UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI „REGELE MIHAI I AL

ROMÂNIEI ” DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: AGRICULTURĂ I.F.R.

Dan Nicolae MANEA

AGROTEHNICĂ I

Curs pentru studenţii IFR

Editura Agroprint Timişoara,

2017
Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. dr. Cârciu Gheorghe

Prof. univ. dr. Sala Florin
Prof. univ. dr. Alda Simion

Tipografia Agroprint Timişoara

 Cuprins
Cuprins 1
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1- FACTORII DE VEGETAŢIE -
TEMPERATURA 5
1.1. Temperatura ca factor de vegetaţie 5
1.1.1. Influenţa temperaturii asupra plantelor 5
1.1.2. Influenţa temperaturii asupra proceselor chimice şi biochimice din 8
sol
1.1.3. Sursele de energie calorică şi factorii de influenţă 8
1.1.4. Metode agrotehnice de dirijare a regimului termic 11
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2- FACTORII DE VEGETAŢIE - LUMINA ŞI 15
APA
2.1. Lumina ca factor de vegetaţie 15
2.1.1. Importanţă, caracteristici 15
2.1.2. Metode agrotehnice de dirijare a regimului de lumină 18
2.2. Apa ca factor de vegetaţie 19
2.2.1. Relaţia plante de cultură-apă 19
2.2.2. Metode agrotehnice de dirijare a regimului apei 23
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3- FACTORII DE VEGETAŢIE - AERUL 25
3.1. Aerul ca factor de vegetaţie 25
3.1.1. Importanţă 25
3.1.2. Cantitatea de aer din sol 25
3.1.3. Compoziţia aerului 27
3.1.4. Primenirea aerului din sol 28
3.1.5. Poluarea aerului 29
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 - FACTORII DE VEGETAŢIE - 32
SUBSTANŢELE NUTRITIVE ŞI SOLUL
4.1. Substanţele nutritive ca factor de vegetaţie 32
4.1.1. Importanţă, caracteristici 32
4.1.2. Metode agrotehnice de reglare a regimului de nutriţie a plantelor 35
4.2. Solul ca mediu de creştere şi dezvoltare a plantelor 36
4.3. Interacţiunea dintre producţie şi factorii de vegetaţie 38
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 - LUCRĂRILE SOLULUI 40
5.1. Definiţie, importanţă, clasificare 40
5.2. Influenţa lucrărilor solului asupra însuşirilor fizice ale solului 42
5.3. Influenţa lucrărilor solului asupra însuşirilor biochimice şi a activităţii 46
microorganismelor
5.4. Influenţa lucrărilor solului asupra combatereii buruienilor, bolilor şi 47
dăunătorilor
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 - LUCRĂRILE DE BAZĂ ALE SOLULUI 49
6.1. Lucrarea cu plugul (aratul) 49
6.1.1. Dfiniţie, importanţă 49
6.1.2. Factorii care determină calitatea arăturii 50
6.1.3. Metode de executare a arăturii 53
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 - CLASIFICAREA ARĂTURILOR 56
7.1. Clasificarea arăturilor după felul plugului cu care se execută 56
7.2. Clasificarea arăturilor după adâncimea la care se execută 60
7.3. Clasificarea arăturilor după perioada în care se execută 63
1
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 - CLASIFICAREA LUCRĂRILOR 66
SOLULUI
8.1. Afânarea adâncă (scarificarea) 66
8.2. Afânări ale solului fără întoarcerea brazdei 68
8.2.1. Lucrarea solului cu grapa cu discuri grele 68
8.2.2. Lucrarea solului cu cizelul 69
8.2.3. Lucrarea solului cu plugul fără cormană 69
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 - LUCRĂRILE DE PREGĂTIRE A 71
PATULUI GERMINATIV
9.1. Lucrările de pregătire a patului germinativ 71
9.1.1. Lucrarea solului cu nivelatorul 72
9.1.2. Lucrarea solului cu grapa 72
9.1.3. Lucrarea solului cu cultivatorul 74
9.1.4. Lucrarea solului cu tăvălugul 74
9.1.5. Lucrarea solului cu combinatorul 75
9.1.6. Lucrarea solului cu freza 76
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 - SISTEME DE LUCRĂRE A SOLULUI. 78
SISTEME CLASICE DE LUCRARE A SOLULUI
10.1. Sisteme de lucrare a solului 78
10.1.1. Sistemul clasic (convenţional) de lucrare a solului 79
10.1.1.1. Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă 79
10.1.1.2. Sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară 81
10.1.1.3. Sistemul de lucrări pentru culturile succesive 82
10.1.1.4. Sistemul de lucrări pentru culturile compromise 82
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11 - SISTEME DE LUCRĂRE A SOLULUI. 84
SISTEME NECONVENŢIONALE DE LUCRARE A SOLULUI
11.1. Sistemul neconvenţional de lucrare a solului 84
11.1.1. Sisteme raţionalizate de lucrare a solului 85
11.1.2. Sistemul de lucrări minime 86
11.1.3. Sistemul de lucrări minime cu mulci 87
11.1.4. Sistemul de lucrări cu strat protector 87
11.1.5. Sistemul de lucrări cu biloane 88
11.1.6. Sistemul de lucrări în benzi sau fâşii înguste 89
11.1.7. Sistemul fără lucrări sau semănatul direct 89
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12 – ASOLAMENTELE 93
12.1. Consideraţii generale 93
12.2. Evoluţia asolamentelor 94
12.3. Noţiuni despre asolamente 95
12.4. Criterii care stau la baza întocmirii asolamentelor 96
12.5. Alcătuirea grupelor de culturi 97
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13 – CLASIFICAREA ŞI EFECTELE 101
ASOLAMENTELOR
13.1. Clasificarea asolamentelor după numărul de parcele sau de ani 101
13.2. Clasificarea asolamentelor după scopul urmărit 102
13.2.1. Asolamente de câmp 102
13.2.2. Asolamente legumicole 102
13.2.3. Asolamente furajere 103
13.2.4. Asolamente mixte 103
13.2.5. Asolamente cu solă săritoare 104

2
13.2.6. Asolamente speciale 104
13.3. Influenţa asolamentului asupra buruienilor, bolilor, dăunătorilor, a 105
producţiei şi a caliăţii acesteia
13.3.1. Influenţa asolamentului asupra buruienilor, bolilor şi dăunătorilor 105
13.3.2. Influenţa asolamentului asupra recoltei şi a calităţii acesteia 106
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14 – NOŢIUNI DE AGROTEHNICĂ 108
DIFERENŢIATĂ
14.1. Particularităţi agrotehnice în zona de stepă (secetoasă) 108
14.2. Particularităţi agrotehnice în zona de silvostepă (semiumedă) 109
14.3. Particularităţi agrotehnice în zona forestieră (umedă) 110
14.4. Particularităţi agrotehnice pe terenurile în pantă 111
14.4.1. Generalităţi 111
14.4.2. Factorii care influenţează eroziunea solului 112
14.4.3. Pagubele produse de eroziunea solului 113
14.4.4. Asolamentele şi sortimentul de plante cultivate 113
14.4.5. Aplicarea îngrăşămintelor 114
14.4.6. Lucrările solului şi semănatul 114
14.4.7. Sisteme de cultură antierozionale 116
BIBLIOGRAGIE 117

3
4
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

FACTORII DE VEGETAŢIE – TEMPERATURA

Cuvinte cheie: temperatura de germinaţie, constanta termică,

zonarea culturilor

Rezumat
Agrotehnica este ştiinţa factorilor de vegetaţie, a modului de a-i dirija,
în vederea obţinerii unor producţii mari.Agrotehnica studiaza de asemenea
lucrările solului şi sistemele de lucrări, rolul acestora asupra însuşirilor fizice,
chimice, biologice şi ale creşterii producţiei plantelor cultivate; particularităţile
biologice ale buruienilor şi pagubele produse de buruieni, combaterea
buruienilor din culturile agricole prin metode agrotehnice, chimice, fizice şi
biologice; importanţa asolamentelor şi rotaţiei culturilor în condiţiile unei
agriculturi moderne şi intensive; agrotehnica diferenţiată privind sporirea
producţiei agricole pe zone specifice pedo-climatice.
Cerinţele plantelor pentru căldură oscilează în raport cu specia, soiul
sau hibridul cultivat, fiind în strânsă corelaţie şi cu faza de vegetaţie şi diferite
organe ale plantei. Temperatura ca factor de vegetaţie îşi exercită influenţa
asupra plantelor atât prin valorile temperaturilor minime, optime şi maxime,
cât şi prin suma gradelor de temperatură utilă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

1.1 TEMPERATURA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Temperatura influenţează în mod direct, sau în corelaţie cu alţi factori

de vegetaţie, desfăşurarea proceselor fundamentale din plantă şi sol.

1.1.1 Influenţa temperaturii asupra plantelor

Cerinţele plantelor pentru căldură oscilează în raport cu specia, soiul

sau hibridul cultivat, fiind în strânsă corelaţie şi cu faza de vegetaţie şi diferite
organe ale plantei.
În funcţie de cerinţele faţă de temperatură, plantele se împart în trei
grupe:
- plante microterme, cu cerinţe termice cuprinse între 0-15 °C;
- plante mezoterme, cu cerinţe cuprinse între 16-40 C;
- plantele megaterme, cu cerinţe termice mai mari de 40 °C.
Plantele cultivate în ţara noastră aparţin grupei mezoterme.
Capacităţile plantelor de a se adapta la variaţiile de temperatură sunt
diferite. Unele, denumite euriterme, se pot adapta la anumite variaţii termice

5
mai ample, în timp ce altele pot supravieţui doar în limite strânse de
temperatură; acestea din urmă se numesc stenoterme.
Temperatura, la fel ca şi ceilalţi factori de vegetaţie, acţionează în
cadrul unor intervale de minim, optim şi maxim, diferite pentru fiecare specie
cultivată şi fază de vegetaţie.
Nevoia de căldură se manifestă începând cu semănatul. Astfel,
germinaţia seminţelor se declanşează la o anumită temperatură, în funcţie de
specia, soiul sau hibridul cultivat (tab.1.1.).
Temperatura minimă de germinaţie are un rol important în stabilirea
datei semănatului. Durata de germinaţie a seminţelor este determinată de
temperatura la care s-a semănat. Pintilie C. şi colab.,(1985), arată că secara
germinează în 4 zile la temperatura de 4-5 °C şi într-o singură zi la
temperatura de 15,7 °C. Porumbul semănat la temperatura de 10-12 °C
germinează în 13-15 zile, iar la 21 °C în doar 5-6 zile.
În practică, momentul optim de semănat pentru culturile de primăvară
este considerat atunci când în sol se înregistrează temperatura minimă de
germinaţie. Aceasta deoarece dacă aşteptăm până la realizarea temperaturii
În practică, momentul optim de semănat pentru culturile de primăvară este
considerat atunci când în sol se înregistrează temperatura minimă de
germinaţie. Aceasta deoarece dacă aşteptăm până la realizarea temperaturii
optime, având în vedere regimul neuniform al precipitaţiilor din ţara noastră,
există riscul pierderii apei din sol şi nu se mai asigură o bună răsărire.
Semănatul prea devreme, înainte de a se realiza în sol temperatura
minimă de germinaţie, este contraindicat, deoarece intervalul de la semănat
până la răsărire se prelungeşte „terenul se îmburuienează puternic, iar multe
seminţe nu germinează, putând fi afectate de boli sau dăunători” (Lăzureanu
A.,1994). După răsărire cerinţele plantelor faţă de temperatură sunt
diferite.Temperaturile moderate de 15-16 °C pentru cerealele păioase şi de
21-22 °C pentru culturile prăşitoare favorizează acumularea de biomasă şi
parcurgerea fenofazelor de creştere şi dezvoltare.
Tabelul 1.1.
Temperaturile minime, optime şi maxime de germinaţie pentru diferite
plante (în °C)
Temperatura
Planta (C)
Minimă Optimă Maximă
Grâu de toamnă 1-2 25 30
Secară 1-2 25 30
Orz 1-2 25 28-30
Ovăz 1-2 25 30
Mazăre 1-2 25 30
Lucernă 0-1 20 28
Sparcetă 1-2 20 35
Porumb 8-10 37-45 46-48
Soia 8-10 37 38-40
Fasole 8-10 32 46
Cartofi 5-6 25 30
Sfeclă 3-4 25 35
Floarea soarelui 5-6 25 35

6
 Tianu Al. şi colab.,(1992), arată că durata de umplere a boabelor la
cereale este de 50-60 zile la o temperatură de 14-15 °C, în timp ce la
temperaturi de 22-24 °C, aceasta se reduce la 30-40 zile.
Temperaturile scăzute, dar pozitive, din timpul iernii provoacă
modificări biochimice esenţiale în mugurii de creştere la cerealele de toamnă,
declanşând trecerea de la stadiul de creştere vegetativă la formarea
organelor vegetative. Brooking I.L. (1996) citat de Burza I. (1999) a stabilit că
intervalul temperaturilor de vernalizare pentru grâul de toamnă este 1-11°C,
temperatura optimă fiind de 3 °C. În lipsa parcurgerii acestui proces de
vernalizare cerealele de toamnă cresc doar vegetativ, fără să fructifice.
În pomicultură temperatura aerului are importanţă deosebită şi în
procesul de fecundaţie: la peste 35°C secreţia de pe stigmatul florilor se
usucă, iar sub 5°C pătrunderea polenului în stil încetineşte.
În general, temperatura optimă pentru organele subterane este mai
scăzută decât pentru organele aeriene. Acest lucru este important la cartof,
unde temperaturile ridicate favorizează formarea tufei, în timp ce
temperaturile mai scăzute pe cea a tuberculilor (Van der Zaag D.E., 1992).
Temperatura factor de vegetaţie îşi exercită influenţa asupra plantelor
atât prin valorile temperaturilor minime, optime şi maxime, cât şi prin suma
gradelor de temperatură utilă. Acest indicator, numit şi constantă termică,
reprezintă suma temperaturilor medii zilnice mai mari de 5°C, din perioada de
vegetaţie (tab.1.2., după Staicu Ir.,1969).
Valorile constantelor termice trebuie luate în considerare la
repartizarea pe zone a speciilor, hibrizilor sau a soiurilor de plante cultivate.
Diferenţele între temperaturile diurne şi nocturne, sau
termoperiodismul, are efect benefic asupra plantelor dacă amplitudinea
variaţiilor termice nu este prea mare.
Tabelul 1.2.
Constantele termice ale principalelor plante cultivate (în °C)
Constanta termică
Planta
(0C)
Mazăre 1352-1900
Secară 1700-2126
Grâu 2000-2300
Ovăz 1940-2310
Cartofi 1300-3000
Sfeclă 2400-3700
Porumb 1700-2500
Floarea soarelui 1700-2500
Soia 2000-3000

După Went (1957), citat de Tianu Al. şi colab.,(1992), diferenţa optimă

de temperatură zi-noapte este +3 °C la sfecla pentru zahăr, +5 °C la cartof şi
+8 °C la tomate.
Temperatura influenţează şi calitatea recoltelor. Astfel, este cunoscut
faptul că grânele produse în zonele cu climate mai aride şi temperaturi
ridicate sunt mai bogate în substanţe proteice comparativ cu cele produse în
zonele cu climate oceanice, reci şi umede (Bâlteanu Gh. şi colab.,1991).

7
 1.1.2 Influenţa temperaturii asupra proceselor chimice şi
biochimice din sol

Temperatura aerului şi a solului acţionează simultan asupra

proceselor vitale ale plantelor. Variaţiile temperaturii aerului sunt mai ample
comparativ cu cele din sol, unde extremele de temperatură sunt mai
estompate.
Temperatura solului influenţează în mod direct plantele prin acţiunea
pe care o exercită asupra organelor subterane, dar şi indirect, prin
modificările induse altor factori de vegetaţie (apă, aer, elemente nutritive).
Exigenţele plantelor privind temperatura solului sunt diferite în funcţie
de specia şi stadiul de dezvoltare. Comparativ cu părţile aeriene ale
plantelor, rădăcinile au cerinţe mult mai reduse faţă de temperatură. După
unii autori citaţi de Tianu Al. şi colab.(1992), se arată că la grâu temperatura
optimă pentru creşterea părţii aeriene este de 25-30 ºC, în timp ce pentru
rădăcină este de doar 9-10 ºC. Producţia de tomate a crescut de trei ori când
temperatura solului a fost de 10ºC faţă de cea obţinută la 23 ºC.
Temperatura solului influenţează atât germinaţia a seminţelor şi
creşterea rădăcinilor, cât şi procesele chimice şi biochimice de la nivelul
sistemului radicular, precum şi ritmul asimilării unor elemente nutritive.
Există o corelaţie pozitivă între temperatură, umiditatea solului şi
accesibilitatea elementelor nutritive. De exemplu, trecerea potasiului din
forme neschimbabile în forme schimbabile se face cu o intensitate dublă
odată cu creşterea temperaturii solului cu 10 ºC.
Temperatura mai scăzută din zona rădăcinilor diminuează absorbţia
fosforului şi reduce creşterea acestora. În primăverile răcoroase se
recomandă administrarea îngrăşămintelor fosfatice uşor solubile pe rând la
semănatul culturilor prăşitoare (îngrăşăminte “starter”). Astfel se oferă
plantelor posibilitatea ca după germinare să beneficieze, chiar şi la
temperaturi scăzute, de cantităţi suficiente de elemente nutritive.
Îngrăşămintele cu azot (azotatul de amoniu) contribuie la răcirea
solului şi creşterea cantităţii de azot amoniacal, care stânjeneşte activitatea
bacteriilor nitrificatoare şi chiar vegetaţia (Goian M. şi colab.,2000).
Temperatura solului influenţează semnificativ şi activitatea
microorganismelor. Se cunoaşte că activitatea acestora începe să se
intensifice când temperatura din sol depăşeşte 10 ºC, iar procesul de
nitrificare se desfăşoară în condiţii optime la temperaturi cuprinse între 25 şi
32 ºC.

1.1.3 Sursele de energie calorică şi factorii de influenţă

Principala sursă de căldură a solului este energia solară şi are

valoarea de 1,94 cal/cm2/min.
Din cantitatea normală de căldură produsă de soare, doar 0,6-0,8%
ajunge să încălzească solul. Aceasta deoarece peste 40% din energia solară
se împrăştie în straturile atmosferice inferioare bogate în praf, nori şi ceaţă,
iar 10% se reflectă de la suprafaţa solului în atmosfera joasă. Diferenţa de
33% care ar trebui să încălzească solul este folosită, în cea mai mare parte,
pentru fotosinteză şi evapotranspiraţie.

8
 A doua sursă de căldură o reprezintă îngrăşămintele naturale şi în
general materia organică. Acestea prin descompunere emană căldură (prin
descompunerea unei tone de gunoi de grajd se degajă 3-4 milioane calorii).
A treia sursă de căldură este cea artificială şi care prezintă importanţă
îndeosebi în spaţiile protejate (sere, solarii, răsadniţe).
Fenomenele electrice şi radioactive din sol pot contribui, în mică măsură, la
creşterea temperaturii acestuia. Se mai produce în sol căldura de umezire,
care provine în urma condensării vaporilor de apă la suprafaţa particulelor de
sol.
Temperatura solului este foarte diferită de la un loc la altul şi de la un
moment la altul, fiind influenţată de numeroşi factori: relieful (altitudine,
pantă, expoziţie, poziţia locului în relief), natura terenului (acoperit cu
vegetaţie sau nu, neted sau ondulat, afânat sau tasat, acoperit sau nu cu
zăpadă, culoare), componentele solului (umiditatea, aeraţia, textura, conţinut
de materie organică).
Relieful. Practic, fiecare teren situat la o anumită latitudine, altitudine
şi moment al anului sau zilei primeşte o cantitate diferită de căldură,
proporţională cu rezultanta interacţiunii: expoziţie x forma de microrelief.
“Insolaţia potenţială” este cu atât mai mare cu cât expoziţia terenului este mai
apropiată de cea sudică şi înclinaţia mai apropiată de 45º, în aşa fel încât
unghiul de incidenţă al razelor solare să fie cât mai apropiate de 90º.
Versanţii sudici primesc mai multă căldură pe unitatea de suprafaţă
comparativ cu cei nordici. Primăvara, un sol expus spre sud poate avea o
temperatură cu 5-8 ºC mai mare decât solul expus spre nord, prin urmare,
pregătirea solului şi semănatul se pot declanşa mai devreme pe terenurile cu
expoziţie sudică.
Versanţii nordici sunt cei mai reci, iar cei estici şi vestici sunt mai calzi
decât cei nordici, dar mai reci comparativ cu cei sudici. Ţinând cont de acest
lucru şi de cerinţele plantelor pentru căldură, se va face amplasarea acestora
pe diferite expoziţii.
Panta terenului şi forma versantului influenţează cantitatea de căldură
(fig.1.1. după Guş P. şi colab.,1998).

Figura 1.1. - Influenţa pantei şi a formei versantului asupra temperaturii

Văile şi depresiunile se caracterizează prin temperaturi mai scăzute

decât versanţii datorită scurgerilor de aer rece. Fenomenul este şi mai
accentuat pe văile dispuse perpendicular pe cursurile de apă. Pe astfel de
terenuri există un risc crescut de apariţie a îngheţurilor timpurii toamna, sau
târzii primăvara.
9
 Natura terenului. Învelişul vegetal, viu sau mort, interceptează o
mare parte din căldura solară, împiedicând supraîncălzirea solului. Sub
covorul vegetal, vara, temperatura este cu 5-8 ºC mai scăzută decât pe solul
fără vegetaţie. În timpul iernii, stratul vegetal mort protejează solul de îngheţ
şi de pierderea căldurii.
Prin lucrările solului acesta îşi măreşte gradul de afânare şi devenind
mai permeabil, se încălzeşte mai uşor. Stratul de sol arat îngheaţă la o
adâncime mai mică comparativ cu cel nearat.
Zăpada constituie un bun izolator termic ce protejează solul şi
semănăturile de toamnă împotriva îngheţului puternic. Efectele pozitive ale
zăpezii sunt cu atât mai evidente cu cât zăpada este mai afânată şi s-a
depus într-un strat mai gros (tab. 1.3 după Pintilie C. şi colab., 1985).

Tabelul 1.3.
Temperatura la suprafaţa solului şi a zăpezii
Grosimea stratului de zăpadă Temperatura la suprafaţa
Luna (cm) zăpezii
20 40 60 (C)
Ianuarie -11,2 -8,5 -6,3 -22,6
Februarie -9,2 -5,2 -4,2 18,7

Culoarea solului influenţează capacitatea de absorbţie a energiei

radiaţiilor solare sau capacitatea solului de a reţine căldura acestor radiaţii.
Această însuşire variază invers proporţional cu capacitatea de reflectare a
radiaţiilor ajunse la sol. În general, solurile deschise la culoare sau acoperite
cu zăpadă au o capacitate mică de absorbţie şi se încălzesc mai greu
comparativ cu solurile închise la culoare (tab.1.4., după Guş P. şi
colab.,1998).
Componentele solului. Modul cum se încălzeşte solul depinde în
mare măsură şi de învelişurile termice ale componentelor acestuia. Aceste
însuşiri termice sunt capacitatea termică şi conductibilitatea termică.

Tabelul 1.4.
Capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solară
Capacitatea de absorbţie
Specificare
(%)
Teren proaspăt arat 86-95
Teren acoperit cu iarbă 75-80
Teren acoperit cu zăpadă proaspătă 10-20
Teren acoperit cu zăpadă veche,
50-70
murdară
Soluri închise la culoare 85-90
Soluri deschise la culoare 65-75

Capacitatea calorică (căldura specifică) reprezintă cantitatea de

căldură, exprimată în calorii, necesară pentru a ridica cu 1ºC temperatura
unei cantităţi de 1cm3 din substanţa respectivă. Apa are capacitatea cea mai
10
mare, egală cu 1 cal/cm3 (se încălzeşte cel mai greu), în timp ce aerul are
capacitatea calorică apropiată de zero (se încălzeşte foarte uşor).
Conductibilitatea termică este proprietatea unei substanţe de a fi
străbătută de un flux de căldură sub acţiunea unei diferenţe de temperatură.

Tabelul 1.5.
Capacitatea calorică şi conductivitatea termică a componentelor solului
raportate la volum
Capacitatea calorică Conductivitatea termică
Componentele solului
(cal/cm3) (cal/cm3/sec)
Apă 1,00 0,0014
Nisip 0,517 0,019
Argilă 0,576 0,004
Calcar 0,582 0,009
Humus 0,60 0,0003
Aer 0,00036 0,000054

Conductibilitatea termică exprimată prin numărul de calorii care trec

într-o secundă printr-un strat de sol cu suprafaţa de 1 cm3 şi grosime de 1 cm
(cal./cm2/sec.).
Aerul are o conductivitate termică extrem de redusă, materia organică
şi apa au o conductibilitate mică, în timp ce calcarul, argila şi nisipul de cuarţ
au o conductivitate termică mare (tab. 1.5., după Pintilie C. şi colab., 1985).
Capacitatea calorică diferită a apei şi a aerului explică de ce solurile
umede se încălzesc mai greu decât cele uscate, iar solurile tasate mai greu
comparativ cu cele afânate şi structurate.
În concluzie, regimul termic al solului este determinat de proporţia
diferitelor componente minerale şi organice şi de raportul apă-aer al acestuia.
O componentă importantă din sol o reprezintă durata perioadei bioactive,
adică intervalul de timp în care temperatura solului, cel puţin în orizontul în
care se află cea mai mare parte a rădăcinilor, face posibilă activitatea
microorganismelor şi a rădăcinilor plantelor.

1.1.4 Metode agrotehnice de dirijare a regimului termic

Având în vedere că asupra mărimii şi calităţii recoltei îşi exercită

influenţa atât temperatura aerului, cât şi temperatura solului, metodele
agrotehnice de dirijare a regimului de căldură vizează două direcţii: prima îşi
propune utilizarea cât mai eficientă a radiaţiei solare, iar a doua reglarea
regimului termic al solului.

Metodele de utilizare mai eficientă a radiaţiilor solare

1. Zonarea şi amplasarea plantelor în teritoriu ţinând cont de

cerinţele acestora faţă de temperatură. Astfel, culturile de floarea-soarelui,
porumb, soia etc., se recomandă în zonele calde, iar cartoful, trifoiul, secara,
inul pentru fibre etc., în zonele mai răcoroase (Borcean I. şi colab.,1996).
Speciile termofile de legume (vinetele, ardeii, tomatele, castraveţii,
pepenii) vor fi concentrate în câmpia din sudul şi vestul ţării.
11
 Speciile pomicole cu cerinţe mari pentru căldură, ca piersicul, caisul,
migdalul, vor fi amplsate în zonele de câmpie, în timp ce mărul prunul,
vişinul, arbuştii fructiferi, mai puţin pretenţioşi la căldură, vor ocupa zona de
deal. În pomicultură este importantă şi repartizarea diferită a speciilor în
funcţie de expoziţia versanţilor sau chiar pe lungimea aceluiaşi versant
(Drăgănescu E., 1998).
În cadrul aceleiaşi specii, hibrizii sau soiurile mai tardive se vor cultiva
în zonele mai călduroase, iar hibrizii sau soiurile mai timpurii în zonele mai
răcoroase.
2. Semănatul la epoca optimă. Momentul declanşării semănatului la
culturile de primăvară trebuie să corespundă cu înregistrarea în sol, la
adâncimea de semănat, a temperaturii minime de germinaţie; în felul acesta
se diminuează riscul pierderii apei din sol.
Culturile de primăvară se seamănă mai devreme în zonele cu climat
cald şi ceva mai târziu în zonele răcoroase.
Cerealele de toamnă se seamănă mai devreme în zonele răcoroase şi
mai târziu în zonele călduroase.
3. Adaptarea adâncimii de semănat, în funcţie de mersul vremii.
Toamna, solul începe să se răcească de la suprafaţă, iar dacă s-a întârziat
semănatul, se va semăna mai adânc către limita maximă a adâncimii de
semănat, astfel încât seminţele să beneficieze de căldura solului. Primăvara,
solul se încălzeşte de la suprafaţă spre adâncime, prin urmare dacă
semănatul se va face timpuriu, adâncimea de semănat va fi mică. În
stabilirea adâncimii de semănat trebuie să ţinem cont şi de intensitatea
pierderii apei din sol.
4. Combaterea buruienilor şi orientarea rândurilor de plante
prăşitoare pe direcţia N-S (dacă terenul o permite) favorizează pătrunderea
unei cantităţi mai mari de căldură la plante dimineaţa şi spre seară, când
razele solare cad perpendicular pe rânduri şi protejează culturile de
temperaturi excesive la amiază, când plantele de pe acelaşi rând se umbresc
reciproc.
5. Folosirea răsadurilor la unele plante legumicole şi a
tuberculilor preâncolţiţi la cartofi permite reducerea perioadei de vegetaţie
şi modificarea regimului termic în care să crească şi să dezvolte plantele.
Prin scurtarea perioadei de vegetaţie din teren, materilalul plantat foloseşte
mai bine condiţiile de temperatură şi precipitaţiile din lunile mai – iunie şi ca
urmare producţiile sunt mai sigure, mai mari şi obţinute într-un interval mai
scurt de timp.
6. Folosirea de surse artificiale de încălzire se practică în spaţiile
protejate, (sere, solarii). De asemenea, în livezi se ard substanţe fumigene
care formează nori de fum ce opresc pierderile de căldură prin radiaţia
terestră şi drept urmare, în livadă se menţine o temperatură mai ridicată.

Metode de reglare a regimului termic al solului

1.Încorporarea în sol a gunoiului de grajd şi a altor materii

organice care prin descompunere eliberează căldură (2-4 mil cal/tonă).
Îngrăşămintele organice pe lângă căldura pe care o eliberează prin

12
descompunere, contribuie şi la îmbunătăţirea structurii, a raportului aero-
hidric al solului, favorizând încălzirea acestuia.
2.Drenarea solului de excesul de apă determină creşterea
temperaturii solului deoarece apa are căldura specifică cea mai mare, iar
aerul are o căldură specifică mult mai redusă (se încălzeşte uşor). După
datele citate de Lăzureanu A., 1994 (tab.1.6.) temperatura solului drenat a
crescut cu până la 7,2 ºC comparativ cu temperatura solului afectat de exces
de umiditate.
Tabelul 1.6.
Variaţia temperaturii în solul drenat şi nedrenat
Temperatura
Temperatura aerului
(C) în:
(C)
Solul drenat Solul nedrenat
7,0 10,0 6,6
7,2 8,3 6,9
11,7 12,8 10,6
15,8 19,4 12,2
17,7 21,1 14,4

3.Lucrările solului favorizează încălzirea acestuia deoarece în acest

fel solul se afânează îmbunătăţindu-şi raportul aer/apă şi ca urmare se
încălzeşte mai repede.
În timpul iernii, solul arat îngheaţă până la o adâncime mai mică
comparativ cu solul nearat, pentru că fiind mai afânat conţine mai mult aer,
iar acesta având conductibilitate termică foarte mică, împiedicând scăderea
temperaturii în profunzime, astfel solul se menţine mai cald.
Primăvara, când temperatura solului este mai scăzută iar aerul
atmosferic este mai cald, pe terenurile lucrate precipitaţiile pătrund mai uşor,
încălzind solul.
4.Mulcirea solului constă în acoperirea acestuia cu diferite
materiale. Dacă materialele folosite sunt de culoare închisă (mraniţă, gunoi,
turbă, folie neagră de polietilenă) solul absoarbe mai multă căldură şi se
încălzeşte. Dacă materialele folosite sunt de culoare deschisă (var, cuarţ)
solul absoarbe mai puţină căldură. Acoperirea solului cu mulci vegetal (paie
sau tulpini de porumb tocate) protejează solul împotriva variaţiilor de
temperatură şi îngheţului în profunzime.
5.Reţinerea zăpezii prin amplasarea de parazăpezi asigură protecţie
semănăturilor de toamnă împotriva temperaturilor foarte scăzute. Având o
conductibilitate termică foarte mică, zăpada reprezintă un strat izolator foarte
bun.
6.Plantarea de perdele de protecţie reduce intensitatea vânturilor
reci din timpul iernii şi favorizează depunerea zăpezii într-un strat mai
uniform.
7.Irigarea folosind apă cu temperatură mai mare decât a solului
sau mai scăzută poate modifica regimul termic al acestuia.
8.Semănatul sau plantarea pe biloane prezintă avantajul că
temperatura solului din biloane creşte mai repede datorită scurgerii apei din
partea superioară a acestora, făcând posibilă începerea semănatului sau a
plantatului cu 6-7 zile mai devreme decât pe terenul cultivat în sistem clasic.
13
 Concepte şi noţiuni de reţinut
 Creşterea şi dezvoltarea plantelor este determinată atât de căldura
aerului cât şi de căldura solului. Cerinţele plantelor faţă de căldură
sunt diferite fiind în funcţie de specia, soiul şi hibridul cultivat, ele sunt
în strânsă corelaţie cu faza de vegetaţie şi diferite organe ale plantelor
de cultură.
 Temperatura factor de vegetaţie îşi exercită influenţa asupra plantelor
atât prin valorile temperaturilor minime, optime şi maxime, cât şi prin
suma gradelor de temperatură utilă. Acest indicator, numit şi
constantă termică, reprezintă suma temperaturilor medii zilnice mai
mari de 5°C, din perioada de vegetaţi.

Întrebări de autoevaluare

1. Cum se clasifică plantele în funcţie de cerinţele faţă de

temperatură?
2. Cum se clasifică culturile în funcţie de temperatura minimă de
germinaţie?
3. Care sunt principalele surse de căldură ale solului?
4. Care sunt metodele agrotehnice de utilizare mai eficientă a
radiaţiilor solare?
5. Care sunt metodele de reglare a regimului termic al solului?

