Constituția omului după învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul

1.1 Constituția omului – scânteie de dumnezeire

„Omul, după învățătura creștină, e adus la existență de la început ca spirit întrupat, sau ca
o unitate constituită din suflet și trup, printr-un act creator al lui Dumnezeu.” 1 În Geneză se
vorbește despre om ca fiind alcătuit din două elemente: suflet și trup, trupul e din materia
generală, iar sufletul are o înrudire specială cu Dumnezeu2.

Întru început omul a reprezentat încununarea creației lui Dumnezeu. Referatul Cărții
Facerii ne pune înainte un om creat după chipul Creatorului, urmând ca asemănarea cu El să o
primească în momentul în care ar fi acționat conform cu vocația sa și anume, ascultarea de
Dumnezeu. Prin căderea primilor oameni păcatul a intrat în lume și astfel drumul spre asemănarea
cu Creatorul a devenit foarte anevoios. Tensiunea Bine-rău din om, dintre Necreat și creat
marchează întreaga existență a omenenității.

Referatul bibilic din cartea Facerii ne spune că Dumnezeu însuși a format trupul din
țărână și i-a suflat omului suflare de viață. Această afirmație i-a determinat pe unii să spună că
sufletul este scânteie sau o „miridă” din Dumnezeu. Dacă ar fi așa cum spun adepții acestei
păreri, ar înseamna că Dumnezeu poate păcătui prin om. Însă, mai degrabă putem spune că
sufletul este după chipul ființei divine și prin aceasta este posibilă asemănarea cu ea.

Prin suflarea Sa, Dumnezeu S-a imprimat în om, și-a pus amprenta asupra ființei umane
care tânjește după conformitatea cu pecetea din inima sa. Este necesară alipirea de Dumnezeu
pentru a menține nestricată această pecete. Harul este cel care asigură participarea la viața
divină, mai mult decât atât face tot mai clară și frumoasă această pecete. Prin har Dumnezeu ne
împărtășește din viața Sa. Totuși chipul nu se lasă șters ușor, de patimile noastre, de fapt nu se
poate șterge niciodată3.

Problematica omului a preocupat oamenii de știință din cele mai vechi timpuri, totuși
modernitatea pare să fie preocupată în mod mult mai pronunțat de aceasta. Mai grav decât orice
genocid care a marcat în mod trist istoria pare a fi faptul că omul caută să-și construiască
propria moarte sufletească și distrugere trupească. Iar dacă nu se preocupă de acest aspect se
îndreaptă încetul cu încetul spre o renunțare de a fi om. Avem de-a face în acest caz cu o
limitare a omului la nevoi de bază: hrană și reproducere. Subzistă, dacă putem spune așa, într-o

1
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, tipărit cu binecuvântarea
Preafericitului părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed. EIBMBOR, București, 1996, pag 266.
2
Ibidem, pag 267.
3
Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, Curs de Antropologie, manuscris dactilografiat, fondul Arb. Mitrofan BĂLTUȚĂ.
pp. 1-2.
 animalitate inacceptabilă fiind o scânteie de divinitate căzută în materie, pe care o vede
inaccesibilă și de neasumat pe cont propriu4.

În viziunea maximiană structura omului este într-o perfectă unitate. Sufletul și trupul
coexistă din același moment, niciunul neavând întâietate față de celălalt. Din perspectivă
origenistă sufletele au fost de la început iar trupurile au apărut ca o consecință a căderii, având
astfel de a face cu o dublă creație. O altă personalitatea care a folosit ca sursă de inspirație
doctrina lui Origen, – care a susținut doctrina dublei creații – a fost Evagrie Ponticul.

Sfântului Maxim consideră că omul nu este alcătuit doar din suflet și trup, ci și din
anumite facultăți ale sufletului care au nevoie să fie restaurate și puse în ordine. Cu alte cuvinte
vorbește despre psihologia voinței. Mai putem observa o dihotomie între lumea sensibilă și
lumea inteligibilă, omul are o dublă relație, cu Dumnezeu – prin structura sufletului – și lumea
inteligibilă, iar cu lumea sensibilă prin purtarea trupului. Deși enunță o trihotomie a omului
totuși Sfântul Maxim evită separarea oricărei părți din trup punând mai mult accentul pe
unitatea omului: Suflet, minte, trup. În această alcătuire, sufletul are același rol de mediator pe
care îl are trupul în lume. Sufletul se străduiește să medieze vocația spirituală a omului în trupul
său5.

Doctrina origenistă cu privire la preexistența sufletelor a reprezentat un motiv de mari

frământări și discuții teologice. Sfântul Maxim aduce trei argumente împotriva doctrinei despre
preexistența sufletului. El spune că numai ceea ce nu face parte dintr-un ipostas vine la existență
mai târziu. În al doilea rând, Mărturisitorul face referire la faptul că nici sufletul nici trupul nu
pot fi considerate ipostasuri preexistente, pentru că niciun ipostas preexistent nu poate fi redus la
alt ipostas. În al treilea rând, dacă sufletul și trupul ar fi două realități diferite care se unesc între
ele pentru a constitui o specie, atunci această unire ar realiza-o fie după firea lor fie împotriva
firii. Dacă ar realiza-o după firea lor, aceasta nu ar putea avea compoziție deoarece fac parte,
sufletul și trupul, din două specii diferite, iar în urma unității realizate și-ar pierde identitatea firii
din cauză faptului că fac parte din două specii diferite6.

În concluzie, se poate spune că niciun trup nu e fără suflet și niciun suflet nu e fără trup 7.
Logos-ul firii umane este ceea ce o definește și fiind alcătuită din suflet și trup arată modul cum
a fost gândită ea de Dumnezeu din veci pentru a-și găsi împlinirea în veci.

