METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACŢIUNILOR DE ABUZ ȘI

NEGLIJENȚĂ ÎN SERVICIU

- notă de curs -

Conf. univ. dr. Nicolae Grofu

I. PROBLEME PE CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ CERCETAREA

INFRACŢIUNILOR DE ABUZ ȘI NEGLIJENȚĂ ÎN SERVICIU

1. Activitatea infracțională desfășurată

Sarcina organelor de urmărire penală este de a determina în concret în ce s-a
materializat activitatea infracțională desfășurată în cazul abuzului sau neglijenței în
serviciu. Trebuie să se stabilească în ce anume a constat activitatea infracțională
desfășurată, în raport cu fapta efectiv comisă. În materialitatea sa, fapta constituie o
încălcare a legalității în activitatea de serviciu, săvârșită chiar de către acela care este
obligat, în virtutea calității sale, să o apere.
Organele de urmărire penală trebuie să dovedească existenţa prealabilă a unui
serviciu în care funcţionarul public să-şi desfăşoare activitatea şi în competenţele
căruia să intre posibilitatea efectuării de acte de natura celor care ocazionează
săvârşirea abuzului împotriva persoanelor fizice sau juridice, iar în varianta de specie
respectivul serviciu să aibă în competenţă efectuarea de acte ce au legătură cu
drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Neprobându-se această situaţie premisă,
infracţiunea de abuz în serviciu nu poate exista.
Infracțiunea de abuz în serviciu1 rezidă în exercitarea atribuțiilor de serviciu în
mod nelegal prin:
-neîndeplinirea sau îndeplinirea unui act prin care se cauzează fie o pagubă, fie o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei
persoane juridice.
- îngrădirea exercitării unui drept al unei persoane ori crearea pentru aceasta a
unei situații de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală
cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA.
În cazul infracțiunii de neglijență în serviciu2, fapta constă în încălcarea din
culpă a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei
defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Distincția între cele două activități infracționale specifice celor două infracțiuni
se realizează în urma dovedirii poziției subiective a făptuitorului, intenția în cazul
abuzului în serviciu, respectiv culpa în cazul neglijenței în serviciu.
Cu titlu exemplificativ, formele de manifestare a abuzului în serviciu pot fi
1
Art. 297 C. pen.
2
Ibidem, art. 298.
întâlnite în următoarele ipostaze:
- refuzul unui funcționar public/funcționar de a elibera unei persoane un act de
studii, un act de identitate, un pașaport, un permis de conducere, o autorizație de
construcție, deși persoana îndeplinea condițiile legale;
- refuzul de a angaja o persoană care a promovat concursul pentru ocuparea
postului pe temei de rasă, naţionalitate, sex, religie;
- gestionarul care vinde mărfurile cu un preț mai mare decât cel stabilit în
documentele contabile, iar diferențele intră în casieria entității unde lucrează (dacă nu
predă diferențele, ci și le însușește, fapta va reprezenta delapidare);
- directorul care încheie contracte în numele entității pe care o conduce cu
nerespectarea prevederilor legale.
Se va reține abuzul în serviciu numai dacă abuzul făptuitorului nu are o
incriminare distinctă în Codul penal sau într-o lege specială. Pentru a se reține relația
de subsidiaritate, trebuie ca între cele două incriminări să existe identitate cel puțin
parțială de obiect juridic, subsidiaritatea raportându-se la acele texte de incriminare
care au ca subiect activ un funcționar și nu la orice infracțiune comisă de acea