14
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

FACTORII DE VEGETAŢIE – LUMINA ŞI APA

Cuvinte cheie: fotosinteză, intensitate, fotoperiodism, coeficient de

trnspiraţie, faze critice

Rezumat
Lumina este un factor de vegetaţie indispensabil pentru creşterea şi
dezvoltarea normală a plantelor. Energia luminoasă provenită de la soare
este absorbită de clorofilă, care la rândul ei prin procesul de fotosinteză,
transformă dioxidul de carbon luat din frunze şi apa din rădăcini în
monozaharide. Monozaharidele sunt în acelaşi timp materia de bază pentru
sintetizarea altor substanţe organice mai complexe. Substanţa organică
sintetizată în plantă furnizează energia necesară creşterii şi dezvoltării
organismului animal, incapabil să capteze direct energia solară.
Ca element de mediu, apa participă la dizolvarea şi disocierea
compuşilor din sol, la transportul substanţelor nutritive în sol şi în plantă sub
formă de soluţii şi mediază absorbţia substanţelor nutritive în plantă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

2.1. LUMINA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

2.1.1. Importanţă, caracteristici

Lumina este esenţială pentru desfăşurarea procesului de fotosinteză,

energia luminoasă solară fiind transformată în acest proces în energie
biochimică. În prezenţa luminii şi a clorofilei, dioxidul de carbon preluat din
aer de către frunze şi apa absorbită de rădăcini, formează substanţe
organice din ce în ce mai complexe (monozaharide, ulterior polizaharide).
Amplasarea procesului de fotosinteză este uimitoare. Se apreciază că
annual se fixează aproximativ 1300 miliarde tone de dioxid de carbon,
rezultând 80 miliarde tone de glucide. Un simplu exemplu evidenţiază că în
cazul unui hectar de porumb cu o producţie de 5000 Kg boabe, activitatea
fotosintetică se concretizează în acumularea a 3400 kg amidon, 500 Kg
proteine şi 200 kg lipide, a căror valoare energetică depăşeşte 75 milioane kj
(Burzo I. şi colab., 1999).
Energia necesară fotosintezei provine de la soare, care reprezintă
practic, o sursă inepuizabilă şi gratuită. Energia solară s-a acumulat de-a
lungul erelor geologice în cantităţi imense, concretizate în zăcăminte
organice; humusul înglobează, de asemenea, o mare cantitate de energie
solară.

15
 Se apreciază că din cantitatea totală de lumină căzută pe o frunză
(100%), doar 1,5-3,0% este utilizată în procesul de fotosinteză, restul este
reflectată, trece prin frunză, se pierde sub formă de căldură sau este folosită
în procesul de transpiraţie.
Valoarea coeficientului de utilizare a energiei luminoase prezintă
variaţii de la specie la specie, în funcţie de particularităţile morfo-anatomice şi
fiziologice ale plantelor: grâu 3,26%, porumb 2,5%, secară 2,6%, floarea-
soarelui 4,5%, sfeclă de zahăr 2,12%, cartof 3,02% etc. (Pintilie I. şi
colab.,1985).
Hay şi Walker (1992), făcând o sinteză a rezultatelor obţinute în
diferite ţări, evidenţiază variaţia foarte pronunţată a valorii acestor coeficienţi
şi în funcţie de condiţiile pedoclimatice.
Pentru a capta o cantitate cât mai mare de energie luminoasă,
plantele îşi dezvoltă o suprafaţă foliară foarte mare, care depinde de specia,
soiul sau hibridul cultivat, de faza de vegetaţie de condiţiile pedoclimatice şi
de agrotehnica aplicată. Astfel, lucerna însumează, pe un ha de teren 85 ha
de suprafaţă foliară, trifoiul 26 ha, grâul 2-3 ha, porumbul 2,5-3,7 ha,
porumbul siloz 5-8 ha, floarea-soarelui 2,5-4 ha, sfecla de zahăr 3-6 ha,
cartoful 2-3,5 ha etc. (Guş P. şi colab., 1998).
Plantele au nevoie de lumină pe parcursul întregii perioade de
vegetaţie, unele începând chiar de la germinare. De exemplu, seminţele de
Alopecurus pratensis (coada vulpii), Festuca pratensis (păiuş), Poa pratensis
(firuţă) nu încolţesc decât în prezenţa luminii. Seminţele de arahide şi de
castraveţi germinează doar la întuneric. Seminţele celor mai multe plante
germinează atât la întuneric cât şi la lumină.
Lumina influenţează plantele prin intensitate, durată şi calitate.
Intensitatea luminii influenţează înfrăţirea, creşterea, înflorirea,
fructificarea, rezistenţa la cădere, compoziţia chimică a recoltei, culoarea şi
gustul fructelor etc. Intensitatea luminii este determinată de latitudine (este
maximă la ecuador şi scade spre poli), de altitudine (cu care este direct
proporţională), de nebulozitate (este invers proporţională cu gradul de
acoperire a cerului cu nori), de anotimp (vara are valori maxime) şi de ora din
zi (creşte de dimineaţă spre prânz, apoi descreşte spre seară).
Unitatea de măsură a intensităţii luminii este luxul. Intensitatea medie
preferată de cele mai multe plante de cultură este cuprinsă între 8000 şi
12000 de lucşi (Guş P. şi colab., 1998).
În evoluţia lor ca specii, în decursul timpului, plantele s-au adaptat la
intensităţi diferite ale luminii. Unele plante, numite fotofile sau heliofile, cum
sunt viţa de vie, bumbacul, floarea-soarelui, arahidele, sfecla de zahăr etc.,
preferă o lumină intensă. Altele, numite umbrofile sau sciatofile, cum sunt
dovleacul, bobul, fasolea, inul pentru fibre, trifoiul, etc., preferă o lumină mai
slabă, difuză.
Intensitatea luminii are influenţă directă asupra procesului de
fotosinteză. Fotosinteza maximă are loc, în cazul plantelor heliofile, la o
intensitate a luminii de 50000 de lucşi, în timp ce plantele sciatofile au nevoie
pentru a ajunge la fotosinteză maximă de numai 10000 lucşi. Valoarea
intensităţii luminoase la punctul de compensare (intensitatea luminii la care
fotosinteza şi respiraţia se află în echilibru) este de 1000 lucşi pentru plantele
sciatofile (Burzo I. şi colab., 1999).

16
 În urma cercetărilor s-a constatat că, în general, există o corelaţie
pozitivă între intensitatea luminii şi fotosinteză. Pot apărea însă şi abateri : în
zilele cu arşiţă, deşi intensitatea luminii solare este foarte mare, plantele
transpiră intens şi se deshidratează, procesul de fotosinteză fiind diminuat cu
35-40%. Fotoinhibiţia se manifestă şi atunci când temperatura este coborâtă,
iar intensitatea luminii este mare (Falcoroski P.G:, 1994).
Durata iluminării reprezintă numărul de ore din zi în care plantele
beneficiază de acţiunea luminii. Ea este determinată de latitudine, anotimp,
nebulozitate şi expoziţia versantului.
Se cunoaşte că la ecuator zilele sunt egale cu nopţile pe parcursul
întregului an. Pe măsură ce înaintăm spre poli, zilele devin din ce în ce mai
lungi vara şi mai scurte iarna. Aşadar, se pot delimita pe glob zone cu zile
lungi şi zone cu zile scurte. Unele plante s-au adaptat să crească şi să se
dezvolte în condiţii de zile scurte, altele în condiţii de zile lungi. Acest proces
de adaptare poartă numele de fotoperiodism. Din acest punct de vedere
plantele de cultură pot fi clasificate în:
 plante de zi scurtă (care înfloresc şi fructifică în condiţii de zi scurtă):
porumbul, soia, meiul, sorgul, tutunul, orezul, crizantemele etc.;
 plante de zi lungă (care înfloresc şi fructifică în condiţii de zi lungă):
grâul, orzul, ovăzul, secara, inul, mazărea, lucerna, trifoiul, muştarul,
sfecla, varză, salata, morcovul, spanacul, ridichea, căpşunul etc.;
 plante indiferente (care nu reacţionează la durata de iluminare):
floarea soarelui, bumbacul, hrişca, vinetele.
La unele plante există diferenţe şi între soiuri sau hibrizi. De exemplu,
porumbul este o plantă tipică de zi scurtă, cu coacere târzie, dar s-au creat
prin ameliorare şi hibrizi mai timpurii, care îşi încheie ciclul biologic în timpul
verii, în condiţii de zi lungă. O situaţie mai deosebită se întâlneşte la cartof,
care în cea ce priveşte formarea tuberculilor este o plantă de zi scurtă, dar în
privinţa formării seminţelor este o plantă de zi lungă.
Dacă la plantele de zi lungă scurtăm în mod artificial durata zilei,
acestea cresc, dar nu se dezvoltă. Vom putea obţine în acest caz multă
masă vegetală, dar nu vom obţine flori, fructe şi seminţe. Acelaşi fenomen se
petrece şi cu plantele de zi scurtă dacă lungim perioada de iluminare.
Dimpotrivă, dacă lungim peste 12 ore perioada de iluminare a plantelor de zi
lungă, ele vor fructifica mai repede, acelaşi fenomen se va întâmpla şi cu
plantele de zi scurtă dacă scurtăm perioada de iluminare.
Calitatea luminii: din întregul spectru al radiaţiilor ce compun lumina
solară prezintă interes pentru viaţa plantelor radiaţia fotosintetic-activă.
Aceasta reprezintă regiunea spectrului electromagnetic care induce
fotosinteza şi include radiaţiile cu lungime de undă cuprinsă între 380 şi 780
nm (figura 2.1. după Burzo I., 1999).
Absorbţia radiaţiilor din spectrul vizibil se realizează cu viteze mari,
apropiate de viteza luminii şi variază în funcţie de lungimea de undă.
Radiaţiile albastre, care au cea mai mare cantitate de energie,
determină realizarea unui maxim fotosintetic şi stimulează sinteza
proteinelor. La cele mai multe specii de plante radiaţiile roşii şi galbene au
cea mai mare importanţă pentru fotosinteză şi favorizează sinteza hidraţilor
de carbon (Imada K., 1976).

17
 Figura 2.1. Compoziţia spectrală a luminii solare

Calitatea luminii este diferită în funcţie de latitudine, altitudine, anotimp

şi ora de zi. În zonele nordice lumina este mai săracă în radiaţii albastre,
violete şi ultraviolete comparativ cu zonele sudice. Vara, lumina este mai
bogată în radiaţii albastre şi ultraviolete decât iarna. Dimineaţa şi seara
lumina este mai bogată în radiaţii roşii şi portocalii, iar la amiază în
ultraviolete.

2.1.2. Metode agrotehnice de dirijare a regimului de lumină

În scopul utilizării de către plantele de cultură a unuei cantităţi cât mai

mari de energie luminoasă se recomandă următoarele măsuri:
1.Zonarea culturilor reprezintă amplasarea acestora pe terenurile în
pantă cu diferite expoziţii, în funcţie de cerinţele faţă de lumină. Dacă luăm
ca etalon intensitatea luminoasă înregistrată pe expoziţia nordică (100%), pe
expoziţia vestică se înregistrează o valoare de 119%, pe cea estică 125%,
iar pe cea nordică 325%. Ca urmare versanţii cu expoziţie sudică vor fi
cultivaţi cu specii iubitoare de lumină, iar versanţii cu expoziţie nordică cu
specii mai puţin pretenţioase la lumină.
2.Culturile duble sau succesive prelungesc perioada de valorificare
a luminii, a căldurii, apei, etc. După plantele care se recoltează la sfârşitul
primăverii sau începutul verii (borceag, rapiţă, mazăre, cartof timpuriu, orz,
grâu etc.), se seamănă o a doua cultură pentru îngrăşământ verde, pentru
furaj, pentru boabe sau legume. O garanţie a reuşitei culturilor duble în
zonele cu precipitaţii insuficiente în timpul verii o reprezintă irigaţiile.
3.Orientarea rândurilor de plante pe direcţia N-S. Dimineaţa şi seara
razele soarelui cad aproximativ perpendicular pe rânduri şi luminează mai
bine plantele, iar la prânz plantele se umbresc reciproc, fiind protejate de
căldura excesivă.
4.Cantitatea de sămânţă şi metoda de semănat trebuie să asigure o
repartizare uniformă şi o desime optimă a plantelor. Astfel, semănatul prea
des, datorită lipsei de lumină, sensibilizează plantele la cădere şi la atacul de
boli şi dăunători. Semănatul prea rar sau prezenţa golurilor favorizează
creşterea buruienilor care, ulterior, umbresc şi stânjenesc creşterea plantelor
cultivate. La culturile prăşitoare corectarea desimii de semănat se poate
realiza prin prăşit.

18
 5.Culturile intercalate, de exemplu fasolea şi dovlecii prin porumb,
amestecurile de plante furajere, etc. permit ca lumina neinterceptată de unele
plante să fie folosită de altele.
6.Dirijarea intensităţii luminii la organele care trebuie să fructifice. În
acest scop se execută tăierile de rodire la pomii fructiferi şi viţa de vie,
copilitul şi ciupitul bumbacului, copilitul tomatelor etc.
7.Fertilizarea, irigarea, combaterea buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor favorizează creşterea viguroasă a plantelor, cu foliaj bogat,
care captează mai multă lumină.
8.Crearea şi cultivarea unor soiuri sau hibrizi de plante cu direcţia
frunzelor apropiată de verticală, pentru a putea fi mai uniform luminate, iar
întreaga plantă să capteze o cantitate mai mare de energie luminoasă.
9.Dirijarea exactă a factorului de vegetaţie lumină se poate realiza în
sere, solarii, răsadniţe şi în special în fitotroane, prin utilizarea unor surse
suplimentare. Importanţă în aceste spaţii protejate are şi alegerea tipului de
material de acoperire (sticlă, folie de polietilenă, etc.) deoarece aceasta
acţionează ca un filtru pentru diferitele radiaţii luminoase, dar poate şi
diminua luminozitatea cu până la 20-25% datorită reflexiei şi absorbţiei.

2.2. APA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

2.2.1 Relaţia plante de cultură - apă

Pentru viaţa plantelor, apa are importanţă egală cu a celorlalţi factori

de vegetaţie, dar ocupă un loc aparte în condiţiile pedoclimatice ale ţării
noastre.
Apa reprezintă un mediu intern al plantelor, participând la
metabolismul acestora. Oxigenul şi hidrogenul, cele două componente ale
apei, intră în mare parte în structura materiei organice sintetizată de plantă.
Ca element de mediu, apa participă la dizolvarea şi disocierea compuşilor din
sol, la transportul substanţelor nutritive în sol şi în plantă sub formă de soluţii
şi mediază absorbţia substanţelor nutritive în plantă.
Participând la metabolismul plantei, apa este implicată direct în
procesele fundamentale ale lumii vegetale: fotosinteza, respiraţia şi
transpiraţia (Salisbury şi Ross, 1991; Sebqaneck, 1992).
Plantele absorb o cantitate de apă mai mare decât cea necesară
funcţiilor de nutriţie, excesul de apă se elimină continuu, prin procesul de
transpiraţie.
C.Pintilie (1986), arată că pentru a forma 3g de substanţă uscată, planta
consumă 1000ml apă, din care doar 1,5ml intră efectiv în alcătuirea celor 3g
de substanţă uscată, restul pierzându-se în atmosferă prin transpiraţie.
Eficienţa cu care plantele consumă apa se poate aprecia cu ajutorul
coeficientului de transpiraţie, definit prin cantitatea de apă necesară
producerii unei unităţi de substanţă uscată. Valorile coeficientului de
transpiraţie sunt diferite de la o specie la alta, de la o zonă la alta şi în
interiorul speciei, de la un soi sau hibrid la altul (tab .2.1.).
Din punct de vedere al adaptării plantelor la factorul apă, acestea se
pot grupa astfel:

19
 - plante xerofile care sunt adaptate să crească în codiţii de secetă
extremă, cum sunt cactuşii;
- plante hidrofile care preferă să vegeteze în condiţii de umiditate
excesivă, cum este orezul;
- plante mezofile, adaptatela cantităţi moderate de apă, cum sunt toate
plantele anuale cultivate la noi în ţară;
În cadrul acestei ultime grupe, plantele de cultură se diferenţiază la
rândul lor, în funcţie de rezistenţa la secetă, după cum urmează:
- plante care nu rezistă la secetă, dintre care amintim cartoful, soia,
fasolea, legumele. La aceste plante instalarea secetei determină scăderea
accentuată a recoltei, iar menţinerea deficitului hidric poate duce la
compromiterea recoltei;
- plante cu rezistenţă mijlocie la secetă: grâul, orzul, secara, porumbul,
floarea soarelui, sfecla pentru zahăr, care se pot cultiva în regiunile mai
aride. Acestea sunt capabile să reziste la perioade mai îndelungate de
secetă, dar se resimt ca nivel al producţiei;
- plante rezistente la secetă, care se pot cultiva în regiuni mai
secetoase, ca meiul, sorgul, iarba de Sudan, dughia. Aceste plante, datorită
unor adaptări morfo-fiziologice, au un consum redus de apă, dar în condiţii
de aprovizionare bună cu apă dau recolte foarte mari.
Necesarul de apă al plantelor este diferit de la o specie la alta, iar în
cadrul speciei în raport cu soiul sau hibridul cultivat.
Cerinţele pentru apă ale plantelor sunt diferite şi în funcţie de fazele de
vegetaţie, începând cu germinarea şi până la maturitate.
Pentru a germina, leguminoasele au nevoie de cantităţi mai mari de
apă, comparativ cu cerealele, datorită conţinutului mai ridicat de proteine şi
grăsimi din seminţe. La sfecla pentru zahăr cantitatea mare de apă este
necesară umezirii glomerulelor şi seminţelor (tab.2.1).

Tabelul 2.1
Cantitatea de apă absorbită de seminţe şi coeficientul de transpiraţie la
diferite plante cultivate

Cantitatea de apă Coeficientul de

Planta absorbită în (%) din transpiraţie al
greutatea seminţelor plantelor

Grâu 45,4 505

Orz 48,2 521
Ovăz 59,8 635
Porumb 44,0 372
Mei 25,0 287
Mazăre 106,8 747
Sfeclă de zahăr 120,3 377
In 100,0 783
Trifoi 117,5 698
Lucernă 56,3 858

În perioada de vegetaţie, satisfacerea cerinţelor pentru apă ale plantelor

este influenţată de ritmul de creştere al acestora. Cercetări riguroase au pus
20
în evidenţă consumul diferit de apă al plantelor în funcţie de faza de
dezvoltare, prin identificarea fazelor critice pentru umiditate. Fazele critice
pentru umiditate sunt faze în care deficitul hidric conduce la reduceri
semnificative ale producţiei .
La cerealele de toamnă faza critică pentru apă este împăiere-înspicare.
La porumb, consumul maxim de apă are loc în faza de apariţie a
inflorescenţei şi formarea bobului.
La floarea soarelui faza critică este înainte de formarea calatidiului.
La leguminoase faza critică pentru umiditate este la înflorire şi umplerea
boabelor.
Plantele care cresc în zonele secetoase şi-au dezvoltat măsuri de
prevenire a pierderilor de apă. Unele dintre aceste măsuri au caracter
permanent. Astfel, îşi micşorează masa vegetativă aeriană faţă de cea
subterană, îşi formează frunze mai mici, reducându-şi suprafaţa de
transpiraţie, îşi micşorează numărul de stomate pe unitatea de suprafaţă,
presiunea osmotică este mai mare la plantele rezistente la secetă.
Foarte frecvent plantele cultivate sunt supuse la perioade de secetă de
scurtă durată. În acest caz ele îşi iau măsuri de apărare temporare: îşi
răsucesc frunzele, reducându-şi suprafaţa de transpiraţie, îşi formează pe
frunze şi tulpini cantităţi mari de ceară.
Rezistenţa la secetă diferă şi în raport cu vârsta.Plantele tinere sunt mai
sensibile, pe măsură ce înaintează în vârstă, rezistenţa lor la secetă creşte.
Apa are importanţă nu doar în viaţa plantelor de cultură, ci influenţează
şi principalele procese microbiologice din sol (tab .2.2).

Tabelul 2.2.
Influenţa umidităţii solului asupra amonificării, nitrificării şi fixării
azotului atmosferic (după Ir. Staicu, 1970)
Cantitatea
Cantitatea
Acumularea de azot
Umiditatea din sol de NH3
de azotaţi atmosferic
eliberare
fixat
% din
capacitatea % din În valori relative
maximă pentru greutate (100 maximum)
apă
10 4 2 11 30
20 8 8 17 25
30 12 32 31 25
40 16 68 62 38
50 20 85 85 45
60 24 100 100 75
70 28 78 40 100
80 32 57 9 90
90 36 49 0 45
100 40 45 0 25

21
Consumul specific de apă al plantelor variază vizibil în funcţie de umiditatea
existentă în sol. Cu cât umiditatea solului este mai mare plantele au tendinţa
de a consuma cantităţi sporite de apă, cu eficienţă mai redusă (tab .2.3.).
Pe baza rezultatelor prezentate în tabelul 2.4. se poate afirma că
valorile coeficientului de transpiraţie sunt de 1,5-2 ori mai mari în variantele
nefertilizate, comparativ cu variantele fertilizate. Din aceste date se
desprinde concluzia că aplicarea unor doze raţionale de îngrăşăminte, într-un
raport optim N:P:K, contribuie la o mai bună valorificare a apei.
Consumul de apă al plantelor este influenţat şi de desimea plantelor, epoca
de semănat, gradul de îmburuienare.

Tabelul 2.3.
Consumul mediu zilnic de apă în principalele faze de vegetaţie (mm)
(după Maria Vasiliu, 1970)

Irigat Irigat la
Cultura Faza de vegetaţie Neirigat la 50% 70%
i.u.a. i.u.a.

Semănat-începutul
apariţiei inflorescenţei 2,3 3,2 3,2
mascule;
Porumb boabe
Apariţia inflorescenţei
mascule-formarea deplină 2,6 6,1 6,8
a bobului;
Semănat –începutul
2,2 2,7 2,8
îngroşării rădăcinii;
Sfecla pentru
Începutul îngroşării
zahăr
rădăcinii-formarea deplină
2,9 5,9 7,0
a rădăcinii;
Semănat-butonizare; 2,8 3,2 3,4
Butonizare-formarea 2,8 5,9 6,2
Soia pentru
păstăii; 3,2 5,3 4,3
boabe
Formarea păstăii-
maturitate.
Începutul vegetaţiei-coasa 2,7 3,3 3,5
I; 2,7 4,2 4,3
Coasa I-coasa a II-a; 3,4 5,5 5,7
Lucernă Coasa a II-a-coasa a III-a; 1,8 6,1 6,2
Coasa aIII-a-coasa a IV-a 2,1 5,6 5,7
Coasa a IV-a-coasa aV-a; 1,4 1,6 2,8
Coasa a V-a-coasa a VI-a.

22
 Tabelul 2.4
Coeficientul de transpiraţie la diferite plante în funcţie de agrofond
(după C. Pintilie şi colab., 1985)
Planta Neîngrăşat Îngrăşat
Grâu 928 349
Secară 603 364
Sfeclă pentru zahăr 552 305
Cartof 1317 638
Plante furajere 1586 637

2.2.2. Metode agrotehnice de dirijare a regimului apei

În toate zonele agricole din ţara noastră, dar mai cu seamă în zonele
de stepă şi silvostepă, ca urmare a repartiţiei neuniforme a precipitaţiilor în
cursul anului, se impun măsuri agrotehnice care vizează acumularea în sol a
unei cantităţi cât mai mari de apă din precipitaţii, păstrarea şi folosirea cât
mai eficientă a acesteia de către plantele de cultură. Aceste măsuri cu
caracter agrotehnic privesc:
a) Efectuarea lucrărilor de bază ale solului (arăturile) la timp, de
calitate şi strict pe adâncimea necesară, fără a lăsa la suprafaţă resturi
vegetale;
b) Efectuarea de lucrări uşoare de grăpare pentru conservarea
apei în sol prin împiedicarea evaporării, face posibilă pregătirea în continuare
a solului cu ajutorul combinatorului, care conservă mai bine apa în sol decât
grapele cu discuri;
c) Tăvălugirea solului după semănat. Sunt sitaţii când trebuie să
favorizăm urcarea apei din profunzime prin capilare. De exemplu, primăvara,
când se seamănă seminţe mici şi solul este uscat, prin tăvălugire se tasează
uşor solul, se micşorează spaţiile necapilare, apa urcă şi întâlneşte
seminţele, favorizând încolţirea acestora.
d) Practicarea sistemelor minime, acolo unde însuşirile solului o
permit, pentru o mobilizare cât mai redusă a solului în profunzime şi pentru a
nu expune solul descoperit unei uscări excesive;
e) Adoptarea în rotaţie a sortimentului de specii, soiuri sau hibrizi
potriviţi pentru condiţiile de aprovizionare cu apă din zonă. Folosirea de
plante rezistente la secetă, de hibrizi şi soiuri timpurii, care evită seceta la
înflorire şi fructificare şi asigură o folosire raţională a apei;
f) Aplicarea raţională a îngrăşămintelor, pe lângă faptul că asigură
hrana necesară plantelor, contribuie aşa cum s-a arătat, la folosirea mai
eficientă a apei de către plantele de cultură. Aplicarea îngrăşămintelor
organice favorizează afânarea şi structurarea solului, prin aceasta
îmbunătăţind şi regimul de apă al solului;
g) Distrugerea buruienilor din culturi prin mijloace agrotehnice şi
chimice, deoarece acestea consumă cantităţi mari de apă şi substanţe
nutritive;
h) Stabilirea densităţii plantelor se face şi în funcţie de
aprovizionarea solului cu apă. În anii cu precipitaţii abundente şi în condiţii de
23
irigare numărul de plante recomandat la hectar este mai mare decât în anii
secetoşi şi pe terenurile neirigate;
i) Plantarea de perdele forestiere de protecţie. Aceste perdele sunt
fâşii de arbori şi arbuşti forestieri, late de 10-20 m, plantate în calea
vânturilor dominante, la distanţe de 200-400 m. În intervalul dintre perdele
climatul se ameliorează evident. Perdelele reduc viteza vânturilor şi ca
urmare, se reduc procesele de evaporare a apei din sol şi de spulberare a
zăpezii pe timpul iernii.
j) Stabilirea corectă a datei semănatului. În scopul folosirii raţionale
a apei în zonele de stepă şi silvostepă, semănatul primăvara va începe mai
timpuriu;
k) Eliminărea surplusului de apă. În zonele cu exces de umiditate,
în vederea eliminării surplusului de apă se vor executa lucrări
agroameliorative ca desecarea şi drenajul. Desecarea presupune înlăturarea
excesului de apă de la suprafaţa solului şi din sol, astfel încât să se formeze
un regim de apă şi aer favorabil plantelor agricole. Desecarea se realizează
printr-un sistem de canale deschise la suprafaţa solului. Drenajul presupune
colectarea şi îndepărtarea apei în exces printr-o reţea de canale acoperite,
reţea de tuburi de ceramică sau galerii.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Lumina este un factor de vegetaţie indispensabil pentru creşterea şi
dezvoltarea normală a plantelor. Energia luminoasă provenită de la
soare este absorbită de clorofilă, care la rândul ei prin procesul de
fotosinteză, transformă dioxidul de carbon luat din frunze şi apa din
rădăcini în monozaharide. Monozaharidele sunt în acelaşi timp
materia de bază pentru sintetizarea altor substanţe organice mai
complexe. Substanţa organică sintetizată în plantă furnizează energia
necesară creşterii şi dezvoltării organismului animal, incapabil să
capteze direct energia solară.
 Componentele apei, oxigenul şi hidrogenul intră în proporţie mare în
compoziţia materiei organice sintetizate de plantă. Apa dizolvă şi
disociază compuşii din sol, ajutând la transportul sărurilor nutritive din
sol. Plantele absorb substanţele nutritive sub formă de soluţii numai în
prezenţa apei. De aceea cantitatea de apă absorbită de plante este
mai mare decât ar fi necesar numai pentru funcţiile de nutriţie. Excesul
de apă se elimină continuu, prin procesul de transpiraţie.

Întrebări de autoevaluare

1. De cine este determinată intensitatea luminii?

2. Ce reprezintă durata de iluminare?
3. Cum este definit coeficientul de transpiraţie?
4. Cum se clasifică plantele în funcţie de cerinţele faţă de apă?

24
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

FACTORII DE VEGETAŢIE – AERUL

Cuvinte cheie: compoziţia aerului, primenire, poluare

Rezumat
Pentru creştere şi dezvoltare plantele au nevoie de un regim
favorabil de aer, atât pentru organele lor de la suprafaţa solului cât şi pentru
cele din sol: rădăcini, tulpini subterane, bulbi, tuberculi etc. Atmosfera conţine
cantităţi suficiente de aer pentru plante. Aerul din sol ocupă porii lăsaţi liberi
de apă, fiind în permanentă mişcare ca urmare a interacţiunii cu ceilalţi
factori de vegetaţie.Aerul ca factor de vegetaţie acţionează prin cantitate şi
calitate.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

3.1. AERUL CA FACTOR DE VEGETAŢIE

3.1.1. Importanţă

Aerul condiţionează desfăşurarea proceselor vitale din plantă şi sol. În

lipsa acestuia plantele nu pot exista, fiind necesar atât aerul atmosferic cât şi
aerul din sol.
În atmosferă se găseşte o cantitate suficientă de aer pentru ca
plantele să vegeteze normal, dar uneori aerul atmosferic poate lăsa de dorit
sub aspectul calităţii, fiind afectat de poluare.
În sol aerul ocupă porii lăsaţi liberi de apă, deoarece între apa şi aerul
din sol există o relaţie antagonistă.
Aerul ca factor de vegetaţie acţionează prin cantitate şi prin calitate
(compoziţie).

3.1.2. Cantitatea de aer din sol

În raport cu necesităţile organelor subterane ale plantelor, cantitatea

de aer din sol se poate afla în una din următoarele situaţii: insuficienţă, optim,
exces.
Solul este un material poros, cu numeroase spaţii mai mici sau mai
mari, capilare sau necapilare. Totalitatea acestora formează porozitatea
totală a solului. Teoretic, cantitatea de aer din sol ar putea fi egală cu
porozitatea totală a solului, dacă o parte din acest spaţiu nu ar fi ocupat cu
apă.

25
Porozitatea de aeraţie reprezintă conţinutul de aer al unui sol la umiditatea
maximă pe care acesta o poate avea în condiţii de câmp şi se exprimă în
procente din volumul total al solului.
Porozitatea de aeraţie este influenţată de tipul de sol: este mai mare
în solurile bine structurate decât în cele fără structură, este mai mare în
solurile nisipoase decât în solurile argiloase.
Insuficienţa cantităţii de aer din sol face ca plantele să sufere mai
mult sau mai puţin, în funcţie de durata cât se menţine insuficienţa de aer, de
cerinţele plantelor pentru aer şi de natura procesului fiziologic care se
derulează pe parcursul lipsei de aer.
Deficitul de aer din sol influenţează negativ dezvoltarea sistemului
radicular: rădăcinile cresc puţin, sunt scurte şi groase, cu puţini perişori
absorbanţi (Kramer, 1965, Krzysch, 1965, citaţi de Tianu Al. şi colab.,1992).
O slabă aeraţie a solului provoacă puternice perturbări ale
metabolismului plantei, micşorează permeabilitatea apei în rădăcini şi a
elementelor nutritive. De exemplu, porumbul în sol neaerat a absorbit
elemente nutritive în cantităţi mai mici, în ordinea următoare: K, Ca, Mg, N,
P, iar în sol aerat porumbul a absorbit,după K, mai mult N şi mai puţin Ca.
Aerul este necesar nu doar pentru plantelor superioare ci şi
macroflorei şi microflorei din sol. În condiţii de aeraţie insuficientă, ca urmare
a predominării proceselor de reducere şi a activităţii preponderente a
bacteriilor denitrificatoare (anaerobe) are loc o sărăcire a solului în azot. De
asemenea, are loc o descompunere incompletă a resturilor vegetale,
deoarece activitatea bacteriilor este intensă la început, dar de scurtă durată.
Lipsa aerului din sol conduce la diminuarea ritmului de mineralizare a
materiei organice, imobilizarea parţială a azotului şi formarea în sol a unor
produşi toxici pentru sistemul radicular al plantelor, cum ar fi: nitraţi, fier
feros, mangan bivalent, sulfuri şi chiar metan sau hidrogen sulfurat.
Excesul de aer din sol nu este de dorit deoarece este dăunător prin
lipsa apei, acumularea de cantităţi mari de dioxid de carbon şi diminuarea
conţinutului de humus din sol datorită unei mineralizări excesive a acestuia.
Optimul cantităţii de aer pentru cele mai multe plante cultivate este
cuprins între 20 şi 30% din volumul total al porilor (tab.3.1. după Feher, Frank
şi Hank, citaţi de Chiriţă C., 1974).

Tabelul 3.1
Nevoia optimă de aer la diferite plante (% din volumul porilor)
Planta % de aer Planta % de aer Observaţii
Grâu de Sfeclă
26 22
toamnă pentru zahăr
Orz 26 Mazăre 27 Porozitate
totală
Porumb 31 Fasole 30 (50%)
Porumb
20 Lucernă 20
masă verde

26
 Se poate aprecia că stratul arabil este bine lucrat, arat, când
porozitatea totală are valori de cca. 50% (cu limite între 48-55%), iar din
aceasta 70% o reprezintă porozitatea capilară (de reţinere a apei) şi 30% o
reprezintă porozitatea necapilară (de aeraţie). Deci, raportul optim dintre
cantitatea de apă şi aer din sol este de 2/3 apă şi 1/3 aer. La acest raport
sunt create cele mai bune condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor,
asigurându-se o bună circulaţie a apei, un schimb activ între aerul din sol şi
cel din atmosferă şi o coeziune moderată a solului.
Regimul aerohidric al solului este influenţat în mare măsură de unele
însuşiri ale solului (structură, textură, grad de tasare) şi poate fi modificat, în
practică, prin efectuarea lucrărilor solului.

