CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN

ROMÂNIA
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare sunt:
● însuşirea cunoştinţelor privind natura juridica şi funcţiile Curţii
Constituţionale a României;
● înţelegerea şi asimilarea atribuţiilor Curţii Constituţionale;
● cunoaşterea actelor emise de Curtea Constituţională şi
recunoaşterea atribuţiilor în care se emit acestea;
● sublinierea efectelor juridice ale actelor emise de Curtea
Constuţională;
● înţelegerea noţiunii de constituţionalizare a dreptului ca principală
consecinţa a controlului de constituţionalitate.

Autoritatea publică competenţa. Organizarea Curţii Constituţionale. Atribuţiile Curţii

Constituţionale

Controlul constituţionalităţii legilor în România

Autoritatea publică competentă

Curtea
constituţională În ţara noastră, la fel ca şi în multe alte ţări europene controlul
de constituţionalitate al legilor se realizează printr-un organ
jurisdicţional special şi specializat denumit Curtea
Constituţională. La început, când se discuta încă proiectul
Constituţiei României, s-au propus mai multe variante cu
privire la forma pe care să o ia Curtea Constituţională;
Adunarea Constituantă aleasă în mai 1990 a trebuit să opteze
între controlul jurisdicţional alconstituţionalităţii legilor si
controlul politic al acestora. Deşi au existat numeroase discuţii,
acest organ - Curtea Constituţională - a fost stabilit şi reprezintă
o inovaţie a Constituţiei din 1991.

În ţara noastră, reglementarea Curţii Constituţionale se face

într-un titlu aparte - Titlul V - separat de prevederile privind
organizarea şi funcţionarea organelor legiuitoare, executive şi
judecătoreşti.
Din această cauză unii autori susţin că această Curte este un
organ politico-jurisdicţional, iar alţii că acest organ s-ar afla în
afara sistemului jurisdicţional, el reprezentând O autoritate
distinctă şi independentă.
Din prevederile art. 1 din Legea nr. 47/1992, Curtea
Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie
constituţională din România şi este independentă faţă de orice
altă autoritate publică. Se supune numai Constituţiei şi legii
sale de organizare şi funcţionare, asigurând controlul
constituţionalităţii legilor, al regulamentelor Parlamentului şi al
ordonanţelor Guvernului.
Trebuie reţinut şi faptul că această competenţă a Curţii nu poate
fi contestată de nici o autoritate publică, fiind singura în măsură
să hotărască asupra competenţei sale potrivit art. 146 din
Constituţie.
Atribuţia Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra
constituţionalităţii legilor este incompatibilă cu ideea
subordonării Curţii, cât priveşte organizarea şi funcţionarea ei,
faţă de o lege ordinară sau chiar irganică, alta decât propria-i
lege.

În ce priveşte Curtea Constituţională se pot formula

următoarele trăsături:
a) Curtea Constituţională este un organ de stat, această trăsătură
rezultând din regulile juridice privind constituirea, organizarea,
funcţionarea şi cometenţa sa;
b. Curtea Constituţională este un organ politico-juridic,
caracterul său politic fiind determinat de modul de constituire,
iar cel jurisdicţional de atribuţiile de control al
constituţionalităţii legilor ce-i sunt atribuite în exclusivitate;
c. Scopul Curţii este acela de a garanta supremaţia Constituţiei;
d. Deşi majoritatea activităţii Curţii Constituţionale constă în
activitatea de control a constituţionalităţii legilor, această Curte
exercită şi alte activităţi de control (control al respectării
Constituţiei şi legilor în condiţiile strict prevăzute de
Constituţie, de control al unor activităţi din perspectiva
conformităţii lor cu legea, un control care are ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic), conform art. 146 din
Constituţie.

Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 232/2004 stabileşte că sunt

neconstituţionale actele normative care încalcă dispoziţiile sau
principiile Constituţiei;
b. Aceasta este independentă faţă de orice autoritate publică
(limitele puterii şi activităţii Curţii sunt stabilite de Constituţie
şi de Legea de organizare şi funcţionare). însă autoritatea Curţii
poate fi limitată prin controlul efectuat de Parlament asupra
deciziilor de neconstituţionalitate pronunţate de Curte în cadrul
controlului a priori;
c. Competenţa Curţii Constituţionale prevăzută în art. 146 din
Constituţie nu poate fi contestată de nici o autoritate publică,
aceasta fiind singura în drept să hotărască asupra competenţei
sale;
d. Judecătorii Curţii sunt independenţi în exercitarea atribuţiilor
şi inamovibili pe durata mandatului pentru care au fost aleşi. Ei
nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile
exprimate în adoptarea soluţiilor.
 Organizarea Curţii Constituţionale

Conform art. 142 din Capitolul VI, secţiunea a 3-a, titlul V din
Constituţie, în forma sa modificată, Curtea Constituţională este
formată din 9 judecători :3 desemnați de de Camera
Deputaţilor, 3 de Senat şi 3 sunt numiţi de Preşedintele
României.
Această numire se face numai cu acordul prealabil, exprimat în
scris, al candidatului, care trebuie să cuprindă şi angajamentul
acestuia de a demisiona din funcţiile incompatibile, dacă va fi
numit.
Curtea îşi reînnoieşte numărul de judecători cu o treime din
trei în trei ani.
Acelaşi lucru este prevăzut şi în art. 7 din Legea nr. 47/1992
doar că într-o altă formă. în alin. (1) al acestui articol se
prevede: „Curtea Constituţională se compune din 9 judecători
numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit
sau reînnoit. În alin. 2 şi 3 al acestui articol se prevede acelaşi
lucru ca şi în alin. 3 şi 5 din art. 142 din Constituţie.
Modalitatea de desemnare a judecătorilor Curţii
Judecători
constituţion- Constituţionale a suscitat unele obiecţii.
nali S-a susţinut că întrucât numirea membrilor se face din rândul
unei largi categorii de persoane, iar desemnarea lor urmează să
fie făcută la libera apreciere a unor persoane prin excelenţă
politice, această operaţie este sortită să se desfăşoare sub
semnul politicianismului; că în momentul formării ei, Curtea
Constituţională va fi inevitabil formată din membri apropiaţi
prin simpatiile lor politice şi prin interesele lor vizibile sau
invizibile de majoritatea parlamentară şi de guvern, şi atâta
vreme cât această majoritate va fi la putere, va fi puţin probabil
ca noua Curte să declare neconstituţională o lege pe care
partidul de guvernare o consideră esenţială pentru înfăptuirea
ţelurilor sale politice. Realitatea a fost alta: în perioada iunie
1992 – iunie 1994, Curtea a fost sesizată în condiţiile art. 144,
alin. 1 lit. a) din Constituţie numai de două ori de către Guvern,
iar ambele sesizări au fost considerate neînttemeiate.

Durata mandatului a fost stabilită la 9 ani din considerarea

câtorva deziderate, între care:
-continuităţii Curţii Constituţionale
-adaptarea în ansamblu a compoziţiei ei, după o perioadă
relativ scurtă de timp, dar care, incluzând doar o parte din două
mandate legislative şi prezidenţiale, poate cumula mutaţii
semnificative pe relieful politic al societăţii şi în fizionomia
pluralismului instituţional.
Numirea judecătorilor de către parlament se face după
procedura prevăzută în art. 7 alin. 4 din Legea nr. 47/1992:
fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, cu votul majorităţii
membrilor săi, la propunerea Biroului permanent şi pe baza
Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a
întrunit numărul cel mai mare de voturi. Candidaturile se depun
la Comisia juridică de către grupurile parlamentare, fiecare
candidat trebuie să depună curriculum vitae şi actele care să
dovedească îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Constituţie.
Candidaţii sunt audiaţi de comisie şi de plenul Camerei, iar
raportul Comisiei juridice se va referi, motivat, la fiecare dintre
candidaţi. Votul parlamentarilor pentru numirea judecătorilor
este secret, iar decizia se ia cu majoritatea absolută a plenului.
Votul se va repeta până la întrunirea majorităţii necesare.