persoană, iar conținutul normei speciale, care se va aplica cu prioritate, trebuie să
reprezinte doar un aspect din sfera textului de incriminare de la abuzul în serviciu.
Ca rezultat al acestei subsidiarități, alte fapte abuzive se vor încadra în normele
speciale de incriminare, cum ar fi cercetarea abuzivă (art. 280 C. pen.), supunerea la
rele tratamente (art. 281 C. pen.), tortura (art. 282 C. pen.), represiunea nedreaptă
(art. 283 C. pen.).
În același sens, învederăm situația pădurarului, angajat al unui ocol silvic privat,
care, la solicitarea președintelui unei obști, cu ocazia inventarierii arborilor pentru
întocmirea actului de punere în valoare, nu respectă legislația care reglementează
această activitate, subdimensionează materialul lemnos inventariat și pune în valoare
o cantitate de material lemnos mult mai mare decât cea permisă de lege, iar în felul
acesta îi creează posibilitatea președintelui obștii să exploateze o cantitate de material
lemnos mai mare decât îi permite legea și să scoată în mod fraudulos din patrimoniul
obștii o cantitate de material lemnos care nu este evidențiată în actele contabile ale
acesteia și, prin urmare, să-i prejudicieze patrimoniul cu contravaloarea neîncasată a
materialului lemnos exploatat și valorificat în mod fraudulos. Reglementarea din art.
1071 din Codul silvic are caracter special în raport cu aceea din art. 297 C. pen., care
are caracter subsidiar, și urmează a fi aplicată cu prioritate, având în vedere că în alin.
(1) al primului text legal se prevede în mod expres că folosirea dispozitivelor speciale
de marcat fără drept sau cu nerespectarea reglementărilor specifice în vigoare
constituie infracțiune silvică și se pedepsește.
Pentru a proba activitatea infracțională desfășurată, organele de urmărire penală
vor stabili:
- îndatoririle de serviciu ale funcționarului public/funcționarului;
- care dintre acestea au fost încălcate;
- actele normative care reglementează respectivele îndatoriri;
- în ce mod s-a făcut încălcarea atribuțiilor de serviciu.
 2. Făptuitorii și contribuția acestora la săvârșirea infracțiunii. Forma de
vinovăție
Fapta poate fi comisă în exercitarea atribuțiilor de serviciu de către un funcţionar
public, categorie reglementată în art. 175 C. pen. De pildă, o situație care se
încadrează în dispozițiile alin. (1) al art. 175 C. pen. este cea a primarului unei unități
administrativ-teritoriale care, cu încălcarea prevederilor art. 138 din Legea dialogului
social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare – care
interziceau negocierea și includerea în contractele/acordurile colective de muncă
încheiate în sectorul bugetar a unor clauze referitoare la drepturi în bani și în natură,
altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare pentru categoria respectivă de
personal –, în cadrul procedurii, a negociat punctual clauze privind acordarea de către
angajator, în beneficiul salariaților, a unor drepturi în bani.
În cazul variantei atenuate prevăzute în art. 308 C. pen., fapta poate fi comisă în
exercitarea atribuțiilor de serviciu de către un angajat la o persoană fizică asimilată
funcționarilor publici ori la o persoană juridică, limitele speciale ale pedepsei
reducându-se cu o treime.
În cazul infracţiunii de abuz în serviciu sau de neglijență în serviciu, calitatea de
funcţionar este circumscrisă numai acelor funcţionari care se află în exercitarea
atribuțiilor de serviciu.
Infracţiunea de abuz în serviciu sau de neglijență în serviciu se poate comite atât
