SLIDE 1

Numele meu este Costache Iulia, iar Impreuna cu colega mea , Alina ionescu, am realizat o
prezentare generala a protezelor de sold.

SLIDE 2
In aceasta prezentare am abordat urmatoarele subiecte: biomateriale, protezele de sold si
materialele utilizate in confectionarea acestora, iar in final am adus cateva concluzii aferente.

SLIDE 3
Un biomaterial este un material sau un dispozitiv biomedical ce efectuează sau înlocuieşte o
funcţie naturală.
Biomaterialele sunt importante nu numai în diagnoza şi tratarea unei boli dar şi în evoluţia ei
ulterioară, deoarece la contactul cu materia vie, reacţia dintre biomaterial ÷ organism poate
să fie benefică sau poate să fie dăunătoare.

SLIDE 4
Biomateriale se pot clasifica dupa mai multe criterii, dar printre cele mai importante sunt:
A. Proveniență și natura chimică
1, Biomateriale naturale (materiale biologice):
- organice, de origine animală sau vegetală:

Ex.: proteine (keratină, fibrinogen, colagen, gelatină) şi fibre proteice (mătase, lână, păr), polizaharide
(bumbac, materiale celulozice, dextran, amilază) etc.

- anorganice:

Ex.: metale (titan, nichel, magneziu, zinc etc.), alumina (sub formă de safir), argile, ceruri vegetale şi
animale, hidroxiapatită coralinică etc.

2, Biomateriale sintetice:
- metalice (aliaje): au conductibilitate electrică şi termică bună, rezistenţă mecanică şi rigiditate
mare, ductibilitate şi rezistenţă la şocuri; sunt folosite în ortopedie, chirurgie orală şi maxilo -
facială, în chirurgia cardiovasculară;

- polimerice: au conductibilitate electrică, termică şi rezistenţă mecanică slabă, nu se pot prelucra

la temperaturi mari, sunt foarte ductile, plastice şi rezistente la şocuri; sunt folosite în aplicații
medicale precum: hidrogeluri (sunt structuri polimerice reticulare) utilizate pentru lentile de
 contact, membrane pentru hemodializă, înlocuiri de coarde vocale, piele artificială, tendoane
etc.

- ceramice: au rezistenţă mare raportată la masă, rigiditate şi rezistenţă la foc, rezistenţă la

coroziune. Sunt utilizate în dentistică, oftalmologie, ortopedie, ca instrument pentru
diagnosticare, termometre, fibre optice pentru endoscopie etc.

- compozite: au proprietăți foarte diferite, în funcţie de combinaţia de materiale din care sunt
formate, cum ar fi metal ÷ metal, metal ÷ polimer, polimer ÷ polimer, polimer ÷ ceramică etc.

B. Interacțiunea lor cu mediul biologic

- Materiale bioinerte sunt materiale care nu provoacă răspuns sau provoacă un răspuns minim
din partea gazdei, deci nu interacţionează cu ţesutul viu când sunt puse în contact direct cu
osul sau sunt separate de acesta printr-un strat subțire.

Materialele bioinerte au o foarte mică interacţiune chimică cu ţesuturile adiacente. Ţesuturile pot
adera la suprafaţa acestor materiale inerte fie natural (prin creşterea acestora în
microneregularităţile suprafeţei - fenomen numit osteointegrare), fie indus (prin folosirea unui
adeziv special, de exemplu, acrilatul).

Ex.: titanul, tantalul, polietilena, porţelanul dentar, alumina (Al2O3) etc.

- Materiale bioactive sunt materiale care realizează interacţiuni fizico - chimice cu ţesutul viu şi
dau răspunsuri benefice, cu refacerea în zona de contact şi stimularea creşterii unui nou ţesut
viu.

Aceste materiale sunt bioactive datorită legăturilor pe care acestea le realizează în timp cu ţesutul
osos şi în unele cazuri cu ţesutul moale. În particular, are loc o reacţie de schimb de ioni între
materialul bioactiv şi lichidele corpului, prin care particule de material difuzează în lichid şi invers,
rezultând în timp un strat biologic activ care este chimic şi cristalografic echivalent cu structura
osoasă. De asemenea, materialele bioactive par să fie răspunsul ideal în cazul fixării oaselor în urma
fracturilor, dar nu sunt potrivite în cazul implanturilor de articulaţii, acolo unde gradul de frecare
dintre materialele în contact este foarte mare.

Ex.: materiale sticloase, ceramice, hidroxiapatita, compozite care conţin oxiziș de siliciu (SiO2), sodiu
(NaO2), calciu (CaO), fosfor (P2O5) etc.

- Materiale bioresorbabile/biodegradabile: sunt materiale astfel concepute încât să poată fi

uşor absorbite de organism şi înlocuite treptat de ţesuturile adiacente (ţesutul osos sau
pielea) în urma unui proces de dizolvare / resorbție.

Acest tip de materiale sunt folosite şi în cazul transportului de medicamente sau în cazul structurilor
implantabile biodegradabile (cum ar fi aţa chirurgicală).

Ex.: fosfatul tricalcic, acidul copolimeric polilactic - poliglicolic, unele metale etc.
 C. Localizare
intracorporale – realizate sub formă de dispozitive complexe, semipermanente sau
permanente, pentru stimularea anumitor procese fiziologice (rinichi artificiali pentru dializa sângelui,
plămân artificial de oxigenare a sângelui, inimă artificială, pancreas artificial pentru eliberare de
insulină);

paracorporale – utilizate la interfaţa cu mediul biologic;

extracorporale – utilizate pentru transportul sângelui şi a lichidelor transfuzabile, containere

farmaceutice, tuburi, seringi, instrumente chirurgicale, materiale de împachetare (sterile şi nesterile)

SLIDE 5

Cea mai importanta proprietate a unui biomaterial este

Biocompatibilitatea – se refera la capacitatea unui material de a fi biologic compatibil cu
ţesutul gazdă (de exemplu, nu trebuie să provoace respingere, inflamaţie şi răspunsuri imunitare)
Bioactivitatea – este capacitatea materialelor de a forma uşor o ataşare directă biochimică cu
ţesutul gazdă
Biodegradabilitatea – este proprietatea unui material (în special materiale plastice) de a-şi
modifica structura chimico - morfologică sub acţiunea diverselor specii de
microorganisme.Timpul de biodegradare trebuie să fie adaptat pentru a se potrivi cu momentul
formării ţesutului osos

Modul de degradare – este reprezentat prin eroziunea de suprafaţă sau de profunzime.

Osteoconductivitatea şi osteoinductivitatea – reprezinta capacitatea de regenerare a osului in
sine
Osteoconductivitatea semnifică o creştere osoasă dinspre ţesutul osos gazdă înspre implant

Osteoinductivitatea indică abilitatea biomaterialelor de a induce formarea osoasă caracterizată prin

momentul apariţiei şi cantitatea de material osos indusă

Abilitatea de a sprijini creşterea capilarelor germinale, a ţesuturilor perivascular mezenchimale şi a

celulelor osteoprogenitoare de la gazdă în structura tridimensională a grefei care acţionează ca un
suport

Structura poroasă - Necesară pentru a maximiza spaţiul pentru aderenţa şi creşterea celulară ,
revascularizare, nutriţie adecvată şi de alimentare cu oxigen
Structura tridimensională – este un suport în procesul de creştere celulară şi în transportul de
nutrienţi şi oxigen
SLIDE 6
In acesta imagine se observa principalele utilizari ale biomaterialelor în diferite domenii
medicale, cum ar fi:
- în domeniul ordopediei: proteze interne permanente (de reconstrucţie), proteze resorbabile,
diferite elemente de sutură şi cimenturi pentru fixarea protezelor, înlocuirea articulaţiilor
cartilaginoase, drenuri chirurgicale, instrumentar chirurgical divers;

- în domeniul medicinei recuperatorii: membrane extracorporale, membrane bioactive (de

eliberare controlată), celule artificiale, proteze externe;

- în domeniul oftalmologiei: lentile de contact, lentile intraoculare, cornee artificială;

- în domeniul cardiologiei: valvule mitrale pentru inimă, grefe vasculare artificiale;

- în domeniul dentar: implanturi dentare, material de amprentare şi cimenturi dentare,

instrumentar dentar;

- în domeniul chirurgiei estetice: implanturi, elemente de sutură bioresorbabile;

- alte aplicaţii medicale: linii de perfuzie, dispozitive de cateterizare, dispozitive pentru căile
respiratorii, căile digestive şi căile urinare;

- în domeniul farmaceutic: excipienţi pentru diferite forme de administrare medicamentoasă,

sisteme cu eliberare retard de medicament, sisteme vectoare de eliberare controlată a
substanţelor active, bază pentru emulsii şi paste, recipiente diverse de condiţionare a
medicamentelor;

- în domeniul cosmetic: bază pentru emulsii şi creme cosmetice, sisteme complexe de peeling
chimic sau mecanic.
SLIDE 11
Polimerul este o Substanță macromoleculară a cărei moleculă este formată prin unirea în lanț
a două sau mai multe molecule de monomer.
Polimerii sunt potriviţi pentru aplicaţii biomedicale deoarece acestea sunt similare cu
materialele naturale, cum ar fi matricele extracelulare bazate pe proteine.
Polimerii pot fi biodegradabili sau permanenţi, cu capacitatea de a se forma în structuri
complexe folosind numeroase tehnologii de fabricaţie.
Printre dezavantajele polimerilor se numără rezistenţa lor inferioară metalelor sau
ceramicelor, acestea tind să se deformeze în timp. Anumite tipuri de polimeri se pot deteriora
în cursul procesului de sterilizare şi se pot descompune în corp în mod catastrofal, sau prin
eliberarea unor compuşi toxici.
Polimerii utilizati in implanturile ortopedice sunt -- Polietilenă, polimetil, polimetacrilat

SLIDE 12
Bioceramicile se impart in 3 categoii
- Bioceramice inerte(neabsorbabile) ca și alumina (Al2O3) și oxidul de zirconiu (ZrO2) ce dețin
proprietăți mecanice bune, valori ridicate ale densităţii, a modulului lui Young, a durităţii si o
bună comportare la coroziune.
Acestea sunt utilizate în principal pentru realizarea capurilor protezelor de articulații. Ele sunt
de obicei folosite în cazul implanturilor ortopedice, implanturilor dentare şi în chirurgia
maxilo-facială.
- Bioceramicele absorbabile(biodegradabile) au ca si principal component fosfaţii de calciu
sub diferite modificări structurale. Datorită solubilităţii acestora, care asigură degradarea
ionică, ele sunt utilizate în aplicaţii care stimulează creşterea oaselor pe material. Problema
cea mai frecventă în privinţa acestor ceramice este corelarea ratei de dizolvare a materialului
cu viteza de creştere a ţesutului osos din jurul implantului.
- Bioceramicele bioactive sunt formate din fosfaţi şi sticle ceramice. Se folosesc de obicei
pentru acoperirea implanturilor, tijelor şi şuruburilor de fixare, pentru a permite ţesutului
uman să adere la suprafaţa implantului. Din această categorie fac parte hidroxiapatita şi
bioglass-ul.
Hidroxiapatita (HA) Ca10(PO4)6(OH)2 și fosfatul tricalcic (TCP) Ca3(PO4)2 sunt recunoscute în
mod special pentru abilitatea de a crea o interfață perfectă cu țesutul osos natural.
Ceramicele sunt de obicei dure, presupunand temperaturi ridicate de topire si conductivitate
scazuta la temperatura si electricitate. Măsurarea durităţii acestora se face tot prin calibrare cu
materiale ceramice. Diamantul este cel mai dur material ceramic, iar talcul este cel mai puţin dur.
Materialele ca alumina şi cuarţul au valori ale durităţi în acest interval. Aceste caracteristici se datorează
legăturilor chimice din ceramice.

Bioceramicele nu sunt supuse coroziunii dar se pot degrada în mediul fiziologic în funcţie de
tipul materialului. Chiar şi alumina, care este considerată în general un material bioinert, îşi
schimbă proprietatea de rezistenţă mecanică când este inserată într-un mediu salin .
Ceramicele bioactive cât şi materialele sticloase sunt degradabile în organismul uman ele fiind absorbite
datorită activităţii osteoblastelor (celule răspunzătoare cu modelarea ţesutului osos). Acest fenomen are
loc deoarece particulele de fosfat de calciu se aseamănă cu particulele minerale ale ţesutului osos

Alumina, cel mai utilizat material al categoriei de ceramice bioinerte are proprietăţile mecanice cele mai
bune, dar asemenea tuturor ceramicelor are o rezistenţă la rupere scăzută în comparaţie cu metalele.
Totuşi avantajul principal al aluminei este faptul că are un coeficient de frecare scăzut şi o rezistenţă
mare la uzare.

Hidroxiapatita şi sticla bioactivă sunt la polul opus privind proprietăţile mecanice, faţă de alumină. De
aceea, acestea sunt utilizate în aplicaţii care necesită un proces de osteointegrare.

SLIDE 13
Aliaje de otel inoxidabil prezinta proprietăţi mecanice bune şi rezistenţa la coroziune,
asadar sunt folosite drept substituenţi pasivi pentru înlocuirea ţesuturilor tari (implanturile
totale de şold şi genunchi), ca şi implanturi la fracturi (plăci şi tije), la dispozitive pentru
fixarea coloanei, respectiv în implantologia dentară.
Biocompatibilitatea implanturilor metalice este precara deoarece acestea se pot
coroda in organismul viu. Printre consecinţele coroziunii se numără slăbirea implantului prin
dezintegrarea materialului si respectiv efectele nocive ale compuşilor chimici rezultanţi
asupra ţesuturilor şi organelor învecinate.
Biomaterialelor metalice se pot imparti in 3 grupe: oţelurile inoxidabile 316 L, aliajele
de cobalt şi titanul pur sau aliajele de titan.
- Oţel inoxidabil 316L conţine cantitati de crom, carbon, magneziu, nichel si molbden.
Acestea nu sunt la fel de rezistente la coroziune ca în cazul aliajelor de titan. Din
această cauză, oţelurile inoxidabile sunt folosite doar la realizarea implanturilor
medicale temporare cum ar fi şuruburile de fixare şi tijele ortopedice pentru fixarea
fracturilor.
o cantitate de 0,03% carbon, 2% magneziu, 17-20% crom, 12-14% nichel, 2-4% molibden şi alte
elemente în cantităţi mai mici cum ar fi fosforul, sulful şi siliciul.
 - Aliaje de cobalt + Titan pur
Există 2 tipuri de aliaje Co-Cr:
(1) aliajul CoCrMo obţinut prin turnare

(2) aliajul CoNiCrMo care este obţinut prin prelucrare la cald.

Aliajul turnat a folosit de-a lungul multor decenii în stomatologie şi în executarea articulaţiilor
artificiale.
Aliajul prelucrat la cald este utilizat pentru realizarea stâlpului de susţinere a protezelor
supuse la solicitări mecanice mari ca şi cele de genunchi şi şold.
Cele două elemente de bază ale acestor aliaje formează o soluţie solidă de până la 65% Co. Molibdenul
este adăugat micșorarea granulaţiei care măreşte rezistenţa mecanică după turnare şi prelucrare.
Cromul măreşte rezistenţa la coroziune şi rezistenţa finală a soluţiei solide.

Rezistenţa ridicată la rupere şi la oboseală a aliajului CoNiCrMo îl fac potrivit pentru aplicaţii care
necesită o perioadă lungă de viaţă fără a se fractura sau a se degrada la oboseală, precum este nevoie în
cazul implanturilor de şold.

- Aliaje pe bază de Titan sunt caracterizate de rezistenţa ridicată, greutatea scăzută şi

rezistenţa deosebită la coroziune.
Suprafaţa implanturilor de titan constau intr-un strat subţire de oxid cu rol de barieră între
ţesut şi particulele de titan de sub strat, acestea fiind foarte bine tolerate de organism.
Prezenta altor elemente precum oxigenul, carbonul, azotul poate îmbunătăìii proprietăìiile
mecanice ale titanului. Azotul are efect de durificare a titanului asemeni oxigenului cu
rezultate aproape duble.
TiNi, un aliaj cu memoria formei, este unul din cele mai speciale aliaje adoptate în industria
implanturilor. În ciuda reticenţelor cauzate de procentul ridicat de nichel, aliajul se comportă din punct
de vedere al biocompatibilităţii similar cu titanul pur.