3.1.3. Compoziţia aerului

Aerul este un amestec format din mai multe gaze, în principal din azot,
oxigen şi dioxid de carbon, alături de care se regăsesc în cantităţi mai reduse
şi argon, heliu, vapori de apă, particule de praf etc. Aerul din sol şi din
atmosferă conţine aceleaşi gaze, dar în proporţii diferite (tab.3.2., date medii
după diferiţi autori).

Tabelul 3.2.
Compoziţia aerului atmosferic şi din sol (% de volum)
Componente Aer atmosferic (%) Aer din sol (%)
Oxigen 20,87 11,5-19
Azot 78,31 79,0
Dioxid de caron 0,03 0,3-3
Argon 0,76 0,76
Alte gaze 0,03 Urme
Vapori de apă 1-2 1,5-2

Aerul din sol are acelaşi conţinut de azot ca şi aerul atmosferic, dar
este mai sărac în oxigen şi mai bogat în dioxid de carbon, amoniac şi vapori
de apă. Compoziţia aerului din sol este relativ constantă în orizontul lucrat şi
pe solurile bine aerate ca urmare a reînoirii rapide cu aer din atmosferă.
Modificările din compoziţia aerului din sol apar datorită consumării oxigenului
şi eliminării dioxidului de carbon în procesul de respiraţie al rădăcinilor,
activităţii microorganismelor şi a altor procese din sol.
Elementele componente ale aerului acţionează prin concentraţie,
proporţia dintre ele, intensitatea de primenire şi rolul specific al fiecărei
componente pentru plantă şi sol.
Azotul este un gaz inert, prezent în cantităţi mari în aerul din
atmosferă şi sol. Este necesar plantelor în sinteza substanţelor proteice dar
forma sub care se găseşte, ca azot elementar gazos, nu poate fi asimilată de
către plante. Plantele folosesc azotul doar din sol sub formă de compuşi
azotaţi şi amoniacali, care iau naştere din azotul gazos în urma unor procese
chimice şi biochimice.
Substanţele nutritive cu azot ajung în sol pe diferite căi: fixarea de către
bacteriile simbiote, apa din precipitaţii, descompunerea îngrăşămintelor
organice şi minerale etc.
27
 Oxigenul este folosit dă către plante în procesul de respiraţie pentru
oxidarea unei părţi din hidraţii de carbon din care rezultă energia necesară
pentru sinteza proteinelor şi desfăşurarea celorlalte activităţi fiziologice din
plantă.
Plantele au nevoie de oxigen pe tot parcursul vieţii, începând de la
germinare şi până la maturare.
Pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor, concentraţia
oxigenului din aerul solului trebuie să fie între 15 şi 20%.
Unele specii de plante suportă, pentru perioade scurte, scăderi ale
conţinutului de oxigen până aproape de 10%. Creşterea rădăcinilor încetează
la un conţinut în oxigen mai mic de 5% (Budoi Gh.şi Penescu A., 1996).
Oxigenul este necesar în desfăşurarea proceselor de oxidare din sol şi
în activităţile bacteriilor aerobe nitrificatoare, care oxidează amoniacul şi îl
transformă în nitraţi–hrana de bază cu azot a plantelor.
Dioxidul de carbon este folosit de către plante în procesul de
fotosinteză, fiind absorbit îndeosebi prin organele verzi. Creşterea
concentraţiei de dioxid de carbon din atmosferă influenţează favorabil
asimilaţia clorofiliană. S-a demonstrat de exemplu, că prin sporirea
concentraţiei de CO2 de la 0,03% la 0,3% intensitatea fotosintezei creşte de
trei ori.
Cea mai mare parte din cantitatea de dioxid de carbon (peste 90%)
din atmosferă provine ca urmare a activităţilor biologice, din sol, în special
prin descompunerea materiei organice de către microorganisme.
Concentraţia de dioxid de carbon de peste 1% în aerul din sol este
dăunătoare pentru cele mai multe plante de cultură. La peste 2% este
împiedicată germinaţia seminţelor, încetează pătrunderea apei în celule şi
creşterea plantelor.
Dioxidul de carbon dizolvat în apa din sol măreşte puterea de
solubilizare a unor compuşi chimici mai greu solubili, şi de aceea mai greu
accesibili pentru plante, în special a celor cu fosfor.
Vaporii de apă circulă în sol şi contribuie la omogenizarea umidităţii.
În funcţie de temperatura din sol, vaporii de apă se condensează, formând
“roua interioară”. Aceasta constituie o sursă secundară de aprovizionare a
solului cu apă, importantă mai cu seamă pentru microorganisme.

3.1.4. Primenirea aerului din sol

În natură are loc un schimb continuu între aerul solului şi aerul

atmosferic. Această primenire este necesară deoarece concentraţia de dioxid
de carbon ar deveni atât de mare încât ar periclita viaţa plantelor şi
microorganismelor aerobe.
Schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă se realizează prin două
mecanisme principale: curgerea în masă (convencţia) şi difuzia.
Curgerea în masă a aerului constă în deplasarea unui volum mare de
aer sub influenţa unei diferenţe de presiune generată de diverşi factori fizici
sau biologici. Un prim factor îl reprezintă temperatura. Astfel, la temperaturi
ridicate aerul din sol se dilată, îşi măreşte presiunea şi trece în atmosferă.
La temperaturi scăzute aerul din sol se contractă şi lasă spaţiu liber
pentru aerul atmosferic. Prezintă importanţă modificările termice diurne, cu

28
temperaturi mai ridicate ziua şi mai scăzute noaptea.
Apa din precipitaţii sau irigaţii scoate din porii solului aerul încărcat cu
dioxid de carbon, iar după ce se pierde, în spaţiul eliberat de apă pătrunde
aer proaspăt.
Vântul înlocuieşte aerul din spaţiul lacunar al solului cu aer proaspăt.
Dintre factorii biotici, animalele care fac galerii în pământ (cârtiţele,
popândăii, râmele, larvele etc.) contribuie la aerisirea solului.
Difuzia reprezintă fenomenul de răspândire în spaţiu a unor molecule
de gaze sub influenţa unei diferenţe de concentraţie. Fiecare componentă a
aerului se deplasează de la concentraţii mai mari spre zonele unde
concentraţia este mai redusă. Aerul din sol conţine mai puţin oxigen şi mai
mult dioxid de carbon şi prin urmare din sol intră în permanenţă oxigen şi
iese în atmosferă dioxid de carbon. Mecanismul descris se referă la difuzia
prin porii liberi de apă ai solului.
Pentru plante prezintă importanţă mai mare difuzia aerului prin
pelicule de apă din jurul rădăcinilor, proces prin care se asigură transportul
oxigenului din porii solului către perii radiculari.
Faţă de curgerea în masă a aerului, difuzia este principalul mecanism
de primenire a aerului, asigurând 90% din totalul mişcării aerului în sol
(Romell, citat de Canarache A., 1900 ).
Pentru a îndeplini cerinţele mari pentru aer ale plantelor de cultură, de
cele mai multe ori primenirea aerului din sol pe cale naturală nu este
suficientă. Ca urmare, se impun măsuri agrotehnice corespunzătoare de
reglare a regimului de aer.
Pe terenurile cu exces de umiditate, pe care bălteşte apa permanent
sau temporar, este împiedicată primenirea aerului. Pe astfel de terenuri se
execută lucrările de drenare şi evacuare a apei.
Lucrările solului: aratul, grăpatul, prăşitul, lucratul cu cultivatorul
urmăresc scopuri bine definite în tehnologia de producţie vegetală. Unul
dintre acestea îl reprezintă afânarea solului, primenirea aerului din sol prin
distrugerea crustei şi a hardpanului, reducerea densităţii aparente, refacerea
structurii solului.
Încorporarea îngrăşămintelor organice ameliorează starea fizică a
solului şi prin aceasta regimul de aer.
Menţinerea regimului de aer din sol în limite normale se poate asigura
prin executarea tuturor lucrărilor solului şi a celor de recoltat la umidităţi
adecvate, evitându-se tasarea solului.

3.1.5. Poluarea aerului

Poluarea reprezintă un ansamblu de fenomene care au modificat sau

au tendinţa de a modifica acţiunea factorilor de vegetaţie în detrimentul
producţiei agricole, a echilibrului ecologic în general. Efectele deosebit de
dăunătoare ale poluării pot afecta aerul, apa, solul, plantele, animalele şi
omul (fig. 3.1.).
Aerul poate fi poluat atât cu suspensii solide (cenuşă, funingine,
pulberi de plumb, aluminiu, cupru, zinc, mercur, praf fin de cărbune, ciment,
var etc.), cât şi cu gaze (bioxid de sulf, fluor, oxid de carbon, oxid de azot,
oxid de plumb etc.).

29
 Figura 3.1. Polurea aerului şi a solului

Între factorii de vegetaţie şi agenţii poluanţi se stabilesc interacţiuni

care de cele mai multe ori, accentuează efectul toxic al noxei şi reduce rolul
pozitiv al factorului de vegetaţie. De exemplu, dioxidul de sulf (SO 2) şi
trioxidul de sulf (SO3) prezente în atmosfera poluantă, în contact cu apa
provenită din ploi, ceaţă şi rouă se transformă în acid sulfuros, respectiv
sulfuric, compuşi deosebit de periculoşi. Unele substanţe nocive de la sursa
de emitere, devin ulterior şi mai periculoase datorită modificărilor chimice pe
care le suferă în prezenţa luminii solare.
Proporţia poluării este determinată de natura chimică a poluantului,
concentraţia acestuia şi durata de poluare. Ultimii doi parametrii sunt
influenţaţi semnificativ de condiţiile atmosferice (vânt, precipitaţii,
temperatură, radiaţiile solare, inversiunea termică a straturilor de aer) şi de
condiţiile de relief.
În zonele industriale din ţara noastră cantităţile de poluanţi care ajung
în atmosferă sunt foarte mari. Smejkal G.(1982), apreciază că anual
Combinatul metalo-chimic Zlatna elimină în aer următoarele cantităţi de
poluanţi: 20000 t dioxid de sulf, 1500 t trioxid de sulf, 1500 t oxizi de plumb şi
1000 t oxizi de zinc. Literatura de specialitate menţionează creşterea
conţinutului de dioxid de carbon în atmosferă cu 2-2,3 ppm, anual.
Dintre sursele de poluare, pe primul loc ca pondere şi impact asupra
mediului, se situează industria, îndeosebi siderurgia, metalurgia neferoasă
(Pb, Cu, Zn, SO2, pulberi etc.) industria îngrăşămintelor (NH3, SO2, F),
petrochimia (S, CO2, SO2), fabricile de ciment, negru de fum etc. O serie de
noxe (C, CO, CO2, SO2,Pb etc.) rezultă de la centralele termo-electrice, ca şi
prin funcţionarea motoarelor cu ardere internă.
Solurile din zonele poluante cu SO2 şi SO3 au sărăcit în humus
datorită pătrunderii acestor gaze în sol odată cu aerul, deshidratării lente şi
carbonizării substanţelor organice moarte. De asemenea, în sol se pot
acumula metale deosebit de toxice pentru microorganismele din sol, pentru
plante şi om.

30
 Datorită calităţii necorespunzătoare a aerului din solurile poluate are
loc o scădere accentuată a numărului microorganismelor din sol, ca şi a
activităţii acestora.
Plantele expuse substanţelor toxice poluante din aer suferă vătămări
vizibile: sunt slab dezvoltate, au foliaj redus, înflorirea este parţială sau nu se
produce, florile formate cad, fotosinteza are loc cu intensitate slabă.
Covorul vegetal din zonele puternic poluate este rar, cu plante
debilitate, astfel că solul este slab protejat împotriva eroziunii.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Solul este un material poros, cu numeroase spaţii mai mici sau mai
mari, capilare sau necapilare. Totalitatea acestora formează
porozitatea totală a solului. Porozitatea de aeraţie reprezintă conţinutul
de aer al unui sol la umiditatea maximă pe care acesta o poate avea
în condiţii de câmp şi se exprimă în procente din volumul total al
solului.
 Porozitatea de aeraţie este influenţată de tipul de sol: este mai mare
în solurile bine structurate decât în cele fără structură, este mai mare
în solurile nisipoase decât în solurile argiloase.
 Raportul optim dintre cantitatea de apă şi aer din sol este de 2/3 apă
şi 1/3 aer. La acest raport sunt create cele mai bune condiţii pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor, asigurându-se o bună circulaţie a
apei, un schimb activ între aerul din sol şi cel din atmosferă şi o
coeziune moderată a solului.

Întrebri de autoevaluare

1. Care este compoziţia aerului atmosferic şi din sol?

2. Care sunt cele două mecanisme principale prin care are loc
schimbul de aer dintre sol şi atmosferă?
3.Cu ce poate fi poluat aerul atmosferic?

31
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

FACTORII DE VEGETAŢIE - SUBSTANŢELE NUTRITIVE ŞI

SOLUL

Cuvinte cheie: macroelemente, microelemente, sol, fertilitate

naturală, interacţiunea factorilor de vgetaţie

Rezumat
Hrana plantelor este formatã din elemente chimice numite nutritive
care sunt absorbite sub formă de ioni, cationi sau combinaţii ale acestora.
Din cele 40-60 de elemente care se găsesc în ţesuturile plantelor, s-a stabilit
că 16 dintre ele sunt elemente esenţiale în nutriţia plantelor. Dintre acestea,
trei sunt preluate din aer şi apă (carbon, oxigen şi hidrogen) şi reprezintă 90
% din greutatea uscată a plantelor, iar restul de elemente sunt preluate din
sol. Unele elemente nutritive sunt necesare plantelor în cantităţi mai mari şi
se numesc macroelemente (N, P, K, Ca, Mg, S), iar altele sunt necesare
plantelor în cantităţi mai mici şi se numesc microelemente (Mn Cu, Zn, Mo,
B, Cl, Fe, Si). Fertilitatea este proprietatea solului de a pune la dispoziţia
plantelor în cantitate mai mică sau mai mare, elementele nutritive în condiţiile
unui regim aero-hidric corespunzător cerinţelor plantelor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

4.1. SUBSTANŢELE NUTRITIVE CA FACTOR DE VEGETAŢIE

4.1.1. Importanţă, caracteristici

Hrana plantelor este formată din elemente chimice numite elemente

nutritive. Plantele absorb elementele nutritive sub formă de cationi, anioni
sau combinaţii ale acestora. În ţesuturile plantelor se găsesc 40-60 elemente,
dintre care sunt esenţiale în nutriţia plantelor. Trei dintre acestea (oxigenul,
carbonul şi hidrogenul) sunt preluate din aer şi apă, reprezentând 90% din
greutatea uscată a plantelor, iar restul de elemente sunt preluate din sol.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, partea minerală a
substanţei vegetale poate fi foarte diferită în funcţie de grupele botanice (ex.
leguminoasele şi gramineele tab .4.1.), vârsta plantelor sau organul analizat.
Elementele nutritive indispensabile numite şi macroelemente, pe care
plantele şi le procură din sol prin absorbţie radiculară în cantităţi mai mari
sunt: azotul, fosforul, potasiul, calciu, magneziu şi sulful. Unele elemente
nutritive sunt necesare plantelor în cantităţi mai mici şi se numesc
microelemente (Mn, Cu, Zn, Mo, B, Cl, Si, etc.).

32
 Tabelul 4.1.
Compoziţia chimică a leguminoaselor în comparaţie cu
gramineele (%), (după Lăzureanu A., 1994)
Grupa de plante Azot Potasiu Calciu Magneziu
Graminee 0,99 1,54 0,33 0,21
Leguminoase 2,38 1,13 1,47 0,38

În sol elementele nutritive se află sub formă de compuşi minerali sau

în diferite combinaţii organice, dar pentru a putea fi absorbite de plante, ele
trebuie să se găsească în forme uşor accesibile.
Elementele nutritive şi substanţele deja elaborate circulă în
permanenţă prin plantă, dinspre organele mai bătrâne spre organele mai
tinere. O parte din substanţele nutritive acumulate în frunze, tulpini şi
rădăcini, după fecundare migrează în seminţe.
Plantele pot absorbi elemente nutritive nu doar prin rădăcini, ci şi prin frunze,
tulpini şi alte organe. Acest mod de hrănire a fost denumită hrănire
extraradiculară
În ultimele faze de vegetaţie unele plante elimină în sol o parte
însemnată din cationii absorbiţi. În felul acesta se reîntâlnesc în sol până la
1/3 din conţinutul de potasiu, până la 1/5 din conţinutul de calciu şi 1/10 din
conţinutul de magneziu.
Azotul este elementul esenţial pentru viaţa plantelor; practic nu există
substanţă vie fără azot. Este în cantităţi mari deoarece el determină
creşterea şi dezvoltarea plantelor, luând parte la sinteza unor compuşi
organici esenţiali: clorofila, albumina, alcaloizii, vitaminele. De asemenea,
intră în structura protoplasmei şi a acizilor nucleici şi este elemntul constitutiv
al proteinelor.
Azotul este absorbit de plante sub formă nitrică (anioni NO 3) şi sub
formă amoniacală (cationi NH4), iar în plantă se găseşte, în mod normal, sub
formă organică.
În sol, în proporţie de 99%, predomină formele organice ale azotului care se
găsesc în resturi organice nedescompuse sau parţial descompuse, acizi
humici etc. Din totalul formelor minerale (azotiţi, azotaţi, amoniac) şi
organice, cantitatea de azot asimilabil de către plante este de 1-5% (Lixandru
B. şi colab., 1990). Azotul devine accesibil pentru plante prin mineralizarea
materiei organice de către microorganisme.
Azotul este uşor levigabil şi nu se poate acumula în plantă pentru a fi
utilizat în fazele critice. Din acest motiv îngrăşămintele cu azot trebuie să fie
administrate fracţionat şi în concordanţă cu necesarul de consum al
plantelor. nitric şi amoniacal, aşa cum este cazul azotatului de amoniu.
Cele mai utilizate îngrăşăminte sunt cele care conţin ambele forme de
azot nitric şi amoniacal aşa cum este azotatul de amoniu.
Insuficienţa azotului provoacă tulburări grave: plantele se dezvoltă
lent, rămân firave, nu înfrăţesc, au frunzele mici şi galbene, nu fructifică sau
recolta este de slabă calitate.
În condiţii de exces de azot plantele cresc exagerat, luxuriant, dar devin
sensibile la cădere, la boli şi dăunători şi ajung la maturitate cu întârziere.

33
 Când azotul se găseşte în cantităţi suficiente şi sub forme uşor
accesibile, plantele se dezvoltă normal şi asigură producţii mari şi de calitate.
Fosforul în organismul vegetal participă în cea mai mare parte la
formarea organelor de reproducere ale plantelor (60-75%), fructelor şi
seminţelor, în procesele fermentative de sinteză, la formarea clorofilei,
refacerea ţesuturilor, descompunerea glucidelor. Fosforul se găseşte în
plantă sub formă de compuşi organici şi sub formă de fosfor mineral, fiind
componentul principal al acizilor nucleici, al fosfolipidelor, al
nucleoproteinelor şi al altor compuşi organo-minerali.
În sol fosforul se găseşte cu precădere sub formă de compuşi organici
şi într-o proporţie mai redusă sub formă anorganică. Prin activitatea
bacteriană fosforul din compuşii organici este mineralizat şi pus la dispoziţia
plantelor.
Insuficienţa fosforului determină formarea de rădăcini scurte şi
neramificate, de frunze mici şi puţine, piticirea plantelor, întârzierea maturităţii
şi în ultimă instanţă, scăderea producţiilor.
În cantităţi optime în sol fosforul contribuie la: dezvoltarea sistemului
radicular, creşterea energiei germinative a seminţelor, grăbirea maturităţii
plantelor, stimularea înfrăţirii la cereale, creşterea rezistenţei la cădere şi la
ger a cerealelor, îmbunătăţirea însuşirilor de panificaţie. În general, fosforul
favorizează creşterea producţiei şi îmbunătăţeşte calitatea acesteia.
Fosforul din sol stimulează activitatea microorganismelor fixatoare de
azot din sol. Există bacterii ca Azotobacter chrooococcum foarte sensibile la
fosfor care sunt folosite ca etalon pentru determinarea conţinutului de fosfor
al solului (Staicu Ir., 1969; Budoi Gh. Şi Panescu A., 1996).
Potasiul participă în primul rând la sinteza şi transportul glucidelor,
influenţează acumularea grăsimilor şi altor substanţe. Potasiul uşurează
migrarea şi acumularea hidraţilor de carbon (glucide) către anumite organe
ale plantei (ex. nodul de înfrăţire al cerealelor, toamna). Este foarte important
pentru plantele care acumulează cantităţi mari de amidon în tuberculi
(cartoful), zahăr în rădăcini (sfecla de zahăr), sau grăsimi în sămânţă
(floarea-soarelui şi soia). Se găseşte în cantitate foarte mare în plante. În
cenuşa multor plante, proporţia potasiului este mai mare decât a celorlalte
elemente chimice. Potasiul are importanţă deosebită în creşterea, înflorirea şi
fructificarea plantelor. În sol, se găseşte aproape exclusiv în compuşii
minerali. Aprovizionarea corectă a plantelor cu potasiul determină o bună
calitate a produselor. Menţine turgescenţa celulelor, mărind rezistenţa la
secetă.
Calciul se găseşte în cantităţi mici în plante, ocupând locul al treilea
după potasiu. Are rol important în creşterea ţesuturilor tinere ale plantelor şi
contribuie la neutralizarea acizilor ce se formează în diferite procese ce au
loc în plantă. Când este în deficit, plantele se dezvoltă slab, rămân subţiri,
formează rădăcini scurte, iar vârfurile se ofilesc.
Adausul de calciu este absolut necesar pe solurile levigate, acide unde Ca ++
reprezintă mai puţin de 25% din suma bazelor schimbabile, iar pH-ul solului
este sub 5,0.
Microelementele au un rol multiplu în viaţa plantelor, participând la
desfăşurarea unor procese de oxido-reducere şi enzimatice, la formarea
hormonilor şi vitaminelor, sporesc rezistenţa plantelor la condiţiile

34
nefavorabile de mediu. De asemenea, stimulează activitatea
microorganismelor din sol şi îmbunătăţesc condiţiile de asimilare a celorlalte
elemente nutritive (Goian M.,2000).
Absenţa în cantităţi suficiente a unuia sau mai multor microelemente
din sol poate provoca tulburări fiziologice, atât plantelor, cât şi animalelor
care se hrănesc cu aceste plante.

4.1.2. Metode agrotehnice de reglare a regimului de nutriţie al

plantelor

Principalele metode agrotehnice care se pot aplica pentru reglarea

regimului de nutriţie al plantelor sunt următoarele: folosirea îngrăşămintelor
organice şi minerale în doze şi sortimente corespunzătoare, rotaţia culturilor,
lucrările solului efectuate la timp şi de calitate, combaterea buruienilor.
a).Folosirea îngrăşămintelor organice şi minerale are rol de a
completa şi de a corela necesarul de elemente nutritive din sol în vederea
realizării unor producţii superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Fiecare recoltă presupune un anumit consum de substanţe minerale luate din
sol. Mărimea consumului global de elemente nutritive se corelează cu
mărimea producţiei, în timp ce structura chimică a consumului în funcţie de
particularităţile plantelor (Zamfirescu, 1977). În general, se poate preciza că
cel mai mare consum specific în elemente nutritive îl au plantele uleioase
(floarea-soarelui), urmate de leguminoase pentru boabe (soia, mazăre,
fasole) şi apoi, cu consumuri mai reduse, cerealele, cartoful, sfecla de zahăr,
cânepa, lucerna. În cultura legumelor, problemele au specificitate mai mare;
astfel, pentru a asigura un regim de hrană corespunzător plantelor, se aleg
terenurile cu fertilitatea cea mai ridicată şi utilizarea îngrăşămintelor organice
şi minerale.
b).Rotaţia culturilor are scopul de a aranja culturile în succesiunea
lor pe sole astfel încât fiecare să beneficieze de o bună plantă
premergătoare. Prin consumul diferit cantitativ şi calitativ al plantelor din
rotaţii se asigură păstrarea unui echilibru în sol, între substanţele nutritive;
sunt explorate straturile diferite de sol, în funcţie de adâncimea la care se
dezvoltă masa principală de rădăcini şi se evită epuizarea solului pentru o
anumită substanţă nutritivă preferată, spre exemplu, de planta de
minocultură.
Cultivarea plantelor în cadrul unor asolamnete adecvate. Cu rotaţii
raţionale, asigură valorificarea efectului prelungit al gunoiului de grajd şi
folosirea de către anumite plante (muştar, lupin, hrişcă, ovăz, secară,
mazăre) a substanţelor nutritive din compuşi greu solubili. Introducerea în
asolament după leguminoase, care lasă în sol cantităţi mari de azot, a
culturilor cu cerinţe mari faţă de acest element (cereale păioase) asigură
producţii mari şi eficienţă economică ridicată.
c).Lucrările solului favorizează accelerarea proceselor de
descompunere a substanţelor organice, trecerea compuşilor minerali în
forme uşor asimilabile, favorizează dezvoltarea sistemului radicular,
încorporarea îngrăşămintelor minerale şi organice şi stimulează activitatea
microorganismelor fixatoare de azot. Cunoaşterea bazelor biologice ale
producţiei vegetale şi, în conformitate cu cerinţele şi exigenţele plantelor

35
cultivate faţă de factorii de vegetaţie, au fost elaborate tehnologii de cultură
care permit punerea în valoare a potenţialului biologic de producţie al
soiurilor şi hibrizilor la toate plantele de cultură. Lucrările solului reprezintă
procese tehnologice cu caracter general în agricultură care se fac cu scopul
de a crea mediul potrivit pentru dezvoltarea plantelor prin afânarea solului,
îmbogăţirea în apă, aer, căldură şi substanţe nutritive, regenerându-i în
permanenţă capacitatea de producţie. Lucrările solului sunt specifice fiecărui
tip de sol, plantă, şi climat, fiecare lucrare corespunzând la anumite cerinţe.
Prin lucrările solului, rădăcinile plantelor pot explora o suprafaţă mai mare de
sol, şi ca atare, îşi măresc suprafaţa de absorbţie a elementelor nutritive.
d) Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe terenurile în pantă,
acestea constituind cel mai drastic proces de îndepărtare a stratului
bioacumulativ şi de cădere a fertilităţii solului.
e).Combaterea buruienilor, întrucât acestea consumă cantităţi mari
de elemente nutritive din sol şi fac concurenţă plantelor de cultură, buruienile
trebuie distruse utilizând toate mijloacele. Pe terenurile irigate se creează
condiţii favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni din sol, iar o dată
cu apa de irigaţie sunt aduse în teren noi seminţe. Toate la un loc participă la
creşterea pericolului îmburuienării.

4.2. SOLUL CA MEDIU DE CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE A

PLANTELOR

Solul reprezintă corpul natural de la suprafaţa uscatului care conţine

materie vie şi poate asigura creşterea plantelor. Atributul fundamental al
solului este acela de a fi mediu de viaţă al plantelor şi de a face posibilă
obţinerea de producţii vegetale. Această calitate esenţială se datoreşte
faptului că solul este un mediu fizic, chimic şi biologic, dinamic, care asigură
un ansamblu de condiţii necesare creşterii vegetaţiei naturale şi cultivate,
constituind suport pentru plante, spaţiu de dezvoltare a rădăcinilor, sursă de
substanţe nutritive şi apă etc.(Şt. Puiu, 1980).
Însuşirea fundamentală a solului poartă denumirea de fertilitate.
Fertilitatea este capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor
verzi în tot timpul vegetaţiei, în mod permanent şi simultan, substanţele
nutritive şi apa, în cantitate îndestulătoare faţă de nevoile acestora şi de a
asigura condiţiile fizice şi biochimice necesare creşterii şi dezvoltării
plantelor, în ansamblu satisfacerii şi a celorlalţi factori de vegetaţie, cu alte
cuvinte fertilitatea este proprietatea solului de a asigura producerea de
recolte vegetale (D. Davidescu, 1963).
Din punct de vedere practic, atributul fundamental al solului este acela
de a fi mediu de viaţă al plantelor şi de a face astfel posibilă obţinerea de
producţii vegetale. Această calitate esenţială se datorează faptului că solul
este un mediu fizic, chimic şi biologic dinamic, care asigură un ansamblu de
condiţii necesare creşterii vegetaţiei naturale şi cultivate, constituind suport
pentru plante, spaţiu de dezvoltare a rădăcinilor, sursă de substanţe nutritive
şi apă etc.
Solul poate întâlni astfel de funcţii deoarece prezintă anumite
caracteristici, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

36
 - este un corp natural care se formează şi evoluează în timp, datorită
acţiunii organismelor (îndeosebi a plantelor şi microorganismelor) sub
influenţa condiţiilor de climă, relief etc;
- este un corp care conţine materie vie (microfloră, floră, microfaună,
faună) şi în care au loc procese specifice vieţii (asimilaţie şi dezasimilaţie,
sinteză şi descompunere de substanţe organice, concentrare şi eliberare de
energie etc.);
- este un corp în care elementele de nutriţie sunt reţinute şi acumulate
sub formă de substanţe organice şi eliberate pe parcurs, prin mineralizarea
acestora;
- este un corp cu compoziţie organo-minerală complexă, care-i
conferă atributul de sursă sau rezervor de substanţe nutritive, dar care îi
imprimă şi alte proprietăţi, cum sunt cele de absorbţie, de reacţie (pH) etc;
- este un corp păros, afânat care poate fi străbătut de rădăcini, reţine
apă, conţine aer etc.
Fertilitatea este o însuşire, o rezultantă a stadiului de formare şi
evoluţie a solului, a alcătuirii şi proprietăţilor acestuia, a proceselor fizice,
chimice şi biochimice ce se petrec în sol.
Producţia agricolă, care furnizează omenirii hrana necesară existenţei
sale, precum şi materia primă pentru numeroase ramuri ale industriei, se
bazează pe proprietatea pe care o au plantele de a transforma substanţele
minerale în materie organică folosind energia solară.
Plantele pot transforma energia cinetică a luminii solare în energie potenţială,
acumulată în materia organică, având un randament cu atât mai mare cu cât
vor găsi în sol apă şi substanţe minerale în cantitate corespunzătoare
cerinţelor fiecărei specii, soi etc. Prin urmare cu cât fertilitatea solului este
mai mare, cu atât se obţin mai multe produse la hectar, la aceleaşi investiţii
de muncă şi mijloace materiale.
În mod obişnuit, la un sol deosebim fertilitatea naturală şi fertilitatea
artificială. Fertilitatea naturală a solului se formează sub acţiunea
bioacumulativă a asociaţiilor vegetale din diferite zone bioclimatice şi ca
urmare a activităţii microorganismelor. Prin activitatea microorganismelor,
materia organică provenită de la organismele superioare este transformată
prin descompunerea în compuşi proprii solului. O parte din microorganisme
au capacitatea de a fixa azotul atmosferic în corpul lor, iar altele pe cale
simbiotică. Transformarea reziduurilor şi depoluarea chimică a solului este
realizată în foarte mare parte de activitatea biologică din sol. În lipsa
microorganismelor, nu ar mai avea loc circuitul materiei în natură.
Fertilitatea artificială se creează de om, ca rezultat al acţiunii lui
asupra solului, prin lucrări agrotehnice, aplicarea îngrăşămintelor, a
asolamentelor raţionale a lucrărilor ameliorative.
Nivelul producţiei agricole nu depinde însă numai de cantitatea de
îngrăşăminte chimice aplicate şi de gradul de mecanizare al lucrărilor
agricole. Un rol tot mai important îl au progresele în genetică şi ameliorarea
plantelor în vederea obţinerii unor soiuri şi hibrizi de plante capabile să
valorifice cu un randament mai mare substanţele nutritive şi energia
radiaţiilor solare.

37
 O importanţă deosebită o prezintă şi ameliorarea proprietăţilor fizice
ale solului, în vederea realizării unui regim aerohidric optim pentru
dezvoltarea normală a plantelor.

4.3. INTERACŢIUNEA DINTRE PRODUCŢIE ŞI FACTORII DE

VEGETAŢIE (legile producţiei vegetale)

Între factorii de vegetaţie şi plantele de cultură există o interacţiune

complexă şi numai înţelegerea corectă a acestei legături poate să ducă la
elaborarea unor măsuri ştiinţifice de sporire a producţiei (C.Pintilie, 1985).
Justus von Liebig (1803-1873), în cercetările sale asupra elementelor
nutritive din sol, arată, în 1855, că “elementul care lipseşte în întregime sau
nu se află în cantitate suficientă împiedică celelalte substanţe nutritive să-şi
exercite efectul lor sau cel puţin micşorează influenţa lor”.
Numeroase cercetări ce au avut ca scop interacţiunea între factorii de
vegetaţie şi relaţiile dintre aceştia şi plantele de cultură au dus la elaborarea
următoarelor legi: legea minimului, a maximului şi a optimului.
Legea minimului arată că, atunci când un factor de vegetaţie se află
în cantitate minimă sau lipseşte, dezvoltarea plantelor şi deci mărimea
recoltelor depind de starea acestuia (H.Hellriegel, 1831-1895).
Legea maximului susţine că, atunci când un factor de vegetaţie se
află în cantitate mare, el influenţează nefavorabil creşterea plantelor, scade
recolta sau produce chiar moartea plantelor (Wolny).
Legea optimului, formulată de G. Liebscher, arată că cea mai mare
recoltă se obţine atunci când factorul cercetat se află în optim.
Gh. Ionescu Şişeşti, în anul 1947, formulează legea proporţiilor
armonice în care arată că, pentru a obţine o producţie maximă, factorii de
vegetaţie trebuie să fie într-un anumit raport determinat.
Gh. Butoi şi A. Penescu (1996), prezintă principalele legi ce stau la
baza interacţiunilor dintre producţie şi factorii de vegetaţie, cu scopul
elaborării complexului de măsuri necesare progresului agriculturii: Legea
nesubstituirii şi egalităţii factorilor de vegetaţie şi Legea factorului limitativ al
producţiei.
Legea nesubstituirii şi egalităţii factorilor de vegetaţie. Această
lege arată că, din punct de vedere fiziologic (cantitativ), toţi factorii de
vegetaţie sunt egali şi nu se pot înlocui unul pe altul (de exemplu apa cu
elemente nutritice etc.). Din punct de vedere cantitativ, ei nu sunt egali (este
nevoie de mai multă apă şi de mai puţine elemente nutritive). Lipsa unui
factor de vegetaţie duce la moartea plantei.
Legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie. În viaţa
plantelor, factorii de vegetaţie nu acţionează izolat, ci în complex. Ei se
influenţează unul pe altul în anumite limite (creşterea temperaturii
influenţează consumul de apă, fosforul micşorează nevoile plantelor pentru
apă, lumina influenţează absorbţia de elemente nutritive etc.). Cu cât factorii
de vegtaţie sunt în raporturi optime, ei sunt folosiţi mai bine, iar producţiile
sunt mai mari.
Legea factorului limitativ al producţiei. Producţia poate fi maximă
atunci când factorii vegetativi sunt asiguraţi în intervalul optim (conform cu
cerinţele plantelor). Practic, acest lucru este foarte greu de realizat, mai ales

38
în condiţii de producţie unde factorii de vegetaţie depind în mare măsură de
condiţiile de mediu.
Prezenţa unui factor de vegetaţie sub intervalul optim sau peste
intervalul optim influenţează negativ producţia.
Schematic, limitarea producţiei poate fi asociată cu reţinerea lichidului
într-un ciubăr cu doage inegale (fig.1.4.), fiecare doagă reprezentând un
factor de vegetaţie. Doaga cu înălţimea cea mai mică determină nivelul
lichidului (nivelul producţiei). Acţionând asupra factorului limitativ (în minim)
pentru a-l aduce în intervalul optim, alt factor rămâne în minim şi limitează
producţia.

Figura 4.1.
Reprezentarea schematică a
modului cum factorii de vegetaţie
limitează producţia
(după Dobenek):

1- recolta maximă care poate fi

obţinută dacă toţi factorii de
vegetaţie se află în optim; 2. –
recolta ce se realizează
corespunzător factorului limitativ

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Plantele absorb selectiv elementele nutritive. Se cunoaşte cu precizie
că se face un schimb de ioni între sol şi rădăcinile plantelor. Cea mai
mare cantitate de elemente nutritive din soluţia solului pătrunde în
plantă prin vârful rădăcinilor tinere şi prin perii radiculari. Principalele
elemente absorbite de plante sunt azotul, fosforul, potasiul, calciul. De
asemenea se absorb din sol şi alte elemente în cantităţi mai mici,
numite microelemente.
 Fertilitatea artificială se creează de om, ca rezultat al acţiunii lui
asupra solului, prin lucrări agrotehnice, aplicarea îngrăşămintelor, a
asolamentelor raţionale, a lucrărilor ameliorative.
 Între factorii de vegetaţie şi plantele de cultură există o interacţiune
complexă, exprimată prin legile producţiei vegetale.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt macroelementele?

2. Care este rolul microelementelor ?
3. Cum se defineşte fertilitatea solului?
4. Care este diferenţa dintre fertilitatea naturală şi cea artificială?
5. Enumeraţi legile producţiei vegetale

39
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

LUCRĂRILE SOLULUI

Cuvinte cheie: fertilitate, lucrările solului, apă, proprietăţile solului

Rezumat
Lucrările solului sunt acele lucrări care se aplică terenurilor agricole,
cu diferite unelte sau utilaje, în scopul realizării în sol şi la suprafaţa solului a
unui mediu de viaţă cât mai favorabilă pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor de cultură şi amicroorganismelor folositoare
Prin lucrările solului se combat buruienile, bolile şi dăunătorii culturilor,
se realizează drenajul pe terenurile cu exces de umiditate, se încorporează
în sol îngrăşămintele şi amendamentele, creându-se condiţii cât mai bune
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, implicit pentru sporirea fertilităţii
solului. Afânarea produce primenirea aerului din sol, favorizează germinaţia
seminţelor, favorizează extracţia în cantităţi mari de elemente nutritive din
sol, permite pătrunderea şi înmagazinarea unor cantităţi mari de apă în sol.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

5.1 DEFINIŢIE, IMPORTANŢĂ, CLASIFICARE

Prin lucrările solului se înţeleg acele lucrări care se aplică terenurilor

agricole, cu diferite unelte sau utilaje, în scopul realizării în sol şi la suprafaţa
solului a unui mediu de viaţă cât mai favorabilă pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor de cultură şi amicroorganismelor folositoare (Lăzureanu
A., 1994).
Lucrările solului efectuate în deplină armonie cu ceilalţi factori de
vegetaţie au drept scop menţinerea şi sporirea fertilităţii solului şi dirijarea
procesului de producţie agricolă, astfel încât să se obţină rezultate
economice favorabile şi produse de calitate. În ecosistemele naturale
vegetaţia ierboasă şi forestieră se dezvoltă fără lucrări ale solului, ca rezultat
al unei selecţii naturale, care stabileşte un echilibru dinamic prin care
însuşirile solului corespund din punct de vedere ecologic cu cerinţele
biologice ale plantelor (Carter M., 1994; Cook L.R., 1962).
Lucrările solului sunt intervenţii ale omului prin care se urmăreşte
crearea de condiţii optime pentru dezvoltarea plantelor cultivate, deoarece
acestea au capacitatea mai redusă de a-şi asigura elementele nutritive din
forme greu solubile, iar productivitatea lor este expusă la oscilaţiile ecologice
(de climă, sol etc.).
Fără ajutorul omului culturile nu se pot instala, nu pot rezista
concurenţei buruienilor, iar cerinţele lor faţă de însuşirile solului sunt mult mai
mari (Budoi Gh., Lăzureanu A., 1997).
40
 Importanţa şi calitatea lucrărilor solului, motivate ştiinţific şi confirmate
practic, se referă la următoarele aspecte:
a) lucrările solului influenţează şi modifică factorii fizici, chimici şi
biologici concomitent cu crearea condiţiilor optime pentru încorporarea
seminţelor, germinarea acestora, cât şi pentru dezvoltarea ulterioară a
plantelor;
b) contribuie la menţinerea şi sporirea fertilităţii solului prin refacerea
periodică a afânării stratului lucrat şi încorporarea în sol a resturilor vegetale;
c) asigură valorificarea solurilor afectate de factori limitativi (exces de
umiditate, secetă, eroziune) prin îmbunătăţirea drenajului intern al solului,
fragmentarea straturilor impermeabile şi favorizarea procesului de spălare a
sărurilor;
d) prin lucrările solului se combat buruienile, precum şi unele boli şi
dăunători care au ciclurile de dezvoltare în legătură cu solul;
e) lucrările solului favorizează depoluarea acestuia prin intensificarea
activităţii microorganismelor, favorizarea proceselor de creştere şi dezvoltare
a sistemului radicular al plantelor tinere.
Prin urmare, scopul fundamental ale efectuării lucrărilor solului trebuie
să urmărească, pe de o parte, obţinerea de producţii mari, curate şi
constante, iar pe de altă parte, conservarea şi ameliorarea fertilităţii solului,
fără a dăuna ecosistemelor şi mediului ambiant.
Lucrările solului se clasifică după mai multe criterii, cel mai important
fiind scopul urmărit.
1. După scopul urmărit prin efectuarea lucrărilor solului:
- lucrări de bază: aratul, afânarea fără răsturnarea brazdei
(paraplow, cizel), afânarea adâncă, arătura de desfundare;
- lucrări de pregătire a patului germinativ: nivelarea, tăvălugitul,
lucrarea cu combinatorul, lucrarea cu freza, lucrarea cu
agrergate complexe;
- lucrări de întreţinere a culturii şi a ogoarelor: tăvălugitul,
lucrarea cu grapa, prăşitul, bilonatul.
2. După uneltele sau utilajele cu are se excută: lucrări cu plugul,
cu grapa, cu freza, cu cultivatorul, cu combinatorul etc.;
3. După epoca de executare a lucrărilor solului: lucrări care se
execută vara, toamna sau primăvara;
4. După frecvenţa executării lor în timp: lucrări ale solului anuale
sau curente şi lucrări agro-ameliorative (nivelare, desfundare, drenare,
terasare etc.) executate la intervale mai mari de timp;
5. După adâncimea la care se execută: lucrări superficiale, lucrări
adânci, lucrări foarte adânci;
6. După culturile pentru care se execută: lucrări ale solului pentru
culturi de cereale de toamnă şi de primăvară, pentru culturile de prăşitoare,
pentru plantaţiile de pomi, viţa de vie, legume etc.
Eficienţa economică a unei culturi este strâns legată de modul cum
sunt executate şi de ce calitate sunt lucrările solului. Lucrările solului
constituie componenta tehnologică care prin raţionalizare conduce la
reducerea substanţială a consumului de combustibil, deoarece pregătirea
solului necesită 35-65 % din totalul energiei consumate în tehnologia unei
culturi (Rusu T., 2005).

41
 5.2. INFLUENŢA LUCRĂRILOR SOLULUI ASUPRA ÎNSUŞIRILOR
FIZICE

Lucrările solului influenţează direct sau indirect toate însuşirile fizice

ale acestuia, atât din stratul lucrat cât şi din orizontul subarabil.
Însuşirile fizice ale solului ca: textura, structura, porozitatea, densitatea
aparentă, regimul hidric, regimul de aer şi regimul de căldură se modifică în
funcţie de lucrările solului.
Textura, principala însuşire fizică a solului este practic nemodificabilă
sub acţiunea lucrărilor solului şi chiar a tehnologiilor agricole. Totuşi, textura
solului din stratul arabil se poate modifica în cazul arăturilor de desfundare
prin aducerea la suprafaţă a orizonturilor de sol cu textură diferită de cea a
orizontului de la suprafaţă. De asemenea, pe solurile erodate şi pe cele
aluviale, cu strat arabil subţire, în special prin arătură poate fi adus la
suprafaţă sol diferit textural. În ambele cazuri nu are loc o modificare propriu-
zisă a texturii, ci o inversare de straturi de sol cu texturi diferite.
Textura influenţează regimul termic, hidric, de aer şi nutritiv,
capacitatea de adsorbţie, acumularea humusului, condiţiile de executare a
lucrărilor solului, dozele şi epocile de aplicare a îngrăşămintelor, amplasarea
culturilor şi, în final, producţiile obţinute.
Deoarece textura solului influenţează în mare parte agrotehnica
aplicată, este important să cunoaştem textura fiecărui orizont al solului prin
aprecierea în teren şi analiză granulometrică în laborator. Încadrarea unui sol
într-una din cele trei clase texturale (grosieră, mijlocie sau fină) se realizează
ţinând cont de proporţia de nisip, praf şi argilă a solului respectiv.
Structura solului din stratul arat este favorabilă plantelor de cultură
dacă are anumită alcătuire structurală şi stabilitate hidrică şi mecanică a
agregatelor.
Structura cea mai valoroasă, din punct de vedere agrotehnic este cea
glomerulară, când agregatele au forme aproape rotunjite, sunt poroase şi cu
dimensiuni între 0,25 – 10 mm. Agregatele cu diametrul mai mare de 0,25
mm se numesc în mod convenţional macroagregate şi formează
macrostructura solului, iar cele ale căror diametru este mai mic de 0,25 mm
se numesc microagregate. Însuşirile fizice ale solului sunt condiţionate atât
de proporţia de macroagregate cât şi de microagregate.
Aprecierea structurii solului sub aspect agrotehnic se face în mod
direct în teren unde se apreciază forma structurii, mărimea agregatelor,
gradul de dezvoltare (degradare), sau în laborator, unde se determină
stabilitatea hidrică (hidrostabilitatea) şi mecanică a elementelor structurale.
Ca urmare a efectuării lucrărilor solului structura se degradează, adică
are loc mărunţirea agregatelor structurale, modificarea raportului dintre micro
şi macro agregate şi creşterea ponderii materialului prăfos, nestructurat.
Efectul distructiv este maxim la lucrarea cu freza, urmat de grapa cu discuri,
tăvălug şi plug. Degradarea este cu atât mai accentuată cu cât lucrarea se
execută la umidităţi mai nefavorabile ale solului (sol prea umed sau prea
uscat), numărul de treceri pe sol este mai mare decât normal şi terenul nu
este încadrat într-o rotaţie corespunzătoare a culturilor.

42
 Menţinerea stării structurale a solului în limite cât mai favorabile şi
refacerea ei periodică se poate obţine prin adoptarea următoarelor măsuri:
- introducerea terenurilor în asolamente raţionale;
- asigurarea unui bilanţ pozitiv al humusului prin fertilizarea cu
îngrăşăminte organice;
- menţinerea în limite optime a reacţiei solului şi corectarea acesteia
prin aplicarea de amendamente;
- executarea lucrărilor solului şi a traficului pe teren în condiţii de
limitare la strictul necesar a numărului de treceri şi a masei utilajelor
şi doar la umiditatatea corespunzătoare a solului;
- expunerea solului arat, iarna alternanţelor de îngheţ-dezgheţ, iar
vara, la umezire-uscare, procese care refac structura solului.
Porozitatea totală. Starea de aşezare a particulelor solide ale solului
se poate exprima nu doar prin structură ci şi prin porozitatea totală, care este
volumul total al porilor exprimat în procente din unitatea de volum a solului.
Porozitatea totală este formată din totalitatea spaţiilor capilare (cu  sub 1
mm, prin care circulă de obicei apa – porozitatea capilară) şi necapilare (cu 
peste 1 mm, prin care circulă de obicei aerul – porozitatea necapilară, de
aeraţie) din masa solului. Porozitatea totală a solului se determină indirect,
prin calcul cunoscând densitatea aparentă şi specifică a solului respectiv, iar
porozitatea capilară şi necapilară se determină în mod direct folosind metoda
cu probe de sol în structură naturală, recoltate în cilindrii de metal.
Porozitatea solului reprezintă o însuşire importantă deoarece plantele
cultivate şi microorganismele din sol pot găsi condiţii favorabile de viaţă doar
între anumite limite ale porozităţii de aeraţie şi porozităţii capilare. Sistemul
radicular al plantelor se dezvoltă bine atunci când porozitatea totală a solului
este cuprinsă între 48 şi 60%, din care porozitatea capilară reprezintă 30-36
%, iar cea necapilară 18-24 % (Pintilie C. şi colab.,1985 ).
Lucrările solului, în special arătura afânează solul, determinând
creşterea volumului solului cu 25-50 % şi ridicarea temporară a nivelului
terenului cu 10-20 %. Lăzureanu A., (1994), evidenţiază că afânarea solului
prin arat modifică atât porozitatea totală, cât şi porozitatea capilară şi
necapilară (tab.5.1.).

Tabelul 5.1.
Porozitatea solului înainte şi după arat
Porozitatea solului Înainte de arat După arat
(%) (%)
Totală 37,3 54,8
Necapilară 11,2 42,5
Capilară 26,1 12,3

Valori mari ale porozităţii totale indică o capacitate ridicată de reţinere

a apei, permeabilitate mare şi aeraţie bună, dar valori reduse ale portanţei.
Afânarea exagerată nu este favorabilă pentru activitatea
microorganismelor, germinaţia seminţelor şi regimul hidric.
Dintre lucrările solului, lucrarea cu tăvălugul reduce afânarea. Pentru a
plasa seminţele în contact cu solul, a distruge o parte din bulgări şi a reface

43
capilaritatea solului care va aproviziona sămânţa în curs de germinare cu
apă din profunzime, se recurge la efectuarea lucrării de tăvălugit.
Densitatea aparentă (greutatea volumetrica) exprimă starea de
tasare a solului şi este specifică fiecărui orizont genetic al solului. În stratul
arat această însuşire se modifică prin lucrările solului: scade la arat, discuit,
cultivaţie, lucrat cu freza şi creşte la lucrarea cu tăvălugul (tabelul 5.2).

Tabelul 5.2.
Influenţa metodelor de lucrare asupra densităţii aparente a solului la
porumbul irigat (g/cm3)(după Pintilie C. şi colab., 1985)
Adâncimea lucrată
Arat Freză Disc
(cm)
5 – 10 1,16 1,21 1,27
15 –20 1,26 1,45 1,39
25 – 30 1,43 1,38 1,43

Gradul diferit de tasare a solului, realizat prin diferite lucrări curente

ale solului,se menţine doar o anumită perioadă de timp.
Densitatea aparentă este invers proporţională cu porozitatea solului,
astfel că, prin lucrările solului, cele două însuşiri fizice se modifică în sens
contrar.
Determinarea densităţii aparente se bazează pe prelevarea de probe
de sol în aşezare nemodificată folosind cilindrii metalici cu volum cunoscut şi
raportând masa solului uscat în etuvă la volumul total al probei. Valorile
acesteia oscilează în general între 0,9-1,5 g/cm3.
Prin cercetări s-a stabilit că majoritatea plantelor de cultură găsesc
condiţii bune pentru dezvoltarea sistemului radicular la o densitate aparentă
a solului cuprinsă între 1,07 şi 1,45 g/cm3.
Tasarea influenţează negativ dezvoltarea sistemului radicular al
plantelor dar şi procesul de nitrificare. La valori mai mari de 1,5 g/cm 3 ale
densităţii aparente nitrificarea este mult diminuată (Guş P. şi colab., 1998) şi
se impun lucrări de afânare a solului.
Pe solurile foarte compacte se impune adoptarea unor măsuri
speciale de combatere a compactării, constând în lucrări mecanice executate
la adâncimea stratului compact: lucrări de subsolaj la 35-40 cm pe solurile cu
compactare la mică adâncime şi lucrări de scarificare (afânare adâncă) la 60-
80 cm pe solurile cu compactare în profunzime.
Lucrările de afânare pe cale mecanică a solurilor compacte nu
reprezintă un remediu de durată, deoarece solurile afânate se
recompactează uşor, ceea ce face necesară revenirea periodică cu astfel de
lucrări şi prezintă pericolul ca, în timp, intensitatea recompactării şi
destructurării să crească. Lucrările mecanice de afânare şi reafânare a
solurilor compacte trebuie să fie însoţite de măsuri de prevenire a
compactării: prelucrarea solurilor la umiditatea adecvată, reducerea
numărului de treceri pe suprafaţa solului, scăderea presiunii utilajelor agricole
pe unitate de suprafaţă, asolamente cu un număr mare de culturi
neprăşitoare, variaţia adâncimii de lucrare a solului, îmbunătăţirea drenajului
solului, creşterea conţinutului de materie organică în sol.

44
 Regimul hidric. Lucrările solului influenţează regimul de umiditate
datorită afânării solului, modificării drenajului intern şi creşterii conductivităţii
hidraulice de saturaţie.
Creşterea permeabilităţii şi a capacităţii de înmagazinare a apei în sol
se realizează în primul rând prin lucrările de bază ale solului şi prin lucrări
pedoameliorative, iar în mod indirect, prin fertilizare organică şi asolamente
adecvate.
Intensitatea modificărilor depinde de felul lucrării, caracteristicile
morfologice ale solului, unealta folosită, perioada când se execută lucrarea şi
caracteristicile climatice ale zonei. Modificările pozitive constau în creşterea
cantităţii de apă înmagazinată în sol, reglarea drenajului intern şi reducerea
cantităţii de apă evaporată (tab.5.3. Lăzureanu A., 1994).
Pătrunderea şi înmagazinarea apei în sol este favorizată pe terenurile
plane sau cu pantă redusă de afânările efectuate, de continuitatea pe
verticală a porilor, de ameliorarea indicilor agrofizici ai solului etc., iar pe
terenurile în pantă de prezenţa vegetaţiei ierboase, a mulciului, a brazdelor
pe direcţia curbelor de nivel etc.
În solul arat, atât pe terenul plan cât şi pe versanţi, îndeosebi când se
ară pe direcţia curbelor de nivel, se păstrează o cantitate mai mare de apă,
comparativ cu terenul nelucrat. Arătura grăpată pierde o cantitate mai mică
de apă.
Toate lucrările care nivelează solul (grăpatul, cultivaţia etc.) şi creează
un strat mărunţit, izolator, determină întreruperea capilarelor care conduc
apa ascendent şi, astfel, micşorează pierderile de apă prin evaporare. De
asemenea, distrugerea crustei şi evitarea tasării solului conduc la
acumularea mai bună a apei în sol.

Tabelul 5.3.
Înmagazinarea apei din precipitaţii în solul arat şi nearat
Procente din apa din precipitaţii
Specificare
în sol afânat, arat în sol îndesat
Apă înmagazinată 21,9 10,2
Apa filtrată 64,4 9,6
Apa evaporată 13,6 80,1

Modificările negative ale regimului de umiditate se înregistrează

îndeosebi primăvara, când prin lucrările de arat şi cele de pregătire a patului
germinativ se pierde o cantitate însemnată de apă. Pe terenurile pe care s-au
executat arături de desfundare se acumulează cantităţi mari de apă şi se
întârzie data semănatului.
Epoca de executare a lucrărilor solului este deosebit de importantă
pentru regimul de umiditate al solului, îndeosebi pentru cel din primăvară.
Terenurile arate din toamnă se zvântă mult mai repede primăvara, permiţând
pregătirea patului germinativ şi semănatul culturilor la epoca optimă. Lăsarea
terenului nelucrat peste vară, după recoltarea din iunie-iulie, favorizează
diminuarea rezervei de apă din sol, în timp ce lucrarea imediată a solului,
favorizează acumularea apei. Rezerva de apă a solului, chiar în cursul
perioadei de vegetaţie a plantelor, este corelată cu metoda de lucrare a
solului.
45
 Modificarea însuşirilor fizice ale solului sub influenţa lucrărilor,
conduce şi la schimbarea regimului de căldură şi aer.

5.3. INFLUENŢA LUCRĂRILOR SOLULUI ASUPRA ÎNSUŞIRILOR

CHIMICE ŞI A ACTIVITĂŢII MICROORGANISMELOR

Lucrările solului modifică însuşirile fizice ale acestuia, în special

regimul hidric, de aeraţie şi termic din sol, oferind în felul acesta condiţii
favorabile pentru activitatea microorganismelor.
Într-un sol afânat şi bine aerat activitatea microorganismelor este mult
mai intensă. Microorganismele din sol folosesc oxigenul pentru oxidarea
substanţelor organice din care îşi procură dioxid de carbon (CO2) şi energia
necesară, iar materialul organic este decompus de către bacteriile
heterotrofe, până la compuşi simpli şi elemente ca CO 2, H2O, NH3, SH2 Ca,
Mg, Fe de către bacteriile heterotrofe. Aceste procese au loc numai în
solurile lucrate şi bine aerate, dar şi nitrificarea se desfăşoară normal când
porozitatea este bună, iar nivelul de tasare este scăzut.
Cantitatea mai mare de oxigen din solurile afânate intensifică
procesele de nitrificare, iar activitatea mai intensă a microorganismelor
determină acumularea unei cantităţi mai mari de nitraţi în sol (tab.5.4.).
Nitrificarea contribuie la intensificarea unor procese favorabile prin
care fosforul, calciul, potasiul şi alte elemente nutritive trec din forme greu
accesibile în forme uşor accesibile plantelor.

Tabelul 5.4.
Conţinutul de nitraţi (mg/kg sol) în diferite tipuri de sol, lucrate
sau nelucrate (după Lăzureanu A., 1994)
Adâncimea Cernoziom Gleisol Lovosol
(cm) Nelucrat Lucrat Nelucrat Lucrat Nelucrat Lucrat
0 – 20 0,58 36,42 0,35 34,44 0,26 33,82

20 – 40 0,34 14,94 0,11 30,79 30,10 14,14

Cercetările efectuate au arătat că în solul nelucrat numărul şi

intensitatea activităţii microorganismelor este mai mare în stratul superficial,
pe când în solul lucrat se constată o repartizare mai omogenă a
microorganismelor pe adâncimea solului, comparativ cu solul nelucrat. Eliade
Gh. şi colab, 1983, Guş P. 1991, arată că dintre însuşirile chimice, reacţia
solului se modifică nesemnificativ sub influenţa lucrărilor solului.
Lucrările solului reprezintă o metodă eficientă de mobilizare a
elementelor nutritive din sol şi de sporire a producţiilor agricole în condiţiile
folosirii unor cantităţi reduse de îngrăşăminte. Trebuie subliniat însă, că
această metodă folosită excesiv poate duce la scăderea fertilităţii solului.

46
 5.4. INFLUENŢA LUCRĂRILOR SOLULUI ASUPRA COMBATERII
BURUIENILOR, BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR

Lucrările solului distrug buruienile în vegetaţie prin tăiere, încorporare

în sol, prin fragmentarea organelor de înmulţire vegetativă şi aducerea
acestora la suprafaţă, unde se epuizează prin deshidratare–vara, sau
îngheţ–iarna. Seminţele de buruieni de la suprafaţa solului sunt încorporate
prin arat la adâncime mare, unde nu găsesc condiţii bune pentru a germina.
Buruienile sunt distruse prin arat, pregătirea patului germinativ, prăşit
şi grăpatul ogoarelor de vară.
Influenţa lucrărilor solului asupra combaterii buruienilor este
determinat de felul lucrării, epoca de executare a acesteia, planta cultivată,
rotaţia culturilor etc. (tab. 5.5. şi 5.6., Guş P. şi colab., 1998).

Tabelul 5.5.
Influenţa lucrării de bază asupra îmburuienării şi a producţiei de grâu
Gradul de îmburuienare
înainte de erbicidarea din Producţia
Lucrarea
primăvară
buc/m2 Kg/ha S.U. Kg/ha %
Arat anual 20 – 25 cm 48 75 4200 100
Arat odată la 2 ani 60 129 3400 80
Discuit anual timp de 3 ani 179 210 3100 74

Tabelul 5.6.
Evoluţia îmburuienării la grâu în funcţie de epoca de executare a
arăturii
Îmburuienarea Producţia
Specificare culturii la de grâu
recoltare (kg/ha) (kg/ha)
Arat la 30 iulie 830 3800
Arat la 30 august 960 3760
Arat la 28 septembrie 1020 3000
Discuit la 30 iulie+arat la 30 august 530 4600

Arăturile de vară şi de toamnă, grăpatul, discuitul, lucrarea cu

cultivatorul etc. contribuie la diminuarea rezervei biologice a dăunătorilor care
îşi petrec în sol o parte sau întregul ciclu de dezvoltare (viermii albi, viermii
sârmă, viermii cenuşii, coropişniţele etc.). Dăunătorii sunt distruşi fie direct,
prin acţiunea pieselor active ale maşinilor, fie indirect prin modificarea
microclimei şi vegetaţiei, care influenţează în mod nefavorabil dezvoltarea
lor. Totodată, în urma lucrărilor solului se creează condiţii care favorizează
dezvoltarea plantelor, ceea ce în multe cazuri face ca acestea să fie mai
tolerante la atacul unor dăunători.

47
 Arăturile efectuate imediat după recoltare determină diminuarea
substanţială a unor specii de dăunători. De exemplu, populaţiile de tripşi ai
cerealelor pot fi reduse cu 70 – 80 % (Pălăgeşiu I., 1993). De asemenea,
sunt diminuate populaţiile de cărăbuşei ai cerealelor, de muşte ale cerealelor
etc. Un exemplu elocvent îl constituie şi sfredelitorul porumbului (Pyrausta
nubilalis), care rezistă sub formă de larvă în cursul iernii în resturile de tulpini
ce rămân pe câmp. Prin arat se îngroapă aceste tulpini şi cu ele larvele care
nu pot trăi într-un mediu slab aerat. Prin lucrările de arat se distrug cuiburile
de insecte şi rozătoare.
Lucrările solului şi în special arătura efectuată la 28–30cm adâncime
influenţează în mod pozitiv comportarea plantelor faţă de unele boli.
Cercetările efectuate în acest sens au demonstrat că prin această lucrare a
solului se reduce atacul de rugină brună şi de fuzarioză la grâu (Popescu
Gh., 1986,1987).

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Lucrările solului influenţează direct sau indirect toate însuşirile fizice
ale acestuia, atât din stratul lucrat cât şi din orizontul subarabil.
 Însuşirile fizice ale solului ca: textura, structura, porozitatea,
densitatea aparentă, regimul hidric, regimul de aer şi regimul de
căldură se modifică în funcţie de lucrările solului.
 Lucrările solului influenţează regimul de umiditate datorită afânării
solului, modificării drenajului intern şi creşterii conductivităţii hidraulice
de saturaţie
 Lucrările solului reprezintă o metodă eficientă de mobilizare a
elementelor nutritive din sol şi de sporire a producţiilor agricole în
condiţiile folosirii unor cantităţi reduse de îngrăşăminte.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt principalele însuşiri fizice ale solului?

2. Cum influenţează lucrările solului însuşirile fizice şi
biochimice ale acestuia?
3. Cum asigură lucrările solului combaterea eficientă a
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor?

48
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

LUCRĂRILE DE BAZĂ ALE SOLULUI

Cuvinte cheie: aratul, calitatea arăturii, metode de executare a

arăturii

Rezumat
Cea mai importantă lucrare a solului este arătura. Însemnătatea
arăturii se datorează atât proceselor fizice, chimice şi biologice, pe care le
suferă solul în urma acestor lucrări, cât şi efortului mare de tracţiune pe care
îl necesită. În funcţie de cum plugul brăzdează tarlaua, se deosebesc mai
multe moduri de executare a arăturii, şi anume: arătura în lături, arătura la
cormană, arătura la cormană alternând cu arătura în lături, arătura într-o
singură parte.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

6.1. LUCRAREA SOLULUI CU PLUGUL (ARATUL)

6.1.1 Definiţie, importanţă

Prin arat se înţelege lucrarea de tăiere, desprindere, comprimare,

întoarcere, deplasare laterală, mărunţire, amestecare şi afânare a unei fâşii
de sol de la suprafaţă, numită brazdă.
Arătura este cea mai importantă lucrare a solului datorită proceselor
fizice, chimice şi biologice pe care le suferă solul în urma acestei lucrări, dar
şi efortului mare de tracţiune pe care îl necesită.
Arătura se mai numeşte şi lucrarea de bază a solului în sistemul
clasic, deoarece înfiinţarea oricărei culturi începe cu această lucrare. De
asemenea, arătura are o serie de efecte favorabile incontestabile, contribuind
la :
 îmbunătăţirea drenajului intern al solului;
 întoarcerea, mărunţirea şi afânarea solului;
 incorporarea stratului prăfos de la suprafaţă, a resturilor vegetale,
îngrăşămintelor, amendamentelor, etc.;
 îmbunătăţirea chimismului şi biologiei solului;
 combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor;
 conservarea apei în sol prin mărirea capacităţii de înmagazinare;
 reducerea eroziunii solului pe terenurile în pantă;
 asigurarea condiţiilor pentru pregătirea patului germinativ.

49
 6.1.2. Factorii care determină calitatea arăturii

Realizarea unei arături de bună calitate este absolut necesară pentru

atingerea principalului obiectiv urmărit prin această lucrare şi anume a crea
în sol un mediu de viaţă cât mai favorabil pentru plante şi microorganisme.
Calitatea arăturii este influenţată de următorii factori:
1. Natura solului (clasa texturală). Solurile cu textură grosieră sau
mijlocie (nisipoase sau lutoase) oferă condiţii mai bune pentru realizarea unei
arături de calitate comparativ cu solurile cu textură fină (argiloase).
Alături de textură, însuşirile fizico mecanice ale solului condiţionează
calitatea arăturii. Dintre acestea un rol deosebit au consistenţa şi adeziunea.
Calitatea arăturii este bună când cele două componente, consistenţa
şi adeziunea, au valori optime, solul nu opune rezisttenţă mare la arat şi nici
nu aderă pe unelte. Solurile cu textură grosieră (soluri uşoare) oferă
posibilitatea relizării unei arături de calitate într-un interval mult mai larg de
timp comparativ cu solurile cu textură fină (solurile grele,argiloase) figura 6.1.
Însuşirile fizico-mecanice ale solului influenţează atât calitatea arăturii
cât şi rezistenţa la efectuarea lucrărilor solului.

Intervalul optim de umiditate

pentru lucrarea solului

Figura 6.1. Influenţa texturii solului asupra intervalului optim de umiditate pentru
lucrare

2. Umiditatea solului. Indiferent de tipul de sol, arături de calitate se

obţin când solul este reavăn, se află la ,,momentul optim de lucrare”,
corespunzător unei umidităţi de 15–25 % din masa solului complet uscat (6-
25 % la solurile cu textură uşoara, 10-20 % la solurile cu textură mijlocie şi
16-22 % la solurile cu textură fină). Umiditatea determină calitatea arăturii,
îndeosebi sub aspectul răsturnării brazdei şi a mărunţirii solului. Dacă arătura
se face când solul este prea umed brazda nu se mărunţeşte rămâne sub
forma unor fâşii, curele, care se rup din loc în loc, nu se răstoarnă
corespunzător şi resturile vegetale nu se acoperă în întregime. Cantitatea de
apă care se evaporă din sol este mare, iar cea care se acumulează după
arat este mică. Starea fizică a solului se degradează, tasarea este mare,
frecvent apare hardpanul, iar solul nu îşi revine la starea normală decât după

50
trecerea unui interval de timp de 1-2 ani. Economic, lucrarea pe un sol umed
costă mai mult, întrucât consumul de carburanţi este mare din cauza
aderenţei solului la organele de lucru şi roţile tractorului şi a forţei crescute de
rezistenţă la înaintarea agregatului. Lucrarea în starea umedă determină o
compactare excesivă şi pe adâncime mare a solului (figura 6.2, după Gh.
Bâlteanu şi colab. 1979). Pentru prelucrarea unei astfel de arături este
necesar un număr mare de lucrări şi consum mare de energie.

Figura 6.2. Gradul tasării solului de roţile tractorului în funcţie de umiditate

În condiţii de umiditate prea mică, arătura râmăne bulgăroasă, brazda

nu se mărunţeşte, rezistenţa la arat este mare, consumul de energie de
asemenea. Pe astfel de terenuri pregătirea patului germinativ va fi greoaie,
se face cu un număr mare de lucrări şi consum mare de motorină. Cu toate
dezavantajele arăturii pe solul uscat, acestea sunt întotdeauna mai mici
decât la aratul pe sol umed.
3. Acoperirea solului cu mirişte, resturi vegetale, buruieni.
Terenurile cu mirişte înaltă, cu tulpini de porumb, floarea soarelui şi soia,
căzute sau nerecoltate, cu buruieni în cantităţi mari, nu permit obţinerea unei
arături de calitate, întrucât nu se poate respecta adâncimea de lucru, brazda
nu se întoarce şi plugul se înfundă. Pe aceste terenuri, înainte de arat, este
necesar să se execute o lucrare sau două cu grapa cu discuri, perpendicular
pe direcţia rândurilor culturii recoltate.
4. Arătura să se facă cu plugul în agregat cu grapa stelată sau cu
colţi. Grapa cu colţi se foloseşte în agregat cu plugul pe terenurile mai umede
şi mai îmburuienate. Pe terenurile bine zvântate, curate de buruieni şi prea
afânate în urma plugului, este indicat să se folosească grapa stelată, care
fărâmiţează şi nivelează solul arat.
5. Alegerea corectă a adâncimii de arat şi schimbarea acesteia de
la un an la altul. Pentru a preveni formarea hardpanului, se impune
modificarea adâncimii de arat pe aceeaşi parcelă de teren de la un an la
altul. Dacă se execută arătura la aceeaşi adâncime, an de an, mai cu seamă
pe terenurile umede cu textură fină, există riscul ca în partea superioară a
orizontului subarabil, să se formeze hardpanul numit popular şi talpa plugului
sau podul brazdei (figura 6.3). Acesta este un strat compact, foarte greu
permeabil pentru apă, aer şi rădăcini, gros de 5-20 cm, având o structură
masivă care împiedică dezvoltarea normală a rădăcinilor. Terenurile agricole
lucrate normal nu prezintă hardpan.
51
 Adâncimea arăturii trebuie să ţină cont de cerinţele palntelor de
cultură. Astfel, se ştie că cerealele păioase nu necesită arături adânci, în timp
ce unele prăşitoare (porumbul, floarea soarelui, sfecla de zahăr, cartoful), cu
înrădăcinare mai profundă, au cerinţele mai mari privind adâncimea arăturii.
De asemenea, când pe sol sunt multe resturi vegetale sau se incorporează
gunoi de grajd, se ară mai adânc.

Figura 6.3. Hardpanul şi efectele sale .

a – plantele nu se pot dezvolta; b – plantele se dezvoltă normal;

6. Direcţia de arat şi metoda folosită. Este indicat să se schimbe de

la un an la altul, pe aceeaşi parcelă, direcţia de arat şi metoda de arat, pentru
a evita denivelarea terenului. În cazul în care forma terenului permite, este
indicat ca arătura să se facă perpendicular pe direcţia rândurilor de plante. În
acest caz solul se lucrează mai bine şi mai uniform.
7. Terenurile în pantă trebuie arate obligatoriu de-a lungul curbelor
de nivel pentru a preveni eroziunea solului.
8. Nivelarea terenurilor înainte de arat. Pe terenurile care prezintă
denivelări, pentru a obţine o arătură uniformă şi de calitate, se va practica în
prealabil o lucrare de nivelare.
9. Construcţia plugului şi perioada de executare a arăturii.
Construcţia plugului influenţează calitatea arăturii îndeosebi prin forma
cormanei. Starea de ascuţire a pieselor active influenţează calitatea arăturii
dar şi rezistenţa la arat, în special pe solurile grele şi uscate. În ceea ce
priveşte epoca de executare a arăturii, ca regulă generală, trebuie arat
imediat după recoltarea plantei premergătoare.
10. Viteza de deplasare a agregatului tractor-plug trebuie să fie în
corelaţie cu condiţiile de sol. În general, viteza agregatului cuprinsă între 5 şi
7 km/oră asigură o arătură bună, afânată, cu brazde bine întoarse şi
mărunţite. În cazul în care gradul de acoperire al solului cu resturi vegetale
este mare, se reduce viteza de deplasare a agregatului de arat şi se măreşte
adâncimea de lucru. Vitezele mari de lucru sunt recomandate pe solurile cu
stare culturală bună, lipsite de buruieni şi cu mirişte mică. La viteză mare se
înrăutăţeşte incorporarea miriştii şi se înregistrează variaţii mari în ceea ce
priveşte adâncimea de lucru.

52
 6.1.3. Metode de executare a arăturii

Arătura se execută cu plugul. Înainte de a demara lucrarea propriu-

zisă de arat este necesar să luăm anumite măsuri şi anume: să stabilim tipul
de plug, să împărţim terenul în fâşii sau parcele de lucru şi să alegem
metoda cea mai potrivită de executare a arăturii.
Obţinerea unui randament bun al lucrării de arat se poate realiza doar
pe fâşii sau parcele suficient de lungi (500–1000m), cu un raport
lăţime/lungime cuprins între 1/8 şi 1/10 (în mod curent 70–80m). În acelaşi
timp, este necesar ca lăţimea parcelelor să fie un multiplu al lăţimii de lucru a
agregatului de arat.
Plugurile folosite în mod curent în ţara noastră sunt astfel construite
încât răstoarnă brazda spre dreapta. De acest lucru trebuie ţinut cont când
se începe aratul.
După modul cum se brăzdează terenul (cum se deplasează
agregatul), se deosebesc mai multe metode de executare a arăturii:
 arătura în lături (arătura în margini, în afară sau în părţi);
 arătura la cormană (arătura la mijloc);
 arătura combinată (alternarea arăturii în lături cu arătura la
cormană);
 arătura într-o singură parte.
Arătura în lături. La executarea arăturii după această metodă plugul
intră în brazdă pe partea dreaptă a parcelei şi în deplasarea sa răstoarnă
brazda spre dreapta, pe terenul nelucrat , unde se formează astfel o coamă.
La capăt tractorul execută un mers în gol şi începe cursa a două pe cealaltă
parte a parcelei, unde aruncă brazda tot pe dreapta, pe terenul nelucrat,
formând o nouă coamă. Se continuă în acest fel până se termină de arat
întreaga parcelă. La final, parcela va avea în fiecare margine câte o coamă,
iar la mijloc un şanţ. Când se execută arătura în lături, agregatul se
deplasează în sens invers acelor de ceasornic (fig.6.4.).

Figura 6.4. - Arătura în lături ( în afară)

Arătura la coarmă. Fâşia de teren care urmează a fi arată va fi

jalonată, formându-se un aliniament de jaloane pe mijlocul ei. Agregatul intră
în brazdă pe acest aliniament prin mijlocul fâşiei, se va întoarce la capăt
53
printr-o buclă strânsă şi va trage a doua brazdă lângă prima, continuând
astfel până se termină de arat întreaga fâşie. La sfârşit, fâşia arată va avea o
coamă pe mijloc şi două şanţuri laterale. La această metodă agregatul
execută lucrarea în sensul acelor de ceasornic (fig.6.5.)
Acest mod de arătură se practică frecvent în zonele joase, cu exces
de umiditate , deoarece apa de pe coame se scurge pe şanţurile laterale,
îmbunătăţind drenajul solului.

Figura 6.5. - Arătura la cormană (la mijloc)

Arătura combinată (alternarea arăturii la cormană cu arătura în

lături). Este recomandată pe sole cu suprafeţe mari, împărţite în mai multe
fâşii şi are avantajul că reduce la jumătate numărul de coame şi şanţuri.
Se împarte sola în fâşii egale şi i se repartizează fiecărui tractor câte trei
fâşii, apoi se ară prima fâşie şi a treia la cormană, iar a doua în lături. În felul
acesta primele brazde de la arătura în lături (fâşia a doua) vor acoperi
şanţurile rămase de la fâşiile arate la cormană (fig. 6.6.).

Figura 6.6. - Alternarea arăturii la cormană cu arătura în lături

Arătura într-o singură parte (fig.6.7.). Se execută cu pluguri

reversibile, care răstoarnă brazda într-o singură parte atât la dus, cât şi la
întors. Terenul arat rămâne uniform, fără şanţuri şi coame. Această metodă
de arat se recomandă pe toate tipurile de sol, în toate zonele, dar mai cu
seamă pe terenurile în pantă, supuse eroziunii, unde arătura se execută
obligatoriu de-a lungul curbelor de nivel.

54
 Figura 6.7. - Arătura într-o singură parte

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Cea mai importantă lucrare a solului este arătura. Însemnătatea
arăturii se datorează atât proceselor fizice, chimice şi biologice, pe
care le suferă solul în urma acestor lucrări, cât şi efortului mare de
tracţiune pe care îl necesită.
 Plugurile obişnuite sunt astfel construite încât înaintând pe tarla, ele
întorc brazda spre dreapta. De acest lucru trebuie ţinut seama când se
începe aratul. În funcţie de cum se brăzdează tarlaua, se deosebesc
mai multe moduri de executare a arăturii, şi anume: arătura în lături,
arătura la cormană, arătura la cormană alternând cu arătura în lături,
arătura într-o singură parte etc.
 Arătura se consideră ca este de calitate, când a fost executată la
adâncimea necesară, se prezintă uniform şi fără bulgări, are aceeaşi
afânare pe toată grosimea ei, încorporează corect în masa solului
miriştea, resturile vegetale, buruienile, îngrăşămintele şi
amendamentele.

Întrebări de autoevaluare :

1. În ce constă lucrarea de arat?

2. Care sunt metodele de executare a arăturii?
3.Care sunt factorii care determină calitatea arăturii

55
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

CLASIFICAREA ARĂTURILOR

Cuvinte cheie: criterii de clasificare, calitatea arăturii, clasificarea

arăturilor

Rezumat
Adâncimea de executare este un criteriu mult folosit în
clasificarea arăturilor. În funcţie de acest criteriu, arăturile sunt clasificate
astfel: dezmiriştirea (discuit) 10-12 cm, arătură superficială 13-17 cm,
arătură normală 18-20 cm, arătură adâncă 21-25 cm, arătură foarte adâncă
26-30 cm, arătură de desfundare 40-80 cm. În funcţie de anotimpul în care
se execută, se cunosc arături de vară, de toamnă, de iarnă şi de primăvară.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

7.1. CLASIFICAREA ARĂTURILOR DUPĂ TIPUL PLUGULUI CU CARE

SE EXECUTĂ

Calitatea arăturii este influenţată de caracteristicile constructive şi

reglarea corectă a plugului, pentru fiecare tip de arătură fiind indicat un
anumit tip de plug.

Arătura cu plugul normal cu cormană (figura 7.1.). Se practică

încă pe suprafeţe mari în ţara noastră. La aceste pluguri răsturnarea
brazdei se face într-o singură parte, spre dreapta. În timpul aratului cuţitul
lung sau cuţitul disc, delimitează lăţimea brazdei pe partea nearată, tăind
solul vertical. Brazda trece, pe măsura înaintării plugului, pe suprafaţa
curbată a cormanei, unde se fragmentează şi în timpul răsturnării se
mărunţeşte, se amestecă şi solul arat rămâne afânat.

Figura 7.1. Plugul normal cu cormană

56
 În procesul de perfecţionare, plugul a suferit, în timp, o serie de
modificări, în special în ceea ce priveşte forma cormanei.
Plugurile care au cormane cilindrice sunt recomandate pe solurile
uşoare. Cormanele culturale (universale) se folosesc pe soluri mijlocii, iar
cormanele semielicoidale pe soluri uşoare şi mijlocii cu resturi vegetale
bogate. Cormanele combinate (cultural – semielicoidale) se utlizează pe
soluri grele şi compacte, iar cormanele elicoidale pe soluri înţelenite.
Arătura cu plugul reversibil (figura 7.2.) s-a dovedit că ar fi cea mai
bună, atât pe terenurile plane cât şi pe cele în pantă.

Figura 7.2. Plugul reversibil

Pe terenurile în pantă se pot efectua arături cu aceste pluguri la

adâncimi între 15-30 cm, la culturile de câmp până la o înclinare de 20 0,
condiţionat doar de stabilitatea tractorului. Pe pante până la 14-150, brazda
poate fi răsturnată fie în aval, fie spre amonte. Pe pante peste 15 0 se
recomandă răsturnarea numai spre amonte, spre a asigura stabilitatea
plugului şi a spori gradul de reţinere al apei pe versant. Calitatea este dată
în principal de lipsa coamelor şi a şanţurilor, aşa încât terenul nu se
denivelează. Aceasta se obţine prin răsturnarea succesivă a brazdelor în
două părţi, spre dreapta şi spre stânga.Plugurile reversibile pot avea şi
cormană lamelară formată din segmente (figura 7.3.). Aceste asigură o
bună mărunţire şi incorporare a resturilor vegetale, fiind recomandat în
special pe soluri grele, umede, deoarece frecarea şi lipirea solului de
cormană este redusă cu 15-20%.

Figura 7.3. Plugul reversibil cu cormană lamelară

57
 Arătura cu plugul prevăzut cu subsolier asigură în plus faţă de
arătura obişnuită afânarea foarte bună a solului la 5 – 15cm sub adâncimea
arăturii, mobilizând stratul subarabil fără ca acesta să fie întors (fig. 7.4.).

Figura 7.4. Arătura efectuată cu plugul cu scormonitor

Subsolierul (numit şi scormonitor) este o piesă sub formă de labă de

gâscă sau daltă ataşată în spatele fiecărei trupiţe.
Adâncimea arăturii cu subsolier se notează cu două cifre, în care
prima cifră indică adâncimea de lucru a corpului principal de plug, iar a doua
adâncimea de lucru a subsolierului, de exemplu 25 + 10cm.
Avantajele afânării stratului subarabil sunt deosebite pe solurile care
au orizonturi impermeabile, compacte, la adâncimi de până la 35-40 cm.
Afânarea solului cu ajutorul subsolierului fragmentează hardpanul,
înlesneşte pătrunderea uşoară a rădăcinlor, apei şi favorizează procesele
microbiologice aerobe pe stratul de sol prelucrat.
Arătura cu plugul cu antetrupiţă. Antetrupiţa este un organ de
lucru asemănator unei trupiţe, având însă dimensiunile mai mici. Antetrupiţa
se montează în faţa trupiţei, rolul ei fiind de a prelua de o parte din stratul
superior al brazdei şi a-l răsturna pe fundul brazdei fără a amesteca
straturile de sol superioare cu cele inferioare (figura 7.5.).
Arătura cu plugul cu antetrupiţă este superioară calitativ celei executate cu
plugul normal, întrucât contribuie în măsură mai mare la refacerea structurii
solului prin întoarcerea şi incorporarea mai bună a stratului de suprafaţă.
Stratul de sol de la suprafaţă, cu structură degradată este incorporat la o
adâncime suficient de mare şi acoperit cu stratul de sol mărunţit de
cormană. Totodată, sunt incorporate la adâncime mai mare buruienile,
larvele dăunătorilor, germenii ciupercilor, care pier sub stratul gros de sol.
Arătura cu plugul cu antetrupiţă consumă o cantitate mai mare de
combustibili, rezistenţa la tracţiune a plugului creşte cu 5-8 % însă
consumul suplimentar de energie este compensat de calitatea superioară a
arăturii. Plugurile cu antetrupiţă se înfundă uneori pe soluri puternic
îmburuienate şi pe solurile cu strat superficial puternic înţelenit.

Figura 7.5. Arătura executată cu plugul cu antetrupiţă

Arătura cu plugul cu antecormană presupune existenţa unui organ

activ separat (antecormană) montat în partea din faţă a fiecărei trupiţe a
58
plugului. Spre deosebire de trupiţele cu cormane suplimentare (în partea de
sus), care îngroapă resturile vegetale numai la adâncimea maximă de lucru
a plugului de 30 cm, antecormanele asigură o îmbunătăţire a gradului de
incorporare în sol a resturilor vegetale şi de mărunţire a solului pentru toată
gama de adâncimi de lucru pentru care plugurile sunt destinate să lucreze
(15-30 cm). Plugurile cu antecormană asigură o incorporare totală a
resturilor vegetale în sol şi o creştere cu 10-15 % a gradului de mărunţire a
solului, precum şi o nivelare mai bună a suprafeţei terenului arat.
Arătura cu plugul cu discuri. Plugul cu discuri au apărut la începutul
secolului trecut, dar nu au căpătat o răspândire largă, pentru că nu poate
face o lucrare care să înlocuiască arătura, decăt în anumite cazuri. La
aceste pluguri trupiţele au organele de lucru sub forma unor discuri concave
cu 60-80 cm în diametru, aşezate oblic pe direcţia de înaintare şi înclinate
faţă de planul vertical. Discurile se pot roti pe axele pe care sunt dispuse şi
au muchiile ascuţite pentru a tăia bine solul (figura 7.6.).
Plugurile cu discuri pot realiza o adâncime de lucru de până la 30 cm,
fiind destinate să lucreze pe terenurile luate nou în cultură, pe terenurile cu
pietre, rădăcini, în soluri uşoare şi nisipoase, unde aceste trupiţe sunt ferite
de avarii şi uzuri mari şi sunt preferate în locul trupiţelor cu cormană.

Figura 7.6. Plugul cu discuri

În urma lucrării cu plugul cu discuri solul se îmburuienează în mod

simţitor, mai ales cu buruieni ce se înmulţesc prin rizomi, întrucât rizomii
sunt fragmentaţi.
Arătura în straturi sau etaje. Există astfel de arături în două, trei şi
patru etaje. Toate arăturile în straturi sunt foarte adânci, reprezentând o
variantă a arăturii de desfundare.
Se folosesc pluguri speciale, care în timpul lucrului împart solul lucrat
în straturi care îşi schimbă locul între ele, sau sunt întoarse şi rămân în
acelaşi loc sau în sfârşit, sunt numai afânate. Arătura în două etaje se face
până la adâncimea de 60 cm, iar cea cu trei etaje poate ajunge până la
adâncimea de 80 cm.
Arătura cu pluguri speciale. Plugurile pentru vii au cadrul cu lăţime
de lucru reglabilă şi execută arături la adâncimea de 12-18 cm pentru
plantaţiile cu distanţa între rânduri de 1,5 – 2,5 m. Aceste pluguri pot
răsturna brazdele spre rândurile de viţei de vie sau spre mijlocul intervalului
între rânduri, dar pot fi echipate şi cu alte organe de lucru (săgeţi, gheare de
afânare), fiind folosite ca şi cultivatoare.
59
 Plugurile pentru livezi au ca şi caracteristică principală dispozitivul de
dezaxare faţă de tractor, astfel încât plugul să poată pătrunde cât mai
aproape de pomi fără a le deteriora coroana. Aceste pluguri lucrează la o
adâncime de 12-18 cm, iar răsturnarea brazdei se poate realiza fie spre
rândul de pomi, fie spre interval. Alternând sensul răsturnării brazdei se va
evita formarea coamelor şi a şanţurilor (Rusu T., 2002).

7.2. CLASIFICAREA ARĂTURILOR DUPĂ ADÂNCIMEA LA CARE SE

EXECUTĂ

Adâncimea de executare este un criteriu folosit în mod frecvent de

clasificare a arăturilor. Cu toate acestea, până în prezent nu există o unitate
de vederi în ceea ce privesc valorile corespunzătoare diferitelor arături.
Adâncimea arăturii se stabileşte pentru fiecare parcelă în parte, în funcţie
de condiţiile locale de sol sau climă, de starea culturală a terenului şi de
cerinţele plantelor pentru adâncimea de lucru.
În general, pe solurile uşoare, bine afânate, aratul se face la
adâncime mai mică (18-25 cm), iar pe solurile grele aratul se face mai
adânc.
Pe terenurile puternic îmburuienate, pe cele cu resturi vegetale în
cantităţi mari şi pe suprafeţele unde se incorporează gunoi de grajd, este
necesar să se are adânc (25-30 cm).
Totuşi, în funcţie de criteriul adâncimii, arăturile sunt clasificate astfel:
dezmiriştire (discuit) 10-12 cm; arătură superficială 13-17 cm, arătură
normală 18-20 cm, arătura adâncă 21-30 cm, arătura foarte adâncă 31-40
cm, arătura de desfundare 41-80 cm.
Ceea ce este comun tuturor clasificărilor arăturilor după adâncimea
la care se execută, este denumirea lor, arătată mai sus.

Dezmiriştirea

Dezmiriştirea se execută la adâncimea de 10–12cm cu grapa cu

discuri, pluguri de dezmiriştit sau cu cultivatoare.
Lucrarea de dezmiriştit se execută atunci când după eliberarea
terenului nu se poate executa o arătură adâncă de vară, fie din lipsă de
utilaje libere, fie că solul este prea uscat şi ar rezulta o arătură bulgăroasă.
Dezmiriştirea prezintă următoarele avantaje :
- distruge buruienile de la suprafaţa terenului şi introduce seminţele
de buruieni în sol, reducând gradul de îmburuienare;
- afânează stratul de sol de la suprafaţă cu scopul de a înlesni
pătrunderea şi păstrarea apei din precipitaţii;
- împiedică evaporarea apei din sol;
- încorporează îngrăşămintele minerale şi amendamentele
împrăştiate în prealabil la suprafaţa solului;
- intensifică activitatea microorganismelor, îndeosebi a celor
nitrificatoare, precum şi reacţiile chimice din sol, îmbogăţind cu
elemente fertilizante solul;
- creează condiţii favorabile pentru germinaţia seminţelor mici de
buruieni, care ulterior, prin arat sunt distruse;

60
 Pentru ca dezmiriştitul să aducă avantajele enumerate mai sus este
necesar ca el să se facă imediat după recoltarea plantei premergătoare,
când solul mai conţine umiditate, este afânat şi lucrarea se execută uşor.
Dacă se întârzie lucrarea numai câteva zile, solul se întăreşte şi lucrarea nu
se mai poate executa în condiţii bune.

Arătura superficială

Această arătură se efectuează la adâncimea de 13-17 cm.

Adâncimea mică esta determinată de condiţiile de sol, de scopul lucrării şi
de cerinţele speciilor care urmează a se cultiva.
Arăturile superficiale se folosesc în următoarele cazuri:
- pe terenurile afânate, curate de buruieni, cu puţine resturi vegetale,
pe aluviunile din luncile râurilor şi pe terenurile în pantă cu strat
arabil subţire;
- primăvara, îndeosebi în zonele colinare şi montane, când se
încorporează gunoi de grajd şi terenul nu a fost arat din toamnă;
- la pregătirea terenului pentru culturile duble sau compromise;
- la întoarcerea pajiştilor naturale şi cultivate, numită arătură de
decojire;
- în combaterea buruienilor care se înmulţesc prin rizomi şi stoloni;
- la încorporarea în sol a îngrăşămintelor şi amendamentelor;
Întotdeauna arătura superficială se execută în agregat cu grapa
stelată sau cu colţi pentru a se realiza desfacerea bulgărilor, nivelarea
terenului şi deci condiţii favorabile pentru păstrarea apei şi încolţirea
seminţelor.
Arătura normală

Arăturile normale se execută, la adâncimea de 18-20 cm. Sunt

cunoscute şi sub denumirea de arături de bază sau arături principale.
Arăturile normale mobilizează un volum mai mare de sol decât
arăturile superficiale şi ca urmare influenţează favorabil în mai mare măsură
decât acestea regimul de apă, regimul de aerului, activitatea chimică şi
biologică, gradul de îmburuienare.
Arăturile normale se folosesc în următoarele cazuri :
- pe solurile compacte argiloase;
- pentru încorporarea îngrăşămintelor naturale;
- la desţelenirea şi luarea în cultură a a pjiştilor naturale;
În toate cazurile, arătura normală se execută în agregat cu grapa
stelată sau reglabilă în vederea mărunţirii bulgărilor şi nivelării arăturii.

Arătura adâncă

Se execută la adâncimea de 21-30 cm. Arăturile adânci sunt indicate

pe soluri cu strat arabil gros, pe terenurile cu multe resturi vegetale etc.
Arăturile adânci aduc modificări importante în stratul de sol arat, în
special la regimul apei şi structura solului. Arăturile adânci sporesc
capacitatea solului de a acumula apa, sporesc drenajul intern şi prin acesta
previn stagnarea apei la suprafaţa solului. Arăturile adânci îmbunătăţesc
61
starea structurală a stratului arat, ca urmare a aducerii de sol structurat la
suprafaţă.
Arăturile adânci reduc gradul de îmburuienare, ca urmare a îngropării
buruienilor şi a seminţelor din stratul superficial de sol în adîncime.
Arăturile adânci înlesnesc primenirea aerului din sol şi favorizează
oxidarea compuşilor incomplet oxidaţi şi intensifică activitatea biologică
aerobă.
O importanţă deosebită o au arăturile adânci şi pentru combaterea
dăunătorilor şi bolilor criptogamice, ca urmare a îngropării dăunătorilor,
scleroţilor, picnidiilor în adâncime.
Arătura adâncă de vară este indicat a se executa în agregat cu grapa
stelată sau reglabilă cu scopul de a împiedica evaporarea apei din sol, în
timp ce arăturile adânci efectuate toamna se lasă în brazdă cruda
(negrăpate), pentru a reţine zăpada şi apa din precipitaţii, pentru ca
îngheţurile şi dezgheţurile să poată acţiona asupra brazdelor, desfăcâdu-le
în agregate structurale.

Arătura foarte adâncă

Se execută la adâncimea de 31-40 cm. Prin faptul că mobilizează un

strat mai profund de sol decât arăturile prezentate până aici, ele contribuie
într-o măsură mai mare la sporirea drenajului intern, la îmbunătăţirea
proprietăţilor fizice, chimice şi biologice a unui pe un strat gros de sol.
De asemenea, gradul de combatere a buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor este cu mult mai mare, întrucât rezervele acestora sunt
introduse în sol la adâncime mai mare.
Pe solurile bogate în materie organică şi cu deosebire pe gleiosoluri,
executarea arăturilor foarte adânci cu răsturnarea brazdei poate avea efecte
nedorite. Din această cauză, adâncirea stratului arabil trebuie să se facă în
mod treptat, cu până la 5 cm la fiecare arătură. Adâncirea pe aceste soluri
se poate face şi prin folosirea subsolierului.
Pe solurile nisipoase, influenţa favorabilă a arăturilor foarte adânci se
datorează îngropării în adâncime a resturilor organice de la suprafaţa
terenului, a gunoiului de grajd, unde sunt puse în condiţii de descompunere
lentă, sporind capacitatea de reţinere a apei din precipitaţii.

Arătura de desfundare

Desfundarea este arătura cu întoarcerea brazdei care se execută cu

pluguri speciale de tip balansier (figura 7.7.) la adâncimea de 40-80 cm.
Lucrarea de desfundare se execută pe terenurile umede unde
urmează a fi înfiinţate peniere silvice, pomicole, viticole, cât şi pentru
ameliorarea unor terenuri compacte, impermeabile etc.
Arătura de desfundare, însoţită de incorporarea unor doze mari de
îngrăşăminte organice, este folosită ca şi măsură pentru îmbunătăţirea de
durată a fertilităţii terenurilor nisipoase. Arătura de desfundare necesită
consum mare de energie, ea nu este o lucrare anuală sau curentă, ci o
lucrare de punere în valoare a terenurilor.

62
 Figura 7.7. Plug tractat balansier pentru arături de desfundare

7.3. CLASIFICAREA ARĂTURILOR DUPĂ PERIOADA ÎN CARE SE

EXECUTĂ

În funcţie de anotimpul în care se execută, se cunosc arături de vară,

de toamnă, de iarnă şi de primăvară.
Arăturile de vară sunt numite şi ogoare de vară, executându-se
vara, după recoltarea culturilor timpurii. Arăturile de vară constituie lucrarea
de bază pentru culturile succesive, pentru cele de toamnă, fiind la fel de
favorabile şi culturilor care se seamănă primăvara. Prin arături de vară se
desţelenesc şi pajiştile naturale sau cultivate.
Arăturile de vară prezintă următoarele avantaje: menţin apa în sol;
asigură o foarte bună combaterea buruienilor; contribuie la înmulţirea şi
intensificarea activitatăţii bacteriilor nitrificatoare, conctretizate prin
creşterea conţinutului de nitraţi, de fosfor şi potasiu mobil din sol;
favorizează descompunerea miriştei şi a celorlalte resturi vegetale
incorporate în sol (Lăzureanu A. 1994), (tab. 7.1).
Pentru ca arăturile de vară să fie însoţite de toate avantajele
menţionate, trebuie să se execute la timp, la adâncimea corespunzătoare şi
să fie de calitate.

Tabelul 7.1
Influenţa arăturii de vară asupra NO3, P2O5 şi K2O din sol
NO3 mg/100g sol P2O5 mg/100g sol K2O mg/100g sol
Adâncimea
arat arat arat arat arat arat
de sol
vara la toamna vara la toamna vara la toamna
(cm)
15 cm la 15 cm 15 cm la 15 cm 15 cm la 15 cm
0 – 10 25,86 18,29 2,87 2,46 27,58 23,92
10 – 20 14,71 11,07 2,42 2,00 23,83 21,33
20 – 30 11,78 9,36 2,17 1,58 21,60 20,17
Media 17,46 12,90 2,49 2,01 24,33 21,80

Cu privire la perioada de executare, arăturile de vară trebuie

efectuate imediat după recoltarea plantei premergătoare; în acest fel
umiditatea existentă încă în sol va permite obţinerea unei arături de bună
calitate şi cu un consum redus de energie. Orice întârziere în executarea
63
arăturii de vară se va solda cu serioase pierderi de recoltă (fig. 7.8. Hera C.
şi Picu I., citaţi de Budoi Gh., 1996).

Figura 7.8.- Influenţa epocii de executare a arăturii asupra producţiei de grâu

Studiile privind influenţa adâncimii arăturii de vară asupra producţiilor

au evidenţiat că atât culturile de toamnă, cât şi cele de primăvară, preferă o
arătură normală. Reacţionează favorabil la creşterea adâncimii de arat doar
unele culturi cu sistem radicular mai profund: sfecla, porumbul, floarea
soarelui, cartoful.
Pentru înfiinţarea culturilor duble sau succesive este suficientă
efectuarea unei arături superficiale, în timp ce pentru desţelenirea pajiştilor
este necesară o arătură normală sau chiar adâncă.
Arăturile de vară trebuie să fie de calitate, bine mărunţite şi nivelate,
în acest scop plugul lucrând în agregat cu grapa stelată sau grapa cu colţi.
Arătura de toamnă se practică, de regulă după culturile care
eliberează terenul toamna, sau pe suprafeţele care s-au eliberat vara şi din
diferite motive nu au fost arate.
Arăturile de toamnă, numite şi ogoare de toamnă, sunt destinate în
cea mai mare parte, culturilor care se seamănă primăvara, dar de multe ori
reprezintă lucrarea de bază şi pentru culturile de toamnă.
Arăturile de toamnă au efecte favorabile mult diminuate faţă de
arăturile de vară, dar sunt net superioare arăturilor de primăvară.
Dezavantajele arăturilor de toamnă faţă de cele de vară se explică
prin perioada mai scurtă de la arat la semănat, condiţii de temperatură,
umiditate şi hrană mai puţin favorabile pentru microorganismele folositoare
din sol şi pentru germinarea seminţelor.Arăturile de toamnă care se execută
pentru culturile de primăvară sunt mai bune decât arăturile de primăvară.
Eficacitatea arăturilor de toamnă creşte pe măsură ce sunt executate
toamna cât mai timpuriu.
Ogoarele de toamnă pentru semănăturile de toamnă se execută cu
plugul în agregat cu grapa stelată, la 18–20cm adâncime, cu 10–15 zile
înainte de semănat. Dacă umiditatea solului este scăzută, adâncimea de
arat poate fi redusă, până la obţinerea unei arături de calitate.
Adâncimea arăturilor de toamnă pentru semănăturile de primăvară
poate fi mai mare, dar se stabileşte pentru fiecare caz în parte, în funcţie de
umiditatea solului, de cerinţele pentru adâncimea arăturii ale plantelor care
urmează a se cultiva, de tipul şi însuşirile solului şi de adâncimea la care s-
a arat în anul precedent.
64
 Arătura de iarnă se execută atunci când din diferite motive nu s-a
putut ara din toamnă.
Se pot efectua arături în timpul iernii când solul nu este prea umed,
când nu este îngheţat puternic şi când terenul nu este acoperit cu un strat
prea gros de zăpadă.
Arăturile de iarnă sunt normale sau adânci, în funcţie de tipul de sol
şi cultura care urmează să se înfiinţeze în primăvară.
Arăturile de iarnă nu se ridică la nivelul calitativ al arăturilor de
toamnă, dar sunt superioare arăturilor de primăvară, contribuind la
decongestionarea lucrărilor agricole din această perioadă.
Arătura de primăvară nu se recomandă în cele mai multe zone
agricole din ţara noastră, datorită numeroaselor dezavantaje pe care le
prezintă. Toate aceste dezavantaje se resfrâng negativ asupra nivelului
recoltei. Producţiile care se obţin sunt mici şi cunosc fluctuaţii mari în funcţie
de condiţiile climatice ale fiecărui an.
Dacă totuşi, din motive obiective terenul nu s-a arat toamna sau
iarna, primăvara cât mai devreme se ară cu plugul în agregat cu grapa,
pentru a diminua cât mai mult pierderile de apă din sol.
Ca adâncime, arăturile de primăvară pot fi superficiale sau normale

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Arătura se consideră ca este de calitate, când a fost executată la
adâncimea necesară, se prezintă uniform şi fără bulgări, are aceeaşi
afânare pe toată grosimea ei, încorporează corect în masa solului
miriştea, resturile vegetale, buruienile, îngrăşămintele şi
amendamentele.
 Adâncimea de executare este un criteriu mult folosit în clasificarea
arăturilor. În funcţie de acest criteriu, arăturile sunt clasificate astfel:
dezmiriştirea (discuit) 10-12 cm, arătură superficială 13-17 cm,
arătură normală 18-20 cm, arătură adâncă 21-25 cm, arătură foarte
adâncă 26-30 cm, arătură de desfundare 40-80 cm. În funcţie de
anotimpul în care se execută, se cunosc arături de vară, de toamnă,
de iarnă şi de primăvară.
 Plugurile cu care se execută arăturile diferă foarte mult între ele în
funcţie de forma cormanei, prezenţa antetrupiţei, scormonitorului
etc.În funcţie de forma cormanei se deosebesc: arătura cu plugul cu
cormană cilindrică, cu plugul cu cormană elicoidală şi arătura cu
plugul cu cormană medie.Plugurile utilizate în prezent în agricultura
noastră sunt dotate cu cormană culturală, mai puţin plugul reversibil
purtat care are cormană semielicoidală.