de o singură persoană, cât şi în participaţie, în oricare formă a acesteia. Pentru
coautorat se cere ca toţi participanţii să aibă calitatea cerută de lege şi contribuie
nemijlocit, în mod simultan sau succesiv la comiterea faptei. Dacă una dintre
persoane nu are calitatea cerută de lege la momentul realizării activității infracționale,
aceasta va răspunde pentru complicitate.
În cazul în care infracţiunea s-a săvârşit sub forma participaţiei penale, trebuie
să se stabilească exact cine sunt cei care au comis efectiv fapta, calitatea fiecărui
participant, activitatea infracțională desfăşurată de fiecare în parte.
Cel care execută un ordin ilegal din dispoziția șefului său se face vinovat de
abuz în serviciu, iar cel care dă o astfel de dispoziție este instigator.
Prin lămurirea contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii se
asigură corecta încadrare juridică, premisele extinderii cercetărilor pentru toate
infracţiunile comise şi pentru fiecare participant, alegerea celei mai adecvate metode
prin care se va realiza cercetarea, precum și încercarea recuperării integrale a
prejudiciului cauzat, dacă s-a cauzat o pagubă.
Forma de vinovăție cu care este săvârșit abuzul în serviciu este intenția, iar în
cazul neglijenței în serviciu, culpa.
3. Urmările activității infracționale
Urmările activității infracționale sunt alternative: producerea unei pagube sau
vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei
persoane juridice.
Trebuie să se stabilească în concret care au fost urmările survenite prin
neîndeplinirea/îndeplinirea prin încălcare legii a unui act sau îngrădirea exercitării
unui drept al unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situații de inferioritate.
În stituaţia în care, prin activitatea infracțională desfăşurată, s-a creat în mod
evident o pagubă, cercetarea va avea în vedere să stabilească întinderea prejudiciului
cauzat: paguba efectiv cauzată (damnum emergens) şi/sau beneficiul nerealizat
(lucrum cessans).
De asemenea, trebuie stabilite urmările pe care le-a avut activitatea ilicită,
pentru corecta încadrare juridică a faptei. Dacă în cazul infracţiunilor de abuz în
serviciu sau de neglijență în serviciu, prevăzute în art. 297 C. pen., respectiv art. 298
C. pen., s-au produs consecinţe deosebit de grave (potrivit art. 183 C. pen., „prin
consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000
lei”), limitele speciale ale pedepsei prevăzute se majorează cu jumătate.
Determinarea corectă a urmărilor infracţiunii de abuz în serviciu permite
soluţionarea atât a acţiunii civile, cât şi a celei penale, luarea măsurilor de
indisponibilizare a bunurilor aparţinând persoanelor vinovate sau celor responsabile
civilmente, după caz, în vederea reparării pagubelor produse prin infracţiune, precum
şi realizarea de către organul de urmărire penală a unei încadrări juridice
corespunzătoare, în funcţie de gravitatea prejudiciului cauzat.
Organele de urmărire penală trebuie să determine persoanele ale căror drepturi
sau interese legitime au fost vătămate și în ce constau vătămările, cum ar fi:
- nu s-a putut înscrie la un examen;
- nu a putut prezenta actul de studii la entitatea unde este angajat pentru a fi
încadrat într-o categorie de salarizare corespunzătoare;
- nu a putut face deplasarea în străinătate pentru a executa un contract de muncă.
De asemenea, trebuie să determine drepturile care au fost îngrădite sau situația
de inferioritate creată [în cazul variantei prevăzute în art. 297 alin. (2) C. pen.] și
prejudiciile suferite de persoanele în cauză.
4. Existența concursului de infracțiuni și luarea măsurilor care se impun
pentru extinderea cercetărilor
Avându-se în vedere marea varietate a metodelor şi mijloacelor folosite de
infractori pentru realizarea faptei, infracţiunile de abuz în serviciu sau de neglijență în
serviciu pot fi săvârşite în concurs cu alte infracţiuni.
Infracţiunea de abuz în serviciu intră în concurs cu infracţiunea de creare de
plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase (art. 35 din Legea nr. 22/1969) sau cu
infracţiunea de delapidare, atunci când valorile obţinute de gestionar ca urmare a
practicării suprapreţului sunt însuşite de către acesta ori când ospătarul trece în nota
de plată și încasează de la consumatori prețuri superioare celor stabilite.
Reţinându-se comiterea infracțiunii de fals intelectual (al cărei conținut este
caracterizat de calitatea de funcționar public a subiectului activ și de săvârșirea
falsului în exercitarea atribuțiilor de serviciu), nu se mai poate reține infracțiunea de
abuz în serviciu (al cărei subiect activ este tot un funcționar, iar latura obiectivă este
caracterizată prin îndeplinirea, cu știință, în mod defectuos a atribuțiilor de serviciu,
trăsături cuprinse în conținutul infracțiunii de fals). Astfel, luând în considerare
condițiile de săvârșire ale infracțiunii de fals intelectual, având ca subiect activ un
funcționar public, care cu prilejul întocmirii unui înscris oficial îl falsifică,
încălcându-și astfel atribuțiile de serviciu, observăm că incriminarea reprezintă o
ipoteză particulară de abuz în serviciu.
Infracţiunea de abuz în serviciu poare intra în concurs cu infracţiuni la regimul
circulației pe drumurile publice, atunci când conducătorul unui autovehicul, aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu, conducând sub influența băuturilor alcoolice,
produce un accident în care se avariază vehiculul aparținând entității în cadrul căreia
este angajat.
De asemenea, infracţiunea de abuz în serviciu poate intra în concurs cu
infracţiunea de furt, atunci când conducătorul unui autovehicul, aflat în exercitarea
atribuțiilor de serviciu, sustrage bunuri, folosindu-se de autovehiculul aparținând
entității în cadrul căreia este angajat pentru transportul acestora.
Stabilirea tuturor infracţiunilor concurente impune din partea organelor de
urmărire penală acţiuni specifice pentru lămurirea tuturor împrejurărilor în care a fost
comisă fiecare faptă în parte şi probarea întregii activităţi infracţionale a celor
cercetaţi.
7. Cauze, condiții, împrejurări care au generat, înlesnit sau favorizat
săvârșirea infracțiunii
În vederea clarificării acestei ultime probleme pe care o impune o investigare
riguroasă a infracţiunilor de abuz în serviciu sau de neglijență în serviciu, avem în
vedere următoarele aspecte, cu titlu de exemplu:
 superficialitatea funcționarilor publici sau a angajaților la o persoană juridică
ori la o persoană fizică asimilată funcționarilor publici, în cazul variantei atenuate
prevăzute în art. 308 C. pen.;
 necunoașterea legislației care le reglementează activitatea profesională;
 situaţia materială nefavorabilă a făptuitorului;
 dorința de îmbogățire a acestuia;
 lipsa de control ori efectuarea de controale superficiale de către superiorul
ierarhic;
 încadrarea şi menţinerea în funcţiune a unor funcționari cu nerespectarea
dispoziţiilor legale privitoare la vârstă, studii, experienţă, antecedente;
 neîntocmirea fișelor postului.
Cunoașterea acestor aspecte permite prevenirea săvârşirii unor astfel de fapte.