Pentru numirea judecătorilor de către preşedintele României

nu există o procedură prestabilită.

Candidaţii vor trebui să îndeplinească condiţiile prevăzute în

art. 143 din Constituţie:
a) să aibă pregătire juridică superioară;
b) să aibă o înaltă competenţă profesională;
c) să aibă o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică
sau în învăţământul juridic superior (art. 37 alin. 1 din Legea
nr. 47/1992)!

După ce sunt numiţi, judecătorii trebuie să depună jurământul

individual prevăzut de art. 39 din Legea nr. 47/1992 (în faţa
preşedintelui Camerelor Parlamentului sau Preşedintelui
României, care i-a numit).

Mandatul judecătorilor este de 9 ani şi nu poate fi prelungit sau

reînnoit.
Mandatul încetează' în condiţiile prevăzute de art. 43 – 45 din
Legea nr. 47/1992 şi anume:
a) la expirarea termenului pentru care a fost numit;
b. în caz de demisie;
c. în caz de pierdere a drepturilor electorale;
d. în caz de excludere de drept;
e. în caz de deces;
f. în situaţii de incompatibilitate sau de imposibilitate a
exercitării funcţiei de judecător mai mult de 6 luni;
g. în caz de încălcare a prevederilor art. 16 alin. (3) din
Constituţie sau ale art. 40 alin. (3) din Constituţie sau pentru
încălcarea greavă a obligaţiilor prevăzute la art. 40 din
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale.
De o deosebită importanţă este faptul că mandatul judecătorilor
Curţii Constituţionale nu poate înceta decât individual şi
niciodată colectiv, iar forma individuală poate fi voluntară sau
de drept. Ea este voluntară când mandatul încetează prin
demisie şi este de drept când mandatul încetează la expirarea
termenului pentru care judecătorul a fost numit. încetarea
voluntară a mandatului îmbracă două forme, expresă şi tacită.
Este expresă când judecătorul îşi prezintă demisia şi este tacită
când judecătorul acceptă situaţia de a deveni incompatibil.

După încetarea mandatului ca urmare a expirării perioadei

pentru care a fost acordat, judecătorul are dreptul să revină în
postul ocupat anterior, dacă numirea lui la Curtea
Constituţională s-a făcut cu condiţia rezervării acestuia. în
cazul în care postul era de magistrat, rezervarea acestuia este
obligatorie.

Judecătorii Curţii îşi aleg din rândul lor un preşedinte, prin vot
secret şi cu majoritatea voturilor judecătorilor, pe o perioadă de
3 ani.
Alegerea Preşedintelui Curţii se face în termen de 15 zile de la
înnoirea Curţii. Pentru alegerea preşedintelui, fiecare grupă de
judecători numiţi de Camera Deputaţilor, Senat şi de
Preşedintele României poate propune o singură candidatură.
Dacă în urma alegerilor nici un candidat nu întruneşte
majoritatea voturilor, se va ţine un al doilea tur de scrutin între
primii doi aleşi. Dacă ambii candidaţi vor obţine acelaşi număr
de voturi, atunci operaţiunile de alegere a preşedintelui vor fi
conduse de judecătorul cel mai în vârstă. Preşedintele va numi
de asemenea un judecător care îi va ţine locul în timpul
absenţei. în caz de vacanţă a funcţiei, se alege un preşedinte
până la încheierea perioadei de trei ani. Atribuţiile Preşedintelui
Curţii Constituţionale sunt cele prevăzute de Legea nr. 47/1992
şi regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale.

Curtea Constiuţională are în componenţă magistraţi asistenţi,

care participă la pregătirea lucrărilor şi la redactarea actelor
emise de Curte şi pot fi chiar consultaţi în cadrul dezbaterilor.