Întrebări de autoevaluare :

1.Care sunt criteriile care stau la baza clasificării arăturilor?

2.Cum se clasifică arăturile după felul plugului cu care se
execută?
3.Cum se clasifică arăturile după adâncimea la care se execută?
4.Cum se clasifică arăturile după perioada la care se execută?

65
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

CLASIFICAREA LUCRĂRILOR SOLULUI

Cuvinte cheie: afânare adâncă, grapă cu discuri grea, cizel, plug

fără cormană

Rezumat
Afânarea adâncă sau scarificarea se execută cu scarificatoare în
agregat cu tractoare puternice pe şenile. Grapele cu discuri grele au organe
de lucru discuri concave dispuse cu tăişul într-un plan înclinat faţă de
direcţia de înaintare sub un anumit unghi. În timpul lucrului discurile pătrund
la adâncimea de 12-18 cm, decupează un strat de sol pe care îl mărunţesc
şi îl răstornă parţial. Cizelul este un cultivator greu care execută lucrarea de
afânare a solului la adâncimea de 15 – 20 cm sau maximum 40 cm (pentru
afânarea adâncă). Plugul fără cormană este un plug la care trupiţele cu
cormană obişnuite sunt înlocuite cu organe de lucru care afânează solul
fără să răstoarne brazda şi poartă denumirea curentă de plug paraplow sau
plug fără răsturnarea brazdei (PFRB).

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

8.1. AFÂNAREA ADÂNCĂ

Afânarea adâncă sau scarificarea este o lucrare agroameliorativă ce
se execută pe solurile grele şi tasate, prin care se urmăreşte
permeabilizarea stratului de sol subarabil, fără amestecarea, răsturnarea
sau inversarea orizonturilor specifice solurilor.
Această lucrare se realizează cu maşini speciale de afânare a solului
(figura 8.1.) sau cu scarificatoare în agregat cu tractoare puternice pe
şenile.

Figura 8.1. Maşină de afânare adâncă a solului

În mod curent, adâncimea de afânare este cuprinsă între 40 şi 80 cm.

66
 Afânarea adâncă se execută, în funcţie de tipul de sol, odată la 4–6
ani. Este de preferat să prevenim tasarea solului şi să evităm stagnarea
apei la nivelul orizontului subarabil, pentru a nu fi nevoiţi să recurgem la
afânarea adâncă, deoarece efectele acestei lucrări sunt vizibile în primii ani,
dar se diminuează ulterior, solul revenind la starea iniţială. Lucrările
mecanice de afânare şi reafânare a solurilor compactate trebuie de aceea
însoţite de măsuri de prevenire a compactării.
Astfel, este necesar ca lucrările de scarificare să fie asociate cu
rotaţii de lungă durată, în care să fie incluse culturi amelioratoare, să se
asigure o fertilizare raţională şi bilanţ pozitiv al humusului, să se optimizeze
sistemul de lucrare a solului, asigurându-se calitate superioară a lucrărilor.
Totodată, sistema de maşini trebuie astfel concepută încât să se reducă
efectele negative asupra solului, îndeosebi prin limitarea presiunii pe sol. În
exploatare se va urmări reducerea numărului de treceri şi, în mod deosebit,
eliminarea lucrărilor şi traficului în condiţii necorespunzătoare de umiditate.
Efectele pozitive din primii ani după executare se explică prin
creşterea porozităţii, care la rândul ei influenţează favorabil modificarea
altor însuşiri ale solului (tab.8.1). În general, afânarea adâncă favorizează
revenirea spre normal a relaţiilor dintre sol–apă–aer–plantă, concretizată în
sporuri de recoltă la cele mai multe plante de cultură. (după Stângă
N.,1979).

Tabelul 8.1
Modificarea unor caracteristici ale solului sub influenţa afânării adânci
Unitatea de Sol afânat la
Caracteristici Sol neafânat
măsură 40cm
3
Volumul de sol m 10000 10660
Porozitatea totală % 45 57
Capacitatea totală pentru apă m3 4500 5260
Permeabilitatea m/zi 0,02 0,2
Aeraţia (la 31,5% umiditate) % 0 (saturat) 15

Având în vedere efectul limitat în timp, precum şi preţul de cost foarte

ridicat al afânării adânci, este necesar să delimităm foarte strict suprafeţele
agricole care se pretează la această lucrare. Această delimitare se face
ţinând cont de mai multe criterii:
1. Criteriul pedologic. Au prioritate solurile tasate, afectate de
exces de umiditate din precipitaţii, ca urmare a unei permeabilităţi
scăzute pentru apă şi aer;
2. Criteriul climatic. Afânarea adâncă este necesară în zonele cu
bilanţ hidroclimatic normal excedentar în perioada octombrie-martie şi
normal deficitar în perioada iulie–septembrie;
3. Criteriul geomorfologic. Terenul trebuie să prezinte o pantă mai
mică de 15% pentru a permite folosirea maşinilor şi utilajelor care
efectuează lucrarea;

67
 4. Criteriul litologic. Terenurile în pantă trebuie să nu aibă straturi
în profunzime care să favorizeze alunecările;
5. Criteriul hidrogeologic. Este necesar ca solurile să nu fie
afectate de influenţa apei freatice în perioadele cu exces de umiditate.
În procesul de afânare solul trebuie să se rupă formând fisuri şi
crăpături neregulate, agregatele structurale trebuie să fie deplasate unele
faţă de altele, împinse lateral şi spre suprafaţă, astfel încât să nu-şi mai
poată recăpăta aşezarea iniţială. Acest lucru este posibil dacă afânarea
adâncă se execută la o umiditate potrivită a solului, cuprinsă între 60 şi 90%
din intervalul umidităţii active, de regulă vara sau la începutul toamnei.
Eficacitatea afânării adânci creşte dacă se aplică concomitent
îngrăşăminte organice şi chimice iar lucrările care se fac în continuare se
execută în condiţii corespunzătoare.
Pe terenurile plane se recomandă ca direcţia de afânare să fie
orientată perpendicular pe canalul de desecare pentru a permite colectarea
excesului de apă.
Pe terenurile cu pantă mai accentuată, afânarea adâncă se execută
de-a lungul curbelor de nivel pentru a preveni eroziunea solului.

8.2. AFÂNĂRI ALE SOLULUI FĂRĂ ÎNTOARCEREA BRAZDEI

8.2.1. Lucrarea solului cu grapa cu discuri grele

La prelucrarea solului în această variantă (figura 8.2.) sunt utilizate

grapele cu discuri grele (greutatea ce revine pe un disc este de 30-40 daN)
cu organe de lucru (discuri concave) cu tăiş continuu sau discontinuu
(crestat).
Discurile concave sunt dispuse cu tăişul într-un plan înclinat faţă de
direcţia de înaintare sub un anumit unghi. În timpul lucrului discurile pătrund
la adâncimea de 12-18 cm, decupează un strat de sol pe care îl mărunţesc
şi îl răstornă parţial (Tonea Cornelia 2005).

Figura 8.2. Grapa cu discuri grea

Pentru executarea lucrării trebuie ales momentul optim de umiditate

deoarece este cunoscut faptul că această lucrare contribuie în mare măsură
la deteriorarea structurii, de aceea, trebuie evitată utilizarea excesivă a
grapelor cu discuri. Reuşita acestei lucrări este condiţionată de adoptarea
strategiilor corecte pentru combaterea buruienilor, deoarece lucrând numai
68
cu grapa cu discuri solul se îmburuienează în mod simţitor, mai ales cu
buruieni ce se înmulţesc prin rizomi, datorită fragmentării acestora. Lucrarea
cu grapa cu discuri, executată în alternanţă cu arătura, prezintă avantajul
realizării unor producţii practic egale cu cele obţinute în tehnologia clasică,
cu economie de combustibil.

8.2.2. Lucrarea solului cu cizelul

Lucrarea de bază a solului este executată, în acest caz, cu maşini

pentru afânarea solului. Cizelul este un cultivator greu care execută lucrarea
de afânare a solului la adâncimea de 15 – 20 cm sau maximum 40 cm
(pentru afânarea adâncă). Aceste maşini sunt alcătuite, în general din:
cadrul, dispozitivul de ataşare la tractor (la variantele purtate), sistemul de
transport (la variantele tractate), organele de lucru şi mecanismele de reglare
a adâncimii de lucru.
Organele de lucru ale cultivatoarelor cizel se aseamănă cu cele ale
cultivatoarelor pentru prelucrare totală şi sunt sub formă de daltă sau sub
formă de gheară de afânare montate pe suporţi elastici (arcuri lamelare).
Lucrarea cu cizelul realizează o afânare a solului fără a implica amestecarea,
răsturnarea sau inversarea straturilor de sol. Unele firme realizează organe
de lucru de tip daltă uşor răsucite, care datorită formei lor elicoidale
amestecă mai bine resturile vegetale cu solul. Cizelele sunt utilizate la lucrări
de dezmiriştit, lucrarea fiind de bună calitate dacă se execută când solul este
relativ uscat. Se recomandă în special la cultura cerealelor păioase, dar
trebuie reţinut faptul că solul cu un conţinut mare de argilă revine repede la
starea iniţială (figura 8.3.).

Figura 8.3. Lucrarea cu cizelul

8.2.3. Lucrarea solului cu plugul fără cormană

Plugul fără cormană (figura 8.4) este un plug la care trupiţele cu

cormană obişnuite sunt înlocuite cu organe de lucru care afânează solul fără
să răstoarne brazda şi poartă denumirea curentă de plug paraplow sau plug
fără răsturnarea brazdei (PFRB). Adâncimea de lucru este cuprinsă între 22
– 25 cm (maxim 30 cm). Se folosesc diferite variante constructive de pluguri
paraplow, efectul de mobilizare a solului depinzând de geometria organelor
de lucru.
Utilizarea acestora este oportună în următoarele situaţii:

69
 - pe terenurile în pantă, când se urmăreşte acumularea apei în sol,
reducerea eroziunii şi îmbunătăţirea drenajului solului;
- pe terenurile sărăturate, pentru a nu aduce sărurile din adâncime la
suprafaţă;
- în zonele cu soluri nisipoase pentru ca miriştea rămasă la suprafaţă
să protejeze solul împotriva eroziunii eoliene;
- pe solurile cu orizont arabil scurt.

Figura 8.4. Plug fără cormană (plug fără răsturnarea brazdei – PFRB)

Întrebări de autoevaluare :

1. În ce scop se execută afânarea adâncă sau scarificarea?

2. La ce se foloseşte cizelul?
3. În ce situaţii se preferă lucrarea solului cu plugul fără
cormană?

70
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

LUCRĂRILE DE PREGĂTIRE A PATULUI GERMINATIV

Cuvinte cheie: pat germinativ, nivelator, grapă, cultivator, tăvălug,
combinator, freză

Rezumat
Patul germinativ este stratul de pământ, gros de obicei de 5-10 cm,
de la suprafaţa solului, pregătit prin lucrările solului în vederea realizării
condiţiilor optime pentru semănat, încolţirea seminţelor, răsăsirea şi
creşterea plantelor În vederea realizarii unui pat germinativ de foarte bună
calitate, după lucrarea de arat se executa cu diferite utilaje alte lucrari
cum ar fi: lucrarea solului cu nivelatorul, cu grapa, cu combinatorul, cu
cultivatorul, cu tavalugul, freza.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

9.1. LUCRARILE DE PREGĂTIRE A PATULUI GERMINATIV

Patul germinativ este stratul de pământ, gros de obicei de 5-10 cm,

de la suprafaţa solului, pregătit prin lucrările solului în vederea realizării
condiţiilor optime pentru semănat, încolţirea seminţelor, răsăsirea şi
creşterea plantelor (Guş P. şi colab., 2004).
Pregătirea unui pat germinativ corespunzător culturii ce urmează a fi
semănate reprezintă condiţia de bază pentru germinaţia rapidă şi uniformă
a seminţelor şi dezvoltarea normală a plantelor, într-un teren curat de
buruieni.
Pregătirea patul germinativ în sistemul clasic (convenţional) de
lucrare a solului se realizează pe toată suprafaţa terenului, folosind
următoarele agregate: grape cu discuri, grape cu colţi, grape stelate, grape
rotative, combinatorul, cultivatorul, freza, tăvălugul etc.
Patul germinativ este corespunzător dacă sunt întrunite următoarele
condiţii:
 are o adâncime adecvată în raport cu specia care urmează a fi
semănată;
 solul este mărunţit, fără bulgări mari şi suprafaţa este nivelată;
 este afânat şi reavăn pe adâncimea de semănat;
 este lipsit de buruieni şi resturi vegetale la suprafaţă;
Răsărirea şi dezvoltarea plantelor este legată direct de mărunţirea şi
nivelarea terenului (figura 9.1.)

71
 Figura 9.1. Influenţa patului germinativ asupra răsăririi si dezvoltării plantelor
a-pat germinativ ideal, b-adâncime de lucru mare, c-sol mărunţit excesiv, d-
sol mărunţit insuficient;

9.1.1. Lucrarea solului cu nivelatorul

De regulă terenurile arate prezintă o serie de denivelări mai mari sau

mai mici, de aceea, anual este necesară o lucrare de nivelare folosind
utilaje simple (o bară de fier în agregat cu grapa cu colţi ), sau odată la 2–3
ani, folosind nivelatoare tractate sau purtate (figura 9.2.)
Nivelarea terenului contribuie la îmbunătăţirea drenajului intern şi
extern al solului. Prin netezirea denivelărilor apa nu bălteşte, primăvara
terenul se zvântă mai repede, uniform, putându-se lucra şi semăna mai
timpuriu.
Nivelarea asigură incorporarea seminţelor la aceeaşi adâncime şi
prin aceasta o răsărire uniformă şi rapidă, cu o densitate normală a
plantelor. Acest aspect este cu atât mai important pentru culturile care
necesită nivelarea perfectă a terenului: lucerna, trifoiul, sfecla de zahăr,
soia, rapiţa etc. Pe terenurile nivelate întreţinerea culturilor şi recoltarea se
fac mai uşor, fără pierderi.

Figura 9.2. Nivelatoare

9.1.2. Lucrarea solului cu grapa

Prin grăpat stratul de la suprafaţa solului se afânează, se

mărunţeşte, se mobilizează şi se nivelează. În mod frecvent grapele
lucrează la adâncimi de 2–12 cm, dar există şi grape cu discuri grele care
mobilizează solul până la 15–18cm. Diferitele tipuri constructive de grape se

72
clasifică în funcţie de felul organelor active: grape cu colţi ficşi sau reglabili,
stelate, cu discuri, lanţate etc., fiecare utilizându-se în funcţie de scopul
urmărit.
Lucrarea de grăpat se practică în următoarele situaţii:
-se grăpează arătura concomitent cu executarea acesteia, plugul
lucrând în agregat cu grapa stelată sau cu colţi;
-se grăpează terenurile arate pentru mărunţirea bulgărilor, nivelarea
arăturii, distrugerea crustei şi a buruienilor, încorporarea erbicidelor şi
pregătirea patului germinativ (cu grapa cu discuri sau cu colţi, sau cu
ambele în agregat);
-lucernierele bătrâne se lucrează cu grapa cu discuri pentru a stimula
lăstărirea, iar pajiştile naturale sau cultivate se grăpează cu grapa cu colţi
reglabili pentru a strânge resturile vegetale;
-cerealele de toamnă se pot grapa primăvara cu grape cu colţi reglabili
pentru distrugerea crustei şi a buruienilor;
-în scopul păstrării apei în sol, a distrugerii buruienilor şi a mărunţirii
resturilor vegetale, după recoltarea culturilor se lucrează solul cu grapa cu
discuri;
-la pregătirea patului germinativ pentru culturile succesive şi a celor
compromise;
-grapele rotative pot realiza, la una sau două treceri, un pat germinativ
foarte bun, atât într-un teren arat, dar şi pe un teren nearat (figura 9.3);

Figura 9.3 Grapă rotativă combinată

- toamna, mai multe treceri cu grape grele cu discuri pot înlocui

nlucrarea de arat pe terenurile care urmează a fi semănate cu cereale de
toamnă, dar pe care din cauza uscăciunii nu se poate obţine o arătură de
calitate;
-grapele lanţate sunt folosite după semănătoare pentru a nivela
terenul şi a asigura o bună acoperire a seminţelor.

73
 9.1.3. Lucrarea solului cu cultivatorul

Cultivatorul execută o lucrare cu efect intermediar între arat şi grăpat,

lucrând cel mai adesea la adâncimi de 5–10cm, uneori mai adânc (figura
9.4).

Figura 9.4. Cultivator

În funcţie de organele active cu care sunt echipate, cultivatoarele sunt

folosite pentru următoarele lucrări:
- la întreţinerea arăturii de vară curată de buruieni şi afânată, şi la
pregătirea solului în vederea semănatului (cultivaţie totală). În acest caz
cultivatorul se echipează cu cuţite lungi, înguste şi ascuţite la capete. Viteza
de lucru la cultivaţia totală este de 6–8km/h. Cultivaţia totală nu se pretează
pe solurile grele întrucât cultivatorul nu poate lucra suficient de adânc, nu
incorporează gunoiul de grajd şi buruienile tăiate şi nu afânează solul pe
toată suprafaţa;
- la întreţinerea culturilor prăşitoare (cultivaţie parţială), cultivatorul se
echipează cu organe active de tip extirpator. Prima prăşilă se execută cu o
viteză de 4–5km/h, iar următoarele cu 6–8km/h. Adâncimea de lucru la
prima praşilă este mare, iar la următoarele din ce în ce mai mică, pentru a
nu tăia rădăcinile plantelor;
- pentru fertilizarea suplimentară a culturilor prăşitoare, folosindu-se
cultivatoare hrănitoare;
- deschiderea de rigole pentru irigarea prin brazde sau executarea de
biloane. În acest scop cultivatorul este echipat cu brăzdare speciale de tip
rariţă. Terenurile astfel lucrate se denivelează, crescând şi suprafaţa de
evaporare a apei din sol, prin urmare folosirea acestei metode în zonele
secetoase trebuie evitată;
- pe solurile cu regim aerohidric deficitar şi în zonele secetoase unde
este necesar să se lucreze solul mai adânc (20–40cm), dar fără întoarcerea
brazdei, în acest scop se foloseşte cultivatorul cizel cu piese active în formă
de daltă.

9.1.4. Lucrarea solului cu tăvălugul

Lucrarea solului cu tăvălugul se foloseşte la tasarea stratului prea

afânat, mărunţirea bulgărilor şi nivelarea solului. În general, tăvălugitul se
practică în zonele mai secetoase.
74
 Suprafaţa tăvălugilor poate fi netedă, inelară, crestată, dinţată etc.
Tăvălugii netezi acţionează asupra solului îndeosebi tasându-l, iar cei cu
suprafaţa denivelată inelar mărunţesc bulgării, sparg crusta şi nivelează
terenul (figura 9.5).

Figura 9.5. Tăvălug inelar

Tăvălugirea se recomandă a se executa în următoarele situaţii:

 pentru pregătirea patului germinativ pe solurile prea afânate unde
urmează să fie semănate plantele cu seminţe mici. Stratul mai
îndesat de sol rezultat prin tăvălugit va permite introducerea în sol a
seminţelor la adâncime uniformă, unde vor găsi apa necesară
germinării;
 după semănat, pentru a pune în contact seminţele cu solul;
 pentru tasarea şi mărunţirea arăturii, folosind diferite tipuri de tăvălugi
inelari;
 pentru a restabili contactul dintre sol şi rădăcinile cerealelor de
toamnă, care în primăvară au ieşit dezrădăcinate (descălţate);
 înainte de încorporarea în sol a plantelor cultivate pentru îngrăşământ
verde, acestea se culcă la pământ prin tăvălugit, se mărunţesc apoi
cu grapa cu discuri şi se incorporează în sol prin arătură.

9.1.5. Lucrarea solului cu combinatorul

Combinatorul este un agregat complex format din 2–3 unelte, cum ar

fi: vibrocultorul (cultivator cu piese active din oţel în formă de ‘S’ prevăzute
cu cuţite daltă), grapă cu colţi rigizi, grapă elicoidală rotativă şi tăvălug
inelar. Combinatorul afânează solul pe adâncimea de 5–10cm, taie
buruienile, mărunţeşte bulgării, contribuind astfel la pregătirea bună a
patului germinativ şi la incorporarea erbicidelor. Folosirea combinatorului
este avantajoasă întrucât la o singură trecere se realizează mai multe
lucrări în funcţie de uneltele care intră în componenţa combinatorului, creşte
productivitatea la pregătirea patului germinativ, se reduce numărul de treceri
pe teren.
Lucrând un strat de sol mai subţire, sămânţa este pusă pe un strat de
sol aşezat şi umed, fiind asigurată în acelaşi timp căldura şi aerul necesar
germinării (figura 9.6.). Combinatorul are diferite variante de constituire:
cultivator + grapă elicoidală + tăvălugul crestat; grapă cu colţi rigizi + grapă
75
elicoidală + tăvălug; vibrocultor + tăvălug inelar; vibrocultor + grapă
elicoidală + tăvălug inelar (figura 9.7.).

Figura 9.6. Profilul solului lucrat cu combinatorul

Figura 9.7. Combinator

9.1.6. Lucrarea solului cu freza

Frezele agricole se folosesc pentru mărunţirea solului la adâncimi

cuprinse între 6-20 cm, atât pentru culturile de câmp, cât şi în plantaţiile
pomicole, viticole, în legumicultură şi pe pajişti (figura 9.8.).
Lucrarea cu freza se efectuează pe soluri mijlocii şi grele nearate
unde înlocuieşte arătura şi pe terenuri arate, în vederea pergătirii patului
germinativ. Pe terenurile nearate lucrarea se execută pe toată suprafaţa,
folosind freza pentru culturile de câmp, sau pentru lucrarea solului pe
intervalul dintre rândurile de pomi sau viţă de vie, utilizând freza dezaxată
pentru vie. În legumicultură lucrarea solului între rândurile de legume,
situate la 45-90 cm, se face cu freza de prăşit în legumicultură.

76
 Figura 9.8. Freză

Prin lucrarea cu freza se realizează o mărunţire bună a solului, o

bună încorporare a erbicidelor, precum şi o mărunţire şi încorporare bună a
resturilor vegetale în sol.
Calitatea lucrărilor executate cu freza este condiţionată de umiditatea
solului şi caracteristica frezei (forma cuţitelor şi turaţia rotorului etc.).
Deosebit de importantă este alegerea momentului de lucru, întrucât la
umiditate mare solul este tăiat felii, fără a fi mărunţit şi freza se înfună
frecvent. Trebuie avut în vedere faptul că dacă este folosită prea des, freza
provoacă mărunţirea excesivă a solului şi degradarea structurii.
Freza se foloseşte cu precădere în legumicultură, pomicultură şi
viticultură. Nu se utilizează pe soluri cu exces de umiditate şi pe terenurile
cu pietre.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Patul germinativ este stratul de pământ, gros de obicei de 5-10
cm, de la suprafaţa solului, pregătit prin lucrările solului în vederea
realizării condiţiilor optime pentru semănat, încolţirea seminţelor,
răsăsirea şi creşterea plantelor.
 În vederea realizarii unui pat germinativ de foarte bună
calitate, după lucrarea de arat se executa cu diferite utilaje alte
lucrari, cum ar fi: lucrarea solului cu nivelatorul, cu grapa, cu
combinatorul, cu cultivatorul, cu tavalugul etc.

Întrebări de autoevaluare :

1. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un pat

germinativ de bună calitate?
2. La ce se foloseşte tăvălugul?
3. La ce se foloseşte combinatorul?

77
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

SISTEME DE LUCRARE A SOLULUI. SISTEME CLASICE DE

LUCRARE A SOLULUI
Cuvinte cheie: culturi de toamnă, culturi de primăvară, culturi
succesive, culturi compromise

Rezumat
Sistemul de lucrare a solului înseamnă aplicarea în complex a mai
multor lucrări, pe baza cunoaşterii lor, cu indicarea numărului, a succesiunii
şi a timpului în care se execută. Sistemul clasic (convenţional) de lucrări are
ca şi caracteristică principală arătura cu plugul cu cormană prin care se
întoarce brazda. Acest sistem este aplicat pe plan mondial pe cca 55 % din
suprafaţa arabilă. Avantajele sistemului sunt: obişnuinţa în lucrarea solului,
încorporarea resturilor vegetale, a buruienilor şi a seminţelor acestora,
siguranţa în funcţionare datorită construcţiei simple a plugului, efectul de
afânare (mobilizarea intensă a solului).

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

10.1. SISTEME DE LUCRARE A SOLULUI

Anterior s-a tratat fiecare lucrare agricolă în parte, în scop didactic,

pentru a înţelege mai bine modul cum acestea se execută, influenţele lor
favorabile sau nefavorabile asupra însuşirilor solului şi nu în ultimul rând,
asupra producţiilor agricole.
În practica agricolă însă, lucrările solului trebuie privite ca elemente
componente ale unui sistem , între care se stabilesc relaţii de interacţiune şi
interdependenţă.
Lucrările solului trebuie abordate prin prisma teoriei sistemelor,
deoarece :
- lucrările solului acţionează asupra unor structuri organizate prin
intermediul cărora îşi manifestă efectul atât asupra plantei cât şi asupra
sistemului iniţial. Efectul acestora asupra solului ca sistem organizat este
preluat şi amplificat sau micşorat în relaţia cu celelalte sisteme (climă,
plantă, microorganisme);
- lucrările solului influenţează numeroase procese “în lanţ” care se
nasc, direct sau indirect, în timpul când se execută lucrarea;
- calitatea lucrărilor solului este influenţată de celelalte elemente de
tehnologie (combaterea buruienilor, fertilizare, densitatea culturii etc.) aflate
în raporturi de interdependenţă.
Sistemele de lucrări ale solului au anumite caracteristici, dintre care
se pot menţiona:

78
 - flexibilitatea – adică posibilitatea de a se adapta la condiţiile fiecărei
parcele şi la posibilităţile economice ale fermierului;
- funcţionalitatea – care constă în posibilitatea executării lucrărilor în
fiecare an, indiferent de condiţiile de vreme;
- accesibilitatea - care permite constituirea unor module de lucrări, cu
posibilitatea de reglare a vitezelor de lucru şi a operaţiunilor ce se execută.
Sistemele de lucrări ale solului trebuie să asigure obţinerea de
producţii mari şi să contribuie în acelaşi timp la conservarea solului şi
protecţia mediului înconjurător.
Sistemul de lucrare a solului înseamnă aplicarea în complex a mai
multor lucrări, pe baza cunoaşterii lor, cu indicarea numărului, a succesiunii
şi a timpului în care se execută (Guş P. şi colab 2004).
În funcţie de obiectevele urmărite a se realiza prin lucrările solului,
există două tipuri principale de sisteme de lucrare a solului: sistemul clasic
(convenţional) şi sistemul neconvenţional de lucrare a solului.

10.1.1. Sistemul clasic (convenţional) de lucrare a solului

Sistemul clasic (convenţional) de lucrări are ca şi caracteristică

principală arătura cu plugul cu cormană prin care se întoarce brazda. Acest
sistem este aplicat pe plan mondial pe cca 55 % din suprafaţa arabilă.
Avantajele sistemului sunt: obişnuinţa în lucrarea solului, încorporarea
resturilor vegetale, a buruienilor şi a seminţelor acestora, siguranţa în
funcţionare datorită construcţiei simple a plugului, efectul de afânare
(mobilizarea intensă a solului).
Se estimează pentru următorii 20 ani, reducerea ponderii acestui
sistem la 40 %, motivat în principal de obiective ecologice (reducerea
degradării structurii solului, a eroziunii etc.), de necesitatea de a reduce
consumurile de combustibili şi de a creşte productivitatea la efectuarea
lucrărilor, pentru a putea respecta perioadele optime de lucrare a solului şi
semănat etc.
Ţinând cont de plantele cultivate şi specificul unor situaţii date de
calamităţi naturale sau greşeli tehnologice, sistemele clasice ale solului se
grupează în:
- sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă,
- sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară,
- sistemul de lucrări pentru culturile succesive,
- sistemul de lucrări după culturile compromise;

10.1.1.1. Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă

Lucrările solului pentru culturile de toamnă depind în mare parte de

timpul rămas de la eliberarea terenului de resturile vegetale ale plantei
premergătoare până la epoca de semănat a culturilor de toamnă şi de
umiditatea solului.
Culturile de toamnă sunt: grâul de toamnă, orzul, secara, rapiţa,
borceagul de toamnă. În medie, ele ocupă aproape o treime din suprafaţa
arabilă a ţării noastre (aproximativ 3,3 milioane hectare).

79
 În funcţie de epoca de recoltare a plantelor premergătoare culturilor
de toamnă, se disting trei sisteme de lucrări:
a. sistemul de lucrări ale solului pentru culturile de toamnă ce
urmează după premergătoare timpurii;
b. sistemul de lucrări ale solului pentru culturile de toamnă ce
urmează după premergătoare târzii;
c. sistemul de lucrări ale solului pentru culturile de toamnă ce
urmează a fi cultivate pe terenurile desţelenite.

a. Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă ce urmează după

premergătoare timpurii

Plantele premergătoare timpurii sunt: borceagul, orzul, mazărea,

grâul, rapiţa, cartofii timpurii, fasolea etc.
Sistemul de lucrări se compune din: arătura de vară la adâncimea de
18–22 cm cu plugul în agregat cu grapa stelată; 1–2 lucrări de mărunţire şi
nivelare a arăturii, executate cu grapa cu discuri sau cultivatorul în agregat
cu grapa cu colţi reglabili; pregătirea patului germinativ în preziua
semănatului, de regulă cu combinatorul.
Dacă terenul după recoltarea plantei premergătoare este prea uscat
şi cu multe resturi organice, buruieni sau din lipsă de utilaje, se va apela la
lucrarea de dezmiriştire.
Dezmiriştirea se execută cu grapa cu discuri la adâncimea de 8–12
cm. După această lucrare, când umiditatea solului permite, se va face
arătura de vară, până cel târziu în a doua decadă a lunii august.

b. Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă ce urmează

după premergătoare târzii

După premergătoare târzii (soia, floarea-soarelui, porumb, cartof

etc.), sistemul de lucrări ale solului este compus din: 1–2 lucrări cu grapa cu
discuri perpendicular pe direcţia rândurilor, în situaţia când pe teren au
rămas multe resturi vegetale sau este îmburuienat; arătura la 18–22 cm
adâncime în agregat cu grapa stelată, care trebuie executată până cel târziu
la 20 septembrie; 1–2 lucrări superficiale pentru mărunţirea şi nivelarea
arăturii cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili; pregătirea
patului germinativ în preziua semănatului se va face cu combinatorul, dacă
nu sunt resturi vegetale, sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi
reglabili sau tăvălugul inelar, pe terenurile cu multe resturi vegetale sau cele
bolovănoase.
Dacă terenul după recoltarea premergătoarelor târzii este uscat, iar
arătura ar rezulta bolovănoasă, pe solurile mai afânate, cu puţine resturi
vegetale şi buruieni se poate renunţa la arătură, ea fiind înlocuită cu grapa
cu discuri grea, care mobilizează solul la 12 – 16 cm adâncime, prin două
treceri perpendiculare una faţă de cealaltă şi sub un unghi de 45 0 faţă de
direcţia de semănat a rândurilor.

80
 c. Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă care urmează a
fi cultivate pe terenurile desţelenite.

După pajiştile naturale sau cultivate, lucerniere, trifoişti, se pot

însămânţa culturi de toamnă. În funcţie de starea culturală a acestora, după
primul păşunat sau după prima sau a doua coasă, se execută o arătură
superficială de decojire, pentru a favoriza uscarea şi descompunerea mai
rapidă a rădăcinilor, rizomilor sau stolonilor.
În funcţie de umiditatea solului, după uscarea resturilor vegetale se
execută o arătură normală sau adâncă, fără bulgări, cu plugul în agregat cu
grapa stelată.
Până la semănat, terenul se menţine curat de buruieni prin una sau
mai multe lucrări cu grapa cu discuri. Ultima lucrare se face la adâncimea
de semănat, perpendicular pe direcţia de executare a semănatului.