II. ACTIVITĂȚI CARE SE ÎNTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA

PROBELOR
1. Documentarea cu privire la natura activității desfășurate
Înainte de realizarea oricărei alte activități, organele de urmărire penală trebuie
să procedeze la o documentare asupra actelor normative care reglementează
activitatea unității sau entității în cadrul căreia este angajat făptuitorul.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016, prin care s-a admis excepția de
neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, s-a
constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește
în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea
legii”3. În mod similar, prin Decizia Curții Constituționale nr. 518 din 6 iulie 2017, s-
3
Expresie a consacrării principiului legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) prin art. 7
paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit jurisprudenţei
Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului,
a statuat cu referire la dispozițiile art. 298 din Codul penal, care sunt constituționale
în măsura în care prin sintagma „îndeplinirea ei defectuoasă” din cuprinsul acestora
se înțelege „îndeplinirea prin încălcarea legii”.
Referitor la îndatoririle legate de o anumită funcţie sau de un anumit loc de
muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter
general, privind îndatoririle angajaţilor în genere, altele, în acte normative cu caracter
special. Îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din
partea persoanei în cauză, care se concretizează în acţiunile efective ale acesteia şi
care are ca scop ducerea la bun sfârşit/realizarea obligaţiei prescrise. Realizarea
acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care
exercită atribuţia de serviciu, cât şi la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ţine
de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ţine de
autoevaluarea acţiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referinţă
principal normativul actului care reglementează atribuţia de serviciu respectivă.
Standardul obiectiv este determinat şi circumscris prescripţiei normative,
reglementarea atribuţiilor de serviciu şi a modalităţii de exercitare a acestora
determinând sfera de cuprindere a acestui standard, care nu poate, fără a încălca
principiul previzibilităţii, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripţia
normativă în domeniu. Pe cale de consecinţă, unei persoane nu i se poate imputa
încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor
prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ. Chiar dacă anumite acţiuni,
ce însoţesc exercitarea unei atribuţii de serviciu, se pot baza pe o anumită
uzanţă/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalităţii
incriminării, standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei
penale. Organelor judiciare, în misiunea de interpretare şi aplicare a legii şi de
stabilire a defectuozităţii îndeplinirii atribuţiei de serviciu, le revine obligaţia de a
aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripţia normativă 4.
Anterior, jurisprudenţa, fără a stabili criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea
defectuozităţii îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, s-a rezumat, în general, la a arăta că
subiecţii activi ai infracţiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuţii de serviciu, fie
prin raportare la dispoziţiile legii, fie prin raportare la menţiuni regăsite în hotărâri ale
Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, coduri
deontologice sau fişe ale postului5.
În acest context, este necesar ca organele de urmărire penală să dovedească
faptul că îndatoririle de serviciu rezultă din legi adoptate de Parlament [în temeiul art.
73 alin. (1) din Constituție] sau din ordonanțe ori ordonanțe de urgență ale
Guvernului, emise în temeiul delegării legislative prevăzute în art. 115 din
Constituție, deoarece comportamentul interzis al făptuitorului trebuie impus de către
legiuitor chiar prin lege, înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum şi ca
act material, cu putere de lege, emis de Guvern.
ci legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci
când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul
interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile
ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.
4
Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, pct. 50-52.
5
Ibidem, pct. 53.
 Totodată, organele de urmărire penală vor solicita entității în cadrul căreia
lucrează făptuitorul:
- activitatea efectiv desfășurată de acesta;
- confirmarea calității pe care acesta o are;
- legislația relevantă aplicabilă în raport cu specificul activității;
- îndatoririle de serviciu care îi revin.
Importanţa deosebită a activităţii de documentare rezidă în oferirea posibilităţii
de a aborda în cunoştinţă de cauză problemele complexe ale cercetării, cu consecinţe
benefice pe linia activităţilor de urmărire penală care urmează a fi realizate.
2. Audierea persoanei vătămate
Pregătirea audierii persoanei vătămate, parcurgerea etapelor audierii și
consemnarea rezultatelor audierii se realizează cu respectarea regulilor generale și
speciale de tactică criminalistică în materie.
Aspecte care pot fi clarificate prin audierea persoanei vătămate în cazul abuzului
în serviciu sau neglijenței în serviciu:
- care au fost solicitările sau cererile adresate funcționarului public;
- care este documentația aferentă solicitărilor și modalitatea în care a fost
