1.

1 Viața Sfântului Maxim Mărturisitorul

Unul dintre cele mai de seamă nume ale teologiei Bizanțului, Sfântul Maxim
Mărturisitorul (580-662) marchează o nouă etapă în înțelegerea hristologiei, cosmologiei,
antropologiei. Importanța lui constă în valorizarea scrierilor Părinților Bisericii de dinaintea sa,
din care se inspiră în discursul său teologic. El a mai fost numit și teologul sintezei, descoperind
mari comori ale tradiției creștine1. Prin pacea inimii și liniștea minții, prin curajul ce încununa
spiritul său liber, a putut fi un mediator între Răsărit și Apus. Prin „Răsărit” și „Apus” nu ne
limităm doar la Bizanț și Roma, ci putem merge, atunci când facem referire la Răsărit, până în
Asia, iar prin Apus cuprindem întreg Occidentul.
Sfântul Maxim s-a născut în jurul anului 580 în Constantinopol, unde a avut parte de o
educație aleasă. Între anii 586 și 601 urmează cursurile clasice ale vremii, între care gramatica,
retorica, filosofia, etica, metafizica și dogmatica2. Între anii 610-613 îl servește pe împăratul
Imperiului Bizantin Heraclie ca prim-secretar.
Fiindcă n-a iubit slava lumească, renunță la funcția primită și se retrage la mănăstirea
Crysopolis. Din punct de vedere politic, în acea epocă Imperiul era într-o stare dezastruoasă. În
luna august a anului 615 perșii au ajuns în fața Constantinopolului. La insistențele patriarhului
Serghie, Heraclie reorganizează întreaga administrație a imperiului (619-622), într-o încearcare
de refacere a unității imperiului și la nivelul gândirii teologice, acesta confruntându-se în Orient
cu disputa dintre diofiziți și monofiziți.
Monofizitismul a fost o erezie hristologică apărută în secolul al V-lea la o mănăstire de
lângă Constantinopol, susținută cu înverșunare de arhimandritul Eutihie. Rădăcinile acestei erezii
s-au regăsit în dorința puternică a lui Eutihie de a apăra creștinismul de o altă erezie, cea a lui
Nestorie. Acesta din urmă susținea că Mântuitorul a avut două firi, care au coexistat separat una
de cealaltă, în chipul a două persoane diferite. În zelul său apologetic, Eutihie a ajuns în cealaltă
extremă, afirmând că în Hristos ar fi existat o singură fire și anume doar cea dumnezeiască3.

1
Hans Urs Von BALTHASAR, Liturghia cosmică, lumea în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. pr.
Alexandru I. Roșu, tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ed.
„Doxologia” Iași, 2018, pag. 14.
2
Jean-Claude LARCHET, La divinisation de l’homme selon Sain Maxime le Confesseur (Cogitatio Fidei 194), Cerf,
Paris, 1996, pag. 7 apud Hermeneutica lui Maxim Mărturisitorul – teză de doctorat – , doctorand Dragoș-Ciprian
Bahrim, Iași, 2012, pag 14.
3
Fredy DANCIU, Sinodul al VI-lea Ecumenic în contextul politic și religios al timpului, – teză de licență –, Craiova,
Septembrie, 2018, pp. 29-32.
 Anastasie monahul era secretarul împărătesei Martina, iar, în același an, 617, devine
ucenicul Sfântului Maxim, pe care îl va ajuta să se apropie de palatul imperial, unde Sfântul
Maxim îl cunoaște pe eunucul Ioan Cubicularul, responsabilulul camerei imperiale a basileului.
Cu acesta va purta o amplă corespondență, ce are ca punct de plecare Epistola a II-a despre
iubire4.
Între anii 628-632, Sfântul Maxim se află în Africa unde redactează cele mai importante
dintre scrierile sale duhovnicești: Ambigua II (adresată lui Ioan și unde combate origenismul),
cele 65 de Răspunsuri către Talasie, Mistagogia și cele 200 de Capete teologice5.
În perioada 630-636 redactează sub formă de epistole o serie de tratate pentru apărarea
învățăturii cu privire la persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Epistolele 12-18 sunt primele tratate
împotriva hristologiei monofizite afirmată de Sever al Antiohiei, iar împotriva monoenergismului
scrie Ambigua I ad Thoman (635), unde dezvoltă în sens ortodox textele lui Dionisie Areopagitul,
adesea invocate de monoenergiști. În anul 636 îi scrie aceluiași Toma o a doua epistolă unde
demască hristologia eretică a lui Sever și Apolinarie6.
În 632, în jurul vârstei de 52 de ani, îl întâlnim în Africa împreună cu prietenul său
Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului. Aici cei doi luptă împotriva ereziei monotelite care
pusese stăpânire asupra Bisericii. Monoteliștii învățau că Mântuitorul Iisus Hristos nu a avut
decât o singură voință, cea dumnezeiască. Sfătuit de patriarhul Serghie al Constantinopolului și
interesat de sprijinul monofiziților pentru a contracara apropierea perșilor, împăratul Heraclie
propune o „cale de mijloc”, o împăcare, lăsând în plan secund problematica firilor lui Hristos, dar
impunându-le să accepte o singură lucrare în El. În acest sens, în 633 s-a încheiat un pact formal
de unire între monofiziții severieni din Siria și Egipt și Biserica oficială ortodoxă. Se mărturisea
prin acesta că „unicul Hristos și Fiu al lui Dumnezeu săvârșea atât lucrările divine, cât și lucrările
umane printr-o singură lucrare teandrică”, adică două firi, dar o singură lucrare a lor7.
Patriarhul Sofronie trimite o epistolă sinodală numită Synodikon patriarhului Serghie și
papei Honoriu prin care îi anunța despre alegerea sa în scaunul patriarhal al Ierusalimului și prin
4
Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu: papa Martin, Anastasie Monahul, Anastasie
Apocrisiarul, „vieți”- actele procesului-documentele exilului -, trad. de diac. Ioan I. Ică jr. Ed. „Deisis”, Sibiu, 2004,
pp. 36-37.
5
Ibidem, pag. 37.
6
Ibidem, pag. 39.
7
Pr. prof. J. G. Coman, „Și Cuvântul trup S-a făcut. Hristologie și Mariologie patristică”, Ed. Mitropoliei Banatului,
Timișoara, 1993, pag. 261 apud op. cit. Hermeneutica lui Maxim Mărturisitorul, Dragoș-Ciprian Bahrim, pag.19.
care mărturisea în același timp credința ortodoxă. După moartea patriarhului Sofronie (638),
Sfântul Maxim rămâne principalul pilon de apărare al ortodoxiei. Dar tot în același an, împăratul
Heraclie publică un decret imperial numit Ekthesis, prin care se mărturisea o singură voință în
Hristos. Acesta deschide noi frământări și întrebări, de data aceasta mult mai puternice8.
Patriarhul Serghie al Constantinopolui moare în anul 639, iar cel care i-a urmat, Pyrrhus,
confirmă decretul monotelit al lui Heraclie, lucru făcut de majoritatea patrarhilor din Răsărit. În
disputa publică a Sfântului Maxim cu Pyrrhus, acum fostul patriarh al Constantinopolului, fiind
destituit de Constantin III (641-668), se declară înfrânt și mărturisește credința ortodoxă. După
această dispută cei doi pleacă împreună la Roma, în iulie 645, iar Sfântul Maxim rămâne în
mănăstirea refugiaților Palestiniei, Sfântul Sava9.
Sfârșitul anului 647 îl are ca personaj principal pe împăratul Constans al II-lea, urmașul
lui Constantin al III-lea, care dă un nou decret numit Typos, redactat de patriarhul Pavel al II-lea
al Constatinopolului, care interzicea orice discuție despre monotelism. La 5 iulie 649 este ales
Martin ca papă al Romei fără acordul împăratului cetății de pe malul Bosforului. În 653 Constans
al II-lea se hotărăște să îi pedepsească pe cei care nu s-au supus Typos-lui, iar primele victime
sunt maicile de la mănăstirea unde a fost închis Sfântul Maxim, care au primit moarte
mucenicească prin arderea pe rug în anul 653.10
În „Viața greacă” se vorbește despre episodul mutilării Sfântulului Maxim și al ucenicului
său Anastasie monahul, unul dintre cei doi ucenici ai săi și biograful său11. Despre celălalt ucenic,
numit tot Atanasie, se pare că era apocrisiarh preot la Roma, împreună cu apocrisiarul diacon
Martin, viitorul episcop al Romei12.
Papa Martin, și el ucenic al Sfântului Maxim, este arestat la Roma din ordinul împăratului
Constans II, apoi este trimis la Constantinopol, unde va fi judecat pentru trădare și condamnat la
moarte. Datorită intervenției patriarhulului Pavel al II-lea, însă, primește o pedeapsă mai blândă,
fiind trimis în exil. După toate aceste chinuri, Maxim și ceilalți doi ucenici ai lui au fost exilați în
anul 655 din palatul imperial în Tracia: Sfântul Maxim în Bizya, Anastasie Monahul în Perberis,

8
Hermeneutica lui Maxim Mărturisitorul (teză de doctorat), doctorand Dragoș-Ciprian Bahrim, Iași, 2012, pag 18.
9
Sfântul Maxim și tovarășii săi întru martiriu, op. cit., pag. 41.
10
Ibidem, pag. 42.
11
Hermeneutica lui Maxim Mărturisitorul, op. cit., pag. 21.
12
Apocrisiarh (apokrisaris = ambasador) = reprezentant al unui scaun patriarhal, pe lângă un altul, conform
https://www.dervent.ro/dictionar.php?dTitle=YXBvY3Jpc2lhcmg=&dL=A , accesat în data de 10 aprilie 2019, ora
17:21.
iar apocrisiarul Anastasie în Mesembria. Sfântul Maxim este chemat la Constantinopol trei ani
mai târziu, unde i se propune o reconciliere a Bisericilor din Apus și Răsărit.
Din scrisoarea către Atanasie, care a mai fost numită și „testament spiritual”, ne dăm
seama de faptul că Maxim alege martiriul. În anul 662, Sfântul Maxim este rechemat pentru al
doilea proces politic împreună cu cei doi ucenici ai săi, (Anastasie Monahul și Anastasie
Apocrisiarul), după care au fost condamnați la mutilare și moarte prin exil, unde au murit pe rând,
Anastasie Monahul pe 24 iulie 662, Sfântul Maxim pe 13 august 662 (în vârstă de 82 de ani), iar
Anastasie Apocrisiarul în data de 11 octombrie 666. Sfântul era rănit atât de grav, încât nici nu
putea călători singur, ci a fost dus cu greu pe o targă în Lazica (Caucaz); aici au fost aduși și
ceilalți doi13, la mănăstirea Sfântul Arsenie, iar în locul unde a fost depus trupul său sfânt au
apărut trei lumini ce străluceau deasupra mormântului, spre uimirea tuturor celor ce vedeau
această minune14.

1.2 Opera Sfântului Maxim Mărturisitorul

În privința operei Sfântului Maxim și a ordinii cronologice a acesteia, Hans Urs von
Balthasar stabilește o ordine în studiul său Die „gnotischen Centurien” des Maximus Confessor,
conform căruia Cuvântul Ascetic ar fi una dintre cele mai timpurii scrieri, urmată de Cele 400
capete despre dragoste adresate aceluiași Elpidie.
În prima compoziție este vorba despre modul în care ar trebui să se nevoiască începătorii.
Stilul de scriere este simplu și scurt. În Capete despre dragoste, după cum mărturisește însuși
Maxim în introducere, sunt culegeri din scrierile părinților dinaintea lui pe care le-a pus în ordine
în mod personal. Tot din această perioadă datează și „Quaestions et Dubia” și tâlcuirea psalmului
59, deoarece nu se observă nimic din ce ar putea să ne ducă cu gândul la scrierile cu caracter
hristologic de mai târziu. „Cele 100 capete gnostice” editate de Epiphanovici în „Materiale la
viața și operele lui Maxim Mărturisitorul” (Kiev, 1917) după un manuscris din Moscova ar fi mai
vechi decât scrierile menționate anterior, putând fi chiar prima scriere a Mărturisitorului,
deoarece nu se vede influența areopagită, dar se observă o influență evagriană mai mare decât în
celelalte opere. Aceste patru scrieri sunt alcătuite înainte de 626. Între anii 626-632, Sfântul
Maxim se afla împreună cu Sofronie în Africa unde a scris cele 4 epistole către Ioan, episcopul
Cyzicului, prin care îi aduce aminte de responsabilitatea pe care o are și anume aceea de a-i
13
Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, pag. 44.
14
Aleka Ristu, Maxim, mărturisitor și sfânt, trad. Cristian Spătărelu, Ed. „Egumenița”, Galați, 2005, pag. 11.
aduna pe monahii împrăștiați din mănăstirea unde fusese înainte de a fi episcop. În timpul pe care
l-au petrecut împreună este posibil ca ei să fi discutat despre opera Sfântului Grigorie de Nazianz,
iar Ioan să-l fi rugat pe Maxim să-i tâlcuiască pasajele mai grele. Astfel s-a născut a doua parte
din „Ambigua”, mai întinsă decât prima și cu un caracter ascetico-mistic mult mai pronunțat față
de prima care tratează strict problema lucrărilor în Iisus Hristos. Prima parte îi este adresată
egumenului Toma și datează de prin 634, când începuse disputa monotelită.
„Mistagogia” și „Scurtă tâlcuire la Tatăl nostru” sunt apropiate de dată redactării operelor
„Ambigua” și „Răspunsuri către Talasie”, având idei asemănătoare15.
„Cele două sute capete despre cunoașterea lui Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului lui
umnezeu” sau Capete gnostice, după cum le numește Balthasar în alt loc (PG 90), sunt „din cele
mai adânci și mai importante din câte a produs Teologia mistică a grecilor de peste tot”16.
În lucrarea de față ne vom ocupa de două dintre operele Sfântului Maxim, anume de
Mistagogia și de Ambigua.

1.2.1 Mistagogia

Mistagogia17 este una dintre cele mai importante scrieri ale Sfântului Maxim. Prin această
lucrare Sfântul Maxim Mărturisitorul ne oferă răspunsuri la întrebările ce privesc sensul omului,
constituția acestuia, legătura „animalului îndumnezeit”18 cu Biserica și întreg cosmosul. Lucrarea
se apropie de cea a lui Dionisie Areopagitul (Despre ierarhia bisericească). Referirile numeroase
pe care le face cu privire la un „prefericit bătrân” i-a făcut pe mulți autori să creadă că se referea
la Dionisie, pe când alții cred că ar fi vorba de Sofronie al Ierusalimului. Sfântul Maxim nu
prezintă învățătura ca fiind a sa, ci tot timpul face referire la „acel bătrân” care era despătimit și
care, datorită acestui lucru, s-a învrednicit vederii celor dumnezeiești. De fapt, întreaga operă
maximiană pune un accent deosebit pe curățirea minții pentru înțelegerea tainelor dumnezeiești.

15
Filocalia sau culegere din Scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol.
II, Maxim Mărturisitorul. Cuvânt ascetic, Capete despre dragoste, Capete teologice, Întrebări, nedumeriri și
răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru., trad. introducere și note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. „Apologeticum”,
ediția electronică, (http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca/Filocalia/Filocalia-02.pdf) 2005, pp.
14-18.
16
Ibidem, pp. 18-19.
17
Este ințitiere în mistere sacre se face de către un mistagog, conform https://dexonline.ro/definitie/mistagogie,
accesat în data de 14 aprilie 2019.
18
Sintagma îi aparține lui Panayotis Nellas. Lucrarea la care facem referire se numește, Omul-Animal Îndumnezeit
 Lucrarea a fost redactată în jurul anului 630, fiind comandată de un anumit aristocrat
Teoctist. Prologul ne spune că, inițial, tâlcuirea s-a făcut oral 19. Deși are 24 de capitole, aceasta
nu este de mari dimensiuni, putând fi împărțită în două părți. În prima parte este prezentată
viziunea Sfântului Maxim cu privire la Biserică drept chip și icoană a omului, iar în partea a doua
o interpretare a unor elemente și momente componente ale Sfintei Liturghii.
Mistagogia liturgică bizantină este o sinteză între cele două școli catehetice cu renume:
școala alexandrină, cu specific anagogic, savant, mistic, monastic, și cea antiohiană, cu specific
istoric. În acest caz, Mistagogia Sfântului Maxim se dorește a fi o inițiere în cunoașterea tainei,
experierea și înțelegerea ei. În viziunea sa, există o triadă de biserici: una cerească, una
pământească și una în inima omului20.
1.2.2 Mistagogia: ediții și traduceri
Mistagogia sau răspuns la drama prăbușirii creștinismului antic, așa cum o numește pr.
arhid. Ioan Ică jr.21, este descoperită în contextul crizei prin care a trecut creștinismul occidental
în secolul al XVI-lea, marcat de ruptura dintre Biserica Romei și reformatori. Astfel în orașul
Trento din nordul Italiei are loc un conciliu (1545-1563) prin care Biserica Romano-Catolică
elaborează un răspuns dogmatic la contestările pe care le-a primit din partea reformatorilor
protestanți, începând astfel și ea o proprie reformă. Printre delegații din partea Papei prezenți la
conciliu se afla și umanistul Gentien Hervet care publică, la îndemnul protectorului său în 1548 la
Veneția, un volum tradus în limba latină a celor două liturghii ortodoxe: Liturghia Sfântului Ioan
Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare, volum prefațat de cele mai importante comentarii ale
Sfintei Liturghii: Explicare Sfintei Liturghii a lui Nicolae Cabasila și Mistagogia Sfântului
Maxim Mărturisitorul, cu scopul de a demonstra acordul deplin dintre Biserica de Apus și cea de
Răsărit cu privire la caracterul de jertfă al Sfintei Liturghii. 22 Traducere lui Hervet este reluată și
publicată la Paris de Guillaume Morel în anul 1560, având finalitate apologetică. 23 În anul 1599
19
Jean-Claude Larchet, op. cit., pag. 91.
20
Pr. Gheorghe Zamfir, Dimensiunea eclesiologică a Mistagogiei Sfântului Maxim Mărturisitorul în Teologie și
spiritualitate în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Irineu,
Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, Ed. „Mitropolia Olteniei”, Craiova, 2009, pag. 96.
21
Diac. Ioan Ică jr. De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului-integrala comentariilor liturgice bizantie,
studii și texte, ed. Deisis, Sibicu, 2011, pag. 174.
22
Nicolai Cabasilae de divino altaris sacrificio, Maximi de mystagoggia, hoc est de introductione ad sacra Eclesiae
mysteria sau sacramenta; divi Chrysostomi et divi Basilii sacrificii seu missae ritus, ex Sacerdotali graeco, Veneția,
1548, apud diac. Ioan Ică jr. De la Dionisie Areopogitul.., pp. 174-175.
23
Liturgiae sive Missae S. Patrum Iacobi, Basilii, Chyrisostomi. De ritu Missae et Eucharistia ex libris D.
Areopagitae, Iustini Martyris, Gregorii Nysseni, Ioannis Damasceni, Nicolai Methonensis, Samonae Gazae,
Germani arcihiepiscopi Constantinopolitani, Nicolai Cabasilae, Maximi monachi, Bessarionis cardinali, ed. G.
Morell, Paris, 1560, in folio 11+210 p., apud. Diac. Ioan Ică jr., De la Dionisie Areopagitul..., nota 2, pag. 176.
este publicată la Augsburg ediția princeps a Mistagogiei maximiene de către David Hoeschel.
Ediția era prefațată de corespondența lui Heoschel cu Maximos Margunios, un celebru umanist
grec. Se pare că ediția publicată de Heoschel își are rădăcinile într-un codice descoperit de el în
biblioteca din Augsburg, un text stabilit de Margunios. Din „ramura veche” a celor trei
manuscrise care transmit Mistagogia, eruditul grec Margunios a avut acces doar la două dintre ele
și anume: la un codice din biblioteca mănăstrii Patmos și la o copie veche a „corpusului
constantinopolitan”. Se pare că i-a lipsit cea de-a treia ramură „italiotă” pentru ca lucrarea să fie
considerată perfectă.
Ediția Margunios-Hoeschel va fi retipărită în 1624 și 1654 la Paris de către Fronton du
Duc în Bibliotheca Veterum Patrum. În anul 1675 François Combefis tipărește în două volume
operele complete ale Sfântului Maxim, ediție ce va fi republicată de J. P. Migne în faimoasa serie
Patrologia Graecae cursus completus.24
În secolul al XX-lea, baza studiilor maximiene a fost textul Margunios-Hoeschel-
Combefis. Atunci apar traducerile în limbile moderne: italiană, (R. Cantarella, în volum în 1931)
franceză, (M. Lot-Borodine, 1936-1938 în serial în revista „Iérnikon”).25
În limba română textul „Mistagogiei” a fost tradus de părintele Dumitru Stăniloae și
publicat la Sibiu în anul 194426. Un aspect mai puțin cunoscut este faptul că părintele Stăniloae a
redactat o serie de comentarii și note explicative care, împreună cu traducerea „Mistagogiei”
realizată de filosoful grec Ignatios Sakalis și sub atenta îngirjire a patrologului Panayotis Nellas,
apar în primul volum din seria Epi tas pigas (la izvoare), în limba neogreacă la Atena (1973). În
acest volum se menționează faptul că textele părintelui profesor prezentate în neogreacă au fost
traduse din limba fraceză27. Textele editate la Atena sunt rezultatul unei duble traduceri, inițial au
fost traduse în limba română, apoi în franceză, iar din franceză în neogreacă. Textul din limba
franceză prezintă completări și corecturi ale părintelui Stăniloae, iar documentul identificat
conține trei texte în limba franceză:
1) „Saint Maxime le Confesseur. La vie, les écrits; la pensée théologique et spirituelle”;
2) „Le contenu de la Mystagogie”;
24
Diac. Ioan Ică jr, De la Dionisie Areopagitul..., pp.176-177.
25
Ibidem, pag. 177.
26
Revista teologică, Sibiu, Academia Teologică Andreiană, XXXIV (1944), nr 7-8, pp. 335-356, cu titlul „Cosmosul
și sufletul, chipuri ale Bisericii”.
27
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, traducere, introducere și note de părintele profesor Dumitru Stăniloae,
ediție îngrijită de Pr. Alexandru Atanase Barna, publicat cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, EIMBOR, București, 2017, pp. 5-7.
 3) „Notes sur la Mystagogie du Saint Maxime le Confesseur”, conținând 84 de note
ample, numerotate de mână de mai multe ori și recorectate28.
În limba română, pe lângă traducerea părintelui Stăniloae (republicată în anii 2000 și
2017), s-au mai ocupat de „Mistagogia” arhid. prof. dr. Ioan Ică jr. în volumul „De la Dionisie
Areopagitul la Simeon al Tesalonicului - integrala comentariilor liturgice bizantine, studii și
texte”, Sibiu, ed. Deisis, 2011, pp. 203-23929 și pr. conf. dr. Ciprian Streza în volumul „Realism
și simbolism liturgic în Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul”, text, traducere, comentariu
teologic, ed. Universității „Lucian Blaga” și ed. Andreaiană, Sibiu, 2009, pp. 25-123.
Textul „Mistagogiei” Sfântului Maxim a mai fost editată și în limba franceză de către C.
Boudignon, La „Mystagogie” ou30 traité sur les symboles de la liturgie de Maxime Confesseur,
Universite d”Aix-en-Provence, 200031 și C. G Sotiropoulos în limba greacă: Η μυσταγωγία του
αγίου Μαξίμου του Ομολογιτου. Εισαγωγή, κείμενων, κριτικον υπόμνημα, Atena, 1978, 1993.32