10.1.1.2. Sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară

Caracteristica principală a acestui sistem de lucrări constă în aceea

că o parte din lucrări se execută toamna, iar o alta în primăvară. După
recoltarea plantei premergătoare, dacă terenul prezintă multe resturi
organice sau este foarte îmburuienat, se impune o lucrare cu grapa cu
discuri perpendicular pe direcţia rândurilor pentru mărunţirea şi încorporarea
lor în sol. Lucrarea de bază a solului se execută în vara sau toamna anului
precedent şi numai accidental în primăvară. Plugul va lucra în agregat cu
grapa stelată. Adâncimea arăturii variază între 22 şi 30 cm, în funcţie de
cerinţele plantei de cultură, umiditatea solului, textura solului etc. Tot în
toamnă, se mai pot executa 1–2 lucrări superficiale (cu cultivatorul, cu grapa
cu discuri sau grapa cu colţi) în situaţia în care terenul este îmburuienat sau
pentru unele culturi ce necesită o nivelare din toamnă (sfeclă de zahăr şi
culturi timpurii).
În primăvară, când solul s-a zvântat şi se poate intra pe teren cu
maşinile agricole, se vor executa 1–2 lucrări superficiale (cu grapa cu colţi,
grapa cu discuri sau combinatorul), cu scopul de a nivela, a mărunţi bulgării,
a distruge crusta şi a păstra apa în sol (a întrerupe vasele capilare).
Pentru culturile semănate mai timpuriu (mazărea, borceagul, lucerna,
trifoiul, sfecla, cartoful, inul, legumele timpurii), se va trece rapid la
pregătirea patului germinativ, de regulă cu combinatorul, la adâncimea de
semănat. Ultima lucrare se execută perpendicular pe direcţia de semănat
pentru a se vedea mai bine urma marcatorului maşinii de semănat şi de a
se asigura o mai bună uniformitate a semănatului pe adâncimea de lucru.
În cazul culturilor de primăvară ce se seamănă sau se plantează mai
târziu, după lucrarea de nivelare executată primăvara devreme, terenul se
păstrează curat de buruieni prin lucrări superficiale cu grape uşoare. În
aproprierea semănatului se pregăteşte patul germinativ cu combinatorul sau
grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, prilej cu care se
încorporează şi erbicidele sau îngrăşămintele chimice.
Dacă în perioada de toamnă–primăvară cad precipitaţii reduse, care
sunt acumulate de arătura adâncă de toamnă, iar solul se prezintă în

81
primăvară afânat şi curat de buruieni, se poate lucra de 2–3 ori numai cu
grapa cu colţi, fără a mai folosi grapa cu discuri sau cultivatorul.
Un număr mare de treceri cu tractoarele şi maşinile agricole în
primăvară tasează foarte mult solul. Pentru nivelarea solului şi pregătirea
patului germinativ se preferă combinatorul şi nu grapa cu discuri, care
favorizează evaporarea rapidă a apei din sol.

10.1.1.3. Sistemul de lucrări pentru culturi succesive

Culturile succesive, numite şi culturi duble sau culturi în mirişte, se

seamănă primăvara târziu sau la începutul verii, după recoltarea culturilor
timpurii (borceagul, orzul, cartofii timpurii, secara pentru fân etc.). Dintre
culturile succesive semănate pe suprafeţe mai mari, amintim: porumbul
masă verde sau siloz, porumbul pentru boabe din hibrizi extratimpurii, soia
soiuri extratimpurii, legume de toamnă etc. Ele reuşesc numai în zonele cu
precipitaţii suficiente sau pe terenuri amenajate pentru irigat.
Arătura se execută la 15–18 cm adâncime în agregat cu grapa
stelată, imediat după recoltarea plantei premergătoare. Urmează 1–2 lucrări
cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau tăvălugul inelar.
Ultima lucrare se efectuează perpendicular pe direcţia de semănat.
Dacă terenurile sunt mai afânate şi curate de resturi vegetale, se
poate renunţa la arătură, mobilizarea solului făcându-se cu grapa cu discuri
grea în două treceri, urmată de o lucrare cu grapa cu discuri obişnuită în
agregat cu grapa cu colţi reglabili. Astfel se câştigă timp pentru ca
semănatul să se facă cât mai devreme. Orice întârziere la semănat conduce
la scăderi mari ale producţiilor. Imediat după încheierea semănatului, dacă
există această posibilitate, se trece la irigarea culturii pentru a favoriza o
răsărire rapidă şi uniformă.

10.1.1.4. Sistemul de lucrări după culturi compromise

Există situaţii în care culturile agricole pot suferi pagube atât de mari
încât menţinerea lor nu se mai justifică economic. Compromiterea culturilor
poate fi cauzată de mai mulţi factori: remanenţa unor erbicide, greşeli în
alegerea şi aplicarea erbicidelor, sămânţă necorespunzătoare (fără
germinaţie), atac de dăunători în fază timpurie, brume sau îngheţuri târzii,
inundaţii, grindină, îmburuienare excesivă, atac de rozătoare etc. După
stabilirea cauzei şi înlăturarea efectelor se va trece la reînfiinţarea aceleaşi
culturi, sau a unei noi culturi. Dacă s-a întârziat mult, se vor alege soiuri sau
hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai scurtă (extratimpurii sau timpurii).
Sistemul de lucrări ale solului constă în 1–2 lucrări superficiale
executate cu grapa cu discuri, cu scopul de a întoarce cultura compromisă,
de a distruge buruienile, crusta şi de a afâna solul pe adâncimea de
semănat. Pe solele mai îmburuienate se foloseşte cultivatorul echipat cu
brăzdare de tip extirpator, pentru cultivaţie totală sau grapa cu discuri în
agregat cu grapa cu colţi reglabili, iar pe solele curate de buruieni numai
combinatorul.

82
 Concepte şi noţiuni de reţinut
 Ordinea de executare a unei grupe de lucrări dupa anumite reguli
tehnologice, în raport cu cerinţele culturilor care urmează a se
însămânţa, sau după semănatul acestora, formează un sistem de
lucrări.
 Sistemul clasic (convenţional) de lucrări are ca şi caracteristică
principală arătura cu plugul cu cormană prin care se întoarce brazda.
Acest sistem este aplicat pe plan mondial pe cca 55 % din suprafaţa
arabilă. Avantajele sistemului sunt: obişnuinţa în lucrarea solului,
încorporarea resturilor vegetale, a buruienilor şi a seminţelor acestora,
siguranţa în funcţionare datorită construcţiei simple a plugului, efectul
de afânare (mobilizarea intensă a solului).

Întrebări de autoevaluare :

1. Ce reprezintă sistemele de lucrări ale solului?

2. Ce presupune sistemul clasic de lucrări pentru culturile de
toamnă?
3. Ce presupune sistemul clasic de lucrări pentru culturile de
primăvară?
4.Care sunt cauzele care pot să determine compromiterea
culturilor agricole?

83
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

SISTEME DE LUCRARE A SOLULUI. SISTEME

NECONVENŢIONALE DE LUCRARE A SOLULUI

Cuvinte cheie: sisteme raţionalizate de lucrare a solului, lucrări

minime, lucrări cu strat protector, lucrări pe biloane, lucrări în benzi sau fâşii
înguste, sistem fără lucrări sau semănatul direct

Rezumat
Sistemul de lucrare a solului înseamnă aplicarea în complex a mai
multor lucrări, pe baza cunoaşterii lor, cu indicarea numărului, a succesiunii
şi a timpului în care se execută. Sistemului neconvenţional de lucrare a
solului, care înseamnă renunţarea la arătura cu plugul cu cormană, total sau
periodic, raţionalizarea numărului de lucrări şi păstrarea la suprafaţa solului
a cel puţin 15-30 % din totalul de resturi vegetale. Acest sistem se aplică pe
cca 45 % din suprafaţa arabilă pe plan mondial şi se estimează o extindere
la 60 % în următorii 20 ani. Acest sistem este cunoscut şi sub denumirea de
“Sistem de lucrări pentru conservarea solului, SLCS”. Tehnologia de
cultivare a plantelor cu minimum de lucrări sau cu excluderea totală a
lucrărilor solului inclusiv arătura, a apărut nu ca o modă, ci ca o necesitate
care să rezolve o serie de probleme de natură tehnică şi economică cu care
se confruntă agricultura contemporană.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

11.1. SISTEME NECONVENŢIONALE DE LUCRARE A SOLULUI

Prelucrarea mecanică a solului prin metode tradiţionale este pusă

astăzi tot mai mult sub semnul întrebării datorită consumului mare de
energie şi al degradării continue a solului arabil prin eroziune şi tasare
excesivă. Este unanim recunoscut că actualul sistem de prelucrare a solului,
pe lângă contribuţiile deosebite la progresul social, a adus grave prejudicii
mediului, chiar resurselor lui vitale – solul, scăzând continuu fertilitatea
acestuia (Stânilă S. şi colab., 2002).
Neajunsurile atribuite sistemului clasic (convenţional) de lucrare a
solului, care este un sitem intensiv şi care include obligatoriu arătura cu
plugul cu cormană, au determinat apariţia şi extinderea rapidă a conceptului
de conservare a solului prin practicarea sistemului neconvenţional de
lucrare a solului, care înseamnă renunţarea la arătura cu plugul cu
cormană, total sau periodic, raţionalizarea numărului de lucrări şi păstrarea
la suprafaţa solului a cel puţin 15-30% din totalul de resturi vegetale. Acest
sistem se aplică pe cca 45% din suprafaţa arabilă pe plan mondial şi se
estimează o extindere la 60 % în următorii 20 ani. Acest sistem este
84
cunoscut şi sub denumirea de “Sistem de lucrări pentru conservarea solului,
SLCS”.
Tehnologia de cultivare a plantelor cu minimum de lucrări sau cu
excluderea totală a lucrărilor solului inclusiv arătura, a apărut nu ca o modă,
ci ca o necesitate care să rezolve o serie de probleme de natură tehnică şi
economică cu care se confruntă agricultura contemporană (Şarpe N. 1970).
Beneficiile obţinute ca urmare a aplicării sistemelor neconvenţionale,
care pledează pentru extinderea acestora, sunt următoarele (Guş P. şi
colab., 2004):
- se reduce timpul cu lucrările solului de 2-4 ori;
- consumul de combustibil pe unitatea de suprafaţă se reduce cu 30-
50 %;
- se reduce necesarul de maşini agricole la unitatea de suprafaţă;
- se reface structura solului şi se diminuează compactarea de
suprafaţă şi adâncime;
- creşte conţinutul de materie organică în sol;
- creşte permeabilitatea solului pentru apă şi se îmbunătăţeşte
drenajul global al solului;
- se reduce eroziunea solului;
- resturile vegetale rămase la suprafaţa solului sau încorporate la 10-
15 cm adâncime (acolo unde activitatea biologică este maximă)
contribuie la creşterea faunei şi florei din sol;
- menţine calitatea apei freatice şi de suprafaţă (nutrienţii şi
pesticidele aplicate nu mai sunt spălate prin eroziune iar activitatea
biologică mai intensă – asociată materiei organice din sol –
utilizează şi descompun aceşti nutrienţi);
- menţine calitatea aerului prin reducerea emisiilor de combustibili
fosili (motorina) utilizaţi în traficul pe teren şi prin reducerea
carbonului eliminat în atmosferă (fiind fixat prin creşterea materiei
organice în sol).

Literatura de specialitate citează, cel mai frecvent, următoarele

variante ale sistemului neconvenţional sau de conservare a solului:
Sisteme raţionalizate de lucrare a solului;
Sistemul de lucrări minime (minimum tillage);
Sistemul de lucrări minime cu mulci (mulch tillage);
Sistemul de lucrări cu strat protector (cover crops, catch crops);
Sistemul de lucrări pe biloane (ridge-tillage);
Sistemul de lucrări în benzi sau fâşii înguste (strip till, zone till);
Sistemul fără lucrări sau semănatul direct.

11.1.1. Sisteme raţionalizate de lucrare a solului

Reducerea numărului de lucrări pentru prelucrarea solului şi

executarea acestora în condiţii optime de umiditate se înscrie în obiectivele
generale urmărite în ceea ce priveşte conservarea însuşirilor fizice.
Sistemele raţionalizate de lucrare a solului păstrează arătura cu plugul cu
cormană ca lucrare de bază a solului dar, în comparaţie cu sistemul clasic,
presupune utilizarea unor agregate combinate, care la o trecere execută mai

85
multe procese tehnologice.
În funcţie de însuşirile solului, condiţiile pedoclimatice, planta cultivată,
sistemul de fertilizare, combaterea buruienilor şi de maşinile utilizate, se
disting două variante:
Sistemul arat – semănat constă în executarea într-o singură trecere,
cu ajutorul unui agregat combinat a lucrărilor de pregătire a solului (arat şi
pregătirea patului germinativ) şi a semănatului. Agregatul poate fi prevăzut şi
cu echipamente de aplicat îngrăşăminte ,erbicide şi de tasare a solului pe
rândul semănat.
Sistemul semănat – cultivat constă în executarea a două operaţii: la
prima trecere se aplică îngrăşăminte şi se ară ,iar la a doua trecere este
pregătit patul germinativ (cultivator prelucrare totală, grapă cu discuri, grapă
rotativă combinată) concomitent cu semănatul. Opţional poate fi ataşat şi un
echipament de aplicat erbicide.

11.1.2. Sistemul de lucrări minime

Acest sistem denumit şi sistemul cu lucrări reduse presupune

executarea lucrării de bază fără întoarcerea brazdei, păstrarea resturilor
vegetale în proporţie de 15 – 30% la suprafaţa solului (îndeplinind rolul de
mulci) sau încorporarea superficială a acestora. Arătura cu plugul cu
cormană se acceptă a fi executată după o perioadă cuprinsă între 3 – 5 ani.
A fost aplicat pentru prima dată la cultura porumbului în statele Ohio,
New York, Kansas, Michigan, ş.a. în zona cunoscută sub denumirea “centura
porumbului”.
Maşinile care execută lucrarea de bază, cel mai frecvent utilizate,
sunt: grapa cu discuri grea, cizelul, plugul paraplow, grapa rotativă
combinată, freza, cultivatorul pentru prelucrare totală şi diferite agregate
combinate.
Cel mai avantajos este să se folosească agregatele combinate (figura
11.1.), acestea permit efectuarea la o singură trecere a următoarelor lucrări:
- afânarea solului fără răsturnarea brazdei până la adâncimea de 40
cm;
- pregătirea patului germinativ;
- semănatul şi tăvălugitul.
În mod obişnuit aceste agregate combinate efectuează aceste lucrări
pe terenuri nearate. Opţional pot fi utilizate numai pentru afânarea solului şi
pregătirea patului germinativ pe terenuri nearate (fără echipamentul de
semănat), sau numai pentru pregătirea patului germinativ şi semănatul pe
terenuri arate (fără organele de afânare).
În timpul procesului de lucru, organele de afânare despică şi dislocă
solul la adâncimea reglată, iar rotorul cu cuţite produce prelucrarea solului
prin sfărâmarea şi mărunţirea fragmentelor de sol dislocate. Rotorul cu cuţite
produce o mărunţire şi o afânare prin ruperea fragmentelor de sol, nu prin
tăiere, ceea ce asigură menţinerea structurii naturale a solului. Concomitent
cu mărunţirea solului se realizează amestecarea acestuia cu resturi vegetale.
Echipamentul de semănat, de tipul cu distribuţie unică şi transport pneumatic
al seminţelor, realizează semănatul în rânduri. Tăvălugul asigură o mărunţire
suplimentară şi o uşoară tasare şi nivelare a solului.

86
 Figura. 11.1. Agregat combinat pentru semănat cereale păioase

11.1.3. Sistemul de lucrări minime cu mulci (mulch tillage)

Lucrările solului în acest sistem se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi

în cazul sistemului de lucrări minime (minimum tillage) cu deosebirea că
resturile vegetale rămase la suprafaţa solului să fie de cel puţin 30% din
totalul acestora.
Această variantă este recomandată în special în zonele secetoase şi
pe terenurile susceptibile la degradare structurală şi eroziune.

11.1.4. Sistemul de lucrări cu strat protector

Metodele obişnuite de lucrare a solului au câteva neajunsuri care

trebuie înlăturate sau cel puţin micşorat efectul lor negativ. Stratul de sol de
la suprafaţă rămâne după arat complet descoperit, picăturile de ploaie ce
cad cu viteză mare destramă agregatele de sol, solul devine compact, cu
permeabilitate mult micşorată, iar cantitatea de apă înmagazinată în straturile
mai adânci este redusă.
În tabelul 11.1 sunt prezentate date privind înmagazinarea apei în sol
cu strat protector şi neprotector, cu panta de 4%, la o ploaie artificială de
389,3 mm.

Tabelul 11.1
Efectul stratului vegetal protector asupra absorţiei în sol a apei
provenite din precipitaţii artificiale (după Lăzureanu A., 1994)
Cantitatea de apă, în mm
Varianta
Absorbită în Scursă la
Din precipitaţii
sol suprafaţa solului

Ogor descoperit 389,3 159,2 230,1

Ogor acoperit cu
406,3 395,7 10,6
paie

87
 Aceste dezavantaje pot fi înlăturate dacă la suprafaţa solului se
aşterne un strat de materie organică format din paie sau tulpini de porumb
tocate, (gunoi nedescompus, turbă etc.). Acoperământul vegetal poate fi
format şi din plante cultivate între rândurile prăşitoarelor. În acest caz
picăturile de ploaie cad mai întâi pe stratul vegetal şi apoi se infiltrează în sol.
Se constată că pe suprafaţa solului descoperit s-a scurs de 22 ori mai
multă apă comparativ cu solul acoperit. Pe de altă parte, stratul vegetal
micşorează foarte mult pierderile de apă prin evaporaţie directă, împiedică
eroziunea solurilor în pantă, contribuie la combaterea buruienilor prin
înăbuşire şi lipsă de lumină, reduce numărul lucrărilor de întreţinere etc.
Stratul protector vegetal poate fi semănat între rândurile de prăşitoare,
cu trifoi sau borceag, care apără solul de eroziune, atât în timpul vegetaţiei
cât şi după recoltarea culturilor prăşitoare. În perioada în care stratul vegetal
acoperă solul, lucrările de întreţinere necesare culturilor se fac cu unelte
speciale care afânează solul fără a îngropa stratul vegetal protector.
O metodă practicată pe solurile nisipoase din nordul Germaniei constă
în următoarele: după recoltarea cerealelor păioase se afânează solul şi se
seamănă culturi protectoare (muştar alb, rapiţă etc.) cu masă vegetală
bogată care, peste iarnă se descompun. Primăvara terenul se erbicidează iar
ulterior se seamănă direct în mulci vegetal. Acest sistem de lucrare a solului
se aplică de obicei la culturile prăşitoare de porumb sau sfeclă de zahăr.

11.1.5. Sistemul de lucrări cu biloane

Sistemul de lucrări cu biloane a fost elaborat de cercetătorii de la

Universitatea Statului Yowa (S.U.A.) şi a fost aplicat la culturile de plante
prăşitoare (porumb, soia etc). Acest sistem este preferat pe terenurile în
pantă şi pe solurile reci cu drenaj intern defectuos. Pe terenurile în pantă
sistemul de lucrări cu biloane (orientarea biloanelor este pe direcţia curbelor
de nivel) permite reţinerea apei din precipitaţii între biloane, favorizând
infiltrarea şi reducerea eroziunii.
Cercetările efectuate în România (Lal R., 1994; Tianu Al., 1995; Guş
P., 2002) s-au soldat cu rezultate bune, cu producţii bune şi însemnate
reduceri privind consumul de combustibil.
Astfel în Poligonul “Lucrări minime ale solului” de la SC Agrap Apahida
– Cluj s-au testat diferite variante ale sistemului neconvenţional de lucrări ale
solului, printre care şi sistemul de lucrări cu biloane. Sporuri de producţie au
fost înregistrate lucrând în acest sistem şi pe terenuri irigate la Urleasca –
Brăila.
În urma cercetărilor efectuate în România, tehnologia de cultivare
recomandată pentru acest sistem este următoarea: deschiderea biloanelor
utilizând un cultivator bilonator prevăzut cu cormane; semănatul se face prin
tăierea coamei bilonului, zonă în care brăzdarele maşinii de semănat
încorporează seminţele. Resturile vegetale şi buruienile sunt acoperite cu sol
la mică adâncime între biloane.
Realizarea semănatului în sistemul cu biloane este condiţionată de
existenţa unei sisteme de maşini adecvate: cultivator cu organe de bilonare
şi maşină de semănat.

88
 Printre alte avantaje ale sistemului de lucrări cu biloane, consemnate
deseori de literatura de specialitate, se menţionează şi următoarele:
- primăvara, biloanele se încălzesc mai repede, cu circa 4 0C faţă de
solul lucrat normal datorită masei de materie organică rămasă pe sol şi a
drenării apei excedentare, făcând posibil semănatul mai timpuriu;
- apa acumulată în sol pe intervalul dintre biloane este folosită de
plante care se dezvoltă mai viguros;
- producţiile obţinute sunt superioare sau cel puţin egale celor obţinute
în sistemul convenţional, iar consumul de combustibil pe total tehnologie se
reduce cu până la 48%.
În sistemul de lucrări cu biloane, buruienile se combat cu erbicide
aplicate de regulă concomitent cu semănatul sau înainte de semănat, prin
acoperirea cu sol odată cu refacerea biloanelor sau cu ocazia lucrărilor de
prăşit. Este recomandată arătura cu plugul cu cormană efectuată odată la 4
ani.

11.1.6. Sistemul de lucrări în benzi sau fâşii înguste

Sistemul constă în prelucrarea solului sub formă de fâşii cu lăţimea

de 15–20 cm, concomitent fiind efectuat şi semănatul (figura 11.2.).

Figura11.2. Sistemul de lucrări în benzi

Lucrarea este executată de un agregat combinat cu organe de

prelucrare a solului de tip grapă rotativă sau cu organe de afânare specifice
cultivatoarelor cizel. Brăzdarele maşinii de semănat deschid rigola la
adâncimea de semănat stabilită şi depun seminţele pe mijlocul zonei lucrate.

11.1.7. Sistemul “fără lucrări” sau semănatul direct (no – tillage)

Semănatul direct înseamnă aşezarea seminţei în solul nelucrat, adică

renunţarea la orice fel de lucrare a solului. Singura “prelucrare“ este o fantă
creată de brăzdarele maşinii de semănat în care sunt introduse seminţele şi
îngrăşămintele. În acest sistem semănatul se face direct în mirişte sau pe
terenul cu resturi vegetale de la planta premergătoare.
Sistemul “no – tillage” elaborat de Phillips şi Young (SUA), în anul
1960 la cultura porumbului, nu este un mod de pregătire a terenului, ci un
sistem în care orice intervenţie (fertilizare, erbicidare etc.) se execută
conform prescripţiilor. În SUA şi Canada se seamănă direct 52% din
89
suprafaţa arabilă, în America Latină 44%, în Australia 2%, iar în Europa, Asia
şi Africa circa 2%.
Maşinile de semănat direct trebuie să fie astfel construite încât să
poată lucra, atât pe soluri uscate, cât şi pe soluri umede, în condiţiile
existenţei unor cantităţi mari de resturi vegetale. Organele de lucru ale
maşinilor de semănat direct execută următoarele operaţii:
- mărunţirea resturilor vegetale în zona rândului;
- curăţirea rândului de resturile vegetale;
- deschiderea fantei (rigolei) unde urmează să fie depuse seminţele;
- presarea uşoară a seminţelor, acoperirea cu sol şi tasarea rândului
pentru fixarea seminţelor (figura 11.3. şi 11.4.).
Deoarece solul rămâne acoperit cu resturile vegetale ale culturii
anterioare şi prelucrarea se execută doar pe fâşiile de semănat, se asigură
un control adecvat împotriva eroziunii apei şi vântului şi se realizează
economii de forţă de muncă şi de combustibili (Stănilă S. şi colab., 2003).

Figura. 11.3. Alcătuirea

generală a unei maşini de
semănat direct cereale
păioase
1-cadrul maşinii,
2-discuri tăietoare,
3-roată limitatoare,
4-brăzdar deschidere
rigolă,
5-roată de tasare,
6-organe de acoperire,
7-buncăr de seminţe,
8-distribuitor de seminţe,
9-dozator de seminţe,
10-ventilator,11-tuburi de
conducere,

Figura 11.4. Schema tehnologică a unei maşini de semănat direct

plante prăşitoare
1-cadrul maşini; 2-cadrul secţiei; 3- disc mărunţire resturi vegetale; 4-
disc curăţire rând; 5-brăzdar dublu disc; 6-cutie de seminţe; 7- aparat de
distribuţie; 8-roţi reglare adâncime de lucru; 9- roţi tasare rând.

90
 Semănatul direct poate fi utilizat la o gamă largă de culturi, exceptând
cultura cartofului, culturile intensive de legume şi unele culturi speciale. La
trecerea de la tehnologia clasică la tehnologia de semănat direct este
necesară o perioadă de tranziţie de circa 3 – 4 ani. În această perioadă
producţia scade, dar se adaptează solul la noul sistem de lucrare. Din punct
de vedere agrotehnic se îmbunătăţeşte structura solului, sporeşte conţinutul
de humus datorită mineralizării reduse, creşte porozitatea şi cantitatea de
apă disponibilă pentru plante.
În tehnologia no-till solul este afânat pe fâşii de dimensiunea a  b
rezultând un volum de sol dislocat cu mult mai mic ( 5% din volumul dislocat
de plugul cu cormană) comparativ cu lucrarea solului în sistem clasic care
prelucrează solul pe o fâşie de dimensiunile a1 b1 ( fig.11.5).

Figura 11.5. Comparaţie între volumul de sol dislocat în tehnologia

clasică faţă de tehnologia de semănat direct

Semănatul direct devine pe zi ce trece un termen tot mai des acceptat

şi în România. Dacă până acum câţiva ani maşinile de semănat direct
trebuiau să fie importate, astăzi sunt fabricate şi la noi în ţară.
Pentru realizarea corectă a semănatului direct, după alegerea
terenului şi a maşinii de semănat, cercetătorii din domeniu (Guş P.,
Lăzureanu A., ş. a., 1998) precizează că este necesar să fie îndeplinite şi
următoarele cerinţe:
- să fie elaborată o rotaţie adecvată a culturilor pentru a nu avea
plante rezultate din seminţele rămase pe sol în timpul recoltării plantei
precedente, precum şi dezavantaje produse de efectul remanent al
erbicidelor utilizate la cultura precedentă;
- să se asigure o cantitate suficientă de resturi vegetale la suprafaţa
solului care constituie baza pentru activitatea biologică din sol şi reduce
evaporarea apei;
- combaterea buruienilor se deosebeşte de tehnologiile clasice prin
utilizarea altor tipuri de erbicide, dar nu în cantităţi mai mari.
Trebuie reţinut că semănatul direct este un alt sistem de lucru, nu un
alt sistem de semănat, fapt demonstrat şi prin menţinerea gradului de
îmburuienare în limite acceptabile. Eşecul multor încercări de aplicare a
semănatului direct are ca principală cauză controlul necorespunzător al
buruienilor.
Cercetările efectuate de-a lungul ultimilor ani (Guş P., Roş V., Stănilă
S., 2003) au demonstrat că metodele pentru combaterea eficientă a

91
buruienilor în cadrul sistemului de semănat direct trebuie să se bazeze pe un
program complex de folosire a erbicidelor, combinat în acelaşi timp şi cu
metode agrotehnice şi preventive specifice fiecărei culturi, în relaţie cu
structura de buruieni şi biologia acestora.
Sistemul “no-tillage” este diferit de tehnologiile clasice de semănat şi
pentru a avea succes trebuie însuşite toate aspectele cu privire la noua
tehnologie de semănat.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Sistemul cu lucrări minime presupune executarea lucrării de bază
fără întoarcerea brazdei, păstrarea resturilor vegetale în proporţie de
15 – 30% la suprafaţa solului (îndeplinind rolul de mulci) sau
încorporarea superficială a acestora.
 Sistemul cu benzi înguste constă în prelucrarea solului sub formă de
fâşii cu lăţimea de 15–20 cm, concomitent fiind efectuat şi semănatul.
 Sistemul de lucrări cu biloane a fost elaborat de cercetătorii de la
Universitatea Statului Yowa (S.U.A.) şi a fost aplicat la culturile de
plante prăşitoare (porumb, soia etc.). Acest sistem este preferat pe
terenurile în pantă şi pe solurile reci cu drenaj intern defectuos.
 Semănatul direct înseamnă aşezarea seminţei în solul nelucrat, adică
renunţarea la orice fel de lucrare a solului. Singura “prelucrare“ este o
fantă creată de brăzdarele maşinii de semănat în care sunt introduse
seminţele şi îngrăşămintele. În acest sistem semănatul se face direct
în mirişte sau pe terenul cu resturi vegetale de la planta.

Întrebări de autoevaluare :

1. Ce reprezintă sistemele neconvenţionale de lucrări ale solului?

2. Ce presupune sistemul de lucrări minime?
3.Ce presupune sistemul fără lucrări sau semănatul direct ?
4.Care sunt avantajele sistemelor neconvenţionale de lucrări ale
solului?

92
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12

ASOLAMENTELE

Cuvinte cheie: rotaţia culturilor, elementele asolamentului, criterii de

întocmire, grupe de culturi

Rezumat
Asolamentul reprezintă împărţirea terenului în sole în care plantele de
cultură se succed în spaţiu şi în timp într-o ordine bine stabilită şi pe care se
aplică în complex sisteme raţionale de lucrare a solului, de fertilizare şi de
erbicidare în vederea creşterii fertilităţii solului, a sporirii cantitative şi
calitative a producţiilor agricole.
Asolamentul reprezintă una dintre cele mai importante măsuri
agrotehnice de menţinere şi sporire a fertilităţii solului, de combatere a
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, de obţinere de producţii mari şi de calitate
superioară şi cu cheltuieli minime. În acelaşi timp este măsura principală de
planificare şi organizare a activităţii fermelor agricole, iar în ultimul timp a
sporit considerabil importanţa sa ecologică.
Pentru întocmirea unui asolament este necesar să se cunoască şi să
se ţină seama de particularităţile agrobiologice ale fiecărei culturi în vederea
stabilirii celei mai bune plante premergătoare pentru toate celelalte plante
prevăzute în planul de cultură O condiţie esenţială o constituie şi gruparea
culturilor cu cerinţe agrobiologice asemănătoare.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

12.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Asolamentul reprezintă una dintre cele mai importante măsuri

agrotehnice de menţinere şi sporire a fertilităţii solului, de combatere a
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, de obţinere de producţii mari şi de calitate
superioară şi cu cheltuieli minime. În acelaşi timp este măsura principală de
planificare şi organizare a activităţii fermelor agricole, iar în ultimul timp a
sporit considerabil importanţa sa ecologică. Asolamentul este măsura
agrotehnică cu rentabilitate maximă, ce nu necesită nici o cheltuială
suplimentară cu excepţia dăruirii şi priceperii celor care participă la procesul
de producţie. Asolamentul reprezintă împărţirea terenului în sole în care
plantele de cultură se succed în spaţiu şi în timp într-o ordine bine stabilită şi
pe care se aplică în complex sisteme raţionale de lucrare a solului, de
fertilizare şi de erbicidare în vederea creşterii fertilităţii solului, a sporirii
cantitative şi calitative a producţiilor agricole.

93
 12.2. EVOLUŢIA ASOLAMENTELOR

Din cele mai vechi timpuri s-a constatat că producţia unei plante scade
dacă în anul următor ea este cultivată pe aceeaşi suprafaţă de teren ca şi în
anul precedent şi, dimpotrivă, producţiile sunt mai mari şi mai sigure dacă de
la un an la altul aceeaşi plantă se cultivă pe alte suprafeţe de teren.
Cunoştinţele despre asolament au evoluat şi s-au completat mult odată cu
dezvoltarea ştiinţei şi practicii agricole.
Evoluţia asolamentelor a fost determinată de sporirea populaţiei şi a
necesităţilor de produse agricole pentru hrană, precum şi a faptului că
posibilităţile de luare în cultură a unor noi suprafeţe de teren erau limitate.
Agricultorii reveneau pe terenurile părăsite anterior, epuizate în urma folosirii,
dar a căror fertilitate se refăcea pe cale naturală sub influenţa vegetaţiei
spontane. Acest mod de folosinţă a pământului este cunoscut în literatura de
specialitate sub denumirea de "sistem de agricultură cu pârloagă". Sporirea
numărului de specii de plante de cultură şi a suprafeţelor cultivate, cererea
tot mai mare de produse agricole pentru populaţia în creştere, dezvoltarea
forţelor de producţie etc., au determinat ca perioada de timp în care terenul
se lasă pârloagă să se reducă treptat, până când s-a ajuns la un an. Terenul
necultivat timp de un an a primit denumirea de "ogor" şi era lăsat să-şi refacă
fertilitatea. În acest fel a apărut succesiunea culturilor de 2 ani: ogor-plantă
cultivată, deci era cultivată doar jumătate din suprafaţă (50 %).Ulterior,
câmpul era împărţit în 3 sole, din care se cultivau două, în cadrul rotaţiei
ogor-plantă cultivată-plantă cultivată. În acest sistem de agricultură cu ogor,
din orânduirea feudală, suprafaţa necultivată scădea de la 50 % la 33%.
Mai târziu, sistemul de agricultură cu ogor necultivat nu a mai
satisfăcut cerinţele de produse alimentare în cantităţi tot mai mari,
determinate de explozia demografică. De aceea suprafeţele cu ogor au fost
mereu diminuate. Aceste ogoare necultivate, dar şi nelucrate, serveau ca loc
pentru păşunarea animalelor. Pentru a compensa deficitul de furaje
determinat de desfiinţarea ogoarelor, s-au introdus trifoiul şi unele plante
prăşitoare în locul ogorului. În acest fel s-au pus bazele agrotehnice ale
"sistemului de agricultură altern", care a condus la sporirea producţiei de
cereale în Europa de Vest, asigurând totodată şi un furaj de calitate
superioară.Acest sistem de agricultură fără ogor s-a răspândit şi în ţara
noastră, îndeosebi în Transilvania în zonele mai umede şi mai răcoroase.
Asolamentul practicat era următorul: 1. cereale de primăvară cu trifoi (cultură
ascunsă); 2. trifoi; 3. cereale păioase de toamnă; 4. prăşitore (porumb, cartof,
sfecla pentru zahăr). Pentru creşterea producţiilor agricole şi a fertilităţii
solului este necesar să se aplice îngrăşăminte organice la plantele
prăşitoare, să se introducă leguminoase în asolamente de 5-6 ani, să se
construiască maşini agricole performante, să se extindă irigaţiile şi să se
folosească pesticide şi îngrăşăminte chimice.
Cercetările efectuate în domeniul asolamentelor cât şi practica, au
evidenţiat actualitatea respectării unei anumite succesiuni şi rotaţii a culturilor
în condiţiile unei agriculturi intensive, care să asigure ridicarea necontenită şi
economică, în acelaşi timp, a nivelului producţiilor, precum şi conservarea
fertilităţii solului.