transmisă făptuitorului;
- în ce au constat acțiunile sau inacțiunile acestuia;
- ce pagube sau vătămări i-au fost produse;
- dacă se constituie parte civilă.
3. Efectuarea de percheziții. Ridicarea de obiecte și înscrisuri
Percheziţia este activitatea de tactică criminalistică și de urmărire penală, care
constă în căutarea obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă sau deţinere
este tăgăduită în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare soluţionării
juste a cauzelor penale. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este activitatea de urmărire
penală şi de tactică criminalistică prin intermediul căreia organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată asigură obiectele şi documentele care pot servi ca mijloc de
probă în procesul penal.
Alături de ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţia, fie domiciliară sau cea
informatică, fie la locul de muncă constituie una dintre cele mai importante activităţi
de urmărire penală; în raport de modul cum este pregătită şi efectuată, va depinde
succesul activităţii de investigare.
Ambele activități de tactică criminalistică vizează obținerea:
 înscrisurilor depuse de persoanele vătămate;
 înscrisurilor care reflectă producerea pagubei sau în care s-au materializat
vătămările drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei
persoane juridice.
Cu titlu exemplificativ, vor face obiect al percheziției sau al ridicării:
- înscrisurile completate de către funcționarul public;
- înscrisurile care poartă rezoluția făptuitorului;
- înscrisurile din care rezultă modul în care organele de conducere au exercitat
controlul ierarhic asupra funcționarilor din subordine;
 - alte înscrisuri care ar putea avea legătură cu cauza: referate, procese-verbale,
comunicări, corespondență în format letric sau electronic, însemnări personale, adrese
ori numere de telefon care pot dovedi legături infracţionale între anumite persoane.
Cu ocazia percheziţiei, organele de urmărire penală trebuie să identifice în
patrimoniul făptuitorului bunuri mobile şi imobile, asupra cărora vor fi instituite,
ulterior, măsuri asigurătorii, prin care acestea sunt indisponibilizate în vederea
recuperării prejudiciului cauzat persoanei vătămate.
De asemenea, fac obiect al ridicării de obiecte şi înscrisuri: statutul entității în
cadrul căreia este angajat făptuitorul, actele adiţionale, autorizaţia de funcţionare,
hotărârea judecătorească de înfiinţare, cererea şi certificatul de înmatriculare la
oficiul registrului comerţului, certificatul de înregistrare fiscală, hotărârea adunării
generale a asociaţiilor sau acţionarilor, avizele speciale de funcţionare, fișa postului.
Aceste activități trebuie realizate cu operativitate pentru a preîntâmpina
posibilitatea distrugerii înscrisurilor care au legătură cu cauza, realizată fie de către
autorul infracţiunii, fie de alte persoane interesate.
4. Dispunerea și folosirea rezultatelor constatărilor și expertizelor
În cazul abuzului în serviciu sau neglijenței în serviciu, principalele genuri de
constatări sau expertize, care pot fi dispuse, sunt constatarea sau expertiza grafică și
expertiza contabilă.
În cazul expertizei grafice, în vederea identificării persoanei care a întocmit sau
semnat diverse documente în cadrul entității unde își desfășoară activitatea
făptuitorul, organele de urmărire penală se adresează unui laborator de expertiză
criminalistică sau unui institut de specialitate în vederea efectuării expertizei, urmând
ca specialiştii să fie numiţi de către conducătorul instituţiei respective. Părţile au
dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să
participe la efectuarea expertizei.
Principalele întrebări pentru expertiza grafică sunt strâns legate de problemele
care pot fi rezolvate prin aceasta, şi pot fi formulate astfel .
- dacă scrisul în litigiu este sau nu autentic;
- în cazul în care scrisul nu este autentic, să se identifice scriptorul din cercul de
persoane ale căror probe de comparaţie se pun la dispoziţie pentru examinare;
- dacă scrisul incriminat a fost executat prin copiere şi care este metoda
folosită;
- dacă scrisul în litigiu este deghizat şi în ce constă deghizarea
- dacă semnătura a fost executată de funcționarul public în cauză.
Faptele de abuz în serviciu sau neglijență în serviciu fiind generatoare de
pagube, pentru a putea stabili cu certitudine existenţa pagubei, întinderea acesteia, cât
şi mecanismul de producere sunt necesare cunoştinţele unor experți. În aceste cazuri
se impune dispunerea unei expertize contabile, care va fi efectuată de unul sau mai
mulţi experţi contabili, care, pe baza cunoştinţelor teoretice şi a practicii acumulate în
domeniul financiar-contabil, cercetează şi lămuresc modul în care se reflectă, în
documente şi în contabilitate, faptele sau împrejurările indicate de organele judiciare.
Organul judiciar stabileşte obiectivele expertizei şi formulează întrebările pentru
expert numai în prezenţa părţilor. Părţile sunt încunoştinţate că au dreptul să ceară
numirea unui expert recomandat de fiecare dintre ele, pe cheltuială proprie. Expertiza
contabilă rezolvă numai obiectivele indicate în cuprinsul ordonanţei şi numai pentru
perioada stabilită. Obiectul expertizei contabile poate fi extins numai cu aprobarea
organului de urmărire penală care a dispus efectuarea ei.
În cazul abuzului în serviciu sau neglijenței în serviciu, cu titlu exemplificativ,
expertiza contabilă trebuie:
- să stabilească modalitatea prin care a fost produsă paguba;

- să precizeze cuantumul acesteia;

- să indice consecinţele acțiunilor sau inacțiunilor făptuitorului.

Spre exemplificare, într-o speță, primarul unei autorități administrativ teritoriale,

cu încălcarea dispozițiilor legale, în cadrul negocierilor pe care le-a purtat cu
angajații, a inclus, în acordul colectiv de muncă și în contractul colectiv de muncă,
clauze referitoare la acordarea următoarelor drepturi în bani: „stimulent pentru
acoperirea unei părți din cheltuielile cu ținuta și igiena personală”, în cuantum de 400
lei/lună; „bonus pentru acoperirea unei părți din masa de prânz”, în cuantum de 200
lei/zi lucrătoare; „supliment de sărbători pentru sărbătorile de Paști și Crăciun”, egal
cu venitul aferent lunii anterioare celei în care se acordă; „bonus de vacanță”, egal cu
venitul din luna anterioară plecării în concediu; „premiu anual”, egal cu salariul
mediu lunar de bază realizat în anul pentru care se face premierea. Niciunul dintre
aceste drepturi nu erau prevăzute de legislația în vigoare pentru categoriile de
personal vizate, respectiv personal contractual și funcționari publici, sarcina
determinării pagubei create unității administrativ-teritoriale, administrate de primarul
în cauză, revenind expertizei contabile prin analizarea și totalizarea drepturilor
bănești (stimulente, bonusuri, suplimente, premii) acordate nelegal tuturor
categoriilor de personal în perioada de referință.
5. Efectuarea cercetării la fața locului
În anumite situații, pentru probarea activității infracționale de abuz sau
neglijență în serviciu, se poate recurge și la cercetarea la fața locului, cu respectarea
regulilor generale și speciale de tactică criminalistică în materie.
Se va proceda la examinarea locurilor în care s-au aflat bunurile, atunci când
prin neîndeplinirea sau îndeplinirea prin încălcarea legii a atribuțiilor de serviciu de
către funcționarul public, a rezultat nefolosirea, degradarea sau chiar distrugerea
bunurilor.
De asemenea, se vor cerceta condițiile în care bunurile au fost conservate pentru
a se putea aprecia măsura în care acestea au putut influența asupra integrității
bunurilor.
Prin comparare cu rezultatele cercetării la fața locului, se vor verifica explicațiile
făptuitorului care a avut răspunderea pentru bunurile respective.
6. Audierea martorilor
În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de neglijență în serviciu, martorii
pot fi identificaţi din rândul următoarelor categorii de persoane:
- persoane angajate la unitatea sau entitatea unde își desfășoară activitatea
funcționarul public și care cunosc despre activitatea infracțională a acestuia;
- persoane care au efectuat diferite operaţiuni (înregistrare, arhivare) în legătură
cu înscrisurile în care se reflectă actele îndeplinite de funcționarul public;
 - persoanele cu atribuții de control care au depistat încălcarea legalității de către
făptuitor cu prilejul exercitării atribuțiilor de serviciu;
- persoanele care cunosc despre împrejurările producerii pagubei.
În raport de categoria de persoane din rândul căreia sunt identificaţi martorii,
urmează a fi stabilită tematica de audiere a acestora, precum şi tactica ce va fi
adoptată.
Problemele care urmează a fi lămurite prin audierea martorilor diferă de la cauză
la cauză. În raport de modurile de operare folosite de autorii infracţiunii, din
declaraţiile martorilor trebuie să rezulte:
- modul cum au luat cunoștință despre activitatea infracțională a funcționarului
public;
- persoanele implicate în activitatea infracțională;
- modul în care făptuitorul și-a îndeplinit sarcinile de serviciu;
- cauzele care au dus la apariția rezultatelor vătămătoare;
- persoanele care l-au ajutat pe făptuitor în comiterea infracţiunii şi în ce a
constat ajutorul dat;
- alte persoane care mai cunosc despre fapta comisă şi împrejurările în care au
luat cunoştinţă despre aceasta.
La aprecierea declaraţiilor martorilor trebuie să se ţină cont de poziţia şi de
eventualul interes pe care l-ar putea avea în cauză. Practica pozitivă a organelor de
urmărire penală evidenţiază faptul că declaraţii veridice se obţin de la martorii
identificaţi din rândul persoanelor care nu au avut vreo răspundere cu privire
activitatea funcționarului public investigat.
7. Audierea suspectului sau inculpatului
Audierea suspectului sau inculpatului constituie o activitate deosebită pentru
lămurirea împrejurărilor săvârşirii abuzului sau neglijenței în serviciu şi a condiţiilor
care au favorizat-o.
Aspecte care pot fi lămurite prin audierea suspectului sau inculpatului:
- calitatea şi funcţia îndeplinite;
- perioada în care a lucrat;
- atribuțiile de serviciu care îi reveneau;
- condițiile de muncă din cadrul entității, precum și cele ale funcționarului
public în cauză;
- modul cum și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu;
- care sunt atribuțiile de serviciu pe care nu le-a realizat și care sunt cele pe care
le-a îndeplinit prin încălcarea legii;
- modalitatea de repartizare a sarcinilor în interiorul entității al cărei angajat
este;
- modalitatea în care se asigură efectuarea concediilor de odihnă pentru
compartimentul/biroul/serviciul în cadrul căruia activează;
- dacă în anumite situații au fost redistribuite lucrările altui funcționar;
- motivele activității infracționale desfășurate;
- persoanele care l-au sprijinit în acest sens;
- urmările faptei sale;
 - eventualele împrejurări independente de voința sa care au influențat modul în
care și-a exercitat atribuțiile de serviciu: restructurări sau reorganizări ale entității
unde lucrează, intrarea în concediu medical;
- dacă există ori are de propus probe în apărarea sa.
Pregătirea temeinică a acestei activităţi, cunoaşterea dosarului cauzei, precum și
folosirea cu pricepere a procedeelor tactice de audiere a suspectului sau inculpatului
reprezintă bune premise pentru clarificarea problemelor arătate.

BIBLIOGRAFIE

1. N. Grofu, Criminalistică. Tactică, Ed. Didactică și Pedagogică, București,

2019;
2. N. Grofu, Mic îndrumar de tactică și metodologie criminalistică, Ed.
Didactică și Pedagogică, București, 2019;
3. Colectiv – Tratat de metodică criminalistică, vol. I, Ed. Carpaţi, Craiova, 1994.
4. Em. Stancu – Tratat de criminalistică, Ed. Univers juridic, Bucureşti, 2015.
5. V. Bercheşan - Metodologia investigării criminalistice a infracţiunilor -, curs
de criminalistică, vol. I, Ed. “Paralela 45”, Piteşti, 1998.
6. V. Bercheşan – Metodologia investigării infracţiunilor, vol. II, Ed. “Paralela
45”, Piteşti, 2000.
7. Marin Ruiu – Metodologie criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013.
8. Marin Ruiu – Metodologia investigării criminalistice a unor genuri de
infracțiuni, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.