Trihotomia umană, minte, suflet și trup a fost tratată diferit de sfinții părinți. Pentru
Evagrie și Sfântul Maxim νοῦς (mintea) este responsabilă de relația omului cu Dumnezeu, partea
4
Omul-animal îndumnezeit, perspective pentru o antropologie ortodoxă, ediția a II-a, studiu introductiv și traducere
diac. Ioan I. ICĂ jr, Ed. „Deisis”, Sibiu, 1999, pp. 5-7.
5
Lars THUNBERG, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, microcosmos și mediator, traducere
din limba engleză de Anca POPESCU, Ed. „Sophia”, București, 2005, pp. 190-191.
6
Pr. Dumitru STĂNILOAE nota 346 la Ambigua, EIBMBOR, București, 2006, pag. 413.
7
Ibidem, pag. 414.
 contemplativă, având treapta cea mai înaltă contemplarea Sfintei Treimi. Νοῦς are 5
simțuri proprii și 3 feluri de lumină, în viziunea evagriană. Purificată de patimi – mintea – este
atrasă spre cunoașterea lui Dumnezeu pe Care îl poate primi întrânsa.

Mintea (νοῦς) este pusă în opoziție cu partea pătimitoare a sufletului care îl trage spre
partea sensibilă (φυχη). Întru început mintea era iluminată de Dumnezeu cu cunoașterea
nematerială acum, însă aceasta este afectată de simțuri.

Ca răspuns la aceste idei, Sfântul Maxim folosește termenul de tensiune dintre acestea
două, o concurență care nu introduce o ruptură în om, ci νοῦς (mintea) ar trebui îndreptată și
umplută de dragostea cea arzătoare a lui Dumnezeu. Nu putem spune că în viziunea Sfântului
Maxim mintea este identificată cu sufletul, ca reprezentându-l pe omul întreg ce este chemat să
fie mai presus de natura sa umană, ci că este mai degrabă omul lăuntric. În acest caz, νοῦς poate
fi pus în opoziție cu toate puterile sufletului. Mintea are rol conducător spre bine sau spre rău și
este cea care își dă cosimțământul pentru săvârșirea păcatului8.

Un rol important în cunoașterea lui Dumnezeu nu îl are rațiunea (λογική) sau intelectul
((διάνοια) ci νοῦς (mintea), care este o altă energie a sufletului pe care noi o asociem cu rațiunea.
Eliberându-se de robia rațiunii, a patimilor și în general de atașamentul față de cele supuse
simțurilor, se întoarce în inimă, – prin rugăciune – iar mintea începe să lucreze, până atunci fiind
într-o stare de amorțire9.

În ceea ce privește chipul, din perspectiva maximiană, este dorința noastră de a-l căuta pe
Dumnezeu. Această concepție dinamică despre chip ne face să credem că putem îndeplini
asemănarea10. Chipul este primit în dar, iar asemănarea o avem în potență. Primul ține de logos
iar cel de-al doilea de tropos. Virtuțile sunt cele care alcătuiesc asemănarea iar Mărturisitorul
pune ca primă virtute bunătatea urmată de înțelepciune11.

Porunca primită de la Dumnezeu – de primii oameni – nu avea decât un caracter

pedagogic, ea, în sine, nu urmărea interzicerea, ci în preștiința Sa, Dumnezeu știa că Adam are
nevoie de o perioadă de timp pentru a se maturiza duhovnicește, urmând ca la timpul potrivit să
se împărtășească de cele sensibile fără a putea fi copleșit de acestea. Atras de diavol, liber de
orice constrângere din partea lui Dumnezeu, omul a ales să se împărtășească de cele ale lui
Dumnezeu fără El. Cu alte cuvinte, Adam s-a întors de la Creator către creație și a fost biruit de
8
Lars THUNBERG, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, microcosmos și mediator, trad. de
Anca POPESCU, Ed. „Sophia”, București, 2005, pag 130.
9
Ierótheos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după
învățăturile prin viu grai ale părintelui Ioannis Romanidis, traducere din limba greacă de Tatiana PETRACHE și
Mănăstirea Diaconești, tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și
Bucovinei, ed. „Doxologia”, 2017, pag. 22. Sursa informațiilor o reprezintă nota traducătorului.
10
Jean Claude-LARCHET, Op.
cit.pag. 199.
11
Ibidem, pag 200.
 ea. Iubirea pătimașă de sine, filautia, este o încercare de autoîndumnezeire, un cult pe care
omul și-l dedică sieși prin intermediul trupului și încetează a mai gândi la Dumnezeu.

O primă consecință a acestei fapte este despărțirea de Dumnezeu și manifestarea

dezbinării unității depline pe care o avea omul. De acum înainte firea umană va fi supusă
pătimiri, stricăciunii și morții. Busola de orientare a omului, voința gnomică, cea care punea
voința omului în acord cu voința lui Dumnezeu ca urmare a căderii în păcat este orientată spre
rău și nu mai păstrează orientarea cea dreaptă, este atrasă mai mult de plăcere12.

1.2 Căderea în păcat a omului

În ceea ce privește căderea în păcat a omului Sfântul Maxim ne spune că „Protopărintele

Adam, nerezemându-și ochii sufletului în această lumină dumnezeiască, ci pipăind și mângâind
cu amândouă mâinile amestecătura materiei, ca un orb, în întunericul neștiinței, s-a aplecat spre
simțire, prădându-se ei. Dar primind prin aceasta veninul cel mai stricăcios al celei mai amare
fiare, nu s-a bucurat nici de rodul simțirii precum voia. Încercând să dobândească, cum nu
trebuia, cele ale lui Dumnezeu, fără Dumnezeu și înainte de Dumnezeu și nu după Dumnezeu.
Iar aceasta nu se putea. Deci ascultând de simțire (…) și-a schimbat viața după asemănarea
fructului, făcându-și moartea vie în toată vremea petrecerii de aici. Căci dacă moartea e
descompunerea făpturii, iar trupul, care se susține prin afluența de mâncăruri, se descompune în
mod natural necontenit evaporându-se prin curgere, Adam necontenit își șine în vigoare moartea
pentru sine. Fiindcă dacă ar fi ascultat mai multe de Dumnezeu decât de soție și s-ar fi hrănit din
pomul vieții, nu ar fi lepădat nemurirea ce i s-a dat, ci ar fi păstrat-o necontenit prin împărtășirea
de viață;13”

Înțelegem din acest pasaj că o dată cu căderea lui Adam firea omenească este atrasă de
materie. Lumina dumnezeiască fiind înlocuită de întunericul care reprezintă materia. Simțurile
sunt o gustare mai atrăgătoare decât păstrarea în ascultare față de Dumnezeu și mâncarea din
Pâinea vieții „înlocuită” de Pomul vieții. Încercarea de autoîndumnezeiere a lui Adam a eșuat.
Protopărintele își alege ca sfetnic – în locul lui Dumnezeu – șarpele. Deși știa că fructul oprit
pricinuiește moarte, el, ne spune Sfântul Maxim, „îl poftea” făcând din acesta început mâncării
adică începutul alipirii de cele ce nu dăinuiesc ci se descompun „evaporându-se” prin curgere.

12
Jean-Claude LARCHET, Sfântul Maxim Mărturisitorul, O introducere, trad. de Marinele BOJIN, ediție
îngrijită de Pr. Dragoș BAHRIM, carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei
și Bucovinei, Ed. „Doxologia”, Iași, 2013, pp. 204-208.
13
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Amigua, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, trad. din limba greacă veche, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru
STĂNILOAE, EIBMBOR, București, 2006, pp. 232-234.
 Un alt aspect foarte important, cu privire la materie, se referă la sensul pozitiv pe care îl are
materia în viziunea maximiană. Cele materiale sunt și ele ale lui Dumnezeu, iar omul nu se poate
bucura deplin de ele decât dacă le cunoaște în „lumina spiritului” care îi descifrează rațiunile lor,
ce îi arată care este sensul lor final și anume Creatorul lor, Dumnezeu14.

În prima parte a paragrafului citat anterior, Mărturisitorul arată temeiul morții fiziologice
ca fiind lăcomia pântecelui, iar în a doua parte ne spune că nemurirea omului s-ar fi păstrat prin
nemâncare și împărtășirea spirituală de Cuvântul dumnezeiesc. Depășirea cu bine a ispitei șarpelui
i-ar fi adus omului o viață trăită în plan teandric. Prin căderea în păcat, Adam a refuzat trăirea în
plan teandric căzând în planul vieții și având nevoie de hrană ce corespunde creatului 15, planului
creat.

Pentru a putea supraviețui în starea contrară naturii sale a fost nevoie de ceea ce a fost
dezvoltat de sfinții părinți într-o o teză fundamentală a Revelației biblice, „hainele de piele”.
Este important să precizăm faptul că „hainele de piele” au fost adăugate omului după cădere, ele
nu reprezintă un element constitutiv în ceea ce privește naturalitatea omului. Ceea ce este propriu
naturii umane este viața după asemănarea vieții divine.

Acest aspect este foarte important pentru omul contemporan care de multe ori își
motivează alegerile spre păcat dând vina pe trup, spunând că trupul e neputincios. Totuși vedem
că ceea ce numim noi „nevoi fiziologice”, din această perspectivă, sunt doar niște elemente care
ne „biciuiesc”, dar acest lucru nu înseamnă că ele sunt date de Dumnezeu ci reprezintă neputința
noastră de a ne recunoaște și asuma, propria vină.16.

Omul cel ce era înalt, se vede nevoit să se umilească, fiind chipul Celui ce este mai
presus de ceruri. Prin cădere se face după chipul pământului, stăpânul se transformă în sclav;
cel făcut nemuritor este cuprins de moarte. Din desfătarea raiului în țara durerilor. Ne-am
îndepărtat de casa Tatălui și am început a ne familiariza cu porcii. Consecința cea mai grea
poate, a căderii protopărinților se reflectă foarte mult astăzi, orice apropiere de plăcere
înseamnă și o apropiere de suferință17.

O altă consecință a căderii o reprezintă „hainele de piele” așa cum a mai fost numit în
scrierile sfinților părinți, trupul lui Adam după cădere. Pentru a înțelege mai bine această
noțiune este necesar să definim noțiunea „dublei” creații.

14
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Nota 188 la Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul, pag. 234.
15
Idem, nota 189, pp. 234-235.
16
Panayotis NELLAS, Omul-animal îndumnezeit, perspective pentru o antropologie ortodoxă, ediția a II-a, studiu
introductiv și traducere de Ioan ICĂ. Jr., Editura „Deisis”, Sibiu, 1999, pp. 85-86.
17
Pr. Dr. Vasile RĂDUCĂ, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, căderea în păcat și restaurarea
omului, carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
EIBMBOR, pp. 217-218.
 Rădăcina sintagmei amintite anterior s-ar afla în cartea Facerea în capitolul întâi versetul
27 și în capitolul al II-lea versetul 7. Cel care interpretează astfel cele două versete este filosoful
Filon din Alexandria. Pentru el primul om creat este mai degrabă o idee, fiind cel mai probabil un
obiect al gândirii, necorporal, incoruptibil, fără a fi împărțit în bărbat și femeie, iar pe de altă parte
omul empiric, alcătuit din materie, care ar avea originea în următorul fragment. „atunci, luând
Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a
făcut omul ființă vie” (Fac 2, 7.) Primul aparține lumii sensibile iar cel de-al doilea lumii
inteligibile. Concepția lui Filon despre creația dublă va fi dezvoltată de Origen, inspirat de Sfântul
Apostol Pavel, el desparte omul lăuntric, identificat cu mintea și sufletul de omul din afară, mai
apoi folosindu-se de această perspectivă ca argument pentru susținerea ideii cu privire la
preexistența sufletelor. Avem de-a face așadar, conform lui Origen, cu un om făcut după chipul lui
Dumnezeu, creat întâi, și cu un al doilea alcătuit din materie.18

O altă personalitate importantă care l-a urmat pe Origen este și Evagrie Ponticul. O
descriere detaliată a căderii ce a cauzat a doua creație, dezintegrarea minții, este prezentată în
Epistola către Melania unde Evagrie vorbește despre dezvoltarea spirituală ca reprezentând
momentul în care ființele inteligibile se vor întoarce la unitatea originală19.

Sfântul Grigorie de Nyssa, reprezentându-i pe părinții capadocieni, se confruntă cu

problema dublei creații. Concepția sa este foarte diferită de a lui Origen și a succesorilor săi,
apropiindu-se mai degrabă de Filon, mai precis, acesta fiind de acord cu omul ideal din Facere
1 și omul empiric din Facere 2. Diferența constă în faptul că la Sfântul Grigorie nu întâlnim
nicio idee care să ne ducă cu gândul vreo separare sau căderea dintre prima și a doua creație.

Astfel, din perspectiva Sfântului Grigorie, viața la începuturi era simplă iar materia
ușoară și transparentă, omul având trup spiritual, nepătimitor, fiind absent orice element asociat
sexualității. Descrierea aceasta este similară cu cea a stării viitoare, iar de aici putem
concluziona că Sfântul Grigorie percepe dezvoltarea duhovnicească a omului ca pe o
reîntoarcere, iar dacă „prima creație” este doar o anticipare, omul din Adam, din acest punct de
vedere nu se va mai întoarce niciodată la o stare originară din cauză că el nu avut niciodată
experiența vieții ideale în cadrul primei creații. Acesta fiind și motivul pentru care Adam este
considerat egal nouă, tuturor celorlalți oameni 20. Această idee este originală Sfântului Grigorie
care îl consideră pe Adam ca fiind un simplu om, primul om care a păcătuit. Ne-am oprit asupra
acestei idei deoarece și Sfântul Maxim își aduce contribuția personală în susținerea și
dezvoltarea ei.

18
Lars THUNBERG, Op. Cit, pag. 167.
19
Ibidem, pag. 168.
20
Ibidem, pag. 169.
 Pentru a explica modul de existență al omului, după cădere, în starea contrară naturii
sale, Părinții Bisericii, printre care și Sfântul Maxim, au dezvoltat învățătura cu privire la
„hainele de piele”. Fundamentul acestei învățături se găsește în referatul biblic al cărții Facere
(3, 21) unde ni se arată că prin milostivirea lui Dumnezeu, omul este îmbrăcat cu „haine de
piele.” O caracteristică foarte importantă o reprezintă problema naturalității „hainelor de piele”,
care sunt un element adăugat căderii omului și care nu face parte din natura lui.

După învățătura Bisericii, proprie naturii umane este asemănarea cu natura divină. Din
aceasta aflăm răspunsul la frământările noastre cu privire la elementele bune pe care le avem,
dar și cele rele care ne complică existența. Ceea ce noi numim, în mod eronat natural, nu e chiar
atât de firesc. În acest sens ne putem referi la cei care își fundamentează pornirile pătimașe pe
„naturalitatea” trupului care, spun ei, nu poate fi controlat.

Trebuie să remarcăm și faptul că „hainele de piele” nu pot fi identificate cu ceea ce

numit noi astăzi trup. Este foarte important acest aspect deoarece o înțelegere greșită a
conceptului „hainelor de piele” a reprezentat fundamentul unei învățături greșite, pe care
Sfântul Maxim a combătut-o, cu privire la preexistența sufletelor21.

În viziunea maximiană „sufletul, primind existență la zămislire deodată cu trupul, e adus

în existență spre întregirea unui om.”, iar trupul „se face din materia subzistentă, adică a altui
trup, la zămislire primind deodată cu aceasta compoziția sufletului” care este făptuită „din voia
lui Dumnezeu, prin insuflarea de-viață-făcătoare, în chip negrăit și necunoscut, cum singur
Făcătorul știe22”.

O caracteristică esențială a „hainelor de piele” o reprezintă mortalitatea biologică.

Mortalitatea a fost adusă din natura viețuitoarelor necuvântătoare, asupra naturii create pentru
nemurire. Când spunem mortalitate nu ne referim la moartea fizică, ci este vorba despre o nouă
stare în care se găsește omul, este vorba despre o viață în moarte. Existența omului se schimbă
radical, acesta nu mai are viața ca o caracteristică proprie lui, ci viața înseamnă o zilnică
amânare a morții. În viziunea maximiană sfârșitul acestei vieți nu este moartea, ci izbăvirea din
moarte23.

Am văzut, așadar, că mortalitatea este conținutul central al „hainelor de piele”, viața

noastră transformându-se în supraviețuire. Acest fapt este consecința păcatului, nefiind creat de
Dumnezeu. Dumnezeu nu creează răul, dar rabdă și această nouă stare – a primilor oameni – și
o transformă în binecuvântare24.

21
Panayotis NELLAS, Op. Cit, pp. 24-26.
22
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. Cit., pag. 414.
23
Panayotis NELLAS, Op. Cit, pag. 27.
24
Ibidem, pp. 36-37.
 Perspectiva maximiană cu privire la „veșmintele de piele” se apropie foarte mult de
sensul literal al referatului din cartea Facerii. El ne spune că goliciunea lui Adam nu se referă la
faptul că acesta era netrupesc, – după cum susținea Origen – ci era liber de ceea ce numim noi
astăzi proprii trupului. Goliciunea lui Adam ne dă de înțeles că el nu era afectat de schimbările
climatice, nu simțea emoția rușinii, – care sunt proprii omului căzut – ci era liber de ceea ce
numim afecte ireproșabile25.

Consecințele căderii se pot foarte ușor observa în tensiunea prezentă în fiecare dintre noi,
numită generic de Părinții Bisericii dialectica plăcerii și a durerii. Omul preferă plăcerea
senzuală în defavoarea celei duhovnicești. Pe parcursul întregii sale vieți pământești, el este prins
între aceste două extreme, plăcerea și durerea.

Sensul omului a fost eternitatea, trăirea veșnică, dar alegând plăcerea sensibilă,
temporară, este cuprins de legea morții care pune capăt fugii sale distructive față de scopul său
natural, moartea devenind culmea durerii26.

1.3 Îndumnezeirea omului, un Țel ce străbate istoria.

Înfrângerea suferită de Adam în grădina Eden a avut consecințe nu doar asupra propriei
sale persoane, ci asupra întregii creații. Omul, fiind și stăpânul creației, a tras după sine, în
dezordine, întreaga creație. Din stăpân devine stăpânit de cele pe care le stăpânea. Milostivirea
lui Dumnezeu a permis omului trăirea în această stare de împotrivire asupra Creatorului,
promițându-i, imediat după cădere pe Răscumpărătorul. Există așadar, o relație foarte strânsă
între cădere, cruce și îndumnezeire. Părinții Bisericii vorbesc despre faptul că îndumnezeirea
omului nu apare din cauza căderi, ci mai degrabă, ea a fost gândită în preștiința lui Dumnezeu,
căderea schimbând doar modul în care s-a făcut – îndumnezeirea omului –.

Constituția noastră ne permite să fim mediatori între creat și Necreat, între Dumnezeu și
lume. Avem sufletul care este „scânteie” din Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de altă parte trupul
care are caracteristici asemănătoare ființelor necuvântătoare.

Tema cu privirea la sensul omului a reprezentat o preocupare importantă pentru foarte

mulți cercetători, oameni de știință, filosofi, dar și pentru Părinții Bisericii. De-a lungul istoriei
toți aceștia și-au pus întrebări cu privire la finalitatea vieții noastre pământești.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost și el de asemenea preocupat de tema aceasta.

Scrierile sale cu privire la Persoana Mântuitorului au avut ca principal scop înțelegerea și
receptarea corectă a vieții și activității Domnului, pentru că opera mântuitoare este în strânsă
25
Lars THUNBERG, Op. Cit, pag. 174.
26
Ibidem, pp. 174-180.
legătură cu înțelegerea corectă a hristologiei. Spre exemplu: dacă „excludem” din Persoana
Domnului, voința omenească, am putem foarte ușor spune că noi oamenii nu ne putem mântui
pentru că Hristos nu a avut decât voință dumnezeiască.

Sfântul Maxim consideră îndumnezeirea omului ca fiind plan din veci al lui Dumnezeu,
independent de căderea lui Adam, căci zice „vezi acum adevărul cuvântului că mântuirea a fost
gătită înaintea tuturor oamenilor, căci voința dumnezeiască era pentru viața și îndumnezeirea
tuturor, dar căderea și ridicarea atârnă de voința multora;” apoi completează zicând că „Domnul
na venit pentru căderea unora și ridicarea altora, căci n-a fost El Însuși pricina căderii.”27

În alt loc același Sfânt Părinte ne spune, referitor la planul din veci al lui Dumnezeu cu
privire la îndumnezeirea omului, că „Cel ce a dat ființă întregii zidiri văzute și nevăzute numai
cu puterea voinței Lui, a avut înainte de toți vecii, deci înainte și de facerea lumii, un plan
preabun și negrăit în legătură cu ea. Iar aceasta într-un ipostas, și să unească cu Sine în chip
neschimbat firea omenească. (…) Odată ce veacurile rânduite de mai înainte pentru lucrarea prin
care Dumnezeu avea să Se facă om au luat sfârșit la noi, Dumnezeu împlinind cu adevărat
întruparea Sa desăvârșită, trebuie să așteptăm de aici înainte celelalte veacuri ce vor veni (…)în
cursul lor ne va arăta Dumnezeu bucuria covârșitoare a bunătății Lui, lucrând desăvârșit în cei
vrednici îndumnezeirea.”28

Taina întrupării lui Hristos este în strânsă legătură cu îndumnezeirea noastră. În alt loc,
tâlcuind pilda în care Domnul a uscat smochinul cel neroditor, Mărturisitorul consideră că
Dumnezeu este „Doritorul mântuirii tuturor oamenilor, care flămânzește după îndumnezeirea lor.
(…) Iar aceasta o face pentru ca oamenii, în loc să dea aparența că sunt drepți, să caute mai bine
să fie drepți cu adevărat, dezbrăcând cămașa moralității fățarnice și îmbrăcând fără prefăcătorie
pe cea virtuoasă cum, vrea Cuvântul dumnezeiesc.” 224. Acest paragraf reflectă foarte bine
raportul dintre Dumnezeu și om în procesul de îndumnezeire. Dumnezeu „flămânzește” după
îndumnezeirea omului, iar omului i se cere un efort minim.

Întruparea Cuvântului și îndumnezeirea omului sunt strâns legate între ele, prima având
ca țintă înfăptuirea celei de-a doua29. Prin firea omenească Cuvântul „a împlinit tot Sfatul lui
Dumnezeu și Tatăl, îndumnezeind-o prin puterea întrupării Sale. 30” Conform părintelui Stăniloae
însuși actul întrupării constituie o îndumnezeire a firii omenești31.

27
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viața Maicii Domnului, trad. și postfață de diac. Ioan ICĂ jr., ed. „Deisis”, Sibiu,
1998, pp. 47-48.
28
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 3, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către
Talasie, trad. de pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, EIBMBOR, 2009, pp. 95-96. 224 Ibidem, pag. 86.
29
Jean-Claude LARCHET, Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, trad. din limba franceză de
Marinela BOJIN, ed. „Basilica”, București, 2019, pag. 79.
30
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 3, pag. 274.
31
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Nota 406 la Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 3, pag. 274.
 Asumarea incompletă, fie a firii dumnezeiești, fie a firii omenești în Persoana Domnului
Hristos nu este posibilă căci „dacă nu păstrează fără lipsuri identitatea fiecărei părți, cu excepția
păcatului, cum spun dumnezeieștii Părinți, cu cele din care și în care este Cuvântul întrupat și
după unire, va fi un dumnezeu cu lipsuri, dacă mai poate exista peste tot un dumnezeu
nedesăvârșit; de asemenea va fi și un om cu lipsuri dacă tot mai poate fi om cel căruia îi lipsesc
unele însușiri naturale.”32

Este important să precizăm faptul că, asumarea deplină a firii omenești nu implică
păcatul. Hristos Și-a însușit afectele sau pătimirile intrate în firea oamenilor o dată cu căderea în
păcat. Pe unele le-a limitat la minim, strictul necesar supraviețuirii, iar pe altele le-a răbdat întărit
fiind de puterea Dumnezeiască. Pătimirea Domnului nu s-a făcut satisfăcând patimile firii
omenești ci luptând împotriva patimilor, neprimind păcatul, slăbind afectele care ne atrag spre
păcate33.

În alt loc pr. Stăniloae, cu privire la modul asumării firii omenești de către Hristos, scrie
că „Fiul lui Dumnezeu, însușindu-Și trăsătura pătimitoare, nu Și-a însușit și împătimirea.
Trăsătura pătimitoare, deși a intrat în firea noastră după căderea în păcat, a devenit o slăbiciune a
firii create, care poate fi ținută în frâu de fire și care poate fi folosită ca mijloc de biruire a
păcatului. Împătimirea este o dispoziție contrară firii și contrară lui Dumnezeu, căci folosește
trăsătura pătimitoare contrar firii și contrar lui Dumnezeu. Această împătimire este produsul voii
noastre potrivnice firii, a voii care alege arbitrar, care, prin neascultare de Dumnezeu, fie că dă
frâu liber vreunui afect, fie îl intensifică, satisfăcându-l peste limita strictă necesară întreținerii
firii.”34

Sfântul Maxim oferă un răspuns foarte clar celor care se îndoiesc de puterea noastră, a
oamenilor, limitată, spunând că Iisus „nu numai că ne-a mântuit pe noi, cei ținuți sub păcat, ci
ne-a împărtășit și din puterea dumnezeiască, dezlegând în Sine pedeapsa noastră. Puterea aceasta
lucrează neschimbabilitatea sufletului și nestricăciunea trupului, prin dispoziția identică a voii
spre ceea ce-i bun prin fire, în cei ce se străduiesc cu fapta să cinstească harul.” El tâlcuiește
cuvintele Sfântului Grigorie Teologul care ne spune că Domnul Hristos ne-a luat în Sine „pentru
ca să consume în El Însuşi păcatul, ca focul ceara, sau ca soarele aburii care ies din pământ şi să
iau şi eu cele ale naturii Lui, prin amestecarea mea cu El”35.

32
PSB 81, Sfântul Maxim Mărturisitorul, scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, tipărit cu binecuvântarea
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, trad. din grecește, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru
STĂNILOAE, EIBMBOR, București, 1990, pp. 217-218.
33
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Nota 2 la Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul, pag. 68.
34
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Nota 6 la Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul, pag. 73.
35
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. din limba greacă de pr.
Gheorghe TILEA și Nicolae I. BARBU după ediția din 1947, 2008, pag. 90. Sursa:
http://tineretulortodox.md/wpcontent/uploads/2011/03/Sf.-Grigorie-de-Nazianz-Cele-cinci-Cuvantari-despre-
Dumnezeu.pdf, accesat la data de 04.01.2021.
 Grădina Ghetsimani este locul în care are loc înfruntarea dintre firea dumnezeiască și cea
lumească, punctul central al operei lui Hristos prin care se realizează, treaptă cu treaptă,
mântuirea întregului cosmos în Hristos. Prin Pătimirea Sa, Iisus Hristos S-a făcut „Stăpân al
sfințirii”, „Soare al veacurilor” sub a cărui rază se desăvârșește unitatea lumii în Dumnezeu36.

Prin moartea Sa de pe Crucea Golgotei, Hristos ne-a adus nu doar eliberarea de sub voința
noastră gnomică, contrară firii, ci și puterea de a ne elibera de afecte. Aceasta – eliberarea de
afecte – se va efectua deplin în viața viitoare. În viața noastră pământească putem doar să le
slăbim, prin lumina lui Hristos, putem distinge clar care este păcatul și care sunt urmările lui37.

Ceea ce a împlinit Iisus prin firea Sa omenească putem împlini și noi cu ajutorul Lui. Nu
vom fi întrebați la Judecată nici nu ni se vor cere lucruri peste măsura posibilităților noastre, căci
dacă Domnul le-a biruit putem și noi să facem acest lucru. Acum apare întrebarea: Ce se
întâmplă cu cele pe care nu putem să le facem? Ei bine, răspunsul îl primim de la părintele
Stăniloae care spune „cele pe care nu le putem face ni se iartă prin cele pe care le-a făcut El
pentru noi.”38 Această perspectivă este îmbucurătoare și plină de nădejde. Condiția esențială
pentru a ni se ierta păcatele este ca noi să depunem un efort pentru a nu le mai săvârși, iar dacă
am căzut să avem încredințarea că Domnul Hristos, prin chenoza Sa, „ne scutește de orice efort
al nostru spre a nu păcătui.”39

O altă perspectivă cu privire la opera mântuitoare a lui Hristos este prezentată de filosoful
german Hans Urs Von Balthasar. În Liturghia cosmică Balthasar vorbește despre unirea pe care
a făcut-o Domnul Hristos, cu lumea în Sine, și cu Dumnezeu ca reprezentând rațiunea ultimă a
planului primordial, prin cele cinci sinteze. Privite în detaliu cele cinci mari sinteze, care duc la
unitate, sunt: unirea tainică din om, dintre bărbat și femeie, apoi a fost înlăturată despărțirea
dintre paradisul sensibil și pământul pe care locuim. A fost unit de asemenea pământul cu cerul
apoi au fost unite iarăși cele sensibile cu cele inteligibile și în final a fost unită toată firea creată
cu Creatorul40.

Prima sinteză, cea a genurilor, depășește blestemul cauzat de păcat. Acest lucru este
prezentat și de Sfântul Ap. Pavel în Epistola către Galateni care spune că „În Hristos Iisus nu
mai este parte bărbătească sau parte femeiască”(Gal. 3, 28) Această primă sinteză o presupune
deja pe cea de-a doua41 fiind cuprinsă în cuvintele adresate de Hristos tâlharului de pe cruce
36
Hans Urs Von BALTHASAR, Liturghia cosmică. Lumea în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. din
limba germană de pr. Alexandru I. ROȘU, tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului părinte Teofan, Mitropolitul
Moldovei și Bucovinei, ed. „Doxologia”, Iași, 2008, pp. 324-325.
37
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Nota 7 la Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul,
pag. 73.
38
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Nota 10 la Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul, pag. 75.
39
Ibidem, pag. 76.
40
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 3,
pag. 199.
41
Hans Urs Von BALTHASAR, Op. Cit., pag. 327.
 „Astăzi vei fi cu mine în Rai” (Luca 23, 43.) În viziunea Sfântului Maxim, cuvintele
Mântuitorului ne arată că pentru El, nu mai există nicio diferență între lumea în care trăiau
apostolii (trece prin ușile încuiate) și Rai. Pământul este neîmpărțit și unul, fiind eliberată
rațiunea conform căreia există o deosebire legată de diviziunea dintre cele două 42. Pentru a
depăși anumite diviziuni și contradicții este nevoie de o anumită putere spirituală, care se poate
activa doar prin sfințenie. Spre exemplu: contradicția dintre bărbat și femeie se depășește printr-
o viața înduhovnicită, nepătimașă, sau deosebirea între lumea noastră locuită și rai se poate face
prin viață lipsită de egoism43.

În cartea Faptele Apostolilor avem informații cu privire la cea de-a treia sinteză împlinită
de Domnul Hristos prin înălțarea la cer. (Fapte 1, 9-11) „Și acestea zicând, în timp ce ei priveau,
S-a înălțat și un nor L-a luat de la ochii lor.” Prin înălțarea la cer, Domnul a unit cerul cu
pământul arătând că toată firea sensibilă este de aceeași rațiune 44. Înălțarea Mântuitorului nu s-a
oprit la cerul văzut ci „S-a suit mai presus de toate cerurile” (Ef. 4, 10). Prin suirea Domnului
mai presus decât toate cerurile s-a realizat unitatea definitivă între spirit și materie amestecând
printre îngeri un trup simțitor și un suflet; prin El se recapitulează întreaga creație 45. În final
sinteza ultimă realizată de Messia a fost între toate cele create pe care El i le înfățișează Tatălui
arătând prin aceasta că toată creația este una, ca un alt om46.

Hristos Iisus S-a făcut om pentru a arăta că omul este inelul de legătură între toate părțile
creației și Creator. Setea ontologică a omului este dorința de a le vedea puse desăvârșit în
legătură. În aceasta stă demnitatea de preot al creației, unirea tuturor celor zidite și aduse lui
Dumnezeu. Între om și creație există o legătură strânsă pentru că toate părțile celei de-a doua se
găsesc în prima. Omul nu este parte a creației ci toate părțile creației sunt încadrate și adaptate
lui. Brațele noastre, ale oamenilor, sunt mai largi decât dimensiunea creației, ele pot cuprinde
creația neînsuflețită și să o pună înaintea lui Dumnezeu prin calitatea sa de mijlocitor. Chemarea
cea mai înaltă, și vocația omului, o reprezintă îndumnezeirea creației prin unirea tainică cu el47.