94
 12.3. NOŢIUNI DESPRE ASOLAMENT

În activitatea de organizare şi proiectare a asolamentului este

necesar să cunoaştem următoarele noţiuni: sola, parcela, cultura principală,
cultura premergătoare, cultura postmergătoare, cultura succesivă, cultura
intercalată, cultura în amestec, cultura ascunsă, cultura amelioratoare,
cultura repetată, planul de cultură, structura culturilor, succesiunea culturilor,
rotaţia culturilor şi monocultura.
Sola (tarlaua) este suprafaţa de teren din cadrul asolamentului care
se cultivă cu una sau mai multe plante cu însuşiri biologice şi tehnologice
asemănătoare. Suprafaţa unei sole poate varia în funcţie de tipul de
exploataţie (culturi de câmp sau horticole), mărimea fermei, relieful etc. Într-o
fermă agricolă numărul solelor trebuie să fie de cel puţin 5.
Parcela este o subdiviziune a solei pe care se cultivă o singură
specie de plante. În cazul terenurilor plane PARCELA=SOLA, iar în cazul
terenurilor frământate, mai multe parcele la un loc formează o solă.
Cultura principală, este cultura care se însămânţează pe terenul
unei sole, la epoca optimă, după tehnologia obişnuită şi de la care se obţine
producţia cea mai mare.
Cultura premergătoare reprezintă planta care s-a cultivat în anul
precedent pe o anumită solă.
Cultura postmergătoare reprezintă planta care urmează după
cultura principală (în anul următor).
Cultura succesivă (dublă sau secundară) se însămânţează în
acelaşi an, după recoltarea culturii principale care eliberează terenul vara, în
scopul obţinerii de pe acelaşi teren în acelaşi an a unei producţii
suplimentare.
Cultura intercalată reprezintă cultura unei specii de plante intercalat
printre sau pe rândurile altei plante care constituie cultura principală. Fiecare
plantă se recoltează şi se valorifică separat.
Cultura în amestec constă în cultivarea a două sau mai multe plante
în amestec şi valorificarea lor se face împreună. Se obişnuieşte pentru
producerea de nutreţ.
Cultura ascunsă (protejată) este specia de plante care vegetează o
perioadă alături de cultura principală şi care îşi continuă vegetaţia şi în anul
următor.
Cultura amelioratoare este o specie de leguminoase anuale sau
perene care îmbogăţeşte solul în azot fixat pe cale biologică, prin intermediul
bacteriilor simbiotice.
Cultura repetată reprezintă cultivarea, pe aceeaşi solă, a unei
plante timp de 2-3 ani (rar 4) consecutiv. Este admisă numai pentru plantele
care se autosuportă.
Planul de cultură reprezintă enumerarea culturilor, cu indicarea
suprafeţelor şi a producţiilor planificate.
Structura culturilor cuprinde plantele sau grupele de plante
cultivate, cu indicarea procentului pe care îl deţin din suprafaţa unui
asolament.
Succesiunea culturilor reprezintă ordinea culturilor într-o anumită
solă a asolamentului.

95
 Rotaţia culturilor indică numărul de ani necesari ca una şi aceeaşi
plantă să treacă prin toate solele asolamentului (Pintilie C, Sin Gh., 1974).
Monocultura este o practică opusă rotaţiei culturilor. Ea înseamnă
cultivarea unei singure plante, mai mulţi ani pe acelaşi teren şi anume cel
puţin atâţia câţi ani durează rotaţiile în zona respectivă (de exemplu 4-6 ani).
Monocultura are numeroase şi mari dezavantaje în comparaţie cu rotaţia
culturilor. Efectul cel mai nefavorabil este oboseala solului, care de altfel
este un efect global al celorlalte.

12.4. CRITERIILE CARE STAU LA BAZA ÎNTOCMIRII

ASOLAMENTELOR

Pentru a întocmi în mod corect un asolament, se au în vedere

următoarele criterii:
a) Criteriile de ordin natural se referă la condiţiile concrete de
relief, sol, expoziţia terenului, adâncimea şi gradul de mineralizare a apei
freatice, climă etc.
b) Condiţiile economico-organizatorice se referă la piaţa de
desfacere a produselor, la preţurile de valorificare, la folosirea cât mai
raţională a forţei de muncă mecanică şi manuală, la posibilităţile de
înmagazinare şi păstrare.
c) Criterii agrobiologice se referă la gruparea culturilor în funcţie de
cerinţele agrobiologice asemănătoare. Se deosebesc următoarele grupe de
plante de cultură: cereale păioase de toamnă, cereale păioase de primăvară,
prăşitoare, leguminoasele anuale, leguminoase perene, plante tehnice,
plante furajere anuale, plante medicinale şi aromatice şi plante legumicole .
d) Perioada de timp dintre două culturi care se succed. Durata
de vegetaţie a plantelor este diferită şi acest fapt trebuie avut în vedere la
stabilirea rotaţiei culturilor.
e) Consumul în substanţe de nutriţie. Fiecare plantă foloseşte din
sol substanţele nutritive necesare în cantităţi şi proporţii diferite. De exemplu,
cerealele folosesc mai mult azot şi fosfor. Porumbul consumă şi mult potasiu.
Sfecla, cartoful, floarea-soarelui ş.a. consumă mult potasiu şi ca urmare se
recomandă să alterneze cu cerealele păioase care consumă mai puţin
potasiu.
Plantele leguminoase lasă în sol cantităţi mari de azot, fixat din aerul
atmosferic în urma simbiozei cu bacteriile din genul Rhizobium.
Plantele se diferenţiază între ele şi prin adâncimea la care îşi
transmit rădăcinile în sol şi prin straturile de sol din care îşi procură
substanţele nutritive (Lăzureanu A., 1997).
f) Consumul de apă. Acesta este diferit. Sunt plante care au un
consum specific mai mare şi epuizează rezervele de apă din sol. După o
plantă care are un consum mare de apă sau după recoltarea ei, solul rămâne
uscat şi se recomandă să se cultive plante cu un consum mai mic de apă sau
să urmeze după un interval de timp mai îndelungat pentru ca rezervele de
apă din sol să se refacă.
g) Influenţa asupra însuşirilor fizice ale solului. Plantele de
cultură prin sistemul radicular, cantitatea de resturi vegetale lăsate în sol,
măsurile agrofitotehnice specifice, influenţează diferit şi asupra însuşirilor
fizice ale solului. Se influenţează structura, densitatea aparentă, porozitatea.
96
 h) Combaterea buruienilor. Asolamentul reprezintă una din
principalele măsuri agrotehnice de combatere a buruienilor. Fiecare cultură
este însoţită de un spectru caracteristic de buruieni. În monocultură sau
cultură repetată, buruienile se înmulţesc exagerat.
Pentru combaterea buruienilor parazite sau semiparazite, rotaţia
culturilor reprezintă aproape singura posibilitate.
i) Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Majoritatea bolilor şi
dăunătorilor s-au adaptat să trăiască pe anumite specii de plante şi de regulă
se înmulţesc prin resturile vegetale ce rămân pe sol după recoltarea culturilor
sau efectiv prin solul infectat.
În unele situaţii este necesar ca revenirea unei plante de cultură pe
aceeaşi suprafaţă de teren să se facă după o pauză de 4-5 ani. Câteva
exemple de agenţi patogeni şi dăunători combătuţi prin rotaţia culturilor:
mana (Plasmopara helianthi), şi putregaiul cenuşiu (Sclerotinia sclerotiorum)
la floarea-soarelui; nematodul (Heterodera schacti) şi cercosporioza
(Cercosporella beticola) la sfecla de zahăr; nematodul (Heterodera
rostochinensis) şi virusul (Solanum virus) la cartof; cercosporioza
(Cercosporella herpotrichoides) şi făinarea (Erysphe graminis) la cultura de
grâu; răţişoara (Tanymecus dilaticollis) la porumb.
j) Protecţia împotriva eroziunii. Cea mai bună protecţie o asigură
ierburile perene, urmate de cerealele păioase şi leguminoase anuale.
Plantele prăşitoare sunt rele protectoare. Toate acestea sunt, de asemenea,
criterii de stabilire a structurii culturilor şi a rotaţiei acestora la asolamentele
de pe terenurile în pantă.
k) Cantitatea şi calitatea materiei organice ce rămâne în sol.
După recoltarea culturilor rămân în sol cantităţi diferite de resturi vegetale,
astfel: după cultura de grâu între 2500 şi 4100 kg/ha (rădăcini şi mirişte) cu
un raport C/N de 20:1 (carbon fără lignină); după porumb între 3500 şi 4900
kg/ha (rădăcini şi porumbişte) cu un raport C/N de 18:1; după o cultură de
lucernă cu o vechime mai mare de 3 ani, peste 10 t/ha materie organică
(rădăcini, colete şi frunze) cu un raport C/N de 10/1; după mazăre între 1500
şi 2000 kg/ha cu un raport C/N de 9/1 (Ciontu C., 2001).
În stabilirea alternanţei culturilor trebuie avut în vedere o repartizare
uniformă pe durata rotaţiei a cantităţii şi calităţii resturilor vegetale ce sunt
încorporate în sol.
l) Suportabilitatea reprezintă capacitatea plantelor de a putea reveni
pe aceeaşi suprafaţă de teren sau de a putea fi cultivate după alte culturi fără
a avea influenţe negative asupra cantităţii şi calităţii producţiei.

12.5. ALCĂTUIREA GRUPELOR DE CULTURI

La întocmirea asolamentelor o condiţie esenţială o constituie gruparea

culturilor după cerinţele agrobiologice asemănătoare. Această grupare a
culturilor este necesară pentru organizarea corespunzătoare a
asolamentului.
Gruparea culturilor se face astfel:
1.Cerealele păioase de toamnă: grâu de toamnă, orz de toamnă,
orzoaică de toamnă, secară, triticale. Această grupă de plante cere
premergătoare timpurii şi dau cele mai bune rezultate după leguminoase

97
anuale şi perene(trifoi şi lucernă), rapiţă, prăşitoare. Cerealele păioase de
toamnă eliberează terenul devreme iar prin respectarea unor tehnologii
corespunzătoare contribuie la reducerea îmburuienării, atacului de boli şi
dăunători.
2.Cerealele păioase de primăvară: grâul de primăvară, orzoaica de
primăvară, ovăzul de primăvară. Cerealele păioase de primăvară se cultivă
în general după prăşitoare. Reuşesc destul de bine şi după cerealele de
toamnă. Nu alternează între ele. Sunt mai uşor înăbuşite de buruieni
comparativ cu cerealele păioase de toamnă.
3.Prăşitoarele: porumbul, floarea soarelui, sfecla de zahăr, cartoful,
tutunul, sorgul, inul de sămânţă, cânepa de sămânţă.
Se cultivă după leguminoase perene, cereale păioase, in etc. Unele
dintre prăşitoare pot să se cultive după alte prăşitoare sau după ele însăşi.
Aceste culturi preferă arături adânci şi reacţionează favorabil la aplicarea
îngrăşămintelor organice (cu excepţia inului). Combaterea buruienilor este
mai dificilă, de asemenea combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Un rol important revine praşilelor mecanice şi manuale care prin
efectul lor joacă un rol important în combaterea buruienilor.
4. Plantele tehnice: inul de fuior, cânepa de fuior.
Sunt plante cu cerinţe ridicate faţă de azot şi potasiu. Cânepa de fuior
se cultivă după trifoi, lucernă, cartof, sfeclă de zahăr, leguminoase anuale
(mazăre, fasole, soia). Nu se seamănă după floarea soarelui şi tutun, grâu
sau borceag. Cânepa se autosuportă mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren.
Inul de fuior este pretenţios la planta premergătoare. Cele mai bune
premergătoare sunt: grâul de toamnă, leguminoasele anuale (mazărea),
borceagul. Nu se vor folosi ca premergătoare şi nici postmergătoare cânepa
şi rapiţa.
5.Leguminoasele anuale: mazărea, fasolea, soia, lintea, bobul,
năutul, măzărichea, latirul, fasoliţa. Au un rol ameliorator fiindcă îmbogăţesc
solul în azot. Se cultivă după cereale păioase şi după prăşitoare. Sunt foarte
bune premergătoare pentru cerealele de toamnă şi mai ales pentru grâul de
toamnă. Ele eliberează terenul devreme şi deci acesta poate fi pregătit în
condiţii bune pentru semănăturile de toamnă.
În funcţie de durata de vegetaţie leguminoasele se împart în foarte
bune premergătoare, în care intră leguminoasele timpurii: mazărea şi lintea,
bune premergătoare: fasolea, soia etc.În rotaţie leguminoasele anuale
trebuie plasate înaintea culturilor mari consumatoare de azot (cerealele de
toamnă). Prin sistemul radicular mai adânc decât al cerealelor,
leguminoasele valorifică straturile de sol mai profunde.
6.Plante legumicole (grupe): rădăcinoase, solanaceae, cucurbitacee,
verdeţuri, condimentare, bulboase, vărzoase, legume perene, legume pentru
păstăi, boabe verzi şi capsule, tuberculifere.
Legumele, ca de altfel şi celelalte plante de cultură, folosesc cantităţi
mai mari de azot, fosfor, potasiu, calciu, sulf şi magneziu, iar dintre
microelemente: borul, cuprul, manganul, fierul, zincul şi molibdenul.
Solul ca principala sursă pentru nutriţia minerală a plantelor,
influenţează puternic acest proces, prin însuşirile sale fizico-chimice şi
biologice prin potenţialul său de fertilitate.

98
 Irigarea constituie principala măsură de îmbunătăţire a regimului de
apă şi are efecte multiple: sporeşte producţia, îmbunătăţeşte calitatea
comercială şi precocitatea recoltei.
7.Leguminoasele perene: lucerna, trifoiul, ghizdeiul, sparceta. Se
cultivă după prăşitoare, cereale păioase, rapiţă. Când se seamănă în
amestec cu graminee perene se poate cultiva acest amestec după aceleaşi
plante ca şi leguminoasele perene. Sunt culturile cu cea mai bună influenţă
asupra refacerii structurii solului.
8.Plantele furajere anuale: porumbul pentru masă verde, porumbul
pentru siloz, borceagul de toamnă, borceagul de primăvară, iarba de Sudan.
Cele mai bune premergătoare sunt leguminoasele anuale, cerealele
de toamnă şi plantele furajere anuale ce se recoltează până la începutul lunii
septembrie. Culturile furajere anuale de toamnă sunt foarte bune
premergătoare pentru culturile duble.
9.Plante medicinale şi aromatice: coriandru, muşeţelul, menta,
feniculul, chimionul, levănţica, macul, muştarul negru, degeţelul, reventul etc.
Necesită terenuri fertile şi curate de buruieni. Nu trebuie să se succedă unele
după altele speciile care au boli şi dăunători comuni, precum nici specii din
aceeaşi familie botanică. Deoarece acestea sunt folosite în scopuri
medicinale terenurile pe care se cultivă trebuie atent alese sub aspectul lipsei
rezidiilor de pesticide.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Asolamentul reprezintă împărţirea terenului în sole în care plantele de
cultură se succed în spaţiu şi în timp într-o ordine bine stabilită şi pe
care se aplică în complex sisteme raţionale de lucrare a solului, de
fertilizare şi de erbicidare în vederea creşterii fertilităţii solului, a
sporirii cantitative şi calitative a producţiilor agricole.
 În activitatea de organizare şi proiectare a asolamentului este necesar
să cunoaştem următoarele noţiuni: sola, parcela, cultura principală,
cultura premergătoare, cultura postmergătoare, cultura succesivă,
cultura intercalată, cultura în amestec, cultura ascunsă, cultura
amelioratoare, cultura repetată, planul de cultură, structura culturilor,
succesiunea culturilor, rotaţia culturilor şi monocultura.
 Pentru a întocmi în mod corect un asolament se au în vedere
următoarele criterii: a-criteriile de ordin natural; b-condiţiile economico-
organizatorice; c-criterii agrobiologice; d-perioada de timp dintre două
culturi care se succed; e-consumul în substanţe de nutriţie; f-consumul
de apă; g-influenţa asupra însuşirilor fizice ale solului; h-combaterea
buruienilor; i-combaterea bolilor şi dăunătorilor; j-protecţia împotriva
eroziunii solului; k-cantitatea şi calitatea materiei organice ce rămâne
în sol; l-suportabilitatea.
 Când se întocmeşte un asolament, este necesar să se cunoască şi să
se ţină seama de particularităţile agrobiologice ale fiecărei culturi în
vederea stabilirii celei mai bune plante premergătoare pentru toate
celelalte plante prevăzute în planul de cultură.
 La întocmirea asolamentelor o condiţie esenţială o constituie gruparea
culturilor după cerinţele agrobiologice asemănătoare. Grupele de
culturi sunt următoarele: cerealele păioase de toamnă; cerealele
99
 păioase de primăvară; prăşitoarele; plantele tehnice; leguminoasele
anuale, plante legumicole; leguminoasele perene; plantele furajere
anuale; plante medicinale şi aromatice.

Întrebări de autoevaluare :

1. Definiţi asolamentul.
2. Care sunt obiectivele asolamentelor?
3. Care sunt elementele unui asolament?
4. Care sunt criteriile care stau la baza întocmirii unui asolament?
5. Care sunt grupele de culturi din cadrul asolamentului?

100
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13

CLASIFICAREA ŞI EFECTELE ASOLAMENTELOR

Cuvinte cheie: asolament, clasificarea asolamentelor, producţie,

buruieni, boli, dăunători

Rezumat
Clasificarea asolamentelor se face după numărul de sole sau de ani,
precum şi după scopul urmărit. După numărul de sole sau de ani
asolamentele se pot grupa în asolamente de scurtă şi de lungă durată. După
scopul urmărit se disting: asolamentele de câmp, asolamentele legumicole,
asolamentele furajere, asolamentele mixte, asolamentele cu solă săritoare şi
asolamentele speciale.
Asolamentul este cea mai eficace şi eficientă metodă de luptă
susţinută împotriva buruienilor, bolilor şi dăunătorilor plantelor agricole.
Acesta are şi o importanţă deosebită din punct de vedere ecologic,
contribuind la reducerea substanţelor chimice folosite în agricultură, care în
marea lor majoritate sunt poluante.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

13.1. CLASIFICAREA ASOLAMENTELOR DUPĂ NUMĂRUL DE

PARCELE SAU DE ANI

După acest criteriu asolamentele se pot grupa în asolamente de

scurtă şi de lungă durată:
a) Asolamentele de scurtă durată, sunt cele de 2, 3, sau 4 ani.
Asolamentul de doi ani, este cunoscut şi sub denumirea de asolament
bienal. Dintre asolamentele bienale, cel mai des folosit este asolamentul
grâu-porumb sau porumb-grâu. Asolamentul de trei ani este cunoscut şi sub
denumirea de asolament trienal. Asolamentul de trei ani oferă posibilităţi
sporite de elaborare a unor rotaţii raţionale şi de introducere a unui număr
mai mare de plante în asolament.
Asolamentul trienal cel mai folosit este: 1.leguminoase, 2.cereale
păioase, 3.prăşitoare.
Asolamentul de patru ani, denumit şi cvadrienal, asigură condiţii
favorabile pentru plantele cultivate. În cadrul acestui asolament o solă este
ocupată de o leguminoasă, iar celelalte trei sole sunt ocupate de alte specii
de plante, între care nu se numără şi plante ce nu se autosuportă la un
număr mai mic de ani.
Asolamentul tipic de patru ani este următorul: 1.leguminoase,
2.cereale păioase, 3.plante tehnice, 4.porumb.

101
 b) Asolamentele de lungă durată asigură condiţii favorabile unui
număr mare de plante şi înlesnesc combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Asolamentele de lungă durată se numesc şi plurienale.
Asolamentele de lungă durată prezintă şi unele dezavantaje,
necesitând un număr mai mare de culturi, care se introduc uneori anevoios şi
modifică combinaţia unor sole.
Asolament de cinci ani: 1.leguminoase + plante furajere, 2.cereale de
toamnă, 3.porumb + plante tehnice, 4.cereale de toamnă, 5.porumb + plante
tehnice.
Asolament de şase ani: 1.leguminoase, 2.cereale de toamnă, 3.porumb,
floarea soarelui, sfeclă , 4.cereale de toamnă, 5.porumb, 6.porumb.

13.2. CLASIFICAREA ASOLAMENTELOR DUPĂ SCOPUL

URMĂRIT

După scopul urmărit se disting: asolamentele de câmp, asolamentele

legumicole, asolamentele furajere, asolamentele mixte, asolamentele cu solă
săritoare şi asolamentele speciale.

13.2.1. Asolamente de câmp

Asolamentele de câmp sau agricole sunt cele în care predomină plante

din cultura mare. În funcţie de ponderea diferitelor plante sau grupe de
plante, pot fi: asolamente cu cereale şi prăşitoare; asolamente cu cereale,
prăşitoare şi leguminoase pentru boabe; asolamente cu cereale, prăşitoare,
leguminoase anuale, plante tehnice; asolamente cu cereale, prăşitoare,
leguminoase perene. Având în vedere condiţiile de favorabilitate care se
întâlnesc pe teritoriul ţării noastre, cerinţele economiei naţionale şi tradiţia
fiecărei zone agricole, asolamentele de câmp ocupă cele mai mari suprafeţe,
iar în cadrul lor ponderea cea mai mare o au: grâul de toamnă, porumbul,
orzul de toamnă, floarea soarelui, sfecla de zahăr, cartoful, soia etc.
Exemple de rotaţii pentru asolamentele de câmp:
 Rotaţie de 2 ani:1.Grâu de toamnă, 2.Porumb boabe.
 Rotaţie de 3 ani:1.Mazăre, 2.Grâu de toamnă, 3.Porumb boabe.
 Rotaţie de 4 ani: 1.Soia + fasole, 2.Grâu de toamnă, 3.Porumb + in
fibră, 4.Sfeclă de zahăr + cartof.
 Rotaţie de 5 ani: 1.Mazăre + soia, 2.Grâu de toamnă + secară,
3.Porumb boabe, 4.In fibră, 5.Sfeclă de zahăr + cartof .
 Rotaţie de 6 ani: 1.Mazăre + fasole + soia, 2.Grâu de toamnă,
3.Porumb boabe, 4.Orz de toamnă, 5.In fibră, 6.Cartof + sfeclă de
zahăr.

13.2.2.Asolamente legumicole

Asolamentele legumicole sunt asolamente care cuprind plante

legumicole. Sunt în mod obişnuit asolamente irigate, fiind amplasate în
apropierea unei surse de apă.
Având în vedere necesarul mare de forţă de muncă, pentru
asolamentele legumicole, producţia mare la unitatea de suprafaţă şi
102
perisabilitatea mare a acesteia, se impune amplasarea acestor asolamente
aproape de centrele populate, pieţe de desfacere şi valorificare a producţiei.
Exemple de rotaţii pentru asolamentele legumicole:
Rotaţie cu plante legumicole de bază: 1.Varză de toamnă, 2.Tomate de
toamnă, 3.Ceapă + usturoi, 4.Morcov +pătrunjel,
Rotaţie cu plante legumicole de bază şi culturi duble: 1.tomate de toamnă,
2.spanac de primăvară (cultura I) + varză de toamnă (cultura a-II-a),
3.ceapă de arpagic(cultura I) + castraveţi de toamnă (cultura a-II-a),
4.morcov + păstârnac + sfeclă roşie, 5.cartof timpuriu (cultura I) + fasole
păstăi (cultura a-II-a).

13.2.3.Asolamente furajere

Asolamentele furajere sunt asolamentele în care predomină plantele de

nutreţ anuale şi perene. Asolamentele furajere se organizează în apropierea
fermelor sau sectoarelor zootehnice şi cuprind 4-6 sole care se cultivă toate
sau aproape toate cu plante furajere.
Asolamentele furajere de fermă cuprind plante care dau producţii mari
şi voluminoase şi deci impun mijloace de transport multe. Aşa sunt plantele
care se cultivă pentru masă verde şi siloz, porumbul, bostănoasele, sfecla
furajeră etc. sau plantele furajere anuale sau perene.
Exemple de rotaţie pentru asolamentele furajere de fermă:
Tipul rotaţiei cu plante furajere anuale:1.borceag cu secară, 2. porumb
siloz, 3.secară masă verde, 4.sfeclă furajeră.
Tipul rotaţiei cu plante furajere perene: 1-3.lucernă, 4.porumb siloz +
sfeclă furajeră, 5.secară masă verde.
Asolamentele furajere de păşuni şi fâneţe se organizează pe terenuri
îndepărtate de fermele de animale. Ele cuprind în special plante care se
folosesc pentru fân sau pentru masă verde ce se valorifică prin păşunat.
Exemple de rotaţie pentru asolamentele furajere de păşuni şi fâneţe:
Tipul rotaţiei cu leguminoase şi graminee furajere perene: 1-3.amestec
de leguminoase şi graminee perene, 4.porumb furajer, 5.iarba de Sudan
6.borceag de primăvară (cultura I) + iarba de Sudan (cultura a-II-a),
7.porumb furajer, 8. iarba de Sudan pentru păşune.

13.2.4.Asolamente mixte

Sunt asolamente care cuprind în măsură aproximativ egală, plante din

grupe diferite. Ele pot cuprinde plante de câmp şi furajere, sau plante de
câmp sau respectiv furajere şi plante legumicole. Asolamentele mixte pot fi
de scurtă durată sau lungă durată.
Exemple de rotaţii pentru asolamente mixte:
Tipul rotaţiei: 1.grâu de toamnă, 2.tomate + ardei, 3.porumb boabe, 4.
borceag de primăvară (cultura I) şi varză (cultura a-II-a), 5.cartof + porumb
pentru siloz. Sau 1.grâu de toamnă + trifoi (cultură ascunsă), 2.trifoi, 3.secară
(cultura I) + castraveţi de toamnă (cultura a-II-a), 4.tomate timpurii, 5.porumb
pentru boabe + cartof.

103
 13.2.5.Asolamente cu solă săritoare

Acestea pe lângă solele care în mod obişnuit compun asolamentul, mai

cuprind încă o solă care nu participă anual în rotaţia stabilită, ci numai după
un anumit interval de ani. Sola care nu participă la rotaţia anuală este
cunoscută sub denumirea de solă săritoare, fiindcă rotaţia sare peste ea.
Culturile cele mai frecvente care ocupă sola săritoare sunt lucerna şi
trifoiul.Introduse în rotaţia plantelor de câmp aceste culturi îndeplinesc un
important rol furajer, dar şi de sporire a fertilităţii solului şi a recoltelor
plantelor din asolament. Numărul de ani după care sola săritoare se
introduce în rotaţia anuală a asolamentului poate fi diferit.
Asolament cu trifoi în cultură pură: 1. trifoi, 2. trifoi, 3.grâu de toamnă,
4. porumb, 5. orzoaică de primăvară.
Asolament cu trifoi în cultură ascunsă:1.grâu de toamnă + trifoi (cultură
ascunsă), 2.trifoi, 3.grâu de toamnă, 4.porumb pentru boabe, 5.cartof +
sfeclă de zahăr.
Asolament cu solă săritoare ocupată cu lucernă:1.lucernă, 2.lucernă,
3.lucernă, 4.porumb pentru boabe, 5.grâu de toamnă, 6.porumb pentru
boabe, 7.cartof + sfeclă pentru zahăr.

13.2.6.Asolamente speciale

În această categorie intră asolamentele care ocupă în general suprafeţe

restrânse, dar care urmăresc un scop bine precizat.
Acestea sunt:
-asolamentele de protecţia solului,
-asolamentele cu îngrăşăminte verzi,
-asolamentele cu plante medicinale,
-asolamentele cu plante melifere,
-asolamentele din orezării,
-asolamentele de pepinieră.
Asolamentele de protecţie a solului se introduc pe terenurile în
pantă în scopul valorificării intensive a acestor terenuri, concomitent cu
stăvilirea procesului de distrugere a solului prin eroziunea apei.
Caracteristic pentru asolamentele de protecţia solului de pe
terenurile în pantă sunt:
-o structură a plantelor determinată de panta terenului, solele au o
lăţime mică şi sunt orientate pe direcţia curbelor de nivel, pentru a alterna pe
distanţe mici plante cu acţiune diferită antierozională şi pentru ca toate
lucrările să se execute pe direcţia curbelor de nivel,
- solele pot cuprinde benzi tampon, având funcţie antierozională.
Structura culturilor pe terenurile în pantă trebuie stabilită într-o rotaţie
corespunzătoare în concordanţă cu sistema de maşini pentru lucrările solului
şi capacitatea tehnologică de asigurare a conservării solului. În funcţie de
capacitatea plantelor de a proteja solul împotriva eroziunii acestea se
clasifică astfel: culturi foarte bune protectoare (grad de acoperire al solului
peste 75%): leguminoasele şi gramineele perene, culturi bune protectoare
(grad de acoperire 50-75 %): cereale păioase, culturi furajere anuale
(borceag, secară masă verde, iarba de Sudan), culturi mijlociu protectoare

104
(grad de acoperire 25-50 %): leguminoase anuale (soia, fasole, mazăre, bob
etc), culturi slab protectoare (grad de acoperire sub 25%): prăşitoare
(porumb, cartof, sfeclă).
Exemplu de asolament de protecţia solului: 1.grâu de toamnă + trifoi (cultură
ascunsă), 2.trifoi, 3.orzoaică + ovăz, 4.porumb + cartof, 5.grâu de primăvară
+ in fibră.
Asolamentele cu îngrăşăminte verzi se introduc mai ales pe
terenurile cu o fertilitate scăzută. Acest tip de asolamente presupune
folosirea unei sole ca solă săritoare cultivată cu o leguminoasă, cu scopul de
refacere, de ameliorare a fertilităţii solei respective.
Asolamentele cu plante medicinale cuprind în totalitate sau în
majoritatea solelor plante medicinale.
Asolamentele cu plante melifere cuprind succesiuni de plante
melifere care asigură un cules neîntrerupt pentru albine, începând din
primăvara până în toamnă. Acest asolament se amplasează în apropierea
fermelor apicole.
Asolamentele din orezării. În vederea realizării unor producţii mari
şi constante, precum şi reducerea numărului de buruieni, boli şi dăunători se
organizează asolamente speciael în cadrul orezăriilor.
Asolamentele de pepinieră se organizează în pepinierele de pomi
şi viţă de vie. Urmăresc producerea unui material de plantare valoros, prin
asigurarea în sol a unor însuşiri favorabile.

13.3. INFLUENŢA ASOLAMENTULUI ASUPRA BURUIENILOR,

BOLILOR, DĂUNĂTORILOR, PRODUCŢIEI ŞI CALITĂŢII ACESTEIA

13.3.1. Influenţa asolamentului asupra buruienilor, bolilor şi

dăunătorilor

Asolamentul este cea mai eficace şi eficientă metodă de luptă

susţinută împotriva buruienilor, bolilor şi dăunătorilor plantelor agricole.
Culturile care se rotesc au capacitate diferită de a înăbuşi buruienile.
Plantele neprăşitoare (cerealele păioase, mazărea, rapiţa, inul etc.)
favorizează îmburuienarea, de aceea ele trebuie să alterneze cu culturi
prăşitoare. Aplicarea erbicidelor este o lucrare pretenţioasă, costisitoare,
care poate polua mediul înconjurător, inclusiv recolta. În plus au apărut unele
buruieni rezistente la anumite erbicide.
În primii ani nu apar diferenţe mari între asolamente în privinţa
gradului de îmburuienare, însă aceste diferenţe se accentuează foarte mult
în timp. Folosirea insecticidelor şi fungicidelor a creat la un moment dat
impresia că rolul asolamentului în prevenirea şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor plantelor agricole s-a diminuat substanţial. Sunt însă unele boli
care trebuie să fie combătute atât prin mijloace chimice, cât şi prin mijloace
agrotehnice. În acest fel se reduce cantitatea de fungicide folosită şi implicit
poluarea mediului. Aceste aspecte sunt valabile şi în cazul dăunătorilor. Ca şi
la buruieni, au apărut unele rase rezistente la boli şi dăunători, de aceea
trebuie mărite dozele şi schimbat sortimentul de insectofungicide.
Paraziţii vegetali şi animali sunt adaptaţi să trăiască pe anumite specii de
plante. Frecvenţa atacului creşte progresiv în cazul monoculturii, deoarece

105
multe boli se transmit de la un an la altul prin resturile vegetale rămase în sol,
iar dăunătorii iernează în sol în diferite stadii de dezvoltare. Alternând anual
diferite culturi cu paraziţi specifici, cu tehnologii de cultură diferite se creează
un dezechilibru în biologia lor (sau chiar li se întrerupe ciclul biologic),
reducându-se astfel gradul lor de atac în perioada următoare.

13.3.2. Influenţa asolamentului asupra recoltei şi a calităţii

acesteia

Asolamentul este considerat ca una dintre cele mai importante măsuri

agrotehnice de menţinere şi sporire a fertilităţii solului, de luptă împotriva
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, de sporire a eficacităţii celorlalte măsuri
pedoameliorative şi agrofitotehnice, de obţinere a unor producţii mari şi de
calitate superioară în condiţii de profitabilitate.
Asolamentul este pivotul central al agriculturii durabile, este o măsură
de bază în planificarea şi organizarea activităţii din exploataţiile agricole. El
are şi o importanţă deosebită din punct de vedere ecologic, contribuind la
reducerea substanţelor chimice folosite în agricultură, care în marea lor
majoritate sunt toxice (poluante). Importanţa asolamentelor este multiplă.
Asolamentele, prin planta premergătoare, prin timpul de revenire pe acelaşi
teren, prin diferenţierea judicioasă a sistemelor de fertilizare, de lucrare a
solului, de aplicare a pesticidelor, creează condiţii favorabile pentru creşterea
şi dezvoltarea plantelor, obţinându-se astfel producţii sporite la fiecare
cultură.
În condiţiile din ţara noastră, deşi monocultura nu este recomandată,
totuşi, mai mult de 30% din suