1.2.

Asigurarea

CONCEPTUL DE ASIGURARE
Asigurarea este un mecanism clasic de transfer al riscului de la
asigurați la companii specializate, denumite asigurători. Este o metodă de
management a riscului.
Activitatea de asigurare este definită și analizată sub mai multe
aspecte:
 Din punct de vedere juridic – asigurarea este formalizată
printr-un contract;
 Din punct de vedere economic, asigurarea presupune
constituirea unui fond de asigurare direcționarea lui către acei
subiecți care au suferit pagube materiale în urma producerii
evenimentelor asigurate;
 Din punct de vedere financiar – activitatea de asigurare este o
ramură prestatoare de servicii în care sunt implicați mai mulți
subiecți: asigurații, asigurătorii, intermediarii în asigurări.
Conceptele tehnice specifice activităţii de asigurare includ:
 Poliță/ certificat de asigurare – un înscris emis şi semnat de
către asigurător care certifică încheierea contractului de
asigurare.
 Asigurat – persoana fizică sau juridică care, în schimbul
plăţii primei de asigurare, transferă riscurile producerii unor
evenimente către asigurător.

1
 Contractant - persoana care încheie contractul de asigurare,
obligându-se față de asigurător să plătească prima de
asigurare.
 Asigurător – societatea de asigurări care, în schimbul
încasării primei de asigurare, se obligă să plătească o
despăgubire/ suma asigurată asiguratului sau beneficiarului, în
cazul producerii evenimentului asigurat.
 Beneficiar – persoana îndreptățită să încaseze despăgubirea/
suma asigurată prevăzută în contractul de asigurare.
 Perioadă asigurată – cuprinde data de început și data de
sfârșit a răspunderii asigurătorului în baza contractului de
asigurare
 Sumă asigurată – reprezintă limita maximă a răspunderii
asigurătorului în cazul producerii evenimentului asigurat. În
cazul asigurării de bunuri, suma asigurată trebuie să fie egală
cu valoarea reală a acestora. O sumă asigurată mai mare decât
valoarea reală a bunurilor conduce la supraasigurare. O
sumă asigurată mai mică decât valoarea reală a bunului
conduce la subasigurare. La asigurarea de răspundere civilă,
suma asigurată este reprezentată de limita răspunderii
asigurătorului și se stabileşte convenţional sau prin
reglementări.
 Primă de asigurare – reprezintă suma plătită de către
contractant/ asigurat către asigurător, pentru ca acesta din
urmă să preia riscul producerii unui risc/ eveniment asigurat.
Prima de asigurare se calculează prin aplicarea unui procent

2
 (cotă de primă) asupra sumei asigurate. Prima plătită de
asigurat reprezintă prima brută şi este alcătuită din prima
netă (corespunzătoare riscului acoperit prin asigurare) şi
adaosul de primă (acoperă cheltuielile de administrare şi
cota de profit a asigurătorului).
 Daună/ Pagubă – reprezintă pierderea suferită de asigurat sau
după caz de către un terț păgubit, în urma producerii riscului/
evenimentului asigurat.
 Despăgubire – reprezintă suma pe care asigurătorul o
datorează asiguratului/ beneficiarului asigurării în cazul
producerii riscului/ evenimentului asigurat. Despăgubirea
poate fi egală sau mai mică decât valoarea pagubei, în funcție
de principiul aplicat de asigurător la acoperirea pagubelor. În
practica asigurărilor de bunuri se întâlnesc următoarele
principii de despăgubire:
- Principiul despăgubirii proporționale - raportul dintre
despăgubire și daună va fi același cu raportul dintre suma
asigurată și valoarea reală a bunului. Este cel mai des
întâlnit în practica de asigurări.
- Principiul despăgubirii la prim risc - asigurătorul
despăgubește întreaga daună, indiferent de raportul dintre
suma asigurată și valoarea reală a bunului, cu condiția ca
aceasta să nu depășescă suma asigurată.
- Principiul răspunderii limitate - despăgubirea se acordă
de către asigurător numai dacă valoarea daunei atinge
nivelul prevăzut în contractul de asigurare. O parte din

3
 daună rămâne în sarcina asiguratului și poartă denumirea
de franșiză.
Franșiza se stabilește ca sumă fixă sau ca procent din suma asigurată sau
din daună sau ca o combinație de procent din daună și suma minimă fixă
per eveniment. Daunele care se încadrează în limitele franșizei nu sunt
despăgubite. Franșiza este un element al contractului de asigurare menit
să crească nivelul de responsabilizare al asiguratului, cu privire la
obiectul asigurării. Acceptarea unei franșize de către asigurat scade prețul
asigurării (prima de asigurare). Franșiza poate fi de două tipuri:
- franșiză deductibilă – se scade din daună, indiferent de
valoarea acesteia; valoarea despăgubirii este egală cu
valoarea daunei mai puțin franșiza;
- franșiză atinsă – asigurătorul acoperă integral valoarea
daunei, dacă aceasta este mai mare decât valoarea
franșizei. Dacă valoarea daunei este cel mult egală cu
valoarea franșizei, asiguratul acoperă valoarea daunei.
 Riscuri asigurate – evenimentele a căror producere obligă
asigurătorul să plătească asiguratului/ beneficiarului asigurării/
terțului păgubit despăgubirea/ suma asigurată prevăzută în polița
de asigurare.
 Rata daunei – se calculează ca raport procentual între daunele
plătite și primele încasate într-o anumită perioadă de timp.

MECANISMUL DE FUNCȚIONARE AL ASIGURĂRILOR

Asigurarea are la bază principiul mutualităţii – toţi membrii
comunității de risc contribuie, prin plata unei prime de asigurare, la

4
constituirea fondului de asigurare gestionat de asigurător, acesta din urmă
obligându-se ca, în cazul producerii riscului asigurat, să-i despăgubească
numai pe cei care au suferit pagube. Prin constituirea fondului de
asigurare, are loc o dispersie a riscurilor.
Asigurarea se bazează pe o serie de principii:
 Interesul asigurabil – între asigurat şi obiectul asigurat trebuie
să existe o relaţie recunoscută legal;
 Buna credinţă – asiguratul este obligat să-i dezvăluie
asigurătorului toate informaţiile referitoare la circumstanțele
cunoscute ale riscului și informațiile care au legătură cu
obiectul contractului de asigurare;
 Principiul indemnizării – după producerea evenimentului
asigurat și, respectiv, după încasarea despăgubirii, asiguratul
trebuie să se afle în aceeași situaţie financiară în care se afla
înainte de producerea evenimentului;
 Principiul subrogării – după plata indemnizaţiei către
asigurat, asigurătorul poate recupera contravaloarea daunei de
la cel vinovat de producerea evenimentului;
 Principiul contribuţiei – în cazul încheierii mai multor
contracte de asigurare având același obiect, unul dintre
asigurători poate solicita celorlalți să contribuie la plata
indemnizaţiei;
 Cauza proximă – asigurătorul are răspunderea despăgubirii
acelor daune care reprezintă o consecință directă a producerii
evenimentelor asigurate.

5
CRITERII DE CLASIFICARE ȘI CATEGORII DE ASIGURĂRI
În funcție de obiectul asigurării, sunt definite:
- Asigurări de bunuri – au ca obiect asigurarea bunurilor
materiale aparținând asiguratului.
- Asigurări de persoane – oferă protecţie împotriva riscurilor
care afectează viața și sănătatea persoanelor. Sunt de două
tipuri: asigurări de viață şi asigurări de persoane altele decât
cele de viaţă (asigurări de accidente/sănătate).
- Asigurări de răspundere civilă faţă de terţi – au ca obiect
răspunderea civilă legală și/ sau profesională.
Din punct de vedere juridic, există:
- Asigurări obligatorii – termenii contractului de asigurare
sunt stabiliți în baza legii.
- Asigurări facultative – termenii contractului de asigurare
sunt stabiliți în baza acordului de voință al asigurătorului și
asiguratului/ contractantului.
Conform Legii 237/2015, asigurările se împart în următoarele
clase de asigurare:
- Asigurări generale
- Asigurări de viaţă

REASIGURAREA
Reasigurarea reprezintă activitatea de asigurare a asigurătorilor
pentru a face față unor obligații de plată viitoare. , asigurătorul cedează o
parte din riscurile subscrise, către o altă societate specializată numită
reasigurător, respectiv o parte din prima încasată de la asigurați.

6
 Partea din prima cedată reasigurătorului se numește primă de
reasigurare. Societatea care cedează o parte din risc se numește
reasigurat sau cedent; societatea care preia o parte din risc, în schimbul
încasării primei de reasigurare se numește reasigurător.
Contractul dintre reasigurat și reasigurător se numește contract de
reasigurare. Contractele de reasigurare se împart în două mari categorii:
 contracte facultative – societatea de asigurări propune
reasigurătorului, iar acesta acceptă sau refuză preluarea
riscului respectiv.
 contracte obligatorii – reasiguratul este obligat să cedeze
toate riscurile de un anumit tip, indiferent de mărimea și
natura lor. Reasigurătorul este obligat să preia toate riscurile
de un anumit tip, în condițiile/ cotele prevăzute în contractul
de reasigurare.
În funcție de modul de repartizare a răspunderii între reasigurat și
reasigurător, contractele de reasigurare pot fi:
 contracte proporționale - răspunderea asumată de reasigurat
și reasigurător este stabilită sub forma unei cote procentuale
din suma asigurată.
 contracte neproporționale - răspunderea reasiguratului este
stabilită pentru un anumit nivel al daunei aferente fiecărui
contract de asigurare, iar reasigurătorul răspunde numai
pentru daune a căror valoare este mai mare decât cele aflate în
răspunderea reasiguratului.