi
Persoana Mântuitorului Hristos şi că scopul lui suprem îl reprezintă ridicarea trupului
uman şi al întregii fiinţe umane la înălţimea firii Sale dumnezeieşti.

- Sfântul Maslu are şi un profund caracter ecclesiologic= este necesar un număr de

şapte preoţi, sau la nevoie trei. Este un prim aspect ce ne atrage atenţia că Taina
Sfântului Maslu revendică în săvârşirea ei întreaga pleromă ecclesială= la rigoare,
Sfântul Maslu trebuie săvârşit în continuarea Sfintei Liturghii cu participarea activă a
tuturor membrilor comunităţii. Acesta este un principiu esenţial în trăirea credinţei, ca
la suferinţa unuia din membrii Bisericii să participe întregul sobor bisericesc – cler şi
popor: „Când un mădular suferă tot trupul suferă…“ (I Corinteni 12, 26). Prin urmare,
premisa teologică esenţială a Sfântului Maslu este Biserica. Cazurile când Sfântul
Maslu se săvârşeşte la casa bolnavului, ar trebui să fie extensii ale participării şi

38
rugăciunii întregii comunităţii bisericeşti pe temeiul participării tuturor la Sfânta
Liturghie ce ar trebui săvârşită în prealabil pentru cel bolnav.

- Numai prin participarea activă la Sfânta Taină a Maslului (şi la toate celelalte Sfinte
Taine) membrii Bisericii vor ajunge să depăşească starea firii lor căzute determinată în
special de egoism, vor ajuta în mod concret la tămăduirea trupească şi sufletească a
unui confrate de al lor, şi, mai mult decât atât, se vor uni între ei şi cu Dumnezeu după
principiul iubirii dumnezeieşti descoperite nouă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

- scopul principal al Maslului este relaţia cu Dumnezeu prin împlinirea voii Sale,
tămăduirea este numai premisa acesteia.

- Schimbarea accentului, pus preponderent pe partea terapeutică a Sfântului Maslu nu

face altceva decât să schimbe şi sensul acestei Sfinte Taine. Ea este redusă la planul
imediat al unei refaceri trupeşti după care viaţa bisericească a creştinului nu pare a mai
avea o importanţă deosebită. Din acest motiv sunt mulţi creştini care participă mai
mult la Sfintele Masluri şi rugăciuni de dezlegare decât la Sfânta Liturghie. Tot din
acest motiv Sfânta Taină a Maslului devine un act liturgic singular şi izolat.

- Principiul ecclesiologic al Sfintei Taine a Maslului determină un alt principiu

important, acela al participării sacramentale inclusive la viaţa Bisericii= nu se poate
înţelege şi trăi corect Sfânta Taină a Maslului fără o legătură organică cu Sfânta Taină
a Mărturisirii sau a Pocăinţei şi cu cea a Sfintei Euharistii.

- Sfânta Taină a Maslului oferă credinciosului, în vederea unei cât mai stabile relaţii
duhovniceşti cu Dumnezeu, tămăduire de suferinţele trupeşti şi iertare de păcate.
Iertarea de păcate, însă, nu se atribuie printr-un act unilateral, ci în acest act este
presupusă şi angajarea credinciosului. Sfântul Maslu presupune în chip esenţial
pocăinţa, adică schimbarea minţii şi a vieţii. Exceptând cazurile când bolile trupeşti
sunt efecte ale unor rânduieli pedagogice divine, de cele mai multe ori între boală,
suferinţă şi păcat există o legătură fiinţial-cauzală. Păcatul aduce în suflet boala
duhovnicească şi mai apoi suferinţa şi boala trupească. Prin urmare, nu se poate
înţelege Sfântul Maslu decât în legătură imediată cu Sfânta Taină a Pocăinţei. Fără
această unitate practică, sacramentală, creştinul pierde din vedere atât sensul şi
explicaţia bolii şi a suferinţei, cât şi sensul refacerii sale psiho-somatice. Creştinul este
chemat la participarea Sfântului Maslu prin schimbarea vieţii.

- Sfânta Euharistie reprezintă continuitatea imediată a Sfântului Maslu întrucât orice

boală cunoaşte în plan terapeutic anumite etape. Întâi identificăm boala, fapt realizat
prin Taina Sfintei Spovedanii, apoi o recunoaştem şi ne pocăim pentru starea la care
am ajuns prin folosirea arbitrară a libertăţii noastre, acceptăm terapia validată în acest
caz de autoritatea Bisericii (epitimii, canoane,rugăciuni, participarea la Tainele
Bisericii – în cazul nostru la Taina Sfântului Maslu), vindecăm atât cât ne este în

39
putinţă rănile sufleteşti şi trupeşti pe care le avem, pentru ca mai apoi să trecem la
ultima etapă ce ne conferă posibilitatea unei însănătoşiri depline, transfuzia de sânge
(împrospătat şi sănătos) ce se realizează în cazul nostru prin împărtăşirea cu Sfântul
Trup şi Sânge a lui Hristos. Prin urmare, pacientul duhovnicesc nu poate face rabat de
la această rânduială strictă a Bisericii.

- Nu poate accepta numai terapia fără o identificare a problemei duhovniceşti şi fără o

finalitate concretă a terapiei. Repetăm, sensul Sfântului Maslu îl constituie dincolo de
tămăduirea de boli şi suferinţe, întâlnirea şi unirea reală cu Hristos. Acest fapt este
întemeiat pe actul iconomic de mântuire şi sfinţire a lumii şi aoamenilor realizat de
Hristos, act prin care întâi restaurează firea umană căzută (cruce, suferinţă, moarte),
pentru ca ulterior să o unească în chip deplin cu firea Sa dumnezeiască în sânul Sfintei
Treimi (Înviere şi Înălţare).

Subiect 24. Învăţătura creştină despre moarte şi nemurirea sufletului

• Sfârșitul vieții pământești și viața veșnică

- Viața veșnică este ”concluzia” sau urmarea vieții istorice=moartea oprește viața în
trup/istorică și face trecerea la un alt plan, la planul vieții veșnice și continuu noi, viață
cu rădăcini în viața cea pământească și în modul în care am cultivat viața cea veșnică
încă din timpul vieții istorice.

- Existența creată cunoaște un timp final sau de pe urmă (τὰ ἔσχατα) în care chipul
actual al lumii acesteia trece și se deschide perspectiva veșniciei.

- Creația se împarte după timpul în care își împlinește menirea în trei: de la zidirea
lumii la Hristos, de la Hristos la sfârșitul acestei lumii și chipul veșnic al existenței
create; pentru cei ce nu cred în Hristos: înainte de moarte și după moarte.

- Eshatonul este împlinirea întregii iconomii mântuitoare a lui Hristos ce s-a făcut
pentru noi și în noi: întruparea, viața pământească, moartea pe cruce și învierea tainică
în Hristos, precum și conlucrarea Lui cu noi în Duhul Sfânt în tainele Bisericii.

- Planul din veci și iconomia mântuirii omului au ca moment final istoric eshatonul=un
moment final ar fi avut lumea în culmea ei și dacă nu ar fi căzut Adam= acum finalul
istoriei are caracter bivalent: Parusie și Harmaghedon; ”Și vor vedea fața Lui și numele
Lui va fi pe frunțile lor” (Apoc. 22, 4)/ ”Și i-a strâns la locul ce se numește pe
evreiește Harmaghedon…și s-au pornit fulgere li vuiete și tunete și s-a făcut cutremur
mare” (Apoc. 16, 16 și 18).

- Veșnicia este o realitate decisivă pentru viața istorică, întrucât în raport cu ea și cu

Hristos se stabilește cadrul unei vieți veșnice fericite, sau nefericite în afara lui Hristos.

•Moartea sau întâlnirea cu Hristos

40
- Moartea produce separarea și despărțirea sufletului de trup, adică separarea
elementelor ce compun ființa umană=moartea este taina prin care sufletul intră în
veșnicie, la o nouă viață, trupul întrând în compoziția naturală a creației până la
obșteasca înviere.

- Moartea este întâmpinată și tratată diferit:

1. De cei pătimași ca pe ceva înfricoșător, care îi desparte de plăcerile lor.

2. De cei firești ca pe ceva natural ce urmează să vină în urma vieții biologice-primesc

moartea cu resemnare.

3. Cei duhovnicești care au văzut în lumea aceasta un mijloc de a ajunge la viața

viitoare, primesc moartea cu seninătate, alții chiar cu bucurie: ”Pentru mine viața este
Hristos, iar moartea un câștig” (Fil. 1, 21).

- Moartea fizică=încetarea funcțiilor biologice/moartea spirituală=despărțirea de

Izvorul vieții.

- Cauza morții este păcatul care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, deși omul se va

afla ”veșnic în brațele Lui” (Sf. Maxim Mărturisitorul)=primii oameni au fost creați
cu posibilitatea de a fi muritori sau nemuritori (posse non mori), fapt ce depindea de
voința lor liberă: Cauza morții a fost neascultarea… Moartea nu era un ce care să țină
de firea omului. Ea a intrat în această fire ”numai prin păcat”. Dumnezeu a dat omului
viață, dar omul a renunțat la ea, prin păcat. Sf. Ambrozie

- Moartea spirituală a împărățit de la Adam până la Hristos, ea neavând o consistență

ontologică = de la Hristos moartea trupească poate fi experiată ca taină a unirii cu
Hristos și trecere în viața veșnică.

- Moartea trupului este o realitate universală: ”Este oare vreun om care să trăiască și să
nu vadă moartea”(Ps. 88-89); ”Precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și
prin păcat moartea și astfel moartea a străbătut în toți oamenii, prin aceea că toți au
păcătuit” (Rom. 5, 12)

Pentru cei din vremurile de pe urmă moartea sau încetarea funcțiilor biologice a
trupului va fi echivalentă cu o preschimbare din materie în starea pe care o vor avea
toate trupurile la înviere: materie spiritualizată= în cazul acestora sufletul se va
despărți de trup numai pentru o clipă, după care va reveni în trupul nestricăcios pe care
îl vor moșteni toți oamenii la învierea de obște.

- Moartea este un eveniment final de maximă importanță pentru existența

omului=până la acest moment omul poate să lucreze la a sa mântuire și poate reveni
asupra gândurilor și trăirilor sale: „lucrați cât este ziuă că vine noaptea, când nimeni nu
poate să lucreze” (In 9, 4)
41
- Sf. Ioan Hrisostom: ”pe pământ este timpul pocăinței, dincolo al judecății”

- Sf. Ioan Damaschin= Să lucrăm cu toată râvna ca și cum am trăi o veșnicie, dar să
ne rugăm, ca și când mâine ne-ar veni ceasul morții; ”În toate faptele aduți aminte de
sfârșitul tău și în veac nu vei păcătui”.

- Moartea biologică este trecerea la un plus de existență, nu doar pentru simpla

eliberare de limitele fizice, ci pentru comuniunea și mai deplină pe care sufletul o va
avea cu Hristos.

- Moartea este revelația ultimă. Prin ea ni se revelează misterul persoanei noastre și lui
Dumnezeu ca Treime de Persoane.

- N. Berdiaeff: viața nu are sens decât în moarte, care ne scoate din platitudinea vieții
celei muritoare=moartea are sens, dar nu în sine ci doar în Hristos.

- Moartea este granița la care ne apare Domnul vieții, Creatorul, Care singur are
nemurire și locuiește în lumina cea neapropiată (I Tim. 6, 16)=Spaima de moarte arată
ca aceasta nu este un moment natural, dar se dovedește și ca o slăbire a comuniunii cu
Dumnezeu=Moartea de o va avea omul în minte, nemurire este! Sf. Antonie cel Mare

- Pentru cei care nu cunosc voia lui Dumnezeu și nu trăiesc după ea, moartea este ceva
înfricosător, de care încearcă să scape trăind în indiferență în timpul vieții pământești.

•Nemurirea sufletului

- În concepția teologică mai veche de influență filosofică antică, sufletul nu putea să

moară și nu putea fi distrus pentru că era de condiție spirituală, natura lui era ”simplă”,
adică indestructibilă=în planul Revelației, sufletul este nemuritor prin atotputernicia lui
Dumnezeu Care ține toate cele aduse la existență în viață, după a Sa bunăvoință.

- Sufletul este nemuritor prin aceea că este creat de Dumnezeu nemuritor, și este
conservat în această condiție care va fi veșnică=Dumnezeu a dorit prin această ca omul
să fie veșnic în comuniune cu El.

- Sufletul a fost creat pentru a locui în locuința cea veșnică care este Hristos= chiar
dacă va fi gol de Hristos, el tot va fi veșnic, el fiind creat pentru o vrednicie de care s-a
lipsit de bunăvoie= nemurirea este un dar pentru Hristos, lipsirea de El în chip
deliberat=veșnicia iadului.

- Că sufletul va exista și după moarte, avem și temeiuri scripturistice: ”Noi avem bună
încredere și suntem bucuroși să nu locuim în trup, ci să ne sălășluim în Domnul” (II
Cor. 5, 6-8); ”Și pulberea să se întoarcă în pământ, cum a fost, iar sufletul să se
întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Ecc. 12, 7); Pilda săracului Lazăr și a bogatului
nemilostiv (Lc. 16, 19); (Apocalipsa, 4, 10-11; 5, 8-14).

42
- În concepția creștină moartea nu poate cuprinde sufletul în sensul distrugerii sale, ci
doar cât privește starea nefericită=câtă vreme mintea și inima încă de la creația omului
devin purtătoare ale scânteii și luminii dumnezeiești, nu poate fi vorba de disoluție
ființială: Dacă Dumnezeu există și mă iubește, nu poate să mă reducă la neant F.
Dostoievsky= El mă iubește veșnic.

- Omul după moarte, chiar în pofida lipsei asumate de comuniune cu Dumnezeu,

rămâne într-o relație, fie ea și numai negativă: cel păcătos nu va primi în schimbul
existenței sale pământești nimic în schimb, dar va păstra conștiința chinuită a pustiirii
lui și a lipsei de comuniune cu Dumnezeu.

- Dumnezeu nu îl poate uita pe cel cu care a fost în relație, iubirea lui este
veșnică=acesta înseamnă că în pofida alegerilor omului, Dumnezeu îl va iubi veșnic…
de aici și veșnicia omului și a iadului ca lipsă de răspuns la iubirea Lui.

Subiect 25. Judecata particulară şi consecinţele ei pentru starea

sufletelor.
•Realitatea ”judecății particulare”

- Moartea este un mister al întâlnirii cu Dumnezeu=trupul rămâne în mormânt, iar

sufletul își continuă existența în planul vieții veșnice=întâlnirea dintre suflet și
Dumnezeu primește forma unei cerneri, a unei crize sau judecăți în care omul se arată
pe sine purtător al chipului lui Hristos: Și v-ați dezbrăcat de omul cel vechi și v-ați
îmbrăcat în cel nou…după chipul Celui care l-a zidit; Și când Hristos care este viața
voastră, se va arăta, atunci și voi, împreună cu El”(Col. 3, 8-9 și 4).

- Comuniunea cultivată cu Hristos încă din această viață prin păzirea cuvintelor Lui
(”Dacă păziți poruncile mele rămâneți întru dragostea mea” (In. 15, 10), continuă și se
amplifică exponențial în cea viitoare.

- Momentul de întâlnire personală sau particulară cu Hristos, poate fi privit și ca un

proces de judecată al faptelor ce au condus în timpul vieții la comuniunea și relația vie
cu El=judecata particulară.

- Dacă vorbim de „judecată particulară” nu vorbim de un proces cu Hristos

„judecător”, ci de o auto-judecată în acord cu cuvintele vieții veșnice ale lui Hristos: Şi
dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să
judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea. Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte
43
cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va
judeca în ziua cea de apoi. Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a
trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este
viaţa veşnică (In.12, 47-50).

- ”Judecata particulară” este un proces de arătare și revelare reciprocă, Hristos se arată

sufletului, iar sufletul se dezvăluie necosmetizat și deplin lui Hristos. Cine va fi urmat
poruncile lui Hristos, Acesta se arăta lui ca viață și iubire, cine nu, iubirea lui Hristos,
se va transforma în ”fața unui drept Judecător”.

- Judecata particulară este decisivă pentru starea veșnică împotriva teoriilor:

variabilității indefinite a voinței și a universalismului binelui care va învinge răul=
cele două perspective se întemeiază pe libertatea de voință veșnică a omului și pe
bunătatea dumnezeiască a lui Dumnezeu.

1. Prima teorie se întemeiază pe faptul că ești liber veșnic și prin urmare te poți
dezlega de rău și în planul veșniciei; aceasta ar însemna însă că ai putea fi la fel de
liber să te dezlegi și de bine=aceasta nu înseamnă că omul este liber, ci doar că ar
putea să treacă de la o stare la alta potrivit bunului plac.

2. Cât privește universalismul eshatologic al binelui acesta nu poate fi susținut întrucât

bunătatea lui Dumnezeu se manifestă și față de cei ce îl resping liber, și nu poate
copleși cu iubirea Lui voința lor, pentru că i-ar desființa.

Pe de altă parte realitatea presupuselor reîncarnări repetate până la depășirea răului și

ajungerea la o stare de fericire universală ar fi la fel de chinuitoare și relative precum
iadul= reîncarnarea nelimitată face relativă persoana umană care nu va putea niciodată
să se depășească doar pentru faptul că se reîncarnează: ”Doctrina reîncarnării, care
oferă avantaje aparente în raport cu iadul etern, antrenează un coșmar deosebit, dar tot
așa de înspăimântător: acela a reîncarnării lor infinite… Ea caută soluția destinului
uman în cosmos și nu în Dumnezeu” N. Berdiaeff = lumea aceasta are valoare numai
dacă e unică, iar timpul nu poate avea valoare decisivă, decât dacă conduce spre
eternitate…

• Judecata particulară și ”vămile văzduhului”

- Potrivit unor părinți ai Bisericii (Sf. Efrem, Sf. Chiril Alexandriei ș.a) ”judecata
particulară”, fără să aibă caracter de dogmă, poate fi văzută ca o trecere prin anumite
”vămi ale văzduhului”= sufletul după despărțirea de trup, merge la judecată însoțit de
îngeri și de demoni: îngerii și demonii în acest drum precizează sufletului trecutul și la
fiecare ”vamă i se cere socoteală pentru păcate”: ” dacă nu este găsit cu păcate
covârșitoare este luat de îngeri și dus în rai; dacă însă la vreo vamă este reținut, din
cauza păcatelor, atunci este dus de demoni în iad” (Dogmatica 1958).

44
- În sprijinul acestei viziuni: Și a murit săracul Lazăr și a fost dus de îngeri în sânul lui
Avraam (Lc. 16, 22)/ ”Nebune! În seara aceasta vor cere de la tine sufletul tău” (Lc.
12, 20)= sigur că aceste imagini exprimă realități, să nu uităm însă ca acestea sunt și
pilde în același timp, au caracter ”iconic”.

- Învățătura despre ”vămile văzduhului” susține că judecata particulară se face prin

îngerii buni și răi=această idee nu are susținere scripturistică și nici teologică=îngerii
buni și răi vor lua parte la judecata din urmă și vor sluji Domnului cei buni, iar lui
Anticrist cei răi= aceștia nu au acțiuni particulare.

• Autorul și criteriile judecății particulare

- Judecătorul este Hristos: Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului
(In. 5, 22).

- Sf. Ioan Damaschin afirmă faptul că Dumnezeu continuă să împărtășească bunurile

Lui dumnezeiești și celor din iad, chiar și diavolului, numai că ei nu le doresc= pentru
aceștia judecata este răsplată dreaptă față de păcatele lor=vor suferi veșnic pentru
neputința de a-și satisface dorințele lor pătimașe.

- Sf. Maxim vorbește de o stare de ”sucire” a celor din iad care, îl respectă pe
Dumnezeu și iubirea Lui, dar se întorc de la El și nu doresc să se unească cu El=
judecata=despărțirea finală de ei.

- Hristos nu va fi un Judecător exterior, ci va fi Cel care a reușit ca om să depășească

condiția umană, fapt ce va constitui criteriul de judecată obiectiv și personal al tuturor
oamenilor; nu El ca Judecător va judeca, ci faptele Lui ca Om, efortul și izbânda Lui
ne vor judeca=de aceea toată judecata s-a dat lui Hristos.

• Existența iadului și veșnicia lui

1. Libertatea persoanei ca existență veșnică: Dumnezeu a creat persoane veșnic libere.

2. Realitatea iubirii veșnice a lui Dumnezeu și respingerea ei: Iadul este neputința
veșnică de a iubi (F. Dostoievsky)=iadul este o pedeapsă a lipsirii de iubirea lui
Dumnezeu Sf. Isaac Sirul

3. Lipsa materiei care să satisfacă dorințele pătimașe: iadul este voința liberă și veșnică
de a săvârși păcatul și neputința de a-l săvârși.

4. Dacă iadul ar înceta să fie veșnic, ar trebui și raiul să înceteze să fie veșnic=veșnicia
nu este a omului în sine, ci a lui Dumnezeu și a omului ca existență a Lui=veșnicia este
calitatea existenței lui Dumnezeu, ce nu se poate schimba.

45
5. Intrarea în sfera veșniciei și a ”neschimbabilității” lui Dumnezeu=pecetluirea cu
veșnicia și neschimbabilitatea a stării de după moarte: După moarte nu mai există
schimbare, nu pentru că Dumnezeu nu ar primi căința. Căci El nu se poate nega pe
Sine, nici nu poate renunța la milă. Dar sufletul nu se mai schimbă. De aceea, chiar
dacă ar face cineva toate dreptățile și, întorcându-se, păcătuiește și iese din viață
dorind păcatul, va muri în păcat. La fel și păcătosul, de se va căi și va muri în căința
lui, nu se vor mai pomeni păcatele lui. Sf. Ioan Damaschin

6. Iadul este superior ca existență, neantului: ”Existența este o lucrare continuă și un

dar de la Dumnezeu…Cei care sunt în existență au participare parțială la bine, într-un
grad ultim. Deci este un bine în existența diavolului și prin existență el participă la
bine” Sf. Ioan Damaschin

7. Iadul este dovadă că Dumnezeu a creat persoane veșnic libere.

8. Iadul este o realitate ”spirituală”= fără spirit nu poate exista=spiritul nu cunoaște

sfârșit sau moarte în sens biologic! Sf. Maxim

9. Nu Dumnezeu este cauza chinurilor eterne ale diavolului: acesta se chinuie de la

sine …s-a făcut pe sine pricină de pedeapsă, mai bine zis se pedepsește pe sine însuși
dorind cele ce nu sunt” Sf. Ioan Damaschin

10. ”Este o nebunie să socotească cineva că păcătoșii se lipsesc de gheenă, din

dragoste pentru Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunoștinței adevărului, care, după
mărturisirea de obște, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două
feluri: pe păcătoși îi chinuiește, cum se întâmplă și aici unui prieten, din partea
prietenului; iar pe cei care au păzit cele cuvenite îi veselește. Și aceasta este, după
judecata mea, părere de rău sau chinul din gheenă. Dragostea îmbată însă sufletele
fiilor de sus, cu desfătarea ei” Sf. Isaac Sirul

• Existența și veșnicia raiului sau Împărăția lui Dumnezeu acum și aici

1. Raiul sau paradisul este „spațiul” comuniunii dintre om și Dumnezeu (Lc. 23, 43; II
Cor. 12, 4; Apoc 2, 7), participarea veșnică la viața divină, la începutul creației, la
sfârșitul vieții fiecărui om și la sfârșitul creației=slava veșnică sau Împărăția lui
Dumnezeu.

2. Raiul de la sfârșitul vieții fiecărui om nu este unul material: ”Și îndată a pus o sabie
de foc ca să păzească intrarea la pomul vieții (Fc. 3, 24). Aceasta nu înseamnă că ei
vor fi readuși, după refacerea lor, în același rai supus simțurilor și material. Nu în acest
scop a fost păstrat el până acum; … el (raiul de la început) este tipul celor viitoare și
chipul veșniciei Împărății a cerurilor” Sf. Simeon Noul Teolog

46
3. Raiul eshatologic=”parousia” sau prezența lui Hristos cel înviat ca Persoană și
comuniunea cu El (Mt. 24, 30)- acesta se dobândește în urma unei lupte personale:
Celui care va birui, îi voi da să mănânce din Pomul Vieții, care este în raiul lui
Dumnezeu (Ap. 2, 7)

4. Cei drepți în urma întâlnirii personale cu Hristos sau a ”judecății particulare”: ”se
vor odihni de ostenelile lor” (Apoc. 14, 13) și ”vor vedea fața Lui și numele Lui va fie
pe frunțile lor” (Ap. 22, 4).

5. Biserica este Împărăția lui Dumnezeu acum și aici, iar fiecare creștin purtătorul ei:
Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Lc. 17, 21)= Această Împărăție se
trăiește și experimentează încă din această viață ”Vie Împărăția Ta”: comunitatea
apostolică și adunarea euharistică fac din Biserică=sacramentul împărăției ce va să
vină: ”…și ne-ai dăruit împărăția Ta ce va să vină” Sf. Ioan Hrisostom (anaforau
liturgică)

6. Rugăciunea liturgică și euharistică în prima zi a săptămânii este trăirea anticipată a

tainei Împărăției și a veacului ce va să vină: În cea dintâi zi a săptămânii, noi săvârșim
rugăciunile noastre rămânând în picioare, dar nu toți cunosc rațiunea acestei atitudini.
Căci, nu numai pentru că, înviați cu Hristos și căutând cele de sus, noi ne amintim prin
aceasta, în ziua consacrată Învierii, de harul care ne-a fost dat, ci și pentru că această zi
apare a fi, într-un sens, imaginea veacului care va veni” Sf. Vasile cel Mare

Subiect 26. Rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul-abordare

dogmatică
- Învățătura ortodoxă face distincția între ”judecata particulară” și cea ”universală”:
Fil. 1, 23; II Cor. 5, 10; Evr. 9, 27 ( judecata particulară)/ Mt. 24, 31-46 (judecata
universală).

- Fericirea după judecata particulară este exprimată de Sf. Ioan Hrisostom astfel: ” S-
a urcat la o altă cetate, la cea a lui Dumnezeu și părăsind Biserica aceasta petrece în
cea a celor întâi născuți și scriși în cer…”= diferența este că la judecata particulară nu
ne vom întâlni cu toți oamenii care au trăit pe pământ și au crezut în Hristos, pe când la
judecata universală ne vom întâlni D. Stăniloae

- Nefericirea după judecata particulară: Sufletele celor plecați cu păcate de moarte sunt
închise în iad ca într-o închisoare, dar încă nu sunt chinuite de acum în focul general,
ci, avându-l pe acesta ca înaintea ochilor, suferă amarnic de vederea lui, în așteptarea
de a cădea sigur în el”. Sf. Marcu Eugenicul

47
- În planul acestei comuniunii generale a firii umane în diferitele ipostase care cred în
Hristos, se înscrie și comunicarea și într-ajutorarea reciprocă a oamenilor indiferent
dacă au ieșit sau nu din viață=rugăciunile pentru cei adormiți pe de o parte, și
rugăciunile sfinților pentru cei din viață, este imaginea unei familii mari umane care se
îndreaptă către Dumnezeu= în această luptă familia pan-umană cu ajutorul lui
Dumnezeu: își recuperează răniții, îi vindecă și îi aduce în fața lui Hristos pentru
comuniune veșnică cu El.

- În tradiția bisericească soroacele la parastase indică o dinamică a întâlnirii cu Hristos

și posibilitatea iertării celor care au fost parțial în comuniune cu El= potrivit unui autor
creștin în ziua a treia sufletul străbate vămile, între ziua a treia și a noua, cercetează
raiul, între a noua și a patruzecea, iadul, după care i se dă sentința=această perspectivă
nu are nici un suport în Revelație.

Biserica cuprinde în rugăciunea ei pe toți: noi ne rugăm pentru cei adormiți păcătoși să
fie iertați, sfinții pentru iertarea noastră=Sf. Disc chip al Bisericii în jurul lui Hristos -
sunt sfinți, drepți neștiuți și păcătoși=noi ne rugăm pentru toți= rugăciunea pentru cei
adormiți este rugăciunea Bisericii: a sfinților, a îngerilor și a celor ce cred în Hristos de
pe pământ: ”Încă aducem Ție aceasta jertfă cuvântătoare pentru cei adormiți întru
credință: părinți, patriarhi…” Anaforaua Sf. Ioan Hrisostom

Când o persoană se roagă pentru alta, la acea persoană pentru care te rogi
ajunge un flux de iubire care o deschide pentru comuniunea cu Hristos și cu semenii
D. Stăniloae.

- Rugăciunile pentru cei adormiți au importanță pentru că deschid perspectiva,

fie a comuniunii cu Hristos în care au crezut, dar pe Care nu L-au urmat, fie a ușurării
chinurilor despărțirii de El = această pomenire a celor adormiți redeschide dialogul lor
cu Hristos prin ”mediatori” sau îl desăvârșește în iubire; dacă nu, le ușurează și le
diminuează din golul veșnic al despărțirii de Hristos=pomenirile nu sunt numai simple
ritualuri, ci intrarea în fluxul de comuniune al Bisericii=pentru cei adormiți se roagă
familia, iar după ce sunt uitați se roagă Biserica din fiecare veac, sfinții pomenindu-i și
păstrând amintirea lor în veci.

- În rugăciunile pentru cei adormiți, cea mai plină de sens și puternică rugăciune
este: Veșnica pomenire=ne rugăm lui Dumnezeu să îl țină în veci pe cel adormit, în
prezența Lui dătătoare de viață=prin aceste rugăciuni și fapte, noi săvârșim în locul lor
faptele iubirii de care ei nu s-au învrednicit fiind pe pământ=actul de milostenie pentru
cei adormiți descoperă chipul iconic treimic al iubirii: 1. cel ce face pomenirea, 2. cel
repausat și 3. cel căruia i se dă de pomană=este vorba de o înmulțire a dragostei între
persoane concrete după chipul iubirii Sfintei Treimi.

48
 - Pomenirea celor adormiți are temei: triadologic pentru dragostea cea veșnică
de chip treimic, hristologic pentru jertfa lui Hristos și pogorârea la iad, eclesiologic
pentru trupul comun al Bisericii.

Subiect 27. Eshatologia universală. Sfârşitul chipului actual al lumii şi

desăvârşirea ei. Semnele sfârşitului
• Eshatologia universală - repere generale

- Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie (Simbolul Credinței);

- Dumnezeu a gândit din veci un plan de desăvârșirea nu numai al omului în

chip personal, ci și al lumii și al umanității ca întreg = eshatonul este desăvârșirea
planului din veci cu privire la om și lume în general.

- După căderea lui Adam și întruparea Fiului acest plan se realizează în Hristos
și are drept țintă unirea tuturor cu Trupul Lui cel înviat= eshatonul universal este
întâlnirea și unirea sau delimitarea veșnică a tuturor oamenilor de Hristos.

- Viața umană și în general existența umană capătă un sens, doar dacă va trece
în Hristos prin moarte

- Eshatonul este și taina care dezvăluie tuturor sensul din veci al

materiei=spiritualizarea; după întruparea Fiului lui Dumnezeu și învierea Sa cu trupul,
materia a devenit părtașă la spiritualitatea dumnezeirii, iar prin Trupul lui Hristos toată
creația este chemată să intre în taina veșnică a spiritualității divine:

- Realitățile eshatologiei universale sunt:

1. Desăvârșirea lumii trecute prin sfârșitul formei actuale a ei

2. A doua venire a lui Hristos întru slavă

3. Învierea morților și preschimbarea tuturor

4. Judecata universală

5. Viața veșnică

• Sfârșitul lumii actuale și desăvârșirea ei

- Eshatologia universală este o întâlnire cu Dumnezeu în planul general al

umanității=o judecată/cernere cu privire la cât de mult sau nu s-a împlinit prin fiecare
și prin toți laolaltă planul lui Dumnezeu cu lumea=se va stabili în ce măsură oamenii,
și fiecare în parte, au făcut străvezie lumea prin comuniunea lor cu Dumnezeu,
ridicând-o la sensurile ei cele mai înalte și dumnezeiești.

49
 - Toți morți cei din veac vor fi ”judecați” cu privire la felul în care au lucrat în
viață spre împlinirea acestui plan, al cărui rezultat deși este previzibil în istorie, se
”constată” final la sfârșitul istoriei=în fața tuturor se vor descoperi gândurile și faptele
tuturor și roadele sau efectele rele ale fiecăruia în generațiile ce au urmat până la
sfârșitul lumii: cei de demult vor fi judecați pentru ce au lăsat în urmașii lor, iar cei de
la sfârșit în acord cu ceea ce au urmat din cele primite moștenire de la cei dinainte=vor
fi judecați pentru toate chemările și pildele pe care ni le-au predat: apostolii, mucenicii,
sfinții și toți predecesorii.

- Eshatonul este taina recapitulării personale a oamenilor care au crezut și au

urmat lui Hristos.

- Hristos înviat prezent în istorie în Biserica Sa, se străduiește să aducă toate

mădularele umane ale Trupului Său în comuniune cu El pentru a le preda lui
Dumnezeu Tatăl=aceasta nu este o silire a persoanelor umane să aparțină de Hristos, ci
este dorința Lui ”de a bea vinul Împărăției nou împreună cu toți oamenii” (Mt. 26, 29)

- Eshatonul ca cină împărătească veșnică este taina a lui Hristos pe care El o

trăiește plenar de-a dreapta Tatălui, dar o și pregătește pentru noi până la și pentru
momentul final al sfârșitului lumii; până atunci nu doar Hristos n-a intrat în bucuria
deplină a omenirii, ci nici sfinții, care plâng și se roagă pentru păcatele noastre: ”Nu au
primit încă bucuria lor nici apostolii, ci și ei așteaptă, ca și eu să mă fac părtaș de
bucuria lor. Căci plecând de aici nu își primesc îndată cununile depline ale meritelor
lor; ci ne așteaptă pe noi, care suntem zăbavnici sau păcătuim. Căci nu le este bucuria
desăvârșită nici lor, cât timp sunt îndurerați și plâng pentru păcatele noastre” Origen

- Istoria tinde spre un sfârșit și din natura ei:

- structura natural-energetică a cosmosului care este limitat

- nevoia de comuniune veșnică a persoanelor umane

- nevoia de împlinire în Duhul Sfânt care se împărtășește istoric în Biserică

- Dezbateri:

- istoria și eshatonul sunt doi „eoni”, două veacuri care nu se influențează unul
pe celălalt. N. Atanasiev

(d)Aparențe și aprecieri simbolice și semne ale sfârșitului

Nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl… (Mt. 24, 36)= privegheați și
vă rugați căci nimeni nu știe ceasul, nici ora când va veni Fiul Omului (Mt. 25, 13)

50
 - Revelația nu calculează sfârșitul (Dan. 7, 2; 9, 25), ci îl anticipează și îl
descoperă pentru a putea veni oricând.

- Semne:

• ”când se va răci dragostea, când se va înmulți răutatea”=răul va ajunge la o

ultimă dezvoltare. (Mt. 24, 10)

• când nu se va mai săvârși Sfânta Liturghie.

• când vor fi războaie, lupte, când se va propovădui evanghelia la toată

făptura (Mt. 24, 14).

• venirea lui Enoh și a lui Ilie (Apoc. 19, 1).

•Venirea lui Antihrist (Tes. 2, 3-11).

• arătarea pe cer a semnului Fiului Omului (Mt. 24, 30).

Subiect 28. Chipul înnoit al lumii. Parusia sau a doua venire a

Domnului
•Cer nou și pământ nou

- Sfârșitul lumii nu va fi o întoarcere în neant a lumii sau o distrugere a acestuia,

ci o preschimbare a legilor fizice a naturii actuale, astfel încât noua realitate să fie
compatibilă cu ”dreptatea” dumnezeiască: va fi un cer nou și un pământ nou, în care
dreptatea locuiește (II Ptr. 3, 13); Și am văzut un cer nou și un pământ nou. Căci cerul
cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut” (Ap. 21, 1);

- Fața lumii acesteia, spune Sf. Ap. Pavel, va trece (I Cor. 7, 31)=adică chipul
ei care urmat păcatului va fi nimicit, nu și natura acesteia: Dacă va zice cineva că
judecata viitoare înseamnă desființarea desăvârșită a trupurilor și că sfârșitul lumii
firea este imaterială și nimic nu va mai exista după aceea din materie, ci numai spiritul,
să fie anatema (Sinodul V Ec. contra lui Origen)

- Lumea nouă va fi o lume a dreptății și a armoniei depline în care Dumnezeu

Tatăl va stăpâni în veci peste toți și toate (I Cor. 15, 28)=răul și binele vor fi despărțite
definitiv, iar ”drepții vor străluci ca soarele” (Mt. 13, 43).

- Preschimbarea nu va cuprinde doar materia, ci și timpul: ”După înviere timpul

nu se va mai număra cu zile și nopțile, va fi mai degrabă o singură zi neînserată, când
soarele dreptății va străluci luminos peste cei drepți. Pentru cei păcătoși va fi o noapte
adâncă, fără de sfârșit” Sf. Grigorie al Nyssei

51
 • Sfârșitul lumii - aspecte teologice

- Potrivit Sf. Maxim lumea aceasta își va împlini scopul când se va împlini
lumea de sus și când toate mădularele care aparțin lui Hristos se vor strânge în jurul
Capului, când Trupul Lui va fi complet; trebuie să se nască pe pământ toți cei care au
fost mai înainte prehotărâți (preștiuți) să întregească Trupul lui Hristos.

- Sfârșitul lumii va veni când se va completa lumea din punct de vedere

spiritual=este o taină a preștiinței dumnezeiești, nu o predestinare.

- Dumnezeu privește din veșnicie omenitatea ca întreg: dacă ea nu ar fi căzut,

oamenii, spune Sf. Grigorie al Nyssei, ar fi apărut toți la existență dintr-o dată.
Această arătare/descoperire înaintea lui Dumnezeu a oamenilor ca întreg, o va face
Hristos în Trupul Său la a doua Sa venire.

- Sfârșitul lumii nu este un accident sau o fatalitate stabilită de divinitate, ci ține

de o tainică întâlnire a rânduielii dumnezeiești cu libertatea umană: când lumea nu va
mai putea revela sensuri spirituale înseamnă că ea și-a consumat finalitatea
creatoare=aceasta ține și de libertatea omului=istoria este o etapă a existenței omului în
care acesta este chemat să contribuie la creșterea lui și la dezvăluirea virtualităților și a
sensurilor din lume.

•A doua venire a Domnului Hristos

- Revelația dumnezeiască ne încredințează de faptul că Mântuitorul Hristos

înviat și înălțat la cer, va reveni pe pământ ca Fiu al Omului arătându-se „pe norii
cerului cu putere și mărire multă” (Mt. 24, 30)=despre o astfel de venire ne
încredințează și îngerii la înălțarea Sa la cer: Acest Iisus, care S-a înălțat de la voi la
cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut ducându-se la cer (FA 1, 11).

- După semnele premergătoare ale venirii lui Hristos: Predicarea Evangheliei la

toate popoarele; Convertirea întregului popor evreu la creștinism; Venirea lui Enoh și
lui Ilie; Apariția lui Anticrist; Apostazierea unora de la creștinism; războaie,
cutremure, semne mari pe cer= după toate acestea a doua venire se va întâmpla astfel:

1. Pe cer va apărea semnul Sfintei Cruci (Mt. 24, 30)

2. Domnul se va cobori pe norii cerului cu putere și cu slavă multă, înconjurat

de îngeri (Mt.16, 27)

3. Va veni cu același trup transfigurat cu care S-a înălțat la cer (FA 1, 11)

4. Odată revenit pe pământ, va ședea pe tronul măririi Sale și în fața Lui vor fi
adunați pentru judecată toți cei înviați și cei care vor trăi atunci pe pământ (I
Tes. 4, 12-16)

52
 •Chipul și modul trecerii acestei lumii. Venirea lui Hristos și prefacerea creației

- Venirea lui Hristos și prefacerea lumii este ultima mare taină a existenței -
consecințele acestei descoperiri finale a lui Hristos:

2. Trecerea chipului actual și preschimbarea creației în condiția spirituală a Trupului

lui Hristos.

3. Învierea morților și aducerea lor în starea Trupului transfigurat al lui Hristos.

4. Întâlnirea tuturor cu Hristos cel înviat, judecata universală și viața de veci.

- Chipul actual al lumii va fi depășit într-un mod tainic; această trecere va

anticipa foarte succint chipul lumii celei veșnice:

a. Descompunerea lumii actuale ca urmare a căderii

b. Arderea și curățirea printr-un foc imaterial a răului și punerea răului și a lumii în

stare de transparență spirituală

c. Acest foc imaterial după ce va curăți, pe unii îi va lumina și alții îi va arde

• Prezența (parousia) și transparența lui Hristos în toată creația

- Hristos Soarele Dreptății, va copleși natura soarele și aștri = totul va fi pecetluit de

lumina Feței lui Hristos ca Om: Fața umană a lui Hristos…se va răspândi peste toate și
peste toți cei care și-au deschis inima, și lumina le va copleși pe toate, și le va
descoperi sensul existenței . D. Stăniloae.

- Prezența în lumină a Hristos la a doua Sa venire va fi deopotrivă o cernere și o

judecată a oamenilor, a celor ce au trăit în comuniune cu El și acelor ce L-au respins=
astfel gândurile, faptele și cuvintele celor dintâi vor curățite de ceea ce a fost nedeplin,
iar pe cei de al doilea îi va lăsa în întunericul pe care l-au ales de bunăvoie.

- A doua venire a lui Hristos va fi integrarea tuturor persoanelor umane în organismul

personal al creației: ”lucrurile nu vor mai apărea ca independente de persoane, ci ca un
conținut comun al lor, ca un mediu de manifestare a iubirii lui Hristos și a persoanelor
îngerești și omenești într-un panpersonalism al comuniunii desăvârșite” D. Stăniloae.

- Aceeași prezență și lumină a lui Hristos va fi pentru necredincioși întuneric:

”întunericul cel din afară” = pe de altă parte comuniunea se va realiza cu fiecare
persoană la treapta lui spirituală:

•A doua venire a lui Hristos și dimensiunea ”frumuseții cosmice”

53
- Lumea își va dezvălui frumusețea ei internă prin lumina lui Hristos care va face
transparentă rațiunea ei veșnică și structurile create opacizate de patimile
omenești=lumea va fi conectată tuturor sensurilor dumnezeiești veșnice și va primi
frumusețe și caracter veșnic.

Subiect 29. Învierea morţilor. Natura trupurilor înviate

- Arătarea și parousia lui Hristos la a doua venire este deopotrivă și învierea
tuturor celor adormiți din veac și preschimbarea celor ce vor fi în trup la acel moment
final al istoriei=sufletele se vor uni cu trupurile transfigurate după chipul Trupului lui
Hristos și vor intra în veșnicia comuniunii de viață veșnică cu Același Hristos sau se
vor delimita de El pe veci.

- Potrivit învățăturii ortodoxe sufletul este nemuritor=nu putem vorbi de o înviere a

sufletului (decât numai în sens spiritual), ci doar a de o înviere a trupurilor: aștept
învierea morților și viața veacului ce va să fie (Art. 21 Sim. Credință) se referă la
învierea trupurilor și dezvăluirea stării sufletești finale a fiecăruia în perspectiva
veșniciei: „Morții tăi vor trăi și trupurile vor învia” (Is. 26, 19)

- Realitatea este lămurită de însuși Domnul Hristos: ”vine ceasul când toți cei
din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune spre învierea
vieții, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei” .

- Va fi o înviere a tuturor=modelul trupului lui Hristos, ca la 30 ani în condiția

spirituală veșnică a materiei: nestricăcioase, preamărite, puternice, spirituale și
nemuritoare: „Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se
seamănă întru necinste, înviază întru mărire; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru
putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 42-44).

Trupurile nu vor avea nevoie de hrană materială, hrana ființelor umane veșnice
fiind Fața lui Dumnezeu spre Care vor privi veșnic și nu se vor sătura=pentru cei care
nu au avut dorința de a se întâlni cu Hristos încă din această viață învierea trupurilor va
fi chinul veșnic.

- Trupurile vor participa la calitățile spirituale ale dumnezeirii: supraspațialitate,

supraspiritualitatea, surpatemporalitate etc.= starea de lumină și iubire pentru cei ce
vor vi în comuniune cu Mielul și Mirele cel veșnic!

• Natura trupurilor înviate- taina materiei înduhovnicite

- Natura trupurilor nu va fi desființată prin spiritualizare=nu va fi o trecere a

oamenilor în starea angelică, ci doar după asemănarea naturii spiritual-angelice

- Pe de altă parte, nu se poate gândi o transformare a trupurilor doar în natura

lor, pentru ca în exterior să nu sufere multe modificări.
54
 - Nici interpretarea expresiei „trup duhovnicesc” în sensul că se schimbă doar
forma exterioară a trupului nu poate fi susținută=Origen susținea că trupul actual se va
strica, și din suflet se va ridica un trup nou de o rațiune veșnică: ”Noi nu zicem că
trupul descompus revine la firea sa de la început, precum grăuntele descompus al
grâului nu revine la grăuntele grâului. Ci zicem că precum din grăuntele descompus al
grâului se ridică un spic, așa e zidită în trup o rațiune oarecare, din care se ridică trupul
întru nestricăciune”.

Natura trupurilor înviate rămâne o taină: ”Noi nu dispunem în viața aceasta de

categorii capabile să redea adecvat starea trupurilor de după înviere” D.Stăniloae.