Curtea mai are şi un Secretariat general ce are la rândul lui în

componenţă mai multe servicii care asigură pregătirea,
organizarea şi coordonarea lucrărilor Curţii şi este de asemenea
şi ordonator de credite.
Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen, în
condiţiile prevăzute de legea de organizare şi funcţionare a
Curţii şi a legii de modificare a acesteia. Actele Curţii se
adoptă cu votul majorităţii judecătorilor. Cvorumul, pentru
plenul Curţii Constituţionale este de două treimi din numărul
judecătorilor Curţii.

Competenţa Curţii Constituţionale este strict limitată de

prevederile art. 146 din Constituţie.
Modificările şi completările care s-au adus acestui articol în
urma revizuirii Constituţiei sunt rezultatul valorificării unui
deceniu de activitate a Curţii Constituţionale şi au ca scop
sporirea eficienţei sale, ca garant al supremaţiei Constituţiei.
Aceste modificări au realizat o mai bună corelare cu dispoziţiile
constituţionale din ţările vest europene, având în vedere că
instituţia românească este una de model european şi face parte
din Conferinţa Curţilor Constituţionale Europene.
Având în vedere cele menţionate mai sus, trebuie arătat că
acest articol prevede următoarele atribuţii ale Curţii
Constituţionale:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de
promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a
înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a
unui număr de 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori;
b) se pronunţă asupra Constituţionalităţii tratatelor sau altor
acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin
50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionaiitate privind
legile şi ordonanţele,ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau
de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi
ridicată şi direct, de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Primului
Ministru, sau al preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea
preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele
 constatate Parlamentului şi Guvernului; c) dă aviz consultativ
pentru propunerea desuspendare din funcţei a Preşedintelui
României;
h) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendum-ului şi confirmă rezultatele acestuia;
i) verifică îndeplinirea constiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni;
j) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect;
constituţionalitatea unui partid politic;
k) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a
Curţii

ACTELE SUPUSE CONTROLULUI DE

CONSTITUŢIONALITATE

În sfera controlului de constituţionalitate intră: legile, ordonanţele

guvernului, iniţiativele de revizuire a constituţiei,
regulamentele Parlamentului, iniţiativele legislative, tratatele
sau acordurile internaţionale, litigiile juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice, procedura de alegere
a Preşedintelui României, avizul consultativ pentru propunerea
de suspendare a Preşedintelui României, etc.
1. Legile
În acest domeniu se disting două situaţii exprimate printr-un
control prealabil şi un control posterior.
Controlul prealabil sau apriori se exercită asupra legilor votate
de parlament, anterior promulgării lor de către Preşedintele
României, la sesizarea unei dintre autorităţile anume prevăzute
de Constituţie, în nici un caz din oficiu.
Controlul posteriori – sancţionator - priveşte legile intrate în
vigoare şi se realizează pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate şi nu se poate aplica în cazul prevederilor
legale care au fost analizate pe calea controlului prealabil sau în
care Curtea Constituţională, prin decizie, a constatat că
prevederile sunt neconstituţionale.
2. Iniţiativa de revizuire a constituţiei se analizează sub
aspectul concordanţei textului propus cu prevederile
constituţionale, iar verificarea constituţionalităţii iniţiativelor
de revizuire a Constituţiei se face după procedura prevăzută de
pct.2 art. 19 – 23 din Legea nr. 47/1992 modificată şi
republicată.
3. Regulamentele Parlamentului sunt supuse controlului de
constituţionalitate la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor
două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau 25 senatori.
4. Ordonanţele Guvernului – fiind emise în temeiul instituţiei
 delegării legislative – sunt analizate prin procedeul excepţiei de
neconstituţionalitate ca şi legile.
5. Tratatele şi acordurile internaţionale sunt supuse
controlului de constituţionalitate la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 senatori.

Test de autoevaluare– Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din

chenar.
Enumeraţi atribuţiile Curţii Constituţionale?

6.2 Procedura de control in fata Curţii Constituţionale. Actele Curţii

Constituţionale

PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII CONSTITUŢIONALE

Procedura de realizare a controlului constituţionalităţii se

realizează potrivit procedurii stabilite prin Legea nr. 47/1992
modificată, a regulamentului Curţii Constituţionale care o
completează, în măsura în care sunt compatibile, cu prevederile
din procedura civilă.

Dintre principalele reguli procedurale amintim: sesizarea Curţii

Constituţionale se face numai în scris şi motivat; plenul Curţii
este legal constituit dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi din
numărul judecătorilor; actele Curţii se adoptă cu votul
majorităţii judecătorilor; şedinţele Curţii sunt publice cu
excepţia cazurilor în care se hotărăşte şedinţă secretă; părţile au
acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, regiile
autonome, societăţile comerciale şi orice alte instituţii şi
organizaţii au obligaţia să comunice Curţii, la cerere,
informaţiile, documentele şi datele pe care le deţin; cererile
adresate Curţii Constituţionale sunt scutite de taxa de timbru.

1. Procedura controlului constituţionalităţii legii

Această procedură diferă după cum ne află în prezenţa controlului

prealabil, anterior promulgării legii de către Preşedintele
României, sau în faţa controlului posterior, după intrarea în
vigoare a legii.
 a. Procedura în cazul controlului prealabil de
constituţionalitate

În aceste cazuri Curtea nu se poate sesiza din oficiu ci numai la

sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui
grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau 25 senatori, a Preşedintelui României, a Guvernului, a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivată iar Curtea are

obligaţia să comunice instituţiei care a sesizat-o şi celorlalţi
subiecţi interesaţi dintre cei care au atribuţii în acest sens data
dezbaterilor, până la care aceştia îşi pot exprima în scris un
punct de vedere.

Soluţionarea se realizează prin dezbatere în plenul Curţii

Constituţionale iar judecătorii se pronunţă asupra prevederilor
atacate dar şi a celor care în mod necesar şi evident nu pot fi
disociate.

În urma deliberării Curtea Constituţională decide cu votul

majorităţii judecătorilor iar decizia se comunică Preşedintelui
României. Dacă s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor
atacate se comunică şi preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului pentru a se decide procedura de urmat. Decizia
se publică în Monitorul Oficial al României partea I.
b. Procedura în cazul judecării excepţiei de
neconstituţionalitate

Este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şi libertăţilor

publice, fiind un procedeu defensiv în sensul că pentru a o
putea ataca legea trebuie să ţi se aplice.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în

faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, de către
una din părţi sau de instanţă din oficiu, numai dacă de ea
depinde judecarea cauzei, în sensul să prezinte relevanţă.

Curtea Constituţională este sesizată de către instanţa de

judecată în faţa căreia s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate prin încheiere care va cuprinde punctele de
vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei.
Încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.
Instanţa de judecată poate respinge prin încheiere motivată
excepţia inadmisibilă (în cazul în care Curtea s-a pronunţat
anterior prin respingere şi în cazul în care solicitarea nu poate
 face obiectul excepţiei) şi nu mai sesizează Curtea. Împotriva
încheierii de respingere se poate face recurs.

Primind sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale

desemnează pe unul dintre judecători ca raportor şi comunică
încheierea instanţei de judecată preşedinţilor celor două
Camere, Guvernului şi Avocatului Poporului, comunicându-le
data până la care pot transmite punctul lor de vedere.

Judecătorul raportor va lua măsuri pentru administrarea

probelor, termenul de judecată fiind fixat de preşedintele Curţii
la data depunerii raportului.

Cauza se judecă pe baza raportului prezentat de judecătorul

Deciziile
raportor, a încheierii instanţei, a probelor administrate, a
Hotărâri avize
consultative punctelor de vedere prezentate, a susţinerilor părţilor care pot fi
asistate de avocaţi, cu citarea acestora şi a Ministerului Public.

Curtea hotărăşte cu majoritate de voturi. Deciziile sunt

definitive şi obligatorii şi se publică în Monitorul Oficial al
României. Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea
unor prevederi legale se comunică celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului.

Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare precum şi cele

din regulamente constatate ca fiind neconstituţionale îşi
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea decizie
Curţii dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după
caz nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei.

ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

Din textul Constituţiei unde sunt stabilite atribuţiile Curţii

Constituţionale se observă că aceasta: se pronunţă, hotărăşte,
constată, dă aviz, verifică, veghează, soluţionează, îndeplineşte
alte atribuţii prevăzute de legea organică.

Faţă de aceste atribuţii Constituţia nominalizează ca şi acte care

emană de la Curte decizia şi avizul consultativ. Întrucât avizul
consultativ intervine numai expres şi limitat s-ar putea afirma
că toate celelalte acte juridice ale Curţii îmbracă forma
deciziilor.

Prin dispoziţiile Legii nr.47/1992 mod. se stabileşte însă că

actele Curţii sunt deciziile, hotărârile şi avizele.
Deciziile se pronunţă în legătură cu constituţionalitatea legilor,
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, ordonanţelor,
contestaţiilor privind constituţionalitate unui partid politic,
hotărârile în cazurile în care veghează la respectarea procedurii
pentru alegerea Preşedintelui României, confirmă rezultatele
sufragiului, etc. iar avizele consultative în cazul propunerii de
suspendare din funcţie a Preşedintelui României.

Efectele juridice ale actelor emise de Curtea

Constituţională

Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii onstituţionale

trebuie realizată ţinând cont de faptul că ne aflăm în prezenţa
unui control rpealabil sau posterior, ori în situaţia exercitării
altor atribuţii. Deşi atunci când ne referim la actele Curţii
Constituţionale rostim generic cuvântul „decizii’’, prin
termenul decizie urmează să înţelegem orice formă de
deliberare a Curţii, susceptibilă de a produce ea însăşi efecte
juridice, adică nu numai deciziile propriu-zise, ci şi hotărârile
Curţii.

Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 146

lit. a), b) şi c) din Constituţie, prin care se constată
neconstituţionalitatea legilor se trimit Parlamentului pentru a se
proceda în conformitate cu prevederile art. 147 din Constituţie.

Deşi Constituţia prevede că deciziile Curţii sunt obligatorii, ea

nu distinge între deciziile date în cadrul controlului anterior şi
cele date în cadrul controlului posteior. În lumina unei
interpretări sistematice a normelor constituţionale, deciziile
date în cadrul controlului anterior obligă Parlamentul să
reexamineze legea declarată neconstituţională, iar Preşedintele
României să promulge legea pentru care s-a constatat
constituţionalitatea (conform Legii nr. 232/2004).

Obligativitatea deciziilor prin care se constată

neconstituţionalitatea se realizează diferit în cazul admiterii
unei excepţii de neconstituţionalitate, respectiv în cazul
constării neconstituţionalităţii unui tratat sasu acord
internaţional.

Faţă de dispoziţia constituţională de principiu, formulată la

alin. 4 al art. 147, celelalte alineate ale acestui articol nu fac
decât să precizeze formele specifice în care se realizează
obligativitatea deciziilor în câteva dintre ipostazele controlului
de constituţionalitate.
Până în anul 2003, au fost numeroase împrejurările în care s-a
pus la îndoială, ba chiar s-a şi nesocotit caracterul obligatoriu al
unor decizii ale Curţii Constituţionale. însăşi instanţa supremă a
tălmăcit partizan formularea din vechea Constituţie.
După revizuirea legii fundamentale şi după dezvoltările
legislative succedente (vezi, în cazul nostru, adoptarea Legii nr.
232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale),
credem că investirea deciziilor instanţei de contencios
constituţional cu caracterul „general obligatorii’’ le va proteja
de orice resemnificare interesată (de genul: „sunt obligatorii,
dar nu şi pentru noi’’), consacrându-le, deopotrivă, ca şi
corective/îndrumare ale aplicării legii fundamentale şi isvoare
ale dreptului constituţional românesc.

Deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii şi se publică

în Monitorul Oficial al României. De la data publicării,
deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor.