Sunteți pe pagina 1din 4

1.

Balada, de circulatie balcanica, prezinta o poveste despre zidirea fiintei dragi in


temelia unei biserici. x8i598xi89vfr
2. Mesajul este construit pe mai multe idei care configureaza conceptia despre arta:
creatia cere sacrificiu, este ca un joc seducator si religios, se produce sub imperiul
inspiratiei divine etc.
3. Ritualul jertfirii unei fiinte exprima si o atitudine religioasa ancestrala.
Tema
Jertfa cu valoare magica anuleaza raul si confera durata constructiei.
Subiectul
Negru-voda hotaraste sa ridice o manastire pe malul raului Arges, intr-un loc blestemat,
in care orice zid ridicat in timpul zilei se naruieste peste noapte. Zece mesteri vestiti, intre
care si Manole, incep sa zideasca manastirea, dar blestemul nu poate fi infrant. in cele din
urma, ei recurg la un ritual pagan, la un sacrificiu sacramental: conform credintelor
stravechi, o cladire dureaza in timp daca in temelia ei este sacrificata o fiinta. Aici, jertfa
urmeaza a fi omeneasca. Mesterii se pun de acord sa jertfeasca prima fiinta sosita in zorii
zilei cu mancare - o sotie, o sora, o fiica. Se intampla ca aceasta sa fie Ana, sotia
multiubita a mesterului Manole, care urma sa dea nastere unui copil. Cand acesta o
zareste venind, se roaga sa intervina un miracol divin si s-o opreasca. Nici ploaia, nici
vantul napraznic pe care Dumnezeu le abate asupra ei n-o determina sa se intoarca din
drum. Ana este zidita si, o data cu ea, si copilul nenascut inca, iar sacrificiul acesta face
ca manastirea sa poata fi ridicata. Din zidurile lacasului se aude multa vreme glasul
tanguios al Anei.
Mesterii sunt lasati sa moara pe acoperisul bisericii din porunca voievodului, care nu vrea
ca ei sa mai cladeasca o alta manastirea la fel de frumoasa. Ei isi fac aripi din aschii
subtiri, dar nu pot sa zboare cu ele si se prabusesc. Pe loculin care a cazut Manole a
aparut o fantana.

Comentariul
Balada Mesterul Manole sau Manastirea Argesului, desi transfigureaza o poveste de
circulatie balcanica, transmite conceptia poporului nostru despre destinul artistului si
totodata un scenariu mitic despre moarte si renastere prin inaltarea unui edificiu. G.
Calinescu considera aceasta creatie un mit estetic, aratand ca doar in versiunea romana
povestea a devenit mit, anume o fictiune ermetica originala si autohtonizata, caci se
leaga de vestita biserica de la Curtea-de-Arges, devenita, astfel, pentru literatura
noastra un fel de mic Notre-Dame-de-Paris . Mircea Eliade asaza acest mit intre
ritualurile de constructie pornind de la ideea ca orice gest de inaltare a unui edificiu
reprezinta un reflex al Genezei, un act indumnezeit care consfinteste locul si ii deschide
perspective spre illud tempus, timpul initial al zidirii lumii. Un spatiu consacrat devine
centrul universului, anuleaza normele si timpul, iar, daca este abraxas (creat pe
numerologia anului), atunci exista prin sine insusi. De regula, o constructie presupune
realitate si durata si de aceea ea repeta actul divin al zidirii exemplare: Creatia lumilor si
a omului.
in mitul Mesterului Manole, constructia sacralizeaza un spatiu degradat, intrat sub
incidenta diabolicului, in care durata a fost spulberata. Manastirea trebuie cladita intr-un
loc parasit si blestemat: Un zid parasit /Si neispravit / Cainii cum il vad / La el se rapad /
Si latra-a pustiu / Si urla-a mortiu. In acest loc, nimic nu poate dura: zidurile inaltate in
timpul zilei se surpa noaptea. Imaginea ruinei contine sensul prabusirii lumii si a vietii,
iar sugestia diabolicului este data aici de cele doua epitete (a pustiu si a mortiu),
avertismente premonitorii. Exorcizarea raului imixtat in lume este posibil sa fie o
reminiscenta a unui ritual pagan sau bogomilic. Din perspectiva mitica, spatiul acesta este
unul dintre numeroasele simboluri catabasice ale lumii, caci exista o precizare clara: Pe
Arges in jos si Merg cu toti pe cale / Sa aleaga-n vale. Asadar, constructia devine o
deliberata hotarare de a cauta si de a anihila raul care, stiut este, se fixeaza intre
simbolurile coborarii, in subteranele fiintei. Drumul coborator al mesterilor si valea
argumenteaza denotatia malefica a spatiului. Dar constructia este un lacas sacru, destinat
pomenirii, asadar este un acces si o poarta spre sacralitate, ceea ce revoca un ritual. De
aceea este nevoie de sacrificiu sacramental, de gestualitate arhetipala si de ritual numeric;
mesterii sunt in numar de noua, cifra a perfectiunii absolute si a imposibilului (de vazut
sintagma peste noua mari si noua tari ca metafora a lumii de dincolo), iar Manole este
singularizat, el stand sub semnul inceputului si al echilibrului primordial, semnificatii ale
cifrei unu.
in alta ordine de idei, manastirea este o opera de arta si de aceea mitul transmite idei
estetice; una dintre cele mai vehiculate se refera la destinul exceptional al artistului, care
este o fiinta inspirata, indumnezeita, iar creatia sa poate anularaul. in textul baladei, ideea
este subliniata in secventa: O soapta de sus /Aievea mi-a spus [...]. Asadar, actul
sacrificiului are origini magice, sugestia fiind inoculata prin intermediul visului
revelatoriu, iar „soapta" ramane anonima, intocmai ca in romanele cavaleresti - in care
apare din neant un personaj fantomatic si genereaza o viziune de indrumare. Actul
creatiei presupune o traire speciala, este un act inspirat si care declanseaza sentimente
contradictorii. Astfel, pentru Manole, creatia devine o misiune sacra si o experienta
tragica, idee marcata in textprin trei lexeme verbale, sugestii ale ipostazelor creatorului:
ofta, tacea, turba. Primul dezvolta sensuri definitorii pentru starea de dor: nemultumire,
neputinta si neferi- cire profunda. Tacerea preceda creatia, care este logosul insusi; ea
produce convulsii spirituale. Cea de-a treia forma lexematica trimite la ideea de
genialitate fixata intre nebunie si revolta. Aceste posturi creatoare sunt stimulateprin
sensul misionar al creatorului, care are un vis de-mplinit. Visul oracular este pus la
originea creatiei, pentru ca numai astfel mesterul capata constiinta misiunii sale de artist.
Poliptota banala prin care este transpusa aceasta idee - Si un vis visa -creeaza, prin
mijloacele retoricii populare, viziunea prelungirii, a convertirii creatiei divine in creatie
artistica. De altfel, poliptota, concrescenta lingvistica si semn al continuitatii, mai apare
in text ori de cate ori se vorbeste despre creatie: in zid de-a zidi; Zidul de zidit; in zid s-o
zidim.
Misiunea artistului presupune, in primul rand, sacrificiu. Dupa cum explica Eliade, in
sens ritualic, jertfa capata valoarea semintei care ingropata in sanul Pamantului-Mama,
da nastere unei plante noi1. Moartea insasi inseamna reintoarcere la origini. De aceea,
jertfa este, de regula, feminina, asezata sub semnul unei Mater omnium. In mitul
romanesc, Ana este ea insasi purtatoare de viata si mormant. Jertfa zidirii vitalizeaza
constructia, ii confera durata.
Dintr-o perspectiva estetica, sacrificiul este al artistului care se elibereaza pe sine prin
intermediul creatiei, caci in orice opera de arta salasluieste si o parte a artistului, si
anume cea mai buna, cum spune Horatiu in arta sa poetica. Actul propriu-zis al zidirii
presupune despartirea de viata comuna si intrarea intr-un joc, intr-un simulacru al
realitatii. Se stie, de altfel, ca arta are caracter ludic ca o sarbatoare a spiritului, iar artistul
traieste cu sfintenie acest joc. Repetitia, ca procedeu stilistic predominant in secventele
care vorbesc despre zidire, intareste ideea deritual , caci gestualitatea repetata urmareste
cresterea evanescenta a zidului o data cu stingerea vietii profane. Imaginea este reluata de
trei ori - cifra tuturor actelor sacramentale si semn al echilibrului. in plan estetic, aceasta
repetitie subliniaza ideea de mimesis (imitatie, joc).
Ana insasi accepta zidirea ca pe un joc: Ca vrem sa glumim /Si sa te zidim; Ana se-
ncredea /Si vesel radea. Caracterul mimetic apropie arta de creatia ritualica si ii confera
si un sens purificator. Aceasta ipostaza a artei, de joc al spiritului si deritual purificator
este subliniata si prin secventa Tremura lucrand / Lucra tremurand, care marcheaza faza
de inceput, conventionala si neinspirata. Conversia {tremura-tremurand), procedeu de
retorica populara, ca si poliptota, atrage atentia asupra sentimentului dominant: teama
care anihileaza sensul creatiei.
Si deznodamantul baladei contine un mesaj estetic: moartea mesterilor asigura unicitatea
operei lor, caci o creatie artistica este irepetabila. Manole are parte de o moarte stranie:
Manea se pierdea / Ochii se-nvelea [...] Si de pe grindis / De pe coperis /Mort bietul
cadea. Pentru el creatia inseamna epuizare in ordine profana. El a eternizat viata
nenascuta inca, a reluat gestul divinitatii, iar orice repetare inseamna ritual, adica
intoarcere la originea gestului, in illo tempore. Artistul intra in eternitate, iar viata lui
profana este anulata. De asemenea, simbolul fantanii, asociat, de cele mai multe ori,
cunoasterii, apare aici completat prin denotative explicite: lina, cu apa putina, sarata, de
lacrimi udata. Plansul este defulatoriu si totodata un semn al feminitatii eternizate, iar
indicatia apa putina are sensul de exceptie si privilegiu, ca atribute ale experientei
creatoare. De altfel, in limba populara, expresii precum te iubesc ca pe-o apa putina, ori
te astept ca pe-o apa putina au tocmai sensul acesta de valoare absoluta.
Mit al creatiei cu valoare ritualica si estetica, balada Mesterul Manole este si una dintre
cele mai valoroase opere literare din folclorul nostru; construita dupa tipic baladesc, ea se
structureaza pe mai multe secvente care puncteaza momentele firului epic. Astfel,
expozitiunea capteaza prin introducerea intr-un spatiu misterios si nelamurit, prezentat
printr-o a doua voce narativa - cea a pastorului din fluier doinas; viziunea lui este,
desigur, subiectiva si de aici decurge si ambiguitatea raului, a carui origine ramane
neprecizata. Subiectul este dezvoltat pe conflictul dintre mesteri si autoritatea consacrata:
un voievod amenintator si tiran. Visul declanseaza intriga, desavarsita in punctul
culminant (zidirea Anei), iar deznodamantul, dramatic, in ordine profana, contine un
mesaj artistic revelator: artistul intra in constiinta generala prin intermediul operei sale.
Aceasta structura epica, precum si esenta dramatica a subiectului constituie principalele
insusiri ale speciei.
Referinte critice
„Majoritatea celor fara religie inca se mai comporta in mod religios (fara sa-si dea
seama). Nu este vorba doar despre superstitiile sau tabuurile omului modern, care au,
toate, o structura si o origine magico-religioasa. Dar omul modern care se simte si se
pretinde areligios inca mai dispune de o intreaga mitologie camuflata si de numeroase
ritualisme degradate. Dupa cum s-a mentionat, serbarile ce insotesc Anul Nou sau
instalarea intr-o casa noua prezinta, laicizata, structura unui ritual de reinnoire. Acelasi
fenomen se observa cu ocazia serbarilor si a veseliei ce insotesc casatoria sau nasterea
unui copil, obtinerea unei noi slujbe, o promovare sociala etc." (Mircea Eliade - Sacrul si
profanul, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, p.190)