2.3 Sfânta Liturghie: baze maximiene pentru cateheza contemporană

2.3.1 Elemente pentru cateheze despre mișcările liturgice.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, în lucrarea Mistagogia, explică Sfânta Liturghie în legătură

cu opera mântuitoare. Opera mântuitoare înseamnă toată viața și activitatea Domnului nostru
Iisus Hristos culmitate cu Pătimirile Sale, Moartea pe Cruce și Învierea din morți. Pentru noi
participarea la Sfânta Liturghie a devenit ceva firesc, iar din această cauză raportarea noastră la
ea poate fi superficială. Începând cu venirea noastră la biserică (clerici și mireni) și până la
cântarea „Unul Sfânt” parcurgem un drum duhovnicesc spre înțelegerea, pe măsura străduinței, a
tainelor dumnezeiești ce se petrec în cadrul Sfintei Adunări. În procesul de înțelegere străduința
noastră de a ne despătimi reprezintă un aspect foarte important.
28
În ediția neogreacă, nota 18 a fost împărțită în două note distincte, ceea ce explică diferența dintre ediția de la
Atena și manuscrisul francez, Pr. Alexandru Atanase Barna, nota 7 la Mistagogia, EIMBOR, 2017, pag. 16.
29
Traducerea se mai găsește și în Arhid. Prof. dr. Ioan Ică jr, „Inițiere în misterul bisericii pentru monahi din Africa
bizantină în anii 630 - Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul: textul critic și o nouă traducere”, în Tabor, V,
2012, 10, ian, pp. 15-36.
30
De pus accentele
31
Altă ediție: C. Boudignon, Maximi Confessoris Mistagogia (Corpus Christianorum. Series Graeca 69), Turnhout,
Brepols, 2011.
32
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, traducere din limba greacă veche și note de Laura Enache,
studiu introductiv, indici, bibliografie și note de pr. Dragoș Bahrim, tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului
Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ed. Doxologia, Iași, 2012, pag. 275.
 De ce am ales să vorbim despre mișcările liturgice? Fiindcă sunt un lucru care e vizibil la
îndemna oricui, dar trece neobservat. Mișcările liturgice reprezintă totalitate actelor și gesturilor
pe care le săvârșesc slujitorii altarului în cadrul slujbelor bisericești. Spre exemplu: cădirea,
intrarea preotului/arhiereului în biserică, ieșirea cu Sfânta Evanghelie, ieșirea cu cinstitele daruri
etc.

Î: Care este sensul actelor liturgice?

R: Fiecare act liturgic, pe lângă dimensiunea practică, are un înțeles duhovnicesc.

Înțelesul duhovnicesc al actelor liturgice responsabilizează modul în care noi ne raportăm la ele.

Î: Care este primul act liturgic?

R: Primul act liturgic, atât pentru preoți, cât și pentru mireni, este chiar intrarea în sfânta
biserică.

Î: Ce ne spune Sfântul Maxim despre intrarea preotului/arhiereului în biserică?

R: „Prima intrare a arhiereului în biserică la sfânta adunare este chipul și icoana primei
veniri în lume a Fiului lui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin trup. Prin aceasta,
El a eliberat și răscumpărat firea oamenilor, robită stricăciunii și vândută prin ea însăși morții, în
urma păcatului, și stăpânită silnic de diavol, plătind toată datoria pentru ea ca un vinovat Cel
nevinovat și fără de păcat. Astfel a readus-o la harul împărăției de la început, dându-se pe Sine
preț de răscumpărare și schimb pentru noi și punând patima Sa de viață făcătoare ca leac de
vindecare a patimilor noastre, pricinuitoare de stricăciune, și ca mijloc de mântuire a întregii
lumi.
Iar prin intrarea arhiereului în hieration și prin urcarea pe tronul preoțesc se închipuie
simbolic înălțarea și reașezarea Aceluia în ceruri și pe tronul mai presus de ceruri, după
petrecerea în lume.”33

Î: Care este înțelesul duhovnicesc al intrării clericilor și a credincioșilor din cadrul Sfintei
Liturghii?

33
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, traducere, introducere și note de preot profesor dr. Dumitru Stăniloae,
ediție îngrijită de pr. Alexandru Atanase Barna, publicat cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, EIMBOR, București, 2017, pp. 125-126.
 R: În viziunea Sfântului Maxim, fiecare element component al actului liturgic are o
semnificație duhovnicească pusă în legătură cu opera de mântuire a Mântuitorului Iisus Hristos.
Astfel prima intrare din cadrul Sfintei Liturghii ne aduce aminte de întruparea Domnului prin
care el ne-a eliberat din robia păcatului. Prin căderea lui Adam păcatul s-a transmis din generație
în generație, ajungând să stăpânească firea oamenilor. În imnografia bisericească găsim referiri
dese cu privire la „zapisul ”34 păcatelor noastre șters de Mântuitorul, între care: „Cel ce în ziua și
în ceasul al șaselea pe cruce ai pironit păcatul cel cu îndrăzneală făcut de Adam în rai, și zapisul
greșalelor noastre rupe-l, Hristoase Dumnezeule, și ne mântuiește pe noi” 35. Deși nevinovat, El
moare pentru noi, cei vinovați. Prin Pătimirea lui Hristos noi primim tămăduirea patimilor
noastre. Intrarea arhiereului în sfântul altar și așezarea acestuia pe tronul preoțesc reprezintă
înălțarea și șederea de-a dreapta Tatălui, dar și încheierea operei de mântuire, împreună-
petrecerea cu oamenii a lui Hristos36. Întreaga activitate a Mântuitorului este actualizată încă din
începutul dumnezeieștii Liturghii. Mai departe Sfântul Maxim merge în profunzime cu
simbolistica primei intrări, asemănând-o cu virtuțile sufletului.

Am vorbit în introducerea noastră despre opera mântuitoare a Domnului Hristos și am

văzut cum, în viziunea Sfântului Maxim, fiecare element constitutiv al Sfintei Sinaxe are legătură
cu activitatea Mântuitorului. Mai departe pentru a ne putea dezlipi de cele pământești
Mărturisitorul ne propune o paralelă între prima intrare a noastră în sfântul locaș și virtuțile
sufletului. Virtuțile sufletului reprezintă în general, viața noastră duhovnicească, iar expresia cea
mai clară a unei vieți duhovnicești o reprezintă rugăciunea curată.

Rugăciunea curată ne poate aduce privirea „cu ochii minții” nu cu ochi trupești, dar și
raportarea noastră corectă, la Sfânta Liturghie. În mod concret, viața duhovnicească implică: un
program de rugăciune foarte bine delimitat de alte activități, un program de lectură
duhovnicească, (colecția filocaliile reprezintă un reper în materie de lectură duhovnicească) și o
împărtășirea cât mai deasă. Putem spune că în acest moment apare și firească întreabare: Cum
putem face acest lucru în societatea noastră? Pentru că în vremea Sfântului Maxim oferta
societății era mai mică, posibilitățile de petrecere a timpului liber erau mai limitate. Triada
34
Conform dex, zapis are sensul de dovadă, document; https://dexonline.ro/definitie/zapis, accesat la data de
18.03.2020.
35
De pus nota din ceaslov, ceasul al 6lea.
36
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, tipărit cu binecuvântarea
Preafericitului părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, introducere, traducere, note și două studii de
pr. prof. Dumitru Stăniloae, EIMBOR, București 2000, pp. 28-29.
enumerată mai sus poate fi îmbunătățită cu o activitate care se poate realiza extrem de greu și
anume paza minții. Această activitate implică un efort foarte mare din partea noastră, implică
toate puterile noastre sufletești, pentru că având o afertă tot mai vastă ne este foarte greu să ne
ținem minte atentă la rugăciune. Ce putem face în sens practic? Să ne supraveghem noi înșine
modul în care ne vine un gând cum îl primim și spre ce direcție ne îndreaptă. În acest sens este
foarte actual ce ne spune Mărturisitorul și anume privirea cu „ochii minții” prin dezlipirea de cele
pământești. În vremea cât stăm în biserică la sfintele slujbe mintea să se ocupe cu rugăciunea
minții, spusă poate mecanic la început dar care poate fi îmbunătățită de la o participare la slujbă
la alta. Vom vorbi într-o întâlnire viitoare mai pe larg despre rugăciunea inimii.

Î: Ați văzut că fiecare act liturgic are legătura cu opera de mântuire, se pune problema care este
legătura dintre virtuțile sufletului și opera mântuitoare a lui Hristos?

R: Există o legătură foarte strânsă între virtuțile sufletului și opera mântuitoare a lui Hristos,
deoarece, pentru înțelegerea tainelor dumnezeiești ce se petrec în cadrul sfintei Liturghii, este
necesară privirea cu „ochii minții” spre sensul primei intrări și dezlipirea de cele pământești.
Intrarea în biserică să fie cu suflet plin de dragostea lui Hristos care, o dată cu intrarea în sfântul
locaș, să lase în urmă toate lucrurile lumești cele trecătoare, alipindu-se cu duhul de Cuvântul în
Care nu este nicio tulburare. Intrând cu sufletul curățit de patimi putem înțelege, conduși de
Cuvântul, sensul operei de mântuire arătată prin Lege și Prooroci 37. Ne amintim aici de cuvântul
Domnului din Evanghelia după Ioan: „Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață
veșnică” (Ioan 5, 39).

Î: Cum putem înțelege mai bine opera mântuitoare a lui Hristos?

Pentru a înțelege mai bine opera de mântuire este important să înțegem care este diferența
între dogma distantă, separată de Dumnezeu sau izolată, și trăire, precum și legătura dintre ele.
Cunoașterea poruncilor este necesară, dar nu este de ajuns pentru a-L înțelege pe Dumnezeu. Ne
amintim de pilda spusă de Domnul în care un tânăr bogat avea o viață curată și respecta cu
strictețe poruncile, dar nu înțelegea sensul profund al acestora, care implică și împlinirea lor, a
tuturor. Domnul le spunea iudeilor, dar este valabil și pentru noi, că cine încalcă o poruncă le

37
Ibidem, pag. 36.
încalcă pe toate. Adevărul este în lucruri/fapte, nu în cuvinte. Hristos Însuși putea să ne trimită
doar o carte în care să fie cuprinsă învățătura Sa, dar nu a făcut asta, ci S-a Răstignit, a murit, a
înviat, a făcut fapte concrete, iar participarea la Sfânta Liturghie este un fapt concret.

Î: La ce face referire Sfântul Maxim când folosește sintagma „virtuțile sufletului”?

R: „Privește, așadar, tu cel ce ți-ai câștigat adevărata iubire a înțelepciunii lui Hristos, cu
ochii minții la prima intrare a sfintei adunări de la rătăcirea și tulburarea din afară a celor
pământești”38.

Î: Cum putem reuși să ne dezlipim de tulburarea celor din afară? De cele pământești?

R: Cum siguranță am auzit cu toții despre colecția Filocalia. Titlul complet al Filocaliei
este Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți,
lumina și desăvârși. Extragem din titlu trei etape necesare urcușului nostru spre dezlipirea de cele
pământești și anume curățirea de patimi, luminarea (dobândirea rugăciunii inimii) și desăvârșirea.

Î: Care este rădăcina patimilor?

R: Rădăcina lor este alipirea minții față de cele din afară. Patimile nu au existență de sine,
ci, așa cum spune și Sfântul Maxim, sunt o întrebuințare greșită a puterilor noastre 39.
Caracteristica esențială a patimilor este setea nestăpânită cu care cel stăpânit de ele le caută, sete
îndreptată într-o direcție greșită. Patima, o dată consumată, nu îți aduce împlinirea sperată, pentru
că singura împlinire a omului se află în Dumnezeu. Prin patima lăcomiei pântecelui stomacul
omului se transformă într-o mare care nu mai poate fi umplută. Această viziune a Sfântului Nil
Ascetul se poate aplica la oricare patimă.

Î: Care este motivul pentru care patimile nu îl pot împlini pe om?

R: Pentru că dorința pătimașă se îndreaptă spre obiecte – desfrântul vede în persoana de

lângă el „obiectul” lui de plăcere –, iar obiectele sunt finite. Omul pătimaș, în viziunea Sfântului
Maxim, își ocupă timpul cu nimicul, pentru că o dată ce a „consumat” obiectul patimii, acesta se
transformă în nimic40. Setea de infinit a omului se explică prin aceea că omul, având o natură

38
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit.(ediția 2017), pp. 134-135.
39
De pus nota din filocalia a 2a.
40
Lector dr. Adrian Lemeni, Elemente esențiale ale spiritualității creștine (note de curs) https://litere.uvt.ro/litere-
old/pdf/formare-duhoviceasca-an-2-sem-1.2503201401.pdf , p. 3, accesat la data de 10.03.2020.
spirituală, tinde spre infinit, spre Dumnezeu, însă prin patimi această sete este întoarsă de la
Dumnezeu spre lume41.

Î: Cum se poate omul despătimi?

R: Este important să precizăm faptul că lupta pentru despătimire necesită efortul omului,
dar și lucrarea Duhului Sfânt. Pentru a scăpa de patimi avem nevoie de luminarea minții prin care
mintea se întărește și se reorientează spre Dumnezeu. Darurile Duhului Sfânt ne susțin în lupta
noastră cu patimile. Acestea sunt: duhul temerii – prin teama de Dumnezeu –, care are ca efect
părăsirea păcatului, urmat de duhul tăriei, care ne ajută în săvârșirea faptelor bune și de duhul
sfatului ce ne ghidează, arătându-ne cum să împlinim poruncile dumnezeiești; duhul științei, care
ne învăță cum să săvârșim binele în mod practic și duhul cunoștinței, ne descoperă sensul adânc
al virtuților.42

Î: Cum se manifestă efortul omului în lupta pentru despătimire?

R: Prin rugăciune, post, milostenie, trezvia minții, pocăință. După cum am precizat și
înainte, în prima etapă patima se manifestă în mintea omului prin gândul de a face un păcat, de
aceea este foarte importantă paza minții, iar paza minții se poate face doar prin rugăciune
neîncetată, prin rugăciunea inimii.-În măsura în care credincioșii sunt receptivi la cateheză, putem
continua acest șir de întrebări despre despătimire cu o scurtă paranteză despre cea mai la
îndemână lucrare, anume rugăciunea inimii-.

Î: Ce este rugăciunea inimii?

R: Rugăciunea inimii, sau rugăciunea minții cum mai este numită, își are originea în
cuvântul Sfântului Apostol Pavel care ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat 43. Ea presupune rostirea
neîncetată a numelui lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe
mine păcătosul”. La început, pentru a lucra rugăciunea, este nevoie să te străduiești să o spui cu
gura fără oprire44. După o perioadă în care te străduiești să o spui și să-ți păstrezi mintea la ea,
neluând seamă de gândurile care încearcă să te împrăștie, ea coboară în inimă, iar, odată coborâtă
în inimă, omul nu se poate înșela, pentru că rătăcirea este proprie minții. Prin imaginație mintea
41
Ibidem, pag. 4.
42
Ibidem, p. 7.
43
1 Tesaloniceni 5, 18.
44
Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, traducere de pr. dr. Constantin COMAN, ed. „Bizantină”, București,
1995, pag. 23.
se rătăcește foarte ușor.45 Sfântul Maxim face o comparație între mintea și sufletul care se roagă
împreună cu dialogul dintre mire și mireasă. „Mintea care, în vremea rugăciunii, intră în suflet, va
fi precum mirele ce stă de vorbă cu mireasa sa în odaia de nuntă. Iar cea care nu e lăsată să intre
stă afară suspinând: Cine mă duce pe mine înăuntrul cetății? Sau: Cine mă va călăuzi până acolo,
ca să nu văd, la vremea rugăciunii, deșertăciunile și nebuniile lor mincinoase?”46
Prin cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumneze” mintea se îndreaptă spre cele
nemateriale, apoi, întorcându-se spre sine prin cuvântul „miluiește-mă”, gândește că nu ar putea
trăi fără să nu se roage47. În viziunea starețului Vasile de la Poiana Mărului, „practica mentală”,
așa cum numește el cel mai des rugăciunea inimii, din punct de vedere al structurii ei, își are
originea în cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice: „Dar în biserică vreau să grăiesc cinci
cuvinte cu mintea mea ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I
Corinteni 14, 19)48. Auzind toate acestea am fi tentați să credem că rugăciunea inimii se adresează
doar monahilor sau pustinicilor aflați „în colțul unei chilii singuratice”, însă nu este așa, ci ea se
adresează tuturor: clerici și mireni, din orice loc și în orice împrejurare, pentru că ea „a înflorit
chiar în mijlocul cetății împărătești (...), chiar patriarhii Constantinopolului (...) Ioan Hrisostom,
Fotie, Calist (...) fiind lucrătorii și învățătorii ei”49.

Î: Ce simbolizează intrarea credincioșilor în biserică?

R: În sens general, Sfântul Maxim ne spune: „Intrarea poporului, care se face odată cu a
ierarhului, în biserică, înseamnă întoarcerea necredincioșilor de la neștiință și rătăcire la
cunoașterea lui Dumnezeu și mutarea credincioșilor de la păcat și necunoștință la virtute și
cunoștință.”50

Î: Există vreo diferență între credincioși și necredincioși?

R: Când se referă la toți oamenii, Mărturisitorul face deosebire între „necredincioși” –

adică cei care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu –, și „credincioșii” care, deși l-au cunoscut pe

45
Ibidem, pp. 172-173.
46
Mica filocalie a rugăciunii inimii, prezentare, note și comentarii Jean GOUILLARD, traducerea Ilie și Ecaterina
ILIESCU, editura „Herald”, București, 1979, pag. 130.
47
Ibidem, pag. 230.
48
Dario RACCANELLO, Rugăciunea lui Iisus în scrierile starețului Vasile de la Poiana Mărului, traducere de
Maria-Cornelia OROS și arhid. Ioan ICĂ jr., editura „Deisis”, Sibiu, 1996, pag. 94.
49
Ibidem, pag. 127.
50
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op.cit.(ediția 2017), pag. 126.
Dumnezeu, au căzut și au păcătuit. Prin această diferențiere nu aduce cuiva întâietate. Pentru
fiecare dintre cele două categorii de persoane intrarea în biserică este începutul unei noi vieți.
Perspectiva maximiană de raportare la oameni este foarte importantă pentru că ne atrage atenția
asupra faptului că în fața lui Dumnezeu cu toții suntem egali. Faptul că am avut șansa de a ne
naște într-un mediu preielnic nu ne îndreptățește să îi privim diferit pe cei care încă nu L-au
cunoscut atâta timp cât nici noi suntem desăvârșiți. Este foarte grăitor, în acest sens, două texte
din epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel: „Primiți-l pe cel slab în credință fără să-i
judecați gândurile” (14, 1), și „Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Căci toți ne vom înfățișa
înaintea judecății lui Dumnezeu(...) Deci să nu ne mai judecăm unii pe alții” (Romani 14, 13)51.

Î: Dar în sens personal?

R: În sens personal înseamnă trezirea din somnul păcatului spre lucrarea virtuților. Ne
atrage atenția un pasaj: „a se lăsat stăpânit de bunăvoie”; din acesta putem foarte ușor afla cine
este vinovatul pentru păcatele noastre – chiar noi înșine. Perspectiva aceasta este destul de dură,
deoarece Sfântul Maxim nu spune, din cauza contextului, a vremurilor, cum suntem adesea noi
tentați să spunem, ci este foarte direct fără a lăsa nicio „porțită”vreunei scuze. Intrând în biserică
ne arătăm disponibilitatea de părăsi păcatul și de a ne îndreptăm spre lucrarea virtuților. Dar
fiecare participare la Sfânta Liturghie implică păstrarea stării de pocăință și după terminarea
slujbei. Starea de pocăință este necesar să devină un firesc al vieții noastre. După ce am ieșit de la
slujbă oamenii din jurul nostru să simtă căldura dragostei noastre pentru ei; altfel spus,
comportamentul nostru să fie în acord cu starea de pocăință.

Î: Cum se aplică perspectiva maximiană la viața noastră de astăzi?

R: „Fiindcă tot omul, fie ucigaș, fie desfrânat, fie fur, fie îngâmfat, fie mândru sau
înjurător, sau lacom, sau iubitor de arginți, sau bârfitor, sau neuitător de rău, sau ușor de mișcat
spre mânie și furie, sau vorbitor de rău, sau semănător de vrajbă, sau șoptitor, sau pizmaș, sau
bețiv și rău, simplu vorbind, ca să nu mai lungesc cuvântul numărând toate felurile păcatului,
orice om care, fiind stăpânit de oricare păcat, încetează pe urmă de a se lăsat stăpânit de bunăvoie
de o asemnea deprindere și de a mai lucra cu intenție potrivit cu ea, și își schimbă viața spre bine,

51
Biblia, de pus notă.
alegând virtutea în locul păcatului, orice astfel de om are să fie socotit că intră într-adevăr cu
Hristos Dumnezeul și arhiereul nostru la virtute, care, înțeleasă figurat, este biserica.”52

Î: Ce înseamnă „intră într-adevăr cu Hristos”?

R: Pentru a ne uni cu Hristos este necesar să ne arătăm disponibilitatea noastră de a-L

primi în viața noastră, iar acest lucru se realizează prin spovedanie deasă, prin părăsirea păcatului
și unirea reală cu Hristos prin Sfânta Euharistie. Din literatura filocalică aflăm că păcatul își are
rădăcina în mintea noastră. Mintea omului are nevoie ca mereu să fie ocupată cu ceva, astfel că ea
nu se liniștete până nu se unește cu Hristos, Cel care este totul în toate și în El mintea își găsește
odihna53.

Între mișcările liturgice intră și „strigările păcii” așa cum au fost numite de Sfântul
Maxim. Înainte de citirea unui fragment biblic, prochimen, apostol, evanghelie, preotul rostește
următorul îndemn „Să luam aminte! Pace tuturor”. V-ați întrebat vreodată de ce este nevoie de
această atenționare? Sau care este înțelesul duhovnicesc al păcii. În Sfânta Liturghie auzim de
mai multe ori îndemnul păcii: „Cu pace Domnului, să ne rugăm”; „pace ție celui ce ai binevestit”;
„cu pace să ieșim”; „Sfânta Jertfă în pace să o aducem”etc. Sfânta Liturghie sau Împărăția lui
Dumnezeu coborâtă pe pământ54este o slujbă a păcii. Întâlnirea de astăzi se va concentra pe
formula dinaintea rostirii pericopei Apostolice.

Î: Ce sunt „strigările păcii”?

R: „Prin strigările păciii, săvârșite dinlăuntrul ieraticonului la porunca arhiereului, la

fiecare citire, după precizarea acelui înțelept, se indică bucuria și laudele dumnezeiești aduse de
sfinții îngeri. Prin ele, Dumnezeu pune hotar luptelor purtate pentru adevăr împotriva puterilor
dușmane, împrăștiind nevăzutele îngrămădiri, dăruind pace prin desființarea trupului păcatului și
dând sfinților harul nepătimirii drept cunună a ostenelilor pentru virtute ca, părăsind lupta, să-și
îndrepte puterile sufletului spre cultivarea duhovnicească, adică spre dezvoltarea virtuților. Prin

52
Op. Cit. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia(ediția 2017), pp. 126-127.
53
Pr. Conf. Dr. Constantin COMAN, Erminia Duhului, texte fundamentale pentru ermeneutică duhovnicească, tipărit
cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, editura „Bizantină”,
București, 2002, pag. 268.
54
Formula de început de la Sfânta Liturghie „Binecuvântată este Împărăția”.
aceasta ei împrăștie oștile duhurilor rele, având căpetenie a luptei lor pe Dumnezeu și Cuvântul,
Care risipește meșteșugirile dușmănoase și greu de ocolit ale diavolului”55.

Am văzut că intrarea credincioșilor în biserică implică, în viziunea maximiană, și

părăsirea tuturor gândurilor lumești care, odată lăsate în afara bisericii, ne dau posibilitatea
înțelegerii cuvântului lui Dumnezeu-Cuvântul, Care urmează să ne fie adresat prin evanghelie.
Prin glasul preotului primim pacea lui Hristos care pune capăt luptelor împotriva patimilor. În
contextul unui război, semnarea tratatului de pace aduce cu sine încheierea războiului. Înainte de
sfintele pătimiri, Domnul le-a spus ucenicilor: „Pacea Mea dau vouă” (In 14, 27). Noi trebuie să o
cerem în vremea necazurilor. Primită în cadrul Sfintei Liturghii, trebuie să o păstrăm și să o
îmnulțim. Păstrarea echilibrului interior în vremea necazurilor este un semn că noi ne lăsăm în
mâna lui Dumnezeu56. Strigarea păcii marchează despărțirea oamenilor duhovnicești de lupta cea
împotriva patimilor și îndreptarea puterilor sufletești spre cultivarea virtuților. În urcușul nostru
duhovnicesc Îl avem pe Dumnezeu ca țintă și căpetenie. Ținta noastră nu mai este despătimirea,
ci cultivarea virtuților.

Î: Cât de importantă este proclamarea păcii?

R: Trebuie să precizăm că darurile pe care le primim în Biserică sunt ca urmare a păcii
încheiate de Domnul Hristos prin jerfa Sa răscumpărătoare, prin care a restabilit relația dintre
Dumnezeu și om. Prin El suntem în pace cu Dumnezeu. Prin pacea pe care o dă poporului din
înălțimea amvonului, preotul îl închipuie pe Domnul înălțat pe tron, dându-ne nouă pacea Lui.
Răspunsul poporului: „Și duhului tău” exprimă dorința ca pacea și unirea din sânul Sfintei Treimi
să ne unească între noi și cu Dumnezeu57.
Proclamarea și oferirea păcii este una dintre componentele esențiale ale cultului creștin.
Importanța acestei sintagme este întărită și de continuitatea ei istorică, acest obicei existând și în
vremea Sfântului Ioan Gură de Aur: „Și suindu-se lectorul, spune a cui este cartea” 58, dar și de
faptul că timp de câteva secole aici începea Liturghia. Azi putem spune că este partea centrală a

55
Sfântul Maxim Mărtusitorul, Mystagogia (ediția 2000), pp. 30-31.
56
Arhimandritul Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul, traducere din limba engleză de ierom. Rafail NOICA, editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 454.
57
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, traducere din greaca veche și note de Laura ENACHE,
studiu introductiv, indici, bibliografie și note de pr. Dragoș BAHRIM, tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului
Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ed. „Doxologia”, Iași, 2012, pag. 253.
58
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XIX la Faptele Apostolilor, Omilia 19, EPE 15, 564, cf. Protopresbiter Stefanos
ANAGNOSTOPOULOS, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii –Introducere Generală, trad. de pr. Victor
MANOLACHE, Editura „Bizantină”, București, 2005, p.138.
Liturghiei cuvântului. Sfântul Maxim continuă să mărturisească ceea ce îl învățase părintele său
duhovnicesc și ne spune că, în acest moment, sfinții primesc „harul nepătimirii”, iar în viziunea
părintelui Alexander Schememann, cântarea Aliluia, în care predomină melosul în detrimentul
logosului, are ca scop intrarea în realitatea supralumească a Împărăției. Rădăcina cuvântului
Aliluia, care este o cântare a veșniciei, este în limba ebraică, în traducere înseamnînd „Lăudați pe
Dumnezeu”59.
Î: Ce înseamnă Liturghia cuvântului?
R: Sfânta Liturghie poate fi împărțită în două părți. Prima parte, până la citirea
Evangheliei, se numește Liturghia cuvântului, deoarece până aici predomină lecturile biblice,
psalmii, Apostolul, pericopa evanghelică, iar în cadrul ei pot participa și catehumenii.
Catehumenii sunt cei care sunt învățați despre credința ortodoxă și care se pregătesc pentru
botez60. Apoi în partea a doua a Liturghiei, numită Liturghia credincioșilor, pot participa doar cei
care sunt botezați.
Î: Ce semnificație are închidere ușilor bisericii?
R: „Închiderea ușilor sfintei biserici a lui Dumnezeu, care se face după sfințita citire a
Sfintei Evanghelii și după scoaterea catehumenilor, arată trecerea celor pământești și intrarea
viitoare a celor vrednici în lumea inteligibilă sau la ospățul cel de nuntă al lui Hristos, după acea
despărțire înfricoșată și sentință și mai înfricoșată; de asemenea, lepădarea desăvârșită a lucrării
rătăcite de simțiri.”61
Î: Închiderea ușilor bisericii are și un sens practic?
R: Da, în sens practic închiderea ușilor bisericii se făcea în vechime pentru a se asigura că
nimeni dintre cei nebotezați nu rămâne la dumnezeiască jertfă. Ușile nu se închideau pentru că
cei nebotezați ar fi fost nevrednici sau că jertfa tainică era adresată doar celor aleși, ci pentru că
cei nebotezați nu înțelegeau ce se întâmplă, dar mai ales nu puteau să se împărtășească. În
Biserica primară fiind foarte mulți credincioși și un număr restrâns de slujitori, pentru o provincie
era greu să se țină o evidență strictă a celor care participau la sfânta adunare, astfel la cuvintele
preotului „Cei chemați ieșiți”, catehumenii părăseau biserica, iar înainte de Crez se întărea
îndemnul prin cuvintele adresate de data aceasta ipodiaconilor: „Ușile, ușile! Cu înțelepciune să

59
Alexandre Schmemann, Euharistia, Taina Împărăției, trad. Pr. Boris RĂDULEANU, Ed. „Anastasia”, București,
1993, pag. 80.
60
Pr. Ciprian Florin Apetrei, Catehumenii, https://ziarullumina.ro/theologica/catehumenii-147868.html, accesat la
data de 12.03.2020.
61
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia (ediția 2017), pp. 130-131.
luăm aminte!” pentru a păzi ușile bisericii „ca nu cumva să intre un necredincios sau neiniţiat. Şi
dacă vine vreun frate sau soră din altă parte, având scrisoare de recomandare, diaconul să
cerceteze starea lor, ca nu cumva să fie întinaţi în vreo erezie”62.

Î: Ce înseamnă în sens duhovnicesc închiderea ușilor bisericii?

R: Închiderea ușilor bisericii este momentul în care se marchează trecerea din cele
pământești și intrarea în taina cinei lui Hristos, așadar lepădarea de cele supuse simțurilor este o
condiție esențială în trăirea ospățului celui tainic, după cum spune cântarea Heruvicului din Joia
mare a „Cinei tale celei de taină”. Scoaterea în afară a catehumenilor poate fi asemănată cu
judecata universală, când se vor despărți cei drepți de cei păcătoși. În acest sens ne amintim de
Pilda celor chemați la cină când Stăpânul îl vede pe unul dintre cei prezenți la ospăț fără haină
potrivită și le poruncește slujitorilor să-l scoată legat afară. Vedem de aici că invitația la cina
Domnului este pentru noi toți indiferent de rang, funcție, loc ocupat în societate. Importantă este
starea noastră sufletească63. Catehumen este orice gând îndreptat spre cele pământești. Slujitorii
care îi despart pe credincioși de catehumeni sunt asemenea îngerilor care vor despărți, la a doua
venire a Mântuitorului, pe cei de-a dreapta de cei de-a stânga.

Î: Ce înseamnă haina de nuntă?

R: Haina de nuntă reprezintă toate faptele noastre, bune sau rele. Ne amintim în acest sens
de frumoasa cântare din săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului „Cămara Ta, Mântuitorul
meu, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am că să intru într-însa”. În parcursul nostru de
înțelegere a tainelor celor dumnezeiești ce se petrec în Sfânta Liturghie remarcăm un aspect
foarte important și anume necesitatea curăției sufletești. Dacă până la momentul despărțirii
catehumenilor de credincioși vorbim despre lupta împotriva patimilor, părăsirea patimilor la
intrarea în biserică, împăcarea cu Dumnezeu prin primirea păcii, acum suntem într-un moment
decisiv, deoarece nu mai putem vorbi despre vreo luptă, ci de momentul încununării pentru cei ce
s-au nevoit împotriva patimilor și au biruit.
Înțelegerea deplină sau neînțelegerea momentelor-cheie care urmează în cadrul Sfintei
Liturghii ține de cât de mult ne-am îndreptat atenția, în perioada dintre ultima Sfântă Liturghie la
62
Pr. Ciprian Florin Apetrei, Ușile, ușile! Cu înțelepciune să luăm aminte! https://ziarullumina.ro/theologica/usile-
usile-cu-intelepciune-sa-luam-aminte-147039.html, accesat la data de 12.03.2020, ora 12:41.
63
Cuvânt extras din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Predici, trad. din lb. rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 245-248.
care am participat și Liturghia la care participăm acum, de la pământești către cele cerești. Îl
putem vedea cu ochii sufletești pe Însuși Hristos, sub forma pâinii și a vinului, sau putem vedea
doar cu ochii trupești pâine și vin. „Nepăsarea” față de Dumnezeiasca Euharistie din cauza
obișnuinței noastre de a participa ca un catehumen, în sensul neînțelegerii tainelor dumnezeiești,
sunt consecință a atașamentului pe care îl manifestăm față de cele pămânești, iar înțelegerea
superficială a Sfintei Liturghii este o consecință firească. În acest sens ne amintim de Imnul
Heruvic ce se cântă în Sâmbăta Mare: „Să tacă, deci, tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu
cutremur, și nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul împăraților și Domnul
domnilor merge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor”. Iar în contextul apropierii
Sfintelor Pătimiri, Domnul, luând cu Sine pe Petru și cei doi fii ai lui Zevedeu, merge să se roage
și se mâhnește când află că ucenii săi nu au putut priveghea împreună cu El în rugăciune măcar
un ceas, deși ei erau gata - după spusele lor, Petru mai ales - ca să-și pună sufletul pentru Hristos.
Domnul îi îndeamnă pe ucenici, dar și pe noi, să priveghem pentru a nu fi biruți de ispite.
Cunoscându-ne neputința, să nu ne mândrim, ci să ne rugăm, ca să nu fim biruți de ispite64.

Î: Sfântul Maxim aseamănă despărțirea credinicioșilor de catehumeni cu Judecata universală

când spune „după acea despărțire înfricoșată și sentință și mai înfricoșată”. Deci ce este Judecata
universală?
R: Găsim o descriere amănunțită a judecății universale în periocopa evanghelică ce se citește
în duminica a treia din perioada Triodului, numită și a Înfricoșătoarei Judecăți, în care Domnul
Hristos ne arată lămurit cum se va face aceasta și care este criteriul principal, și anume: faptele
milosteniei față de aproapele (Matei 25, 31-46). Cărțile conștinței noastre se vor deschide și în ele
se va putea citi fără greșeală faptele pe care le-am săvârșit, mândria, slava deșartă, invidia, sau
iubirea, smerenia, bunătatea. Pentru cei care au cultivat binele, când se vor deschide cărțile
conștiinței va străluci lumina lui Hristos, iar ei vor fi asemenea Celui Preaînalt (Is. 14, 14)65.
Pentru unii, obișnuiți cu un Dumnezeu al iubirii, al milei, ar putea părea că această ipostază
de Judecător nu e în concordanță cu celelalte atribute ale lui Dumnezeu, și mai ales cu cel de
Preamilostiv, Care îi iartă pe toți cei care se pocăiesc. Este adevărat, îi iartă pe toți cei care se
64
Sfântul Teofilact Arhipiscopul Bulgariei, Tâlcuire la Sfânta Evenghelie după Matei, tipărit cu binecuvântarea
Preasfințitului Părinte Galaction, episcopul Alexandriei și Teleormanului, ed. „Sophia” și ed. „Cartea Ortodoxă”
București, 2007, pag. 396.
65
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, 12, în traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru
Stăniloae, în colecția Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți,
lumina și desăvârși, volumul al VI-lea, ed. „Humanitas”, București, 1997, pp. 155-156.
pocăiesc, însă nu înseamnă că cei care nu se pocăiesc vor fi avea aceași soartă cu cei care își plâng
păcatele. Mila, iubirea și bunătataea lui Dumnezeu se împletesc cu dreptatea Lui 66. Bunătatea lui
Dumnezeu se îmbină perfect cu dreptatea Lui, altfel, dacă ar fi doar drept, nu am mai avea nicio
nădejde fiindcă suntem păcătoși, iar dacă ar fi doar bun ne-ar fi foarte ușor să-L disprețuim67.
Un aspect important al Judecății universale se referă la faptul că atunci vom fi judecați și
asupra impactulul faptelor noastre asupra celorlalți, așadar este extrem de important ca
înainte de săvârșirea unei fapte să ne gândim care va fi impactul acesteia și asupra celorlalți,
nu doar cum ne va afecta pe noi. Putem să ne imaginăm un ecran în care ne vedem pe noi
înșine, dar și pe ceilalți; faptele noastre, dar și efectul acestora pe termen lung asupra celor
din lume. Spre exemplu: cineva vine la noi deznădăjduit, căutând să vorbească cu cineva, să
se „agațe” de cineva care doar să-l asculte, iar noi ne arătăm indisponibili sau mult prea
ocupați pentru a-l asculta. Deznodământul în acest caz nu poate fi decât unul negativ. În
cartea Ecclesiastul, în capitolul al IV-lea, găsim un fragment în care ni se arată valoarea
prieteniei; „Este mai bine în doi, decât de unul singur, căci doi obțin o plată mai bună
pentru munca lor. Dacă unul dintre ei va cădea, celălalt îl va ridica, dar vai de cel care cade
și nu există un altul care să-l ridice” (Ecclesiast 4, 9-10).
Concluzii:
a) Închiderea ușilor bisericii are o dublă însemnătate, și anume practică și duhovnicească.
b) Sensul practic cu cel duhovnicesc nu se exclud, ci se completează. Dacă în sens practic
închiderea ușilor avea scopul de a-i înlătura pe cei care nu puteau să se împărtășească, în sens
duhovnicesc înseamnă despărțirea de gândurile pămânetești și înălțarea minții spre cele
dumnezeiești.
c) Sfântul Maxim aseamănă momentul despărțirii catehumenilor de cei credincioși cu
judecata universală.
d) Am aflat ce înseamnă Judecata universală, cum se va desfășura și care vor fi criteriile
acesteia.
e) Criteriile după care vom fi judecați sunt legate de atitudinea noastră față de aproapele.
Faptele despre care vom fi întrebați necesită un efort minim. Domnul nu ne cere să facem ospețe

66
Arhim. Vasilios BACOIANIS, Taine și descoperiri în Evangheliile duminicilor, trad. din limba greacă de Pr.
Șerban Tica, ed. „Tabor”, București, 2016, pag. 55.
67
ORIGEN, Omilii la cartea Prorocului Ieremia, omilia IV, cap. IV, trad. de Pr. prof. Teodor Bodogae, în colecția
PSB, vol. 6, ed. „IBMBOR”, București, 1981, pag. 371.
mari în care să-i hrănim pe toți nevoiașii pe care îi cunoaștem, ci din puținul nostru să-l ajutăm și pe
cel care are și mai puțin decât noi.
f) Înțelegerea tainelor dumnezeiești care se petrec în cadrul Sfintei Liturghii necesită, ca și
în cazul Judecății finale, un efort minim din partea noastră. În sens practic aceasta s-ar traduce prin
împărtășirea cât mai deasă cu Trupul și Sângele Domnului Hristos și prin efortul rugăciunii inimii
ca despătimire.

Ieșirea cu sfintele Daruri:

Î: Ce înseamnă, din perspectiva maximiană, vohodul mare?
R: „Intrarea Sfintelor și Cinstitelor Taine este începutul și sfârșitul, cum spunea acel mare bâtrân,
învățăturii celei noi, care ni se va împărtăși în cer, cu privire la iconomia lui Dumnezeu cea către
noi și descoperirea tainei mântuirii noastre, care se află în adâncurile nepătrunse ale ascunzimii
dumnezeiești”68.
În continuare Sfântul Maxim face apel la cuvântul scripturii pentru a ne ajuta să înțelegem
mai bine sensul intrării sfintelor taine. În Evanghelia după Matei și contextul în apropierea sfintelor
sale pătimiri Domnul le spune ucenicilor „Căci nu voi mai bea, zice către ucenicii Săi Dumnezeu și
Cuvântul, de acum din rodul viței, până în ziua aceea când îl voi bea pe el cu voi, nou, în împărăția
Tatălui Meu”(Matei 26, 29.) Ieșirea preotului se face în ecoul acestui pasaj care marchează trecerea
spre taina cea nepătrunsă și actualizarea jertfei Celui ce se aduce și este adus.
Î: Ce înseamnă sintagma „când îl voi bea pe el cu voi, nou în împărăția Tatălui Meu”?
R: Sintagma enunțată mai sus se referă la modul în care se va fi aflat trupul Domnului după înviere.
Hristos după învirea Sa din morți nu mai avea nevoie de hrană, totuși a mâncat și a băut pentru a-i
încredința pe ucenici despre învierea Sa. Domnul a băut vin și nu apă –arătându-ne materia din care
trebuie să săvârșim dumnezeiasca euharistie- cum trebuie să săvârșim - pentru a înlătura o
învățătură greșită, o erezie, când unii vor folosi doar apă pentru sfintele taine, prin întrebuințarea
vinului întărește afirmația „Din rodul viței” pentru că vița dă naștere vinului nu apei69.