42
Sfântul Maxim Mărturisitorul, PSB 80, Ambigua, tâlcuirea unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din sfinții
Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului părinte, Iustin, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, trad. din grecește, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE,
EIBMBOR, București, 1983, pag. 265.
43
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Nota 330 la Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul,
pag. 265.
44
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. Cit. pag. 265.
45
Hans Urs Von BALTHASAR, Op. Cit.,
pag. 328.
46
Ibidem, pag. 328.
47
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Nota 328 la Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul, pag. 262.
 Concluzii:

a) Crearea omului a fost ca o încununarea a întregii creații. El urma să stăpânească pe

toată zidirea lui Dumnezeu.

b) Căderea lui Adam a implicat și căderea întregii creații. Încercarea de

autoîndumnezeire s-a terminat cu un eșec.

c) Planul de îndumnezeire a omului a existat în planul din veci al Creatorului, căderea

în păcat a însemnat doar schimbarea modului în care s-a produs actul de îndumnezeire.

d) Sintezele pe care le-a săvârșit Hristos suntem chemați să le săvârșim și noi în lume
cu ajutorul harului Lui.

e) Constituția omului îi permite rolul de mediator al întregii creații. Prin suflet se

asemănă lumii inteligibile iar trupul îl atrage spre cele sensibile

f) Perspectiva maximiană cu privire la îndumnezeire primește un sens aparte. Omul

poate deveni dumnezeu fără a mai înceta să fie om. Nu își pierde esența.

g) . Un aspect foarte important, care ar trebui să ne preocupe și pe noi astăzi, este legat
de modul în care se face venirea la existență a omului, adică concomitent. Suflet și trup, om
întreg, deplin și spre desăvârșire. Persoana umană nu cunoaște devenire, decât în viața
duhovnicească, ci este deplină din momentul conceperii.

h) „Hainele de piele” nu au fost parte constitutivă a omului adamic, el s-au adăugat, iar
din acest moment omul trăiește amânând moartea.

i) Raportând la viața noastră învățătura Sfântului Maxim, aceasta ne ajută să înțelegem

că existența noastră nu este limitată vieții acesteia, ci prin viața aceasta, prin modul cum o trăim
ne deschide perspectiva veșniciei.
 Bibliografie:

1. BIBLIA sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului părinte

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, ed. EIBMBOR,
București, 2008.
2. BALTHASAR Hans Urs Von, Liturghia cosmică. Lumea în gândirea Sfântului
Maxim Mărturisitorul, trad. din limba germană de pr. Alexandru I. ROȘU, tipărit cu
binecuvântarea Înaltpreasfințitului părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ed.
„Doxologia”, Iași, 2008.
3. Ierótheos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe
Sobornicești după învățăturile prin viu grai ale părintelui Ioannis Romanidis, traducere din
limba greacă de Tatiana PETRACHE și Mănăstirea Diaconești, tipărit cu binecuvântarea
Înaltpreasfințitului părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ed. „Doxologia”,
2017, pag. 22. Sursa informațiilor o reprezintă nota traducătorului.
4. LARCHET Jean-Claude, Sfântul Maxim Mărturisitorul, O introducere, trad. de
Marinele BOJIN, ediție îngrijită de Pr. Dragoș BAHRIM, carte tipărită cu binecuvântarea
Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ed. „Doxologia”, Iași, 2013.
5. LARCHET Jean-Claude, Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul,
trad. din limba franceză de Marinela BOJIN, ed. „Basilica”, București, 2019.
6. PSB 81, Sfântul Maxim Mărturisitorul, scrieri și epistole hristologice și
duhovnicești, tipărit cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, trad. din
grecește, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, EIBMBOR, București,
1990.
7. PSB 80, Ambigua, tâlcuirea unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din sfinții
Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului părinte,
Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, trad. din grecește, introducere și note de pr. prof.
dr. Dumitru STĂNILOAE, EIBMBOR, București, 1983.
8. NELLAS Panayotis, Omul-animal îndumnezeit, perspective pentru o antropologie
ortodoxă, ediția a II-a, studiu introductiv și traducere diac. Ioan I. ICĂ jr, Ed. „Deisis”, Sibiu,
1999.
9. STĂNILOAE Dumitru pr. prof, Curs de Antropologie, manuscris dactilografiat,
fondul Arb. Mitrofan BĂLTUȚĂ. pp. 1-2.
10. STĂNILOAE Dumitru dr. prof. pr, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, tipărit cu
binecuvântarea Preafericitului părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed.
EIBMBOR, București, 1996.
11. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Amigua, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului
părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, trad. din limba greacă veche,
introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, EIBMBOR, București, 2006.
12. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viața Maicii Domnului, trad. și postfață de diac.
Ioan ICĂ jr., ed. „Deisis”, Sibiu, 1998.
13. Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 3, Sfântul Maxim Mărturisitorul,
Răspunsuri către Talasie, trad. de pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, EIBMBOR, 2009.
14. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. din limba
greacă de pr. Gheorghe TILEA și Nicolae I. BARBU după ediția din 1947, 2008, pag. 90.
Sursa: http://tineretulortodox.md/wpcontent/uploads/2011/03/Sf.-Grigorie-de-Nazianz-Cele-
cinci-Cuvantari-despre-Dumnezeu.pdf, accesat la data de 04.01.2021.
15. RĂDUCĂ. Vasile pr. prof, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, căderea în
păcat și restaurarea omului, carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR.
 16. THUNBERG Lars, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul,
microcosmos și mediator, traducere din limba engleză de Anca POPESCU, Ed. „Sophia”,
București, 2005.
17. Surse electronice: http://tineretulortodox.md/wpcontent/uploads/2011/03/Sf.-
Grigorie-de-Nazianz-Cele-cinci-Cuvantari-despre-Dumnezeu.pdf, accesat la data de
04.01.2021.