Trupurile indiferent de calitatea lor spirituală, vor rământe trupuri: ”așa cum
fiecare celulă sau mădular rămâne ireductibil în organism, dar toate sunt în comuniune
interioară, așa vor fi și trupurile (înviate)” D. Stăniloae.

- Taina trupurilor înviate a păcătoșilor este o altă necunoscută a planului învierii

și a veșniciei=trupurile acestora vor fi spirituale și incoruptibile, însă cu o anumită
materialitate capabilă să simtă ruperea lor de Dumnezeu= vor fi într-o stare de
încremenire și însingurare și contradictorie.

- Trupurile și universul spiritual al celor păcătoși vor fi marcate de poftele

împlinite în viață, vor fi umbrite de nălucirile lor, nu se vor vedea în realitate, ”ci vor
vedea numai măștile celorlalți”, măști ce vor avea caracter veșnic!= toți vor știi că se
chinuiesc în întuneric, fiecare având o ”lume” a lui în chipul închipuirilor lui care vor
dobândi caracter veșnic.

- Trupurile păcătoșilor nu vor constitui un trup universal, ci vor subzista veșnic

în planul ”învierii”, dar vor avea o stare contrară lor = natura învierii și firea generală
umană și cosmică va fi cea a învierii, însă starea trupurilor va fi decisă de alegerile
personale ale oamenilor=nu știm cu vor fi exact trupurile păcătoșilor, ele trebuie să fie
”conforme” cu starea aleasă de ei, dar și cu natura pan-umană din planul veșniciei.

Subiect 30. Judecata universală sau obştească şi viaţa veşnică

• Judecata universală
• ”Judecata universală” este ultimul ”moment” ce precede viața veșnică=stă în
strânsă legătură cu viața veșnică, dar și cu înnoirea lumii și cu învierea morților

• Judecata universală este întâlnirea veșnică a oamenilor cu Fața lui Hristos, și

prin delimitarea lor liberă de El, ea este vederea veșnică a feței diavolului în
”întunericul cel mai din afară”=veșnicia va însemna pentru cei credincioși o veșnică
privire a feței lui Hristos, iar pentru cei necredincioși o veșnică privire a feței

55
diavolului (Sf. Chiril al Alexandriei) cu care s-au aflat în legătură prin împlinirea
faptelor lui.

• Judecata va consta în citirea și înțelegerea de către toți a faptelor noastre,

dezgolirea celor ascunse, cunoașterea reciprocă a păcatelor, și citirea fără greșeală a
glasului conștiinței Sf. Maxim.

• La ”Judecata universală” Hristos va constata în ce măsură cei examinați ”au

chipul lui întipărit în ei, s-au făcut asemenea Lui și au realizat în ei omul adevărat,
ceea ce nu sar putea face fără trăirea lor în comuniune cu El” D. Stăniloae.

•Modul în care s-a împlinit și s-a cultivat iubirea lui Dumnezeu este și modul în
care se va face judecata= cine a iubit pe cel din urmă dintre oameni așa cum a făcut-o
Hristos, se va uni cu Hristos la învierea cea de apoi=dacă vom fi văzut în fiecare om
chipul lui Hristos, vom vedea și Chipul lui Hristos propriu-zis având în El ”suma”
tuturor chipurilor umane pe care le-am iubit în viața noastră.

• Judecata universală va fi și întâlnirea tuturor: ”Toți cei ce au făcut binele se

vor bucura deplin de recunoștința cu care vor fi întâmpinați de toți cei asupra cărora s-
a repercutat binele făcut de ei. Tot binele și răul făcut în lume nu vor apărea ca entități
abstracte, ci imprimate în starea oamenilor și în recunoștința sau mustrarea cu care se
vor întâmpina unii pe alții. Căci pe toți îi vom vedea și îi vom recunoaște la Judecata
din urmă, cu urmele faptelor noastre în ei și cu răspunsul lor de recunoștință sau
mustrare pentru faptele noastre” D. Stăniloae

• Judecata va fi un moment solemn și înfricoșător și pentru îngerii buni și răi =

cei dintâi pentru ceea ce se va întâmpla cu oamenii pe care i-au avut în grijă, cei de al
doilea pentru răul săvârșit de-a lungul istoriei= îngerii buni așteaptă și ei marea
revelație a creației la care nu vor fi avut acces până la acel moment= Prin Hristos
Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt vor intra într-o nouă și veșnică relație cu omul și
lumea la care îngerii nu au avut acces de-a lungul istoriei.

•Viața veșnică- aspecte teologice

Veacul viitor este, așadar, taină și revelație veșnică în legătură cu

îndumnezeirea și prefacerea eternă a omului în Dumnezeu după har, fapt ce nu va
înceta în veci.

- Veșnicia este susținută de un principiu complementar: ”Dumnezeu este infinit

în act, pe când sufletul este infinit în devenire” Jean Danielou= viața veșnică va fi și
libertatea finală față de urmările păcatului: absența sexualității, lipsa mortalității, lipsa
coruptibilității; va fi însă și o libertate față de limitele creaturale ale omului, care va
atinge culmea împlinirii sale.

56
 - În viața viitoare nu va mai fi interval (διάστασις) între făptură și Creator, va fi
o duminică a Împărăției fără de sfârșit = se va mișca veșnic și fără alterare mai presus
de mișcare și de interval ”în jurul lui Dumnezeu” Sf. Maxim Μărturisitorul.

- Veșnicia (αἰώνιοτης) omului nu este și veșnicia (αϊδιότης) lui Dumnezeu =

prima păstrează rezultatul timpului mișcându-se necontenit spre veșnicia lui
Dumnezeu, care nu vine din timp și nu se mișcă spre altceva D. Stăniloae= ajuns la
veșnicia unirii cu Dumnezeu cel fără de hotar omul se va mișca veșnic, dar în unire,
într-o mișcare stabilă care îndumnezeiește omul nesfârșit.

- Iadul va fi starea veșnică a celor lipsiți de lumină, înțeles și sens și de bucuria

iubirii și a comuniunii:

- Veșnicia cea nefericită este o ”nebunie lucidă” a celor necredincioși: Sunt

deplini orbi și surzi față de ceilalți, sau cu o privire și cu o auzire perversă,
comunicându-și neputința de comunicare, plângând și scrâșnind din dinți cu disperare,
fiecare lângă zidurile surde…plângând și scrâșnind din dinți pentru neputința
comunicării și pentru răutatea ce și-o comunică totuși prin aceasta, răutate pe care
fiecare o simte în ceilalți față de el, mărită halucinat. Căci văd în toți fața satanei.
Chinul în care se află este din această cauză un ”vierme neadormit” D. Stăniloae.

- Așadar, ”vie împărăția Ta” și “… viaţa veacului ce va să vie”- trăsăturile

fundamental eshatologice ale teologiei ortodoxe.

57