68
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit. (ediția 2017), pag. 131.
69
Sfântul Ioan Gură de Aur, scrieri partea a treia, Omilii la Matei, PSB 23, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului
părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru,
EIBMBOR, București, 1994, pp. 884-885.
 O dată cu vohodul mare se marchează Începutul și Sfârșitul. Sfârșitul vieții noastre
pământești și Începutul vieții veșnice cu Dumnezeu în împărăția cerurilor. Cu acest moment putem
spune că ni se împărtășesc învățături noi cu privire la iconomia tainelor lui Dumnezeu, dar și cu
privire la taina mântuirii noastre aflată în adâncurile tainelor dumnezeiești. Hristos acoperit de
smerenie, pășește spre o Golgotă a compătimirii și spre un mormânt în care vrea să tragă viața
noastră cea veche70.
În sens eshatologic acest moment liturgic face trimitere la vița veșnică de la sfârșitul lumii.
Părintele Stăniloae, comentând acest pasaj din Sfântul Maxim, spune că bucuria deplină se va face
la sfârșitul veacurilor când bucuria noastră va fi deplină când ne vom întâlni cu toții în Împărăția lui
Dumnezeu. Atunci vom înțelege învățătura iconomiei lui Dumnezeu cu privirea la viața noastră în
mod deplin. Taina mântuirii noastre va fi cunoscută și descoperită în mod propriu sau deplin și vom
cunoaște mântuirea ca fiind dragostea și unirea dintre noi și Dumnezeu. În Epistola către Evrei
capitolul 11, Sfântul Apostol Pavel face o incursiune în istorie de la Avraam până la sfinții mucenici
din perioada primară concluzionând în capitolele 39-40, că „Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin
credință, n-au primit făgăduința. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu
ia fără noi desăvârșirea”, putem să facem un efort și să ne gândim la toți drepții care din veac au
biruit în luptele pe care le-au avut fiecare la timpul său și nu au primit răsplata pentru osteneala lor.
Cât de mare să fie răsplata pe care o așteaptă? Este descrisă foarte bine tot de Sfântul Pavel în I Cor.
2, 9 „Cele ce ochiul n-a văzut, zice, și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, care”. Aici
primim răspunsul la frămâântările noastre cum că avem multe necazuri și simțim că Dumnezeu nu
vede osteneala noastră și nu primim „plata”pentru ceea ce am lucrat. Gândindu-ne la sfinții care au
biruit cu mult înaintea noastră, stau și ne așteaptă ca și noi să biruim ca ei „să nu ia fără noi
desăvârșirea”. Fiindcă toți suntem un singur trup ei ne așteaptă și se bucură împreună cu noi pentru
biruințele noastre71.
Deși e puțin mai dificil, putem face un exercițiu de imaginație, gândindu-ne că suntem într-o
cursă, iar la linia finală ne așteaptă și ceilalți cu care au concurat ca să primim toți cununa biruinței.
În epistola către Efeseni capitolul al doilea, versetul 7 ne vorbește despre „Ca să arate în veacurile
70
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă, tipărit cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Teoctist, Patrirhul Bisericii Ortodoxe Române, ediția a II-a, EIBMBOR, București, 2004, pag.
376.
71
Sfântul Ioan Hristostomul, Arhiepiscopul Constantinopolului, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei,
expusă din însemnări după moartea lui de Constantin Presviterul Antiohiei, traducere din limba elenă, ediția Oxonia
1862, de Teodosie Athanasiu, Episcopul Romanului, ed. „Tipografia Cărților Bisericești”, București, 1923, pp.324-
325.
viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus”.
În al doilea paragraf citat din epistola către Efeseni vedem lămurit că în „veacurile viitoare” ni se va
descoperi iconomia mântuirii noastre dar și răsplătirea pentru faptele pe care le-am făcut. Cum
putem aplica acest paragraf la viața noastră? Atunci când avem în minte să săvârșim sau nu o faptă
ne gândim, analizăm puțin, și aici apare frica de răsplata pe care o vom primi pentru fapta
respectivă, și dacă fapta pe care dorim să o săvârșim nu este bună apare mustrarea conștiinței. În
acest verset Sfântul Apostol Pavel ne încredințează de darurile pe care le vor primi hristianii în
veacul viitor. „Întru Hristos Iiisus” înseamnă că cei care ne ostenim pentru cultivarea virtuților vor
primi aceleași bunătăți pe care le-a primit Hristos-Omul după învierea Sa din morți. Acum având
făgăduința că vom lua această slavă nemuritoare tot vom prefera slava lumii? Prin Dumnezeu
Cuvântul noi oamenii primim o cinste mai mare decât toate cetele îngerești72.
În societatea noastră aflată într-o continuă agitație cuvintele Sfântului Maxim ne îndeamnă
să părăsim cele ale lumii, ale societății, și să intrăm în duhul lui Hristos, în realitatea veșniciei. Am
văzut că nu mică este răsplata pe care vom primi și acest lucru, împreună cu Sfinții, reprezintă
încurajarea noastră spre a ne osteni mai mult. Un cuvânt care poate răspunde la întrebarea de ce
suntem așa neliniștiți îl găsim la Fericitul Augustin „căci ne-ai făcut pe noi pentru Tine și neliniștit
este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine”73.
Concluzii: a) Ieșirea cu Sfintele Daruri face trimitere la viața veșnică.
b) În viziunea maximinană la sfârșitul veacurilor, în cer, vom afla toate tainele iconomiei lui
Dumnezeu.
c) Paragraful biblic adus în discuție de Sfântul Maxim ne arată care este originea
elementelor folosite pentru Sfânta Împărtășanie. (apa și vinul) Prin aceast gest Domnul Hristos
anticipează răspunsul pentru cei care vor contesta aceste elemente.
d) Avem acum încredințarea că faptele noastre bune pe care le săvârșim sunt primite cu
multă bucurie de sfinții care ne așteaptă pentru a ne bucura împreună de bunătățile viitoare.

72
Fericitul Teofilact la Bulgariei, Tâlcuire la cele patrusprezece trimiteri, (Epistolele: A II-a către Corinteni,
Galateni, Efeseni, Filipeni și Coloseni), traduse în limba română de Veniamin COSTACHE, Mitropolitul Moldovei
și Sucevei, tipărit în zilele Majestății Sale, Iubitorului de Hristos, Carol I, Regele României, cu binecuvântarea și
apropbarea Sfântului Sinod al Sintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, ed. „Tipografia Cărților Bisericești”,
București, 1904, pag. 316.
73
Fericitul Augustin, Mărturisiri, traducere de Pr. prof. Nicolae BARBU, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 64,
EIBMBOR, București, 1985, pag. 63.
 e) În sens practic ne propunem să fim mult mai pragmatici și să nu ne lăsăm controlați de
cele pământești știind că „bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește” 74, iar înainte de
a săvârși o faptă să urmărim dacă conștința ne trimite semne că fapta noastră nu cumva e în
dezacord cu vocația noastră și anume desăvârșirea.
e) În final cuvântul Sfântului Maxim este ca o mângâiere pentru cei care nu înțelegem care
este originea neliniștii care ne tulbură sufletul. Liniștirea deplină va fi în veacul viitor când ne vom
bucura împreună cu toții sfinții în Liturghia veșnică. (Aici îi putem întreba pe credincioși cu ce idei
au rămas ei, în afara celor menționate, și cum vor aplica ce au învățat până la o întâlnire viitoare.)

2.2.3 Elemente pentru cateheză privind imnele liturghice

În sens general imnele liturgice reprezintă totalitatea textelor din cadrul slujbelor bisericești.
Ele pot fi întâlnite sub diverse forme: cântate, citite, rostite. Ele au fost alcătuite pentru a
înfrumuseța partea exterioară a cultului dar și pentru a ne ajuta să receptăm mai ușor învățătura de
credință transmisă sub forma unei melodii pe care o putem reține ușor. De-a lungul secolelor
imnografia a suferit multe modificări ajungând la forma actuală. În perioadele de tulburare ale
Bisericii imnele erau compuse cu un caracter apologetic sau didactic. De exemplu: troparul unui
sfânt rezumă viața acestuia în câteva cuvinte. („Fiu al Galileii și frate al lui Petru, dintre pescari în
Soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat, iar de la mormântul Tău din Patra
chemi popoarele la Dumnezeu75”). Am inclus între temele abordate, în cadrul întâlnirii despre
imnele liturgice, și tot ceea ce ține de lecturile biblice în cadrul cultului divin public. În demersul
nostru vom face referire la textele care ne sunt tuturor cunoscute și vom încerca ca împreună cu
viziunea maximiană despre imnele liturgice să ne formăm și noi o perspectivă asupra importanței
lor.
74
Rugăciunea a doua de la Taina Sfântului Maslu.
75
https://doarortodox.ro/2008/12/01/troparul-sf-apostol-andrei/, accesat la data de 18.03.2020.
 a) Lecturile biblice, Apostolul și Evanghelia
Î: Ce sunt lecturile biblice?
R: Lecturile biblice sunt texte din Vechiul și Noul Testament care se citesc/cântă în cadrul
slujbelor bisericești. De pildă, slujba Ceasurilor are în componența ei multe lecturi din Vechiul
Testament (Psalmii). Dintr-un izvor important pentru stabilirea componenței Liturghiei, datând din
veacul al II-lea, și anume Apologia I a Sfântului Iustin Martirul, aflăm că în acele timpuri în cadrul
Sfintei Litughii se citeau „din memoriile Apostolilor sau din scrierire profeților”. Acest ritual se
înscrie în categoria reminescențelor iudaice 76. Ne amintim aici și de momentul în care Domnul
Hristos s-a suit la Templu (Luca 4, 16-19) și i-au dat să citească, iar El a deschis la cartea prorocului
Isaia.

Î: De câte feluri sunt lecturile biblice?

R: Putem clasifica lecturile biblice, după modul cum s-au imprimat în cult, în trei categorii:
citite, rostite ecfonetic77, cântate. În categoria textelor biblice citite intră Psalmii, în a celor rostite
ecfonetic Apostolul și Evanghelia, iar în a celor cântate psalmii 102 și 145 din cadrul Sfintei
Liturghii, precum și chinonicul.

Î: Ce semnifică lecturile biblice în viziunea Sfântului Maxim?

R: „Citirile dumnezeiești ale presfintelor cărți spunea învățătorul că indică voile și sfaturile
dumnezeiști și fericite ale atosfântului Dumnezeu. Prin ele află îndatoririle pe care le avem de
îndeplinit, potrivit cu fiecare dintre noi, după puterea ce este înnăscută. De asemenea, învățăm legile
luptelor dumnezeiești fericite, după care războindu-ne ne învrednicim de cununile biruinței din
Împărăția lui Hristos.”78
Înțelegem că prin lecturile biblice Dumnezeu ne sfătuiește cum și ce putem face pentru a
îndeplini voia Lui. În Epistola către Romani Sfântul Apostol Pavel ilustrează foarte bine acest lucru:
„Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul. Şi cel ce
76
Preot prof. dr. Ene BRANIȘTE, Liturgica specială pentru facultățile de teologie, ediția a IV-a, retipărit cu
binecuvântarea Înaltpreasfințitului Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, ed.„Lumea credinței”, București, 2005, pag.
143.
77
Ecfonetic înseamnă rostirea cu voce înaltă, solemnă a unei periocope, apostolice sau evanghelice, unde pe
parcursul frazei modul de rostire este aproape recitat, iar pe la sfârșitul frazei se adaugă câteva ornamentații muzicale
pentru accentuarea unei informații importante sau a unei învățături. Un exemplu: „iar cel ce nu mănâncă să nu
osândească pe cel ce mănâncă” (Romani 14, 3). Sursa informațiilor: https://ziarullumina.ro/documentar/notatiile-
muzicale-bizantine-96114.html, accesat la data de 16.03.2020, ora: 12:35.
78
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia (ediția 2017), pag. 127.
mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru
Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu” (Romani 14, 6). Fragmentul se citește în
duminica lăsatului sec de brânză și cuprinde câteva îndemnuri atât pentru Postul Mare, cât și pentru
viața creștină în general. În vizunea părintelui Stăniloae 79, Sfântul Maxim face referire la câțiva
psalmi (91, 92, 94) care s-ar fi citit la începutul Liturghiei. Prin aceste lecturi se făcea cunoscută
voința lui Dumnezeu, dar și regulile pe care ar trebui să le urmărim în efortul nostru pentru
dobândirea virtuților.

Î: Știm că învățătura Domnului o precede pe cea a sfinților apostoli. De ce se citește mai

întâi apostolul și mai apoi Evanghelia?
R: În Sfânta Liturghie cele ce se săvârșesc ni se descoperă progresiv. În viziunea Sfântului
Nicolae Cabasila, „acelea pe ni le spune Însuși Domnul sunt o descoperire mai desăvârșită decât
cele pe care ni le transmit Apostolii”80.
Î: Prochimenul face parte din lecturile biblice?
R: Sigur că da. Prochimenul este reprezentat de un stih din psalm care se cânta de
mai multe ori, începe strana dreaptă apoi un al doilea stih strană stângă și în final pentru
a treia oară din nou strana dreaptă. De ce este important prochimenul pentru noi? În
vechime prochimenul era cântat de mai multe ori de toată biserica. El reprezenta
momentul maxim de comuniune prin cântare între toți cei prezenți pentru că după
evanghelie rămâneau doar cei care urmau să se împărtășească aici era momentul în care
se exprima comuniunea între toți cei prezenți.
Semnificația prochimenului stră în strânsă legătură cu revelația profeților
veterotestamentari care prevestesc venirea lui Hristos, sunt ca niște soldați care strigă
„Cel Ce șezi pe Heruvimi arată-Te nouă și vino să ne mântuiești pe noi”. Cântarea
„Aliluia” înseamnă lauda întreită adusă Sfintei Treimi. Am vorbit într-o întâlnire
anterioară despre semnificația mișcărilor liturgice și am văzut cum fiecare act este
încărcat de un înțeles profund duhovnicesc, de aceea fiecare act trebuie făcut la timpul

79
Comentariul 47 la Mistagogia (ediția 2017), pag. 197.
80
Sfântul Nicolae CABASILA, Explicarea Sfintei Liturghii, cap. 22, P. G. 150, 416 C, apud Preotopresbiter Stefanos
ANAGNOSTOPOULOS, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, cu ajutorul unor evenimente reale și a unor experiențe
din viețile sfinților, preoțillor, monahilor și credincioșilor, traducere de Pr. Victor Manolache, ed. „Bizantină”,
București, 2005, pag. 138.
 potrivit81. Tămâia din cădelniță reprezintă umanitatea lui Hristos iar focul dumnezeirea,
fumul este asemenea cu mireasma revărsată a Duhului Sfânt82.
Î: Înaintea evangheliei psaltul citește un cuvânt, de obicei din Epistolele Sfântului Apostol
Pavel, ce ne puteți spune despre acest gest?
R: Cuvântul pe care îl rostește psaltul înainte de rostirea evangheliei se numește Apostol
deoarece ni se prezintă diferite întâmplări din viața sfinților Apostoli sau îndemnuri către
credincioșii unei comunități scrise tot de sfinții apostoli sub formă de epistolă 83. Epistola se
diferențiază de scrisoare prin aceea că cea din urmă are un caracter privat, pe când epistola se putea
adresa chiar unei comunități și era trimisă din mai multe motive: Sfântul Apostol Pavel nu putea
ajunge fizic într-o comunitate, pentru a-i îmbărbăta pe oameni, pentru a-i învăța cum să se raporteze
la noua învățătură, pentru a-i încuraja pe liderii mai tineri ai unei comunități, așa cum este cazul
Sfântului Apostol Timotei( Epistola I către Timotei 4, 12.). Ne-am putea întreba: Cum ar trebui să
ne raportăm la pericopele apostolice? Păi ne raportăm la pericopele apostolice ca la un îndreptar de
viață duhovnicească. Un aspect important al Epistolelor este acela că ele au fost scrise pentru a
răspunde unor nevoi, căutări, nelămuriri ale oamenilor din perioada apostolică, însă ele rămân la fel
de valabile și pentru noi cei de astăzi. De exemplu: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi
cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii.” (I Timotei 2, 1.) Am putea spune că
legătura dintre apostol și evanghelie este una foarte strânsă deoarece primul ne oferă sfaturile
practice, concrete, necesare dobândirii vieții în acord cu evanghelia lui Hristos.
Așadar citirea „Apostolului” ne trimite cu gândul la momentul trimiterii Sfinţilor Apostoli
către propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu acest lucru s-a făcut de Mântuitorul când le spune:
„Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Matei 28, 19), prin citirea unei
text în cadrul cultului divin public nu înseamnă doar o simplă lecturare, ci închipuie însăși prezența
persoanei Apostolului care la fel cum s-a adresat comunităților din vremea apostolică, așa se

81
. În practică s-a înlăturat cădirea din timpul cântării „Aliluia” aceasta făcându-se în timpul citirii pericopei
apostolice, lucru ce îngreunează capacitatea de atenție a oamenilor la cuvântul citit.
82
Sfântul Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, traducere și note de Pr. prof.
Nic. PETRESCU, prefață de Pr. prof. dr. Nicolae D. NECULA, tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan,
Mitropolitul Olteniei, editura „Mitropolia Olteniei”, 2005, pp. 72-73.
83
Confrom dex: epistolă sf [At: AETHIOPICA, 45v/3 / V: (reg) ~oală, apis~ / E: lat epistola] 1 (Rar)
Scrisoare. 2 Specie literară, mai ales în versuri, aparținând poeziei didactice sau satirice, în care se tratează un subiect
filozofic, moral, artistic, etc. sub formă de scrisoare adresată unei persoane reale sau imaginare Si: (îvr) epistolie (4),
(frî) epitră. 3 (Tlg) Fiecare din scrierile apostolilor incluse în Noul Testament, în care sunt comentate ideile și
practicile mozaismului și ale creștinismului Si: (înv) epistolie (3). Sursa informației:
https://dexonline.ro/definitie/epistol%C4%83, accesat la data de 19.03.2020.
adresează și acum creștinilor, numindu-i frați, iar prin aceasta ni se arată că propovăduirea
Cuvântului de către Sfinții Apostoli nu a încetat84.
În concluzie nu cred că mai încape vreo îndoială cu privire la importanța pe care
trebuie să o acordăm învățăturii sfinților apostoli dar mai ales asupra faptului că aceste lecturi au un
caracter didactic și pregătitor pentru ritualul euharist, frângerea pâinii 85. –Acum, în funție și
receptivitatea auditoriului, putem continua cu explicare imnelor liturgice sau putem amâna acest
lucru pentru întâlnirile viitoare.-
Înainte de rostirea Sfintei Evanghelii preotul citește în taină următoarea rugăciune
„Strălucește în inimile noastre Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii
Dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evenghelicelor tale
propovăduiri. Pune în noi și frica ferictelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând și frica
fericitelor Tale porunci, viețuire duhovnicească să petrecem, cugetând și făcând toate cele ce sunt
spre bună-plăcerea Ta”.86
Î: Ce simbolizează, în viziunea Sfântului Maxim, citirea Evangheliei?
R: „Aceasta arată, în particular, celor ce se străduiesc, necazurile ce au să fie suportate
pentru Cuvânt” și în sens general „În aplicare generală, ea înseamnă sfârșitul lumii acesteia. Căci,
după citirea dumnezeiască a Sfintei Evanghelii, arhierul coboară de pe tron și se face slobozirea și
scoaterea afară, prin slujitori, a catehumenilor și a celorlalți care nu sunt vrednici de vederea
dumnezeiască a tainelor ce se vor arăta. Aceasta indică și preînchipuie prin ea adevărul, al cărui tip
și icoană este, și pe care îl strigă oarecum prin aceste acte, că, după ce se va vesti Evanghelia
împărăției, precum s-a scris, va sosi sfârșitul(cf. Matei 24, 14), venind a doua oară din cer, cu slavă
multă, marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos(...) Iar venind, Se va răzbuna împotriva
vrăjmașilor și va despărți, prin sfinții îngeri, pe cei necredincioși de cei credincioși, pe cei nedrepți
de cei drepți, pe cei ticăloși de cei sfinți și, ca să spun pe scurt, pe cei ce au păcătuit pe urmele
trupului de cei ce au umblat în Duhul lui Dumnezeu, dând fiecăruia dintre cei ce au trăit pe pământ
plata cea dreaptă după vrednicia lor, cum spune adevărul cuvintelor dumnezeiești”87.

84
Andrei UNGUREANU, Ce înseamnă citirea „Apostolului”, sursa: https://doxologia.ro/viata-bisericii/liturgica/ce-
semnifica-citirea-apostolului, accesat la data de 19.03.2020.
85
Pr. prof. Petre VINTILESCU, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, ed. „Nemira”, 2001, pag. 35.
86
Liturghierul Pastoral, tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ed.
„Mitropoliei Moldovei și Bucovinei”, Iași, 2004, pag. 159
87
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit.(ediția 2017), pp. 129-130.
 Citirea Evangheliei este momentul despărțitor dintre liturghia catehumenilor și a celor care
se pot împărtăși. Trimiterea pe care o face Sfântu Maxim la judecata Universală și viața veșnică este
cumva firească în acest sens pentru că începând cu momentul închiderii ușilor bisericii ar trebui să
se încheie orice gând cu privire la cele pământești. Judecata Universală va fi un moment înfricoșător
pentru noi toți la fel și ceea ce se petrece în cadrul Sfintei Liturghii ar trebui să ne înspăimânte.
În primă fază Sfântul Maxim prin explicațiile sale vizează viața personală a fiecărui
credincios. Vedem cum asumarea unei vieți în slujba lui Dumnezeu-Cuvântul implică renunțarea la
plăcerile inferioare ale vieții lumești uneori chiar și renunțare la însăși viața aceasta pentru bucuria
superioară a unei vieți împreună cu Hristos. Mărturisitorul facea o paralelă între luptele pe care le
ducem noi pentru curățirea de patimi și Botezul sau capacitatea de a „muri pentru virtute în legătură
cu Potirul”88. Prin citirea Evangheliei devenim apostoli ai lui Hristos și ni se dechide perspectiva
morții cu Hristos pentru Cuvântul Evangheliei Lui. Vedem din aceasta că numărul apostolilor nu se
limitează la cei 12 care au stat alături de Iiisus în propovăduirea Sa ci se extinde la toți cei auzim
cuvântul și suntem gata de a muri prin Botez patimilor și a ne naște prin Potir, adică Sfânta
Împărtășanie. Oare la ce Botez și la ce Potir ne referim aici? Spovedania a mai fost numită botezul
lacrimilor, deci iată cum ne putem boteza noi cei ce ne lăsăm stăpâniți de patimi. Potirul nu poate fi
altceva decât Sfânta Euharistie.
În Sfânta Evanghelia după Marcu89, Mântuitorul le spune ucenilor Săi despre Sfintele Sale
Pătimiri, despre cum va fi batjocorit, scuipat, și în cele din urmă omorât. În acest context fiii lui
Zevedeu vin cu cererea de a sta unul de-a dreapta și unul de-a stânga în Împărăția Lui, iar Domnul
Hristos le spune următorul cuvânt „Puteți bea paharul pe care Eu îl beau și vă puteți boteza cu
Botezul cu care Eu mă botez?” (Marcu 10, 38.) Ce înseamnă pentru noi Botezul Domnului?
Botezul Domnului îl putem asemăna cu efortul nostru pentru cultivarea virtuților, iar prin aceasta
omorâm orice apropiere de cele pământești. Paharul înseamnă încercările pe care le primim de la
lume pentru că stăm în slujba adevărului. În concluzie diferența dintre Botez și pahar este că prin
Botez suntem chemați să iubim virtutea în locul păcatului, renunțând la plăcerile vieții, iar prin
pahar punem adevărul mai presus decât însăși viața noastră. Mântuitorul a pus paharul înaintea

88
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit., (ediția 2017), Comentariile părintelui Dumitru Stăniloae la Mistagogia
Sfântului Maxim Mărturisitorul, comentariul 50, pag. 199.
89
Marcu 10, versetele începând cu 33.
botezului pentru că virtutea este pentru adevăr și nu adevărul pentru virtute, această perspectivă îi
ferește de slava deșartă pe cei care cultivă virtuțile90.
Î: Am vorbit ce simbolizează citirea Evangheliei în sens personal, dar în sens general ce
semnifică citirea Sfintei Evanghelii?
R: În sens general citirea evangheliei are un caracter eshatologic, înseamnă sfârșitul lumii.
După citirea Evangheliei arhierul coboară de pe tron, se face slobozirea catehumenilor și în sens
duhovnicesc a celor care nu sunt vrednici de vederea dumnezeiască a tainelor ce se vor întâmpla.
Prin sfinții îngeri la a doua venire a Domnului vor fi despărțiți cei drepți de cei păcătoși pentru că
„Însuși Domnul în strigăt de arhanghel și la trâmbița lui Dumnzeu se va pogorâ din cer”(1
Tesaloniceni 4, 16.) Pentru împlinirea acestora, după lecturarea pericopei evanghelice, Însuși
Cuvântul li se descoperă credinicioșilor care au împlinit cuvântul Său. În viziunea maximiană
Liturghia simbolizează nu numai efortul de ridicare al credinciosului către Dumnezeu ci și ridicare
lumii către El, așa încât putem vorbi despre cosmos ca fiind o liturghie universală. Putem spune că
dezvoltarea noastră în cultivarea virtuților are efecte în întreg universul și că lumea se transformă și
devine mai bună o dată cu transformarea noastră. În viziunea mărturisitorului ne este imposibil să
separăm dezvoltarea credincioșilor în mod individual de dezvoltarea cosmosului ca întreg 91. Citirea
evangheliei înseamnă predicarea Cuvântului lui Dumnezeu la toată făptura. (Matei 24, 14.)
Vă întreabați acum: ce are deosebit explicarea Liturghiei din perspectiva maximiană față de
alte explicări? Ei, bine motivul eshatologic este mult mai prezent la Sfântul Maxim decât în alte
scrieri. Am putea spune că ideile centrale cu privire la eshatologie sunt inspirate din anaforaua
Sfântului Ioan Gură de Aur „Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare ce s-a
făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea Ta cea de a treia zi, de înălțarea la ceruri, de
șederea de-a dreapta și de a doua venirea a Ta întru slavă.” Cu siguranță că nu sunt o noutate ideile
cu caracter eshatologic prezente în cadrul cultului divin, însă este important să reținem că acest
lucru nu este doar o simplă teorie, citirea evangheliei asemănată cu judecata universală, este ceva ce
trebuie experimentat, trăit. Auzind toate acestea ne gândim la cum receptează oamenii de astăzi
aceste simboluri și taine ascunse? Sigur că în înțelegerea tainelor dumnezeiești pilonul principal de
susținere este credința. În societatea noastră credința riscă să fie asociată cu acea sminteală despre
90
Filocalia sau culegere din scrierile sfinților părinți arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, volumul
III, Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către care Talasie, traducere, introducere și note de Pr. prof. Dumitru
Stăniloae, ediția electronică, ed. „Apologetium”, 2005, pp. 140-141. Lucrarea poate fi consultată la adresa:
https://biserica-sfantulvasile.ro/documente/Filocalia_iii.pdf, accesat în data de 21.03.2020.
91
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit. (ediția 2017), Comentariul 58 al părintelui Dumitru Stăniloae, la Mistagogia
Sfântului Maxim Mărturisitorul, pp. 204-205.
care vorbește Sfântul Apostol Pavel, însă noi avem încredințarea că sub aceste simboluri și semne
vine în chip ascuns, tainic dar și în chip vizibil Împărăția lui Dumnezeu92.
Concluzii: a) În cultul divin public al Bisericii noastre imnele liturgice au un rol deosebit de
important pe lângă aspectele exterioare sunt implicate multe aspecte interioare care fac trimitere la
realități tainice.
b) Citirile din Sfânta Scriptură, alternanța Vechiului cu Noului Testament, arată
legătura dintre scrierile profetice, opera mântuitoare a lui Hristos, dar și despre cum ne putem noi
astăzi desăvârși.
c) Perspectiva maximiană de raportare la imnele liturgice trezește în noi un sentiment
de responsabilitate. O responsabilitate față de Hristos prin părăsirea păcatelor și unirea cu ajutorul
cuvântului cu Cel ce este Însuși Cuvântul.
d) Rostirea apostolului este ca un îndreptar practic pe care noi cei de astăzi îl simțim
mai mult decât necesar în contextul în care sensuri consacrate unor termeni, sintagme ajung să
capete un cu totul și cu totul alt sens. Ne referim aici la: libertate, responsabilitate, viață etc.
e) Citirea Sfintei Evanghelii marchează trecerea în realitatea taină a Sfintei Treimi
care implică despărțirea noastră de cele pământești.
f) Prin cuvântul Evangheliei Cuvântul lui Dumnezeu se coboară și-i desparte prin
îngerii săi pe cei credincioși de catehumeni.
g) Paharul și Botezul sunt pilonii noștri de susținere în viața duhovnicească prin unul
ne îndepărtăm de patimi, iar prin celălalt, adică paharul, ne arătăm disponibilitatea de a muri pentru
Adevăr. Important este să înțelegem că în viața duhovnicească ne nevoim pentru a primi cununa și
nu invers. Acest lucru ne ferește de slava deșartă. Paharul și Botezul pot fi, în sens practic,
spovedania și împărtășania.
h) Înțelesul duhovnicesc al citirii Evangheliei, din perspectiva maximiană, ne arată
importanța săvârșirea faptelor bune și a despătimirii în vederea intrării în realitățile dumnezeiești.
Acest lucru răspunde unor frământări despre care este sensul faptelor bun dar mai ales care sunt
consecințele lor. –Elementele remarcate de noi în vederea folosirii acestora în scop catehetic. Unele
idei însă pot fi folosite și în cadrul unor predici cu privire la viața veșnică, care este sensul faptelor
bune, importanța imnelor, a textele Scripturistice etc. De asemenea elementele remarcate pot fi
adaptate conform limbajului pe care îl pot înțelege toți oamenii.- Cu acordul dumneavoastră în
92
Karl Christian FELMY, De la Cina de Taină la Dumnezeiască Liturghie a Bisericii Ortodoxe, un comentariu
istoric, ediția a II-a, traducere Pr. prof. Ioan I. Ică, editura „Deisis”, Sibiu, 2008, pp. 174-176.
întâlnirea viitoare vom vorbi despre alte imne liturgice și vom vedea care este implicația acestora în
în viața noastră duhovnicească, în urcușul spre despătimire.

Elemente pentru cateheză privind imnele liturgice: simbolul credinței, imnul „Sfânt,
Sfânt, Sfânt”.
În ceea ce privește explicare Sfintei Liturghii din perspectiva maximiană,
momentele ce urmează citirii Sfintei Evanghelii sunt cu caracter tainic și care necesită un efort
mult mai mare din partea noastră.
Primul moment care marchează intrarea Sfintelor Taine este reprezentat de
sărutarea dumneiească. Nu vom detalia aici foarte mult acest aspect, însă este de remarcat faptul
că Sărutarea Păcii înseamnă „unirea într-un cuget și mărturisirea într-un gând și identitatea pe
care o vor avea cu toții întreolaltă prin credință și iubire, când se va face descoperirea bunurilor
viitoare negrăite”93. Unitatea dintre oameni se va realiza în Împărăția cerurilor, însă în liturghie
această unitate se poate trăi chiar din această viață. După sărutarea păcii cu toții mărturisim
simbolul de credință.
Î: Cu toții știm sau am auzit despre crez, însă întrebarea care se pune este: ce înseamnă, în sens
duhovnicesc, Simbolul credinței?
R: Înainte de toate, simbolul de credință, niceoconstantinopolitan a apărut în urma a două
sinoade Ecumenice, cel de la Niceea din 325, și cel de la Constantinopol din anul 381. Din punct
de vedere istoric, crezul a fost introducs în slujba Liturghieila sfârșitul secolului al V-lea, având
un rol central în instituția catehumenatului. Apariția lui a fost s-a făcut pentru a se stabili
învățătura de credință și pentru a se separa de erezii. Așadar Biserica propune crezul nu ca pe o
definiție pur teoretică despre Dumnezeu ci ca un mijloc prin care putem intra în taina lui
Dumnezeu cel viu.
Simbolul de credință ne dezvăluie dar și protejează misterul lui Dumnezeu. Prin crez
recunoaște ce este Dumnezeu în Sine dar și opera Sa Mântuitoare. Credința și mărturisirea
crezului generează cu sine un mod de viață în acord cu revelația94.
Î: Ce înseamnă simbolul de credință în viziunea Sfântului Maxim?
R: „Mărturisirea dumnezeiescului simbol al credinței, care se face de toți, arată
mulțumirea tainică pentru rațiunile și modurile înțeleptei providențe cu privire la noi, prin care
93
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit.(ediția 2000), pag. 33.
94
Studia Universitatis, Babeș Bolyai, Theologie Ortodoxă, 2, anul LV, 2010, pp. 131-132.
ne-am mântuit, mulțumire care va avea loc în veacul viitor. Prin ea, cei vrednici își vor arăta
recunoștința pentru binefacerea dumnezeiască, neavând afară de ea nimic altceva ca să dea pentru
bunătățile dumnezeiești fără de margini, care li s-au hărăzit.”95
Așadar mărturisirea de credință reprezintă, în primul rând mulțumirea pentru modul în
care Dumnezeu ne-a călăuzit spre mântuire. În veacul viitor mulțumirea va fi singurul mod prin
care ne vom arăta recunoștința față de binefacerile primite de la Dumenzeu. În acest sens
părintele Dumitru Stăniloae96 ne ajută să înțelegem mai bine sensul sintagmei „pentru rațiunile și
modurile” spunând care este însemnătatea lor în viziunea Sfântului Maxim. O persoană este
expresia unei rațiuni sau a voinței sale proprii pe când virtuțile lucrate de acea persoană sunt
modul bun în care această își exercită puterea rațiunii. Rațiunile cât și modurile prin care
Dumnezeu ne lucrează mântuirea sunt paradoxale deoarece au la bază dragostea lui Dumnezeu
față de noi manifestată prin întreaga operă mântuitoare. Recunoștința noastră față de Dumnzeu
implică un răspuns și o participare activă din partea noastră. În acest sens binefacerile pe care le
primim de la Dumnezeu nu sunt condiționate de participarea noastră. Recunoștința noastră ar
trebui să crească pe măsură darurilor pe care le primim de la Dumnezeu. În acest sens cel mai
mare dar pe care îl primim de la Dumnezeu este dragostea Lui, iar noi suntem chemați să-i
răspundem cu dragostea noastră care nu este altceva decât reflectarea dragostei lui Dumnezeu în
noi. Interreciprocitatea aceasta personală în relația cu Dumnezeu este un aspect foarte important
în modul cum ne raportăm la viața noastră97.
În sens practic mulțumirea este un răspuns real pe care omul i-L oferă lui Dumnzeu pentru
trei dintre cele mai importante daruri primite de la El: creația, răscumpărarea și Împărăția 98. Dacă
am vorbit în primă fază despre mulțumire ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu față de noi prin
mărturisirea crezului nu ne rămâne decât să mulțumim pentru că „într-adevăr suntem datori să
mulțumim” ne spune și Sfântul Chiril al Ierusalimului „pentru că ne-a chemat la un har atât de
mare deși eram nevrednici, pentru că s-a împăcat cu noi deși Îi eram vrăjmași.” 99 Înțelegem din
aceasta că deși noi încă nu am răspuns suficient de bine –eram încă vrăjmași- totuși am primit
înfierea prin Duhul Sfânt. Faptul de a fi mulțumitor reprezintă plinătatea cunoașterii lui
95
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit.(ediția 2017), pag. 132.
96
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 62 la Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul(ediția 2017), pag. 208.
97
Ibidem, pp. 208-209.
98
Pr. prof. Alexander Schmeman, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, trad. de pr. prof. dr. Aurel Jivi,
EIBMBOR, București, 2001, pag. 42.
99
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a V-a mistagogică, 4, în Cateheze, trad. de pr. Dumitru Fecioru,
EIBMBOR, București, 2003, pag. 360.
Dumnezeu pentru că nu poate fi mulțumitor decât cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că
mulțumirea față de Dumnezeu înseamnă trăirea raiului încă din viața aceasta. –Acesta este un
aspect extrem de important în înțelegerea modului cum ne raportăm la Dumnezeu, cu mulțumire,
și cum ne plasăm noi încă din această viață. Putem fi mulțumitori în vreme de necazuri și
supărări? Descifrăm noi pedagogia divină din întâmplările care ne marchează viața. Sfântul
Maxim, în explicare simbolului de credință, face trimitere la veșnicie, înțelegerea iconomiei
divine prin dragoste și veșnică mulțumire. Având în minte toate aceste aspecte întrebarea care se
pune este următoarea: Când i-am mulțumim ultima dată lui Dumenzeu pentru un dar, aparent
nesemnificativ, anume că ne-am trezit în dimineața aceasta? Rămâne să ne răspundem fiecare în
mintea sa. Sfântul Apostol Pavel ne arată cum ar trebui să decurgă viața noastră „orice ați face, cu
cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Iisus și prin El să mulțumiți lui
Dumnezeu-Tatăl.”(Coloseni 3, 17.) – În momentul în care suntem mulțumitori recunoaștem
lumea ca dar al Sfintei Treimi și răspundem chemării de a fi în deplină comuniune cu
Dumnezeu100.
Dacă Liturghia catehumenilor are un sens predominant catehetic, imnele liturgice abundă
de texte cu sfaturi cu privire la viața duhovnicească, Liturghia credincioșilor (euharistică) este o
actualizare a Cinei celei de Taină având ca centru momentul în care pâinea și vinul se prefac în
Trupul și Sângele Domnului. Simbolul niceoconstantinopolitan marchează începutul jertfei
euharistice sau de mulțumire101. Este foarte grăitoare în acest sens rugăciunea dinaintea cântării
„Sfânt, Sfânt, Sfânt” –Despre care vom vorbi într-o întâlnire viitoare- în care se spune
„multumim Ție și pentru Liturghia aceasta pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre deși
stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri”.102
Imnul „Sfânt, Sfânt, Sfânt” este precedat de sintagmă „cântarea de biruință cântând,
strigând, glas înălțând și grăind.”103 Prin întreita doxologie a sfințeniei lui Dumnezeu ni se
revelează chipul omului unit cu puterile netrupești și egalitatea lui cu acestea. În starea de unitate
firea omenească va fi învățată de puterile cerești despre lauda și sfințenia ce se cuvine
dumnezeirii celei Una în Trei Ipostasuri. Îngerii intonând această cântarea „se înalță zburând”, iar
100
Alexander SCHMEMANN, Euharistia. Taina Împărăției, trad. de pr. Boris RĂDULEANU, Ed. „Anastasia”, pag.
74.
101
Dr. Dacian BUT-CĂPUȘAN, Câteva aspecte privitoare la relația dintre Biserică și Euharistie în Ortodoxie în
revista „Studia Universitatis-Theologie Ortodoxă”, anul IV, nr. 2, iulie-decembrie, Baia Mare, 2012, pag. 288.
102
Liturghierul pastoral, tipărit cu binecuvântarea Înaltpresfințitului părinte Daniel, Mitropolitul Moldovei și
Bucovinei, ed. „Mitropoliei Moldovei și Bucovinei”, Iași, 2004, pag. 189.
103
Ibidem, pag. 190.
din aceasta înțelegem că îngerii se înalță tot mai mult în cunoașterea și contemplarea lui
Dumnezeu104.
În acest sens imnografia Bisericii abundă de texte cu referire la Sfânta Treime. Pentru
aceasta vom apela la câteva fragmente din textul Canonului cel Mare al Sfântului Andrei
Criteanul, cu al cărui text suntem deja familiarizați. „Pe Tine Dumnezeul tuturor, unul în trei fețe
Te laud;”, „Nedespărțită în ființă, neamestecată în fețe, Te cunosc pe Tine Dumnezeire, una în
Treime, ca de o împărăție și un scaun;”, „Treime sunt, neamestecată, nedespărțită; despărțită după
fețe, și Unime sunt din fire unită;”105.
Învățătura despre Sfânta Treime este prezentată în Liturghie în formă doxologică. Prin
Liturghie credinciosul primește posibilitatea de a participa la viața Treimii prin aceasta depășind
vorbirea despre Treime. În Teologia Dogmatică tema despre Sfânta Treime este fundamentală la
fel și în Sfânta Liturghie dogma Sfintei Treimi este prezentă fiind reflectată de rugăciunile
adresate Ei, pe de altă parte separarea învățăturii despre Sfânta Treime de experința eclesial-
liturgică aduce cu sine încadrarea Persoanelor Sfintei Treimi într-un simplu obiect de studiu 106.
Din aceasta înțelegem că între dogmă și trăire este o legătură foarte puternică, dogma implică
trăirea ei în viața Bisericii. Modul în care noi aducem laudă Sfintei Treimi ar trebui să fie
asemănător cu cel al sfinților îngeri. De aceea este foarte sugestivă în acest sens și viziunea
maximină cu privire la imnul „Sfânt, Sfânt, Sfânt”.
Î: Care este viziunea maximiană despre cântarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt”?
R: Sfântul Maxim tâlcuiește doxologia întreit sfântă astfel „Rostirea întreită a cântării
sfințeniei dumnezeiești de către tot poporul credcincios preînchipuie unirea și deopotrivă cinstea
pe care o vom avea, în veacul viitor, cu puterile netrupești și spirituale. În acea stare, într-un
cuget cu puterile de sus, firea oamenillor va fi învățată să laude și să sfințească prin trei sfințiri
Dumnezeierea triipostatică cea una.”107
Învățătura Bisericii noastre despre Dumnezeu se rezumă astfel: unul în Ființă și Întreit în
persoane. Nu vom detalia aici alte aspecte cu privire la Sfânta Treime, ci vom încerca să vedem

104
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., pp. 436-439.
105
Triodul, care cuprinde slujbele bisericești de la Duminica Vameșului și a Fariseului până la Sfânta Înviere, tipărit
în zilele păstoriei Prefericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediția a VIII-a, ed
„EIBMBOR”, București, 1986, pp. 115-117.
106
Pr. Vasile CITIRIGĂ, Experierea conținutului dogmaticii ortodoxe prin intermediul cultului divin, în revista
Ortodoxia, nr. 1, Ianuarie-Martie, ed. „EIBMBOR” 2010, București, pag. 15.
107
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit. (ediția 2017), pag. 132.
care este relația omului cu puterile îngerești și cum putem realiza doxologia cea întreit sfântă
împreună cu acestea.
Prin cântarea întreit sfântă, în sens eshatologic, înțelegem descoperirea viitoare a unității
și egalității dintre oameni și îngeri care se vor înălța zburând.
Mântuitorul a fost ispitit de saduchei, care nu credeau în Înviere, cu privire la modul de
existență al nostru după moartea biologică, dar și cu privire la căsătorie, din răspunsul pe care
Domnul îl oferă saducheilor, dar și nouă înțelegem că existența noastră nu va mai fi una trupească
pentru că „la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în
cer”. (Matei 22, 30)
Un alt aspect pe care este necesar să-l precizăm se referă la modul în care înțelegem noi
oamenii Învierea de Obște. Mântuitorul ne spune că vom fi întocmai ca îngerii nu că vom fi
îngeri. Acest lucru înseamnă că nu ne vom părăsi firea ci că aceasta va fi izbăvită de afect,
nestricăciosă după har bucurându-se de cele ce „ochiul nu le-a văzut”(1 Corinteni 2, 9)108.
Acum întrebarea care se pune este următoare: Cum se va manifesta această unitate și
egalitate? Unitatea și egalitatea dintre puterile îngerești și oameni se vor manifesta prin
identitatea mișcării veșnice și neschimbătoare din jurul lui Dumnezeu109.
Î: La ce se referă mișcarea veșnică din jurul lui Dumnezeu?
R: Pentru a înțelege această sintagmă este nevoie să precizăm câteva aspecte importante
cu privire la sensul termenilor: mișcare veșnică, nemișcare, schimbare. Primul termen și anume
mișcare veșnică se referă la modul de existență îngeresc. Cetele îngerești împreună cu drepții sunt
permanent, veșnic, în starea de contemplare a iubirii și infinitătății dumnezeiești. Altfel spus
mișcarea veșnică înseamnă a fi cu Dumnezeu pentru totdeauna asemenea îngerilor, fără afectele
firii, -În viziunea Sfântului Maxim afectele sunt trăsături iraționale care au pătruns în firea
omenească după căderea în păcat și care sunt proprii mai degrabă animalelor. Omul își conduce
rațional trupul fără a-l scăpa de sub control. Acum chiar și în starea de renaștere ele nu pot fi
scoase din fire110. În acest sens unii vor spune că fiind legați fără voie de aceste afecte nu avem
cum să ne despărțim de ele fiind în firea noastră pentru că venirea noastră la viață începe din

108
Filocalia, vol. V, Cuviosul Petru Damaschinul, Fără smerită cugetare nu este cu putință să ne mântuim, , ed.
„IBMBOR”, București, 1976, pp. 152.
109
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, nota 63 la Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul (ediția 2017), pag.
210.
110
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, nota 54 la Filocalia vol. 3, Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie,
ediția electronică, ed. „Apologeticum”, 2005. pag. 42.
patimă și prin patimă înaintează viața noastră și în pătimirea sfârșește viața noastră 111. Părintele
Stăniloae explică acest pasaj al Sfântului Grigorie spunând că afectele deși sunt nepăcătoase îl
pot conduce pe om spre păcat dacă nu sunt întrebuințate corect. Spre exemplu: foamea este un
afect ireproșabil care de cele mai multe ori dacă este ne supravegheat atent poate duce spre
îmbuibare și doar cu ajutorul harului dumnezeiesc o putem ține în frâu 112. Sfântul Maxim ne oferă
răspunsul la cum să ne raportăm la afecte și care ar trebui să fie sensul lor. De pildă: pofta o
putem preface în aprindere de dor după Dumnezeu iar plăcerea în bucuria curată spre conlucrarea
de bună voie a minții noastre cu darurile dumnezeiești. Frica, un alt afect cu care suntem
familiarizați, în grija de ocoli osânda viitoare pe care o vor primi cei păcătoși, întristarea, pe care
o vedem tot mai mult în societatea noastră, o putem direcționa spre pocăința care să ne
îndreptarea spre bine și părăsirea păcatului. Așadar afectele nu sunt bune sau rele ci, după modul
în care ne folosim de ele, ne pot ajuta spre dobândirea virtuților 113. - fără „posibilitatea” de cădea
din această stare. Într-un cuvânt desăvârșire. Pe de altă parte nemișcarea, înseamnă persistența,
fără cădere, în contemplarea și dragostea de Dumnezeu. În final schimbarea înseamnă „căderea
din rațiunea propriei naturi”114. Cu alte cuvinte, schimbarea se referă la lucrarea noastră împotriva
firii noastre.
Concluzii:
a) La Învierea de Obște se va arăta unitatea și egalitatea dintre oameni și îngeri.
b) Imnul „Sfânt, Sfânt, Sfânt” este o pregustare din bucuria pentru lauda adusă Sfintei
Treimi.
c) În veșnicie oamenii și sfinții îngeri se vor înălța zburând. Adică vor crește fără sfârșit
în contemplarea iubirii și infinității dumnezeiești.
d) Mișcarea veșnică și nemișcarea sunt proprii drepților dar și în acord cu natura umană
pe când schimbarea, τροπή, sau nestatornicia a intrat în firea omenească după cădere
și nu este în acord cu natura ei.
111
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, cuvântul VI, traducere de pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, în colecția
„Părinți și Scriitori Bisericești”, volumul 29, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului părinte, Iustin, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, ed. „EIBMBOR”, București, 1982, pag. 383.
112
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, nota 121 în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 29, pag. 384.
113
Filocalia, sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși,
volumul III, Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, traducere, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru
STĂNILOAE, ediția electronică, ed. „Apologeticum”, 2005, pag. 42. Sursa:
https://ia800500.us.archive.org/23/items/Filocalia/filocalia-03.pdf, accesat la data de 31.03.2020.
114
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, nota 63 la Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul (ediția 2017), pag.
210.
 e) Eliberarea de afectele trupului prin despătimire ne dau posibilitatea ca în veacul viitor
să devim statornici în dragostea lui Dumnezeu. –Având în vedere că ideile transmise
până acum sunt mai complexe este necesar ca tema următoare să fie abordată într-o
întâlnire viitoare.

Tâlcuire la Tatăl nostru

Rugăciunea Domnească sau Tatăl nostru este una dintre cele mai scurte și mai
pline de înțelesuri rugăciuni. Textul ei fiind scurt poate fi învățat de la vârste foarte
fragede chiar. Pentru cei mai mulți dintre creștinii noștri, mai ales în zonele rurale,
rugăciunea Domnească ține loc de rugăciunile dimineții, rugăciunile serii, fiind rostită
și înainte de mesele de peste zi.
În cadrul Sfintei Liturghii ea precede momentul împărtășirii clerului și
credincioșilor. Putem spune așadar că rugăciunea Domnească este cea care constituie
pregătirea practică pentru Sfânta Împărtășanie. Această rugăciune a fost dată de
Mântuitorul apostolilor Săi pentru a potoli abisul dintre Creator și creatură. El ne-a
dat-o nouă pentru că El Însuși s-a dat nouă și prin El ne adresăm Tatălui ceresc ca fii.
Putem spune că este temei și ușă pentru Împărtășanie. Înțelegând sensul adevărat al
acestei rugăciuni putem realiza în viața noastră un teocentrism, dorințele lui Hristos
fiind și dorințele noastre115.
Originea acestei rugăciuni este dumnezeiască, obârșia ei se găsește în cuvintele
Mântuitorului. Rostirea ei s-a făcut în contextul în care Domnul Hristos îi învăța pe
ucenici despre modul în care trebuie făcute faptele bune. Milostenia făcută în ascuns
va fi răsplătită de Cel ce știe cele ascunse. Vorbind despre rugăciune Domnul îi
îndeamnă pe apostoli să folosească cuvinte puține. Intrând în cămara noastră
chemarea către Tatăl trebuie să o facem din inimă pentru a ne regăsi adevărata
identitate116.

115
Pr. Alexander SCHMEMANN, Liturghie și viață, desăvârșirea creștină prin intermediul experienței liturgice,
trad. de pr. Viorel SAVA, ed. „Basilica”, București, 2014, pp. 106-107.
116
Pr. Florin BOTEZAN, Sfânta Liturghie, Cateheza desăvârșită, studiu asupra caracterului catehetic al
Liturghiilor Ortodoxe, ediția a II-a, revizuită, tipărită cu binecuvântarea Înaltpresfințitului părinte Irineu,
Arhiepiscop al Alba Iuliei, ed. „Reîntregirea”, Alba Iulia, 2016, pag. 301.
 Din punct de vedere al structurii sale Rugăciunea Domnească este alcătuită de trei
părți: invocare, (Tatăl nostru Care ești în ceruri) șapte cereri, (Sfințească-Se Numele
Tău), încheiere. (Că a Ta este Împărăția)
Redăm textul integral al rugăciunii Tatăl Nostru „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri,
Sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe
pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşelile
noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne
izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!" (Matei
6, 9-13) pentru a putea vedea care este perspectiva maximiană asupra rugăciunii
domnești și cum o putem aplica în viața noastră.
În viziunea Sfântului Maxim simbolistica rugăciunii Tatăl Nostru este următoarea
„Chemarea atotsfântă și preacinstită a marelui și fericitului Dumnezeu și Tată este
simbolul înfierii adevărate și reale, care ni se va da prin darul și harul Duhului Sfânt.
Prin această înfiere, biruindu-se și acoperindu-se tot ce este însușire omenească, prin
coborârea harului, se vor face și vor fi fiii lui Dumnezeu toți sfinții, care s-au luminat
încă de aici cu frumusețea dumnezeiască a bunătății”117.
În viziunea maximiană rugăciunea Domnească preînchipuie starea noastră de
filiație care se manifestă prin chemarea lui Dumnezeu ca Tată. Darul și harul Sfântului
Duh sunt temelia înfierii noastre. Avându-L pe Dumnezeu ca Tată ne-am dezlipit de
patimile care ne făceau fii ai oamenilor. În viața viitoare înfierea noastră după har în
Dumnezeu nu implică o voință schimbătoare ci o voință persistentă care îți are
rădăcina în Dumnezeu118.
Un aspect foarte important se referă la faptul că pentru a ajunge la această stare
este necesar să cultivăm virtuțile încă din această viață arătând prin virtuți splendoarea
frumuseții divine a bunătății. Bunătatea persistentă se arată prin virtuți. Virtuțile sunt
reflectarea prin oameni a bunătății și frumeseții divine119.
Precum în viața noastră pământească cultivare virtuților implică un efort,
străduință la fel și în viața viitoare neschimbabilitatea omului nu este una moartă ci

117
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit. (ediția 2017), pag. 133.
118
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Comentariul 64 la Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, (ediția 2017),
pag/ 211.
119
Ibidem, pag. 211.
 implică trăirea lui Dumnezeu în sine120. –În cele ce urmează vom analiza rugăciunea
Domnească din perspectivă maximană prezentată pe larg în Filocalia volumul II-
„Tatăl nostru care ești în ceruri” învățăm din aceasta că fiecare rugăciune a
noastră trebuie să înceapă cunoscând și învățătura despre Dumnezeu.
În viziunea maximiană cuvintele rugăciunii „Tatăl”, „Numele”, și „Împărăția” ne
învață chemăm și să cinstim Treimea cea una. Chemarea lui Dumnezeu ca Tată
presupune întipărirea în viața noastră a faptelor, a trăsăturilor Celui ce ne-a născut.
Prin faptele noastre bune ne asemănăm Lui și îl preamărim pe Fiul care ne-a adus
nouă această înfiere. Ne amintim de cuvântul Domnului Hristos „Așa să lumineze
lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să
slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16.) Prin faptele noastre bune și
prin omorârea poftelor noastre pământești sfințim numele Tatălui121.
„vie împărăția Ta” această sintagmă ne duce cu mintea la Împărăția lui
Dumnezeu care se dă celor blânzi și smeriți. În omul blând și smerit nu mai este
„bărbat și femeie” adică poftă și iuțime. Prin mânie noi oamenii ne pierdem rațiunea și
ne lipsim de cugetare. Cugetarea presupune o analiză atentă înainte de săvârșirea unei
fapte. Pe de altă parte pofta îl atrage pe om spre plăcerile oferite de simțuri122.
Omul rațional este un om lipsit de poftă și mânie. Rațiunea nu se opune minții sau
contemplației ci patimilor123. Înțelegem din aceasta că a fi un om rațional înseamnă o
îndreptarea conștientă a minții spre lupta împotriva patimilor. Vedem cum în viziunea
maximiană îndreptarea greșită a puterilor noastre are un efect nociv, distrugător
asupra propriului nostru trup. Patima poftei provoacă revărsarea sângelui în jurul
inimii, iar mânia aduce cu sine fierberea sângelui 124. Rațiunea are și un caracter moral
fiind cea care se opune patimilor în felul acesta ea nu se denaturează125.
120
Pr. Dumitru Stăniloae, nota 147 la Filocalia, volumul 3, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie,
ediția electronică, ed. „Apologeticum”, 2005., pag. 101. Sursa: https://biserica-
sfantulvasile.ro/documente/Filocalia_iii.pdf, accesat la data de 07.04.2020.
121
Filocalia sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul lumina, curăți și desăvârși,
volumul al II-lea, Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, Capete despre dragoste, Capete teologice, Întrebări,
nedumeriri şi răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru, traducere, introducere şi note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, ed.
„IBMBOR”, București, 2008, pp. 314-315.
122
Ibidem, pag. 317.
123
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Nota 653 la Filocalia, vol. 2, pag. 318.
124
https://www.mediafax.ro/life-inedit/statistici-sumbre-principala-cauza-de-deces-in-tarile-dezvoltate-este-cancerul-
care-ucide-de-doua-ori-mai-multe-persoane-decat-bolile-cardiovasculare-18353492. Accesat la data de 08.04.2020.
O statistică referitoare la principala cauză de deces la nivel modial, aceasta fiind bolile cardiovasculare.
125
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Nota 656 la Filocalia, vol. 2, pag. 319.
 „facă-se voia Ta; precum în cer așa și pe pământ” în viziunea Sfântului Maxim
tâlcuirea rugăciunii Domnești nu se poate realiza fără a face legătura între fiecare
sintagmă tâlcuită cu anteriora. Este dacă vreți ca o scară la care se mai adaugă o
treaptă ce nu poate fi despărțită de cea anterioară ei.
În cer sfinții îngeri îi aduc lui Dumnezeu în dar slujirea lor rațională, fiind și
singurul dar pe care i-l pot oferi Creatorului. Îngerii nefiind stăpâniți de patima poftei
nu pot fi amăgiți de plăcere, iar iuțimea „nu se află decât la cei înrudiți fără
cuviință”126. Oamenii pot face din viețuirea lor pe pământ trăire în chip îngeresc prin
folosirea în mod îngeresc a rațiunii. -În troparele sfinților cuvioși se face referire la
„viața îngerească” pe care aceștia au trăit-o în lumea această pământească. Cum putem
facem această? Prin lupta continuă pentru păstrarea curăției minții și a sufletului
luminat, așa cum l-am primit la sfântul botez, când sufletul nostru era ca un înger 127.-
Părinele Dumitru Stăniloae completează ceea ce ne spune Sfântul Maxim cu privire la
rațiune care poartă în ea vigoare, tărie, spunând că tăria și incoruptibilitatea omului
arată prezența rațiunii în el128. Cu toate că, de cele mai multe ori, pofta și iuțimea
capată un sens negativ, îndreptate spre patimi, mărturisitorul ne spune că puterea
poftei o putem îndrepta spre dorirea lui Dumnezeu, iar iuțimea mâniei spre păstrarea
acesteia. Viețuind astfel putem primi „pâinea spre ființă” în vederea înmulțirii
virtuților.
„Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi” –Având în vedere sensul
duhovnicesc pe care Sfântul Maxim i-l oferă acestei sitagme, sens căruia i se
potrivește cel mai bine „spre ființă” decât „cea de toate zilele” nu vom vorbi despre
cum e corect să zicem fiind de la sine înțeles că este mai potrivit să spune „spre
ființă”.- Prin astăzi înțelegem veacul acesta. Cu alte cuvinte noi îi cerem lui
Dumnezeu să ne dea pe care a pregătit-o de la început pentru nemurirea firii noastre și
pe care din neascultare au mâncat-o Adam și Eva înainte de vreme. Sensul ei primar
implica gustarea din ea la momentul potrivit în deplină ascultare față de Dumnezeu 129.
126
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru în Filocalia, vol. 2, pag. 325.
127
P.S. părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, Predică la Sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, sursa
infromației: https://basilica.ro/ps-ignatie-daca-reusim-sa-restauram-in-viata-noastra-starea-ingereasca-de-lumina-
putem-sa-biruim-puterile-intunericului/, accesat la data de 08.04.2020.
128
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Nota 668 la Filocalia, vol. 2, pag. 325.

129
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru în Filocalia, vol. 2, pag. 326.
 Perioadele de post rânduite de Biserică sunt tocmai pentru a face un exercițiu de
ascultare și aducere aminte că prin mâncare fără ascultare a intrat moartea în lume.
Un alt aspect extrem de important cu privire la această sintagmă din rugăciunea
Domnească se referă la faptul că „pâinea” nu ni se oferă întreagă și nici tuturor la fel.
Darurile dumnezeiești ni se descoperă pe măsura efortului nostru130.
Pâinea se află întreagă lângă noi însă unii folosesc doar o firimitură, alții mai mult
și tot așa131. Această idee a părintelui Stăniloae este foarte importantă deoarece ne
ferește de ispita de a-L judeca pe Dumneze spunând că „pâinea” se oferă preferențial
doar unora. În realitate „pâinea” este aceeași –Aici putem să ne imaginăm un grup de
oameni care vor să urce pe munte. Unii se opresc la bază, alții la jumatatea muntelui,
iar alții nu se opresc decât în vârful muntelui. Fiecare după efortul său se va putea
bucura de priveliște în funcție de locul unde s-au oprit.- însă modul cum ne „folosim”
de ea depinde numai de noi.
În sens practic rugăciunea noastră pentru pâinea cea de toate zilele exclude orice
gând de lăcomie. Din rugăciunea Domnească învățăm să cerem doar pentru strictul
necesar. După ce i-a învățat cum să se roage Mântuitorul le-a spus ucenicilor „Priviţi
la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl
vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?
(...)Deci, nu duceți grijă spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom
îmbrăca?” (Matei 6 26, 31)-Neînțelegerea, necunoașterea sau pur și simplu
indiferența față de cuvântul biblic se reflectă foarte bine, din păcate, în tonele de
mâncare aruncate anual de oamenii de pe întreaga planetă. Oamenii aruncă anual între
100(Asia de Sud și de Sud-Est) și 300(America de Nord) kg de mâncare anual. În țara
noastră se aruncă anual circa 5 miliarde de tone pe an conținând resturi alimentare. În
medie cam 250 de kilograme de persoană pe an132.-
Părăsirea plăcerilor acestei lumi aduce cu sine o viață mult mai rațională.
Înțelegem din aceasta că nu este important să trăim viața pur și simplu ci să o trăim în

130
Ibidem, pag. 327.
131
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Nota 672 la Filocalia, vol. 2, pag. 327.
132
Pentru mai multe informații http://insp.gov.ro/sites/cnepss/wp-content/uploads/2018/10/Analiza-de-situatie-.pdf,
accesat la data de 08.04.2020, pp. 6-7.
 Dumnezeu făcând din trupul nostru un înger străbătut de rațiune prin virtuți 133. Astfel
putem rosti:
„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”
Dumnezeu este dătătorul bunătăților iar omul este păzitorul acestora prin voință
statornică și hotărâre liberă. Pierderea darurilor primite de la Creatorul nostru se face
prin sfatul diavolului și prin slăbirea voinței noastre. Ațintirea voinței noastre spre
lucrarea virtuților aduce cu sine raportarea, cu răbdare și nădejde, la necazurile și
suferințele trupești. Virtuțile sunt comoara sufletului nostru pe care nu ne poate lua
nimeni, gândind astfel nu avem niciun motiv să nu le iertăm celor care ne greșesc,
având conștiința că nimeni nu ne poate fura agoniseala noastră duhovnicească. În
general suferința provocată de aproapele nostru este în legătură cu lucruri materiale134.
În „Mistagogia” Sfântul Maxim Mărturisitorul pune mare accent pe unitatea dintre
oameni. Unitatea intre-umană este participare la comuniunea de iubire din interiorul
Sfintei Treimi. În firea noastră avem sădită înclinația spre unitatea acesteia însă i se
opune voința păcătoasă care se unește cu „rațiunea particulară unei tendințe” 135. Alfel
spus patima activează în om dorința egoistă pentru propria plăcere fără a ține cont de
dorința celuilalt.
Îndreptându-ne atenția spre lucrarea virtuților îi cerem lui Dumnezeu doar pâinea
zilnică iertând fără ezitare celui ce ne-a greșit având conștiința că în orice zi putem
muri136. Adevărul acesta –al imenentei morți- este un factor care restructurează
întreaga existență a omului. Știm că din ziua în care ne naștem, cu fiecare zi pe care o
petrecem în această viață, ne apropiem tot mai mult de moarte. Acest adevăr implică
trăirea vieții într-un stil de sobră hotărâre împotriva păcatului137.
„Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău”
Curățirea de păcate implică iertarea semenilor noștri și înfățișarea înaintea lui
Dumnezeu a unei conștiințe curate. Ispita este legea păcatului, iar cel rău este diavolul
care l-a convins pe om să-și mute dorința spre călcarea poruncii dumnezeiești. Pe de
altă parte putem vorbi despre ispită ca fiind consimțirea de bunăvoie spre săvârșirea

133
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru în Filocalia, vol. 2, pag. 329.
134
Ibidem, pag. 330.
135
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Nota 677 la Filocalia, vol. 2, pag. 331.
136
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru în Filocalia, vol. 2, pag. 332.
137
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Nota 679 la Filocalia, vol. 2, pag. 332.
 răului, iar „cel rău” săvârșirea concretă a faptei138. Înțelegem din aceasta că de fapt noi
suntem cei care ne dăm acordul pentru a săvârși sau nu un păcat.
În Sfânta Scriptură ni se prezintă două chipuri ale ispitei și anume cea prin durere
și cea prin plăcere. Pe cea dintâi o alegem noi iar cea de-a doua vine fără voia noastră.
Între cele două există o strânsă legătură prima fiind rădăcina păcatului urmată de
pedepsitoare acestuia. Amândouă sunt lucrate cu vicleșug de cel rău. Diavolul îi
propune ca alternativă la dorința acestuia de infinit, de iubire dumnezeiască plăcerea
trupului. Prin durere –care-i urmează păcatului- cel viclean încearcă să-l facă pe om
potrivnic lui Dumnezeu.
Cunoscând planurile vicleanului să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea putere
pentru a răbda bărbătește ispitele având în suflet dragostea față de El și dorința de a-L
iubi cât mai mult139.
Concluzii:
a) Fiecare rugăciune pe care o facem poartă cu sine învățătura despre Dumnezeu.
b) Prin faptele noastre se vede cât de mult avem întipărită în noi trăsăturile
Tatălui Ceresc.
c) Blândețea și smerenia se opun mâniei și poftei. Prin mânie ne pierdem rațiunea
și cugetare cu privire la faptele noastre.
d) Folosindu-ne rațiunea în slujba virtuții ne asemănăm sfinților îngeri făcând din
viața noastră pământească viață îngerească.
e) Pâine cea spre ființă ni se oferă întreagă tuturor, însă ține de fiecare în parte cât
de mult dorește să se împărtășească din ea.
f) Îndreptându-ne atenția spre cultivarea virtuților necazurile suferite de la
oameni nu sunt pricină pentru a nu-i ierta, știind că ceea ce este cu adevărat de
valoare nu se poate fura.
g) Niciun păcat nu-l putem sâvârși fără consimțirea noastră de bună voie.
Diavolul îi propune omului ca alternativa a iubirii dumnezeiești plăcerile
trupului folosindu-se de durerea provocată de „consumarea” imediată a
plăcerii pentru a-l întoarce pe om împotriva lui Dumnezeu.

138
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit., pag. 333.
139
Ibidem, pp. 335-336.
 Imnul „Unul Sfânt, Unul Domn” ce se cântă imediat după rugăciunea
domnească și marchează ultima partea a Sfintei Liturghii și foartea importantă anume
împărtășirea clerului și a credincioșilor. În timp ce se cântă imnul „Unul Sfânt, Unul
Domn” preotul frânge Sfântul Trup al Domnului Hristos spunând „Se frânge și se
împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel care se frânge și nu se desparte, Cel care se
mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei care se impărtășesc îi
sfințește.”140 După împărtășirea preotului se rostesc câteva rugăciuni, imne, având ca
tematică predominantă cea a învierii. (Învierea lui Hristos, Luminează-te, luminează-
te) Acest lucru arată că împărtășirea cu Trupul lui Hristos reprezintă arvuna vieții
veșnice.
Cântarea „Unul Sfânt” este precedată de sintagma „Să luăm aminte. Sfintele
Sfinților.” Îndemnul acesta nu se adresează doar celor desăvârșiți în lucrarea virtuților
ci și credincioșilor care se vor împărtăși cu Hristos prin aceasta ei nu sunt împiedicați-
credincioșii- ca prin împărtășirea cu Sfintele Taine să devină sfinți. Sfințenia
credincioșilor își are izvorul în Sfântul Potir prin Trupul și Sângele Domnului din care
ne împărtășim. Prin mărturisirea noastră „Unul Sfânt” îl recunoaștem pe Hristos ca
fiind singurul sfânt dintre oameni141.
Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face nicio referire sau explicație cu privirea la prefacerea
Sfintelor Daruri sau la împărtășirea preoților/credincioșilor considerând a fi moment extrem de
importante și în același timp momente la care trebuie să ne raportăm cu cea mai mare bună
cuviință fără să avem în gând ispitirea tainei. Taina aceasta „nu suferă ispitire” 142 ne spune o
cântare de la praznicul nașterii Domnului. Având în vedere că mărturisitorul explică toate
momentele importante din Sfânta Liturghie suntem încredințați că ar fi putut face la fel și în cazul
celor două momente enununțate mai sus, dar prin aceasta ne arată că e foarte important să ne
recunoaștem limitele, să le acceptăm, fără a încerca să-L ispitim pe Dumnezeu.
Cu privire la imnul „Unul Sfânt, Unul Domn” Sfântul Maxim ne spune „Mărturisirea pe
care o face întregul popor la sfârșitul întregii slujbe tainice, -rostind: Unul Sfânt- și cele ce
140
Liturghierul pastoral, pag. 206.
141
Pr. Prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă, ediția a II-a, tipărit cu
binecuvântarea Prefericitului părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed. „IBMBOR”, București,
2004, pp. 333-334.
142
Stihira a III-a a Laudelor de la slujba utreniei Nașterii Domnului, compuse de Andrei Ierusalimiteanul, sursa
informației: https://www.teologie.net/data/pdf/slujba-25-dec.pdf, pag. 28, accesat la data de 02.04.2020.
urmează, arată adunarea și unirea mai presus de rațiune și de minte a celor inițiați tainic și
înțelept în unitatea cea ascunsă a simplității dumnezeiești, în veacul nestricăcios al celor
inteligibile, când privind la lumina slavei nevăzute și mai presus de grai, vor ajunge și ei în stare
să primească, împreună cu puterile de sus, fericita puritate. După aceasta, la sfârșitul tuturor, se
va face împărtășirea tainei, care-i preface pe cei care se împărtășesc cu vrednicie, în chipul ei și
asemenea, după har și participare, Binelui prin esență, nefind lipsiți întru nimic de El pe cât este
îngăduit și cu putință oamenilor. Așa încât și ei pot fi și se pot numi, prin lucrarea voinței și prin
har, dumnezei, în urma faptului că Dumnezeu întreg îi umple deplin și nu lasă nimic din ei gol de
prezența Lui.143”
Î: Perspectiva maximiană a imnului „Unul Sfânt, Unul Domn”, trebuie înțeleasă în sens
eshatologic?
R: Întreaga perspectivă maximiană asupra momentelor cheie din Sfânta Liturghie are un
sens eshatologic, pe de o parte, dar și un sens actual, real. În acest caz sensul eshatologic indică
„viitoarea infiere, unire, legătură, asemănare dumnezeiască(...) de care vor avea parte toți, după
toate celelalte, datorită bunătății lui Dumnezeu.144” Prin împărtășirea cu Hristos primim infierea
de fii ai Tatălui și suntem introduși în unitatea deplină a Sfintei Treimi. Așa cum spune preotul
când primim Sfânta Împărtășanie „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Atfel spus darul
pământesc pe care îl primim este iertarea păcatelor iar darul ceresc viața veșnică.
În viziunea maximiană credinioșii se împart în trei categorii: începători, înaintați și
desăvârșiți sau robi, lucrători cu plată și fii. Această triadă reprezintă de fapt modul de raportare
al fiecăruia dintre noi la Dumnezeu. Unii, robii, lucrează toate împlinind cu frică porunca
stăpânuli lucrând cu bunăvoință cele ce le sunt lor încredințate. Alții, lucrătorii cu plată, sunt cei
care duc greutatea și suferința vieții ca pe o zi de muncă. Raportându-se la necazuri ca la
modalități prin care pot cultiva virtutea având conștiința că după greșeala lui Adam în „sudoarea
feței tale îți vei mânca pâine ta” schimbând înțelepțește și de bunăvoie viața pământească cu cea
veșnică. Fii sunt cei care nu lucrează poruncile din frică sau din dor pentru bunătățile făgăduite ci
își îndreaptă liber puterile sufletului spre bine, prin aceasta nedespărțindu-se niciodată de
Dumnezeu. Ne amitim în acest sens de pilda fiului risipitor când fiul cel mare s-a simțit
nedreptățit de faptul că tatăl este bun cu cel care cheltuise averea cu desfrânatele. Tatăl îl
încredințează de prețuirea pe care și-a câștigat-o și îi spune că „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și
143
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit. (ediția 2017), pp. 133-134.
144
Ibidem, pag. 144.
ale mele sunt ale tale” (Luca 15, 31). Înțelegând din aceasta că fiul cel mare era dintotdeauna
îndreptat spre a face voia tatălui său în mod firesc, fără a pretinde ceva în schimb. El spune că
„Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un
ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei .” (Luca 15, 30). Aceștia din urmă sunt, cât le este îngăduit
oamenilor, dumnezei după har145. –Acum fiecare dintre noi poate să se gândească în care dintre
cele trei categorii enunțate mai sus se găsește.- În acest sens ne amintim de o altă pildă spusă de
Mântuitorul anume pilda lucrătorilor viei. În care stăpânul se tocmește să le dea celor care vor să
lucreze în via sa câte un dinar. Unii au lucrat din zorii zilei, de la ceasul al III-lea, iar alții au fost
tocmiți în ceasul al XI-lea. La ceasul plății cei care veniseră din întâi se așteptau să primească
mai mult, având în vedere că au suportat greutatea zilei, însă stăpânul le-a dat tuturor câte un
dinar, așa cum se învoiseră. Aici se arată înțelepciunea și bunătatea stăpânului care le răspunde
celor nemulțumiți „Prietene, nu-ți fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine un dinar? (...) Au
nu se cuvine mie să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este rău, pentru că eu sunt bun?”
(Matei 20, 13-15.)
Î: Ce implică mărturisirea pe care o fac credincioșii prin cântarea „Unul Sfânt, Unul
Domn.”?
R: Imnul „Unul Sfânt” este mereu pus în legătură cu momentul care urmează, anume
împărtășirea credincioșilor, și necesită confirmarea cuvintelor, pe care le rostim, în viața
noastră.. Prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului se desăvârșește mărturisirea-din imnul
„Unul Sfânt, Unul Domn”- pentru că toți devin prin Hristos „Unul Sfânt” fără a se desființa ca
persoane unice. Unitatea și sfințenia oamenilor sunt date de împărtășirea și intrarea în Trupul
tainic al lui Hristos. În acest sens, pentru a înțelege mai bine cum se manifestă această unitate,
putem să ne gândim că la fel cum în cuvintele rugăciunii pe care le rostim cu toții este prezent
cuvânt fiecăruia care însă nu se contopește în cuvintele celorlalți ci își păstrează individualitatea.
Alfel spus, atunci când rostim simbolul de credință deși îl spunem cu toții, astfel se face o singură
voce totuși glasul nostru nu se pierde precum o picătură într-un ocean, ci își păstrează
individualitatea146.

145
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit, (ediția 2017), pag. 144-145. În capitolul al XXIV-lea din Mistagogia
Sfântul Maxim reia explicare momentelor Sfintei Liturghii, titlul capitolului este „Ce taine lucrează și înfăptuiește,
prin cele ce se săvârșesc la Sfânta Liturghie în cei credincioși și adunați cu credință, harul Duhului Sfânt, care este de
față.”
146
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, nota 66 la Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, (ediția 2017), pag. 212.
 În sens practic îndemnul „Sfintele Sfinților” răsună după un moment cutremurător anume
prefacerea cinstitelor Daruri dar și după rostirea publică, asumată a Rugăciunii Domnești. Dacă
până acum te-ai străduit în lupta pentru cultivarea virtuților acum este momentul în care Sfintele
Taine ți se oferă, iar tu trebuie să te pregătești pentru unirea tainică și reală cu Hristos. Pentru
aceasta este nevoie de un ultim proces de conștiință pentru a vedea dacă avem pregătită haină de
nuntă. Îndemnul acesta implică pocăință și îndreptare147.
În Biserica primară cuvintele „Sfintele Sfinților” desemnau pe toți credincioșii care nu s-
au despărțit de Hristos prin păcate de moarte. Imnul „Unul Sfânt” vine să sublinieze ideea că
singurul sfânt în sens absolut este Iisus Hristos. Pe de altă parte deși îndemnul de a nu ne prezenta
oricum în fața sfintelor taine este predominant în toate rugăciunile de dinaintea Sfintei
Împărtășanii totuși este importantă împărtășania cât mai deasă a creștinului. Refuzul nostru de a
ne împărtăși ne pune să asistăm doar spectatorial la Sfânta Sinaxă. Ne amintim că în vechime
înainte de heruvic erau trimiși afară nu doar catehumenii ci toți cei care nu se împărtășeau 148. Cu
alte cuvinte am putea spune „Cei chemați/care nu vă cuminecați, ieșiți”. Este important să avem
conștiința păcatului, dar în același timp rămând „prea multă vreme departe de Împărtășanie” 149 să
fim prinși de lupul ce înțelegător.

Concluzii:
a) Imnul „Unul Sfânt, Unul Domn” pus în contextul său liturgic are o însemnătate
deosebit de importantă.
b) Prin Împărtășirea cu Hristos oamenii devin, prin lucrarea voinței, dumnezei.
Dumnezeu îi umple deplin de prezența Lui fără a rămâne ceva gol de prezența
Creatorului.
c) Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului este unității și sfințeniei noastre.
d) Oamenii care lucrează virtuțile se împart în trei categorii: robi, lucrători și fii. Fiecare
dintre aceste trei categorii de oameni își va afla plata după modul în care au lucrat.
e) Unitatea oamenilor se manifestă în persoanelor. Suntem uniți în Hristos dar ne
păstrăm individualitatea și unicitatea noastră ca persoane.

147
Marius Daniel CIOBOTĂ, Sfaturi practice în biserică „Să luam aminte!...Sfintele Sfinților”, în ziarul Lumina
ediția electronică: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/sfaturi-practice-in-biserica-sa-luam-
aminte-sfintele-sfintilor-971.html accesat la data de 03.04.2020.
148
Ibidem.
149
Rânduiala Sfintei Împărtășanii, rugăciunea a doua.
 f) În sens practic împărtășirea noastră ar trebui să fie cât mai deasă. Sfinții, așa cum îți
spuneau toți creștinii, Bisericii primare se împărtășeau la fiecare Sfântă Liturghie,
îndemnul „Sfintele Sfinților” se adresa tuturor celor care nu săvârșiseră niciun păcat
de moarte.

Elemente pentru cateheză privind cunoașterea și credința reflectate în capitolul

al V-lea din „Mistagogia”. Abordare neuroteologică.

În Critica Rațiunii Pure, Immanuel Kant spune „A trebuit deci să suprin știința, pentru a
face loc credinței”150.
Domeniul de cercetare al neuroteologiei are o vechime de 25 de ani și analizează modul
cum se manifestă creierul uman în momentele de meditație mistică, rugăciune, contemplație.
Teoria neurofiziologică vorbește despre repartiția creierului în două emisfere și Sfântul Maxim
vorbește în capitolul al V-lea despre Biserica, icoană și imagine a sufletului în sine.
„Sfânta Biserică a lui Dumnezeu nu este numai icoana întregului om ci și a sufletului
însuși, privit în sine, cu ajutorul cugetării”151.
Este important de precizat faptul că neuroteologia –ca știință- poate reprezenta un mijloc
extrem de eficient în demersul catehizării unei categorii de oameni care sunt mai reticenți la
experiențele duhovnicești datorate unei credințe statornice, fiind mai degrabă atrași de
argumentele științifice. Neuroteologia îmbină două lumi, care în aparență sunt greu de pus
împreună, teologia și știința, încercând să observe cum se manifeste experințele mistice ale
rugăciunii asupra corpului uman.
Andrew Newberg este un nume important din domeniul neuroteologiei. El conduce
clinica de medicină nucleară, Universitatea Pensilvania, SUA. În viziunea sa neuroteologia are
ca obiect de studiu identificarea mecanismelor cognitive implicate în experiența religioasă și
codificarea ideii de credință. A. Newberg a realizat o mulțime de studii de laborator comparând,
călugări și laici, încercând să identifice zonele din creier care sunt implicate, active, în actul de

150
Immanuel KANT, Critica rațiunii pure, traducere de Nicolae BAGDASAR și Elena MOISIUC, ediția a III-a
îngrijită de Ilie PÂRVU, ed. „Iri”, București, 1998, pag. 18.
151
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit.(ediția 2017), pag. 114.
credință. Concluzia la care a ajus Newberg este aceea că ființa umană pare programată pentru
credință deoarece are structurile biologice necesare, cu precizarea că această concluzie nu este
valabilă pentru toată lumea.
O altă personalitatea importantă este Jaqueline Borg de la Universitatea Karolinska
(Stockolm, Suedia) care a întreprins un studiu, în anul 2003, ajungând la concluzia că serotonina
este neuromediatorul implicat în actul credinței, fiind numită „molecula credinței.” 152 Serotonina
este un neurotransmițător extrem de important pentru buna funcționare, fizică și psihică, a
noastră153.
În spiritualitatea filocalică inima este înțeleasă ca centru unificator al activităților
intelectuale și afective ale sufletului. Mișcările de unificare interioară a sufletului între virtuțile
sale realizează o liturghie a minții pe altarul inimii154.
Termenul logos este folosit în opera maximiană cu sensul de rațiune, gândire. Iar nous
ceea ce înțelegem prin minte ca mod intuitiv și holistic de acumulare a informațiilor. „prin minte
are înțelepciunea în potență, din înțelepciune decurge contemplația, din aceasta cunoașterea, din
cunoaștere conștiința fără uitare, și prin toate e dus la adevăr, care e hotarul și ținta finală a
bunurilor mintale. Iar prin rațiune are prudența, din care iese făptuirea, din făptuire virtutea, din
aceasta credința prin care odihnește în bine ca scop și sfârșit fericit al lucrărilor raționale. În
sfârșit prin unirea acestora întreolaltă se culege știința celor dumnezeiești” 155. Această viziune
asupra puterilor și virtuților spirituale o putem asemăna cu două lanțuri care sunt paralele și care
înalță sufletul spre tărâmul divin.
Formațiunile neurofuncționale determină funcția bipolară a creierului, emisfera stângă și
emisfera dreaptă manifestă funcții diferite și speciale împărțirea aceasta influențează din punct de
vedere psihologic temperamentul fiecărei persoane. Spre exemplu: persoanele care o au ca
emisferă dominantă pe cea stângă sunt raționali și metodici; realiști, comunică bine cu ajutorul
cuvintelor având abilități verbale foarte bine dezvoltate. Nu sunt creativi și de obicei sunt reci în
152
Dumitru Constantin-DULCAN, În căutarea sensului pierdut. Creierul și noua spiritualitate, cuvânt înainte de
Stela-Maria IVANEȘ, ediția a II-a, revizuită și adăugită, ed. „Eikon”, Cluj-Napoca, 2008, pag. 205.
153
Revista Medicală Română, volumul LVIII, Genomica stresului. Determinarea binomului stres/vulnerabilitate, nr.
2, 2011, pag. 94. Sursa: https://rmj.com.ro/articles/2011.2/RMR_Nr-2_2011_Art-3.pdf, accesat la data de
01.05.2020.
154
Filocalia sau culegere din scrierile sfinților Părinți, Marcu Ascetul, Despre botez, vol. I, ediția a II-a, trad. pr.
prof. Dumitru Stăniloae, ed. a II-a, EIBMBOR, București, 1999 pag. 292.
155
Ierom. Vasile BÎRZU, Cunoașterea și credința în capitolul V al „Mistagogiei” Sfântului Maxim Mărturisitorul. O
abordare neuroteologică în Studia Theologia 1, Teologie și spiritualitate în gândirea Sfântului Maxim
Mărturisitorul, tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Dr. Irineu Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul
Olteniei, Ed. „Mitropolia Olteniei”, Craiova, 2009, pp. 112.
abordarea relațiilor umane. Pe de altă parte îi avem pe cei pe care oamenii îi numesc „artiști” și
care se folosesc de imagini vizuale, picturi, le plac lucrurile făcute într-un mod simplu. Se
folosesc de creativitate în rezolvarea problemelor, ajung la rezultatele cele mai potrivite prin
intuiție. Aceasta ar fi descrierea persoanelor care emisfera dreaptă dominantă. Sau receptorul
inițial al informațiilor sosite. (imaginea)156.
În cartea lui Daniel Goleman, Inteligența emoțională, acesta vorbește despre două minți.
Una rațională și una sentimentală. Prima se ocupă de modul de înțelegere și gândire, reflecție,
judecată; iar alta mult mai puternică, impulsivă și ilogică. Este, iată și în viziunea lui Goleman,
necesar un echilibru în rațiune și sentiment. Dacă domină una cealaltă este inutilă. Așadar este
necesar un echilibru între cele două pentru a ne ghida util prin lume. În cazul patimilor nu mai
vorbim despre un echilibru între minte și rațiune ci de faptul că minte partea emoțională preia
controlul asupra minții omului înlăturând de la „putere” partea rațională astfel că trupul este
controlat de emoția de moment și nu are puterea unei analize critice asupra situației157.
Sfântul Maxim ne oferă medicamentul sau soluția la această problemă că zice „sufletul
unitar și adunat în sineși ” continuă apoi spunând că va fi încununat de Dumnezeu, Rațiunea
supremă în care subzistă toate aceste rațiunile lucrurilor, simple și unitare. În acest caz cunoscând
lucrurile în profunzimea lor nu va putea face nimic împotriva voi Creatorului, care nu înseamnă
decât un lucru firesc omului aflat în comuniune cu Făcătorul său158.
Dacă raportăm acest lucru la neuroștiință, atunci am spune că cele două emisfere
cerebrale, emisfera stângă și emisfera dreaptă, sunt în armonie. Se îmbină impulsivitate acțiunii
(ne referim la emisfera dreaptă) cu puterea de a raționaliza(specifică emisferei stângi) ce se
cuprinde în cuvintele arhanghelului „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”.
Dacă reflecțiile filocalice, vorbesc despre adunarea minții în inimă și despre o unitate
perfectă în ceea ce reprezintă gândurile omului duhovnicesc, la polul opus societatea
contemporană se străduiește să-i „alunge”, dacă o are, sau să îl facă nesimțitor asupra puterii sale
de autoanaliză și de adunare în sine. Consecința acestui lucru este apariția depresiei în rândul a tot
mai mulți tineri. Trei dintre cauzele care împiedică autoreflecția sunt: suprastimularea simțurilor
(reclame, filme, smartphone-ul etc); apoi multitaskingul și lipsa relațiilor interpersonale159.

156
Ierom. Vasile Bîrzu, Op. Cit., pp. 115-117.
157
Daniel Goleman: Emotional Intelligence, trad. de Irina-Margareta Nistor, Ed. „Curtea Veche”, București, 2001,
pp. 10-11.
158
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Op. cit. pag. 24.
 În societatea contemporană suntem asaltați la fiecare pas de ceea ce numim, în sens larg,
publicitate. Pe stradă panouri uriașe ne îndeamnă să cumpărăm produsul X pentru că, în imaginea
gigantică, o „personalitate” contemporană a testat produsul și apare fericit alături de el. Folosirea
sunetului în exces și a imaginilor au, ca efect, producerea de mutații în ceea ce privește modul
cum vedem noi realitatea. Jocurile video în care violența este tema predominantă sunt trăite de
copiii, ai căror părinți sunt preocupați de nou „iphone X”, în modul cel mai nociv cu putință. Un
alt aspect extrem de important și la fel de actual este cel legat de sexualitate. În acest sens ne vom
ajuta de reclamele la îmbrăminte mai ales. Corpul uman a fost creat de Dumnezeu perfect. (Ne
amintim în acest sens de cuvântul Domnului care ne spune: Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate
să adauge staturii sale un cot?” Lc. 12, 25.) În mod paradoxal pe acest lucru mizează și cei care se
ocupă de publicitate în domeniul vestimentar. Imaginile cu un corp eroticizat, fundalul sonor,
culorile aprinse fiind puse împreună stârnesc stimulii vizuali și o anumită parte din creier care se
activează atunci când primim o recompensă. Aici și acum160.
În cadrul studiilor de fiziologie s-a constatat că experiețele vizuale sunt în strânsă legătură
cu modul în care noi percepem realitatea. În acest sens este foarte grăitor cuvântul Sfântului
Augustin „La acestea de până acum se adaugă o altă formă de ispitire, mai complicată și mai
primejdioasă. În afară de poftele trupești, care constau în satisfacerea plăcerii voluptuoase a
tuturor simțurilor, (...) această deșartă curiozitate a fost numită de Cuvântul dumnezeiesc pofta
ochilor.”161
Elementarismul a fost percepție întâlnită foarte des în secolul al XIX-lea, potrivit căreia
orice percepție de stări interne independente (senzații) sunt declanșate de anumite elemente
senzoriale cum ar fi: Luminozitatea; culoarea; distanța. O altă teorie din secolul al XX-lea apare
ca o completare a elementarismului care, în linii mari, vorbește despre contextualizare senzațiilor,
interacțiunea cu contextul sau mai bine zis interpretarea perceptivă a fiecărei trăsături a unei
imagini vizuale. Imaginile vizuale sunt corelate foarte vad cu scenele din spatele creării lor, însă
produc imediat conexiuni cu anumite materiale vizionate în acest sens162.

159
Diac. Adrian Sorin MIHALACHE, Ești ceea ce trăiești; Câteva date recente din neuroștiințe și experințele
duhovnicești ale Filocaliei, Ed. „Trinitas” a Patriarhiei Române, București, 2017, pp. 40-43.
160
Ibidem, pp 41-42.
161
Sfântul Augustin, Confesiuni, ediție bilingvă, traducere, introducere și note de Eugen MUNTEANU, ed.
„Humanitas”, București, 2018, pag. 511.
162
Eric R. Kandel, Psihiatrie, psihanaliză și noua biologie a minții, trad. de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, consultant
științific Eugen Hriscu, Ed. „Trei”, București, 2013, pp. 340-341.
 Un alt element prezent tot mai mult în societatea noastră este așa numitul multitasking.
Părerile oamenilor sunt împărțite, dacă îi întrebi despre acest termen, cu siguranță vor spune toți
că aproape zilnic fac mai multe lucruri în același timp.
În primul rând este necesar să precizăm de la început că multitaskingul a devenit un lucru
obișnuit și care, nu doar că nu este luat în serios, ci, foarte mulți, abia dacă își dau seama că îl au.
Motto-ul acestuia pare a se regăsi în fragmentul „S-a dus vremea când lumea avea timp să
trăiască. Nimeni nu mai vrea să nu se mai grăbească, pentru că a nu te grăbi înseamnă a pierde
timpul. Cine se mai oprește să arunce o privire asupra sa sau asupra lumii în care trăiește (...)”163.
Având în minte cele citate anterior ne este mai ușor să înțelegem de ce oamenii se
„folosesc” de acest fenomen al multitaskingului pentru a se ascunde, practic, de ei înșiși.
Închiderea față de orice „timpi morți”, care ne dau posibilitatea reflecției asupra propriei noastre
vieți, a gândurilor, sentimentelor care ne încercat în ziua respectivă, se face foarte simplu prin
intermediul telefonului.
Relațiile interpersonale sunt foarte puțin încurajate în societatea noastră. Sunt încurajate,
în mod special, sporturile individuale (fitness) și jocurile pe computere, iar la acestea două
adăugând și „doctrina” concurenței, care începe de cele mai mult ori chiar de la primii pași ai
copilului, promovată exhaustiv de mediul educațional, toate acestea trei fiind pilonii de susținere
a ceea ce numim, în sens larg, fenomenul însingurării. Școala de acasă, familia, influențează viața
și formarea copilului dar și modul, egocentrist sau comunitar, de raportare la ceilalți. Părinții sunt
foarte ocupați cu locul de muncă, iar cultivarea unei relației personale cu copilul are foarte mult
de suferit din această cauză.
Un alt aspect destul de îngrijorător și care are efect direct asupra relațiilor interumane este
tendința de a raporta mereu alegerile „la cererea lumii”. În mod pozitiv sau negativ, lumea te
poate zidi, iar pentru ca această zidire pe care ți-o oferă lumea să fie folositoare, este necesară o
delimitare față de ea, ieșind în afara ei (aici nu ne referim neapărat la ieșire fizică), din cauza
faptului că o parte din viață este ocupată cu ea, (serviciu, cumpărături, vacanțe.) însă dacă nu
suntem atenți la conținutul pe care îl are de oferit lumea atunci suntem tentați să-l consumăm, iar
până la identificare noastră cu el și tendința de a devini să hrană și parte din noi nu mai este

163
Rolland Brunner, Psihanaliză și societate postmodernă, Ed. „Amarcord”, Timișoara, 2000, pp. 47-49. Apud diac.
Adrian Sorin Mihalache, Ești ceea ce trăiești, câteva date recente din neuroștiințe și experințele duhovnicești ale
Filocaliei, pag. 46.
decât un singur pas. Dacă alegem să trăim viața lumii, atunci de fapt nu mai trăim noi ci lumea ne
trăiește viața164.
Având în vedere cele spuse anterior apare și fireasca întrebare și anume, cum este posibil
să ne păstrăm mintea în echilibru, cum să nu cădem pradă lumii. În acest sens Sfântul Maxim ne
oferă răspunsul spunând că „prudența este putera rațiunii și rațiunea însăși prudență în potență;
(...) oric suflet, când va putea, prin harul Duhului Sfânt și prin osteneala și strădania proprie, să
împreună și să țeasă laolaltă, adică rațiunea cu mintea, prudența cu înțelepciunea, făptuirea cu
contemplația, virtutea cu cunoștința și credința cu cunoștința fără uitare, nemicșorând sau
neexagerând pe niciuna în raport cu cealaltă.” Și toate acestea avându-L ca țintă finală pe
Dumnezeu care este „toată puterea oricărei rațiuni.”165
Perspectiva maximiană cu privire la om este foarte actuală. El susține că este nevoie de a
nu ne lăsa influențați de aparențe și să vedem duhovnicește rațiunile lucrurilor. A fi prudent
înseamnă a te raporta la viață într-un mod rațional. Dacă societatea încearcă prin orice mijloc să
ne despartă mintea de rațiune, mărturisitorul ne propune ca acestea să fie într-o unitate perfectă.
Un termen mai grăitor în acest sens este mindsight-ul, care se referă la puterea noastră de
introspecție ne permite să vedem oceanul care ne înconjoară și puterea universului nostru interior
de a-l împiedica să ne inunde166.
Reflecțiile filocalice ne propun un altfel de frumos, un frumos izvorât din adevăr. Însuși
cuvânt „filocalie” înseamnă „iubitor de frumos”. Frumosul pe care ni-l ofertează scrierile
filocalice implică bunătate, sfințenie, dar mai ales un frumos duhovnicesc.
Vocația omului a fost aceea de a face legătura între creat și necreat, pentru a se împărtăși
de veșnicie. În urma săvârșirii păcatului strămoșesc, atenția omului s-a mutat de ce la cele
inteligibile spre cele sensibile. În loc să ne coborâm mintea în inimă spre unirea cu Ziditorul, ne
coborâm mintea în inimă spre a sluji simțurilor. Mintea născocește metode noi de plăcere, iar
simțurile sunt supuse minții. Consecința acestui lucru a fost pierderea libertății interioare a
omului. Acum întreaga luptă se dă pentru a ne retrage mintea din simțuri167.
Cunoașterea lumii și al lui Dumnezeu sunt unite organic. Această cunoaștere este strâns
legată de omul întreg. Pe de o parte, omul intelectual, se folosește de demonstrație care este

164
Diac. Adrian Sorin Mihalache, Op. cit., pp. 46-49.
165
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, (ediția 2017), pag. 118.
166
Daniel J. Siegel, Mintea, o călătorie spre centrul ființei umane, trad. de Iustina Cojocaru, ed. Pagina de
Psihologie, București, 2018, pag. 136.
167
Dumitru Popescu, Ortodoxie și contemporaneietate, Ed. „Diogene”, București, 1996, pp. 81-83.
posibilă doar în plan orizontal, însă, în ceea ce privește planul vertical, Dumnezeu nu poate fi
cuprins în câteva scheme de demonstrație pentru a dovedi că există, ci din acest punct începe
desăvârșirea sau înțelepciunea cea adevărată dovedită prin îmbinarea cunoștințelor cu credința.
Viziunea maximiană despre om pune accent pe unitatea lui, iar acest lucru se observă din faptul
că nu izolează rațiunea îngrădind-o în „intelect”, ci, când vorbește de omul desăvârșit, îl numește
„înduhovnicit” și „raționalizat”168.
În neuroteologie sistemul limbic, aflat în centru creierului, a fost supranumit
„transmițătorul către Dumnezeu”169, iar prin formațiunile sale hipocampusul, hipothalamus și
amigdala, aflate în strânsă legătură cu talamusul și cu suprafața cerebrală, asigură integrarea vieții
interioare și exterioare a omului. În traducere din limba greacă thalamus înseamnă cămară de
nuntă fiind locul spiritual unde sufletul se întâlnește cu Dumnezeu prin simțirea minții sau a
inimii. Cuvântul thalamus sau cămară de nuntă și având ca sinonimă expresia thameios tes nous
ar fi „locul” unde sufletul se întâlnește cu Dumnezeu. - Pentru a facilita înțelegerea termenilor
hipocampusul, hipothalamus și amigdala îi vom explica aici. Hipocampusul este o formațiune
corticală rulată în jurul axului ei iar de aici și numele „cal de mare”. El deține un rol important în
ceea ce privește performațele noastre în materie de memorie; intră în sistemul ce se ocupă cu
reglarea emoțiilor170.
Hipothalamusul se ocupa de sistemul nervos vegetativ și sistemul endocrin (reglează
ritumul cardiac, tensiunea arterială, apetitul sexual, foamea, sațietatea, starea de somn.) El
reglează totodată reactivitatea la stimulii produși de agresivitate. Este sediul de unde se
modulează unele funcții vitale ale organismului171.
Amigdala este o formațiune neuronală care îmbracă vârful și pereții restromedial și
rostrodorsal ai cornului inferior al netriculului lateral din creier. Este implicată în general în
miros, comportamente alimentare sexuale și emoționale (sociabilitate și agresivitate) iar leziunile
sale duc în general la pierderea fricii ca emoție esențială. Dacă ea este implicată în manifestarea

168
Pr. prep. dr. Răzvan Ionescu, Lector dr. Adrian Lemeni, Teologie ortodoxă și știință, repere pentru dialog,
tipărită cu binecuvântarea Preafericitului părinte, Teoctist patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR,
București, 2006, pag. 160.
169
Rhawn Joseph: The transmitter to God, the limbic system, the soul and spirituality, University Press California,
San Jose, California, third edition, 289 pp. apud Studia Theologica1, Teologie și spiritualitate în gândirea sfântului
Maxim mărturisitorul, pag. 121.
170
Leonard Gavriliu, Dicționar de cerebrologie (creier și psihic), Ed. „Univers enciclopedic”, București, 1998, pp.
214-215.
171
Ibidem, pp. 217-218.
comportamentului agresiv și că leziuni ale ei abolesc frica extragem o concluzie importantă și
anume faptul că frica este strâns legată de agresivitate172.-
Textele din filosofia greacă clasică vin în spijinul acestei afirmații. Amintim aici de opera
Despre vârsta tânără și bătrână a lui Aristotel unde în capitolul întâi vorbește despre faptul că
toate organele speciale ale simțurilor trebuie să se întâlnească într-un punct comun care să fie
situat la jumătatea a ceea ce numim senzație și opusul acesteia. Dacă toate viețuitoarele au corpul
alcătuit din parte superioară și parte inferioară putem spune că unele organe de simț au legătură
cu inima(animalele cu sânge au ca organ suprem al facultății simțirii inima de unde se extind
simțul gustului și al pipăitului) iar altele sunt situate în cap. Acest lucru i-a făcut pe unii să creadă
că funcția de percepție își are orginea în creier173.
De asemenea și fericitul Augustin se minunează de perfecțiunea cununii creației lui
Dumnezeu, omul, zicând „El, dintr-un punct oarecum din centrul creierului, trimite cele cinci
simțuri, El care distribuie mișcările vitale în toate ale trupului, prin inimă, un mădular așa de
mic”174. Același Augustin în Confessiones vorbește despre zbuciumul interior al simțurilor care se
împrăștie și îl depărtează pe om de odihna cea întru Dumnezeu. În momentele de unire și
apropiere de Dumnezeu sufletul se bucură de o dulceață nespusă care nu este din această viață și
nu se poate exprima în cuvinte. Străduința noastră este pentru a păstra această trăire mereu, astăzi
o putem experia prin sfintele tale și sfânta euharistie, însă de multe ori se întâmplă să cădem sub
simțuri și atunci realizăm deplin sentimentul trăit înainte, în clipa când îl pierdem175.
În capitolul al II-lea din Mistagogia Sfântul Maxim, afirmă același lucru prin aceea că
Biserica este „chip și icoană a lui Dumnezeu, ca una care are aceeași lucrare ca și El, prin imitație
(prin intermediul emisferei stângi) și prin imaginație (prin emisfera dreaptă)”. Creierul este
instrumentul prin care noi putem înțelege și păstra unitatea Universului. Părțile componente ale
cosmosului se întrepătrund în mod spiritual iar omul prin puterile sale spirituale poate unifica și
păstra taina universului participând împreună cu Dumnezeu la grija pentru creație. Acest aspect
surprins în fragmentul următor „Căci întreg cosmosul inteligibil se arată în întreg cosmosul

172
Ibidem pp.24-25.
173
Aristotle: On Youth and Old Age, on Life and Death, on Breathing, translated by G. R. T. Ross, cap. I și III, apud
Studia Theologica1, Teologie și spiritualitate în gândirea Sfântului Maxim mărturisitorul, pag. 122.
174
Saint Augustine: epistola 137. 11, 8, pp 106-107, CSEL vol. 44, par. III, 1904, Ed. „Al. Goldbacher” apud Studia
Theologica1, Teologie și spiritualitate în gândirea sfântului Maxim mărturisitorul, pag. 123.
175
P.S.B. vol. 64, Fericitul Augustin, Scrieri alese, partea întâia, Confessiones(mărturisiri), tipărită cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, traducere și indici de prof. dr. docent Nicolae
Barbu, introducere și note de pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, EIBMBOR, București, 1985, pp. 238-239.
sensibil, prin forme simbolice, (cunoscute de emisfera dreaptă) celor ce pot să vadă și întreg cel
sensibil există în cel inteligibil, simplificat în sensurile minții.(de aceasta se ocupă emisfera
stângă)” este foarte actual176.
Modul în care noi înțelegem taina universului și legătura noastră cu el se reflectă în modul
cum ne comprtăm cu natura înconjurătoare. Tradiția Bisericii vorbește despre o împreună cădere,
a omului și a lumii încojurătoare. În capitolul al III-lea din cartea Facerii ni se arată cum se
manifestă căderea omului asupra pământului. „blestemat va fi pământul pentru tine! Cu
ostenealăsă te hrănești din el în toate zilele vieții tale!” (Fac 3, 17.) iar în următorul versete „Spini
și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului”.
Astăzi modul defectuos în care omul se raportează la creația lui Dumnezeu se vede în :
folosirea nerațională a rezervelor de apă potabilă; risipă și poluare; distrugerea ecosistemelor și
dispariția speciilor. Estimările statistice sunt îngrijorătoare din cauza faptului că o dată la 30-40
de ani consumul energetic al omenirii se dublează. Bunăstarea lumii este strâns legată de
rezervele de petrol 74% din energia utilizată provine din energiile fosile, 6% din energie nucleară
și 20% din energii neconvenționale177. Consumul nerațional al resurselor de apă este un motiv de
îngrijorare având în vedere că în 2008 aproximativ 50 de țări au dificultăți majore în ceea ce
privește apa potabilă iar 2 ani mai târziu 71 de țări aveu această problemă. Iar în 2013, 1,4
milioane de copii au murit din cauza lipsei de apă pe când în unele orașe mari consumul de apă
pe cap de locuitor ajunge și la 600 de litri pe zi178.
Pe pământ trăiesc între 30 și 50 de milioane de specii care în ultimul timp sunt amenințate
cu dispariția. În ultimii 300-400 de ani au dispărut cam 700 de specii. Poluarea industrială
amenință toate speciile începând cu delfini, rechini, păsări și plante; acestea sunt doar trei
exemple însă cu siguranță fiecare dintre noi știm exemple despre cum omul strică ecosistemele
naturale179.
Un alt aspect extrem de important se referă la înșelarea pe care o poate încerca omul în
timpul rugăciunii. Există numeroase mărturii în acest sens al părinților duhovnicești care, în
timpul rugăciunii, au primit diferite ispite de la cel viclean. În neuroteologie această stare este

176
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit., pp. 110-111.
177
Humbert Reeves, Pământul e bolnav: ce șanse mai avem să supraviețuim, trad. de M. Stavinschi, Ed.
„Humanitas”, București, 2005, pag. 55. Apud diac. Adrian Sorin Mihalache, Lumina Celui Nevăzut, pp. 453-454.
178
diac. Adrian Sorin Mihalache, Op. cit., 455-456.
179
Ibidem, pp. 462-463. Găsim în cartea părintelui în capitolul al X-lea aproximativ 30 de pagini care conțin statistici
exacte despre modul în care se manifestă în natură dezordinea dintre mintea și sufletul omului.
pusă în legătură cu cele două emisfere ale creierului. Dacă luăm ca exemplu, în sprijinul
afirmației noastre, somnambulismul vom vedea că emisfera dreapta a creierului este mult mai
activă decât cea stângă ceea ce înseamnă că imaginația și emoțiile funcționează fără o rațiune
critică ce analizează semnificația și explicația logică a emoțiilor și să le contextualizează. Din
perspectiva maximiană acest lucru are ca antidot prudența, despre care el spune că este o dovadă
de înțelepciune. În procesul de cunoaștere al lui Dumnezeu și al rațiunilor creației omul este
încurajat să se folosească de rațiune pentru a analiza realitatea obiectivă a credințelor și
convingerilor sale180.
Deși avem două emisfere, totuși, una este dominantă ca urmare a evenimentelor dinainte
de naștere. Ele se află, dacă nu în unitate deplină, într-un continu proces de reciprocitate.
Emisfera dreaptă percepe experințele pur și simplu fără a le analiza, contextualiza, pe când
emisfera stângă oferă fiecărei experințe o semnificație din informațiile pe care deja le deține. În
timp această acțiune va da naștere unor convingeri, credințe care sunt eronate. Partea dominantă a
creierului stabilește semnificațiile unor evenimente. Dacă avem emisfera stângă dominantă
suntem tentați să acceptăm ideea de coincidență decât de miracol, pe când cei cu emisfera dreaptă
dominantă văd în fiecare întâmplare un „asta nu a fost întâmplător; e un semn.” În linii mare
aceasta este viziunea neuroteologiei care concepe credința ca pe contiună sugestibilitate și
credibilitate. Totuși credința, în viziunea Sfântului Maxim, este o proces extrem de complex al
tuturor virtuților spirituale181.

În concluzie ceea ce Sfântul Maxim ne prezintă în Mistagogia, ierarhie puterilor

sufletului, nu este o alcătuire metaforică sau artificială de stări pshilogice, ci faptul că acestea,
puterile, puse în deplină armonie sunt capabile să unească ceea ce există cu ceea ce nu există.
Neuroteologia încearcă o explicație logică a legăturii dintre cunoaștere și credință
confirmând ceea ce Sfântul Maxim ne-a revelat. Totuși un mare minus îl are neuroteologia în
ceea ce privește relația umanului cu divinul, reducându-o pe aceasta la simple procese neuronale
sau mituri fabricate de neurochimie care nu îl pot conduce pe om la comuniunea cu Dumnezeu,
cu toate aceste, experiențele spirituale nu dovedesc existența lui Dumnezeu ca Realitate
personală. Teologia mistică, ca răspuns la crezul neuroteologiei propune credința nu ca formă de

180
Ieromonah Vasile Bârzu, Op. cit., pp. 127-128.
181
Ibidem, pag 129.
halucinație ci oferirea unui ipostas lucrurilor nevăzute și aducerea din existența sensibilă în cea
inteligibilă a lucrurilor182.
Astăzi cuvântul simbol a primit un sens diferit față de cum era el înțeles în epoca
patristică. El se referă la un obiect ce trimite spre o realitate superioară. În modernitate accentul
este pus mai mult pe distanța decât pe înlocuire.
În Mistagogia, simbolul este termenul esențial. El este imagine a realităților superioare a
Împărăției cerești, dar pune accentul și pe aspectul real. Folosirea termenului de către Sfântul
Maxim se face în acord cu tradiția școlii alexandrine și arată legătura dintre simbol și cult, și în
tradiția iudaică cultul sinagodal era nevoit să recurgă la acte simbolice, mai ales diaspora. Dacă
pornește de la act, putem spune că simbolul este o extensie a actului litugic. El este legat de
„descoperirile dumnezeiești”183.
În Mistagogia, simbolurile sunt prezentate din dublă perspectivă: general și particular.
Aceasta ne arată o relația strânsă între simbol și filosofie. Trecerea aceasta de la general la
particular își are orginea în filosfia platonică.
Mistagogia prezintă o relație strânsă între actul liturgic și împlinirea lui în eshaton,
liturghia descoperindu-i credinciosului taina Sfintei Treimi prin Taina Întrupării împărtășirea
fiind momentul unirii credincioșilor cu Sfânta Treime prin Hristos cel răstignit, îngropat și
înviat184. Această unire presupune o lucrarea tendrică. De remarcat este faptul că Sfântul Maxim
evită explicarea prefacerii Sfintelor Daruri pentru a atrage atenția asupra faptului că simbolul este
un instrument, iar dacă este un instrument omenesc poartă în sine pecetea limitată a umanului
care nu poate cuprinde Taina dumnezeiască a prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele
Domnului185.
Dacă raportăm această idee la noi cei de astăzi, fiecare liturghie ar trebui să fie o
mulțumire pentru că Dumnezeu ne-a acoperit, purtând trup muritor să ne împărtășim de nemurire
fără a fi vrednici și să rămânem vii.
Viziunea maximiană despre Biserică, om și lume este concentrată pe legătura ontologică
dintre acestea trei. Luate separat ele sunt prezentate fiind model desăvârșit sau având desăvârșirea

182
Ibidem, pp. 141-143.
183
Anuarul facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, anul Universitar 2012-2013, tipărit cu
binecuvântarea Preafericitului Părinte, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Universității din București,
2013, pp. 665-668.
184
Ibidem, pag. 680.
185
Ibidem, pag. 685.
în potență (cazul omului și al lumii) și având o unitate de nedespărțit. Biserica este pe de o parte,
spațiul comuniunii văzute dintre oameni iar pe de altă parte întreg universul ce aduce
Dumnezeiasca Euharistie Creatorului și Celui ce a întemeiat-o și Celui ce nu o lasă biruită.
În contextual actual această perspectivă ne întărește și ne atenționează în același timp
despre faptul că nu noi suntem cei care o putem apăra. Omul, a fost creat desăvârșit, totuși, după
căderea primilor oameni fiecare om se luptă pentru a redobândi unitatea dintre minte-suflet-trup.
Această lipsă a unității se reflectă și în lumea înconjurătoare. Natura este deteriorată de către om
iar omul nu mai reprezintă un „stăpân”(ca în cartea Facerii) pentru ea. Dezastrele naturale sunt
răspunsul, dacă putem spune așa, sau mai degrabă consecințele faptelor fiecărui om care și-a
pierdut unitatea. Astfel unitatea pe care o poate realiza omul are ca instrument credința. Modelul
unității este comuniunea de iubire dintre persoanele Sfintei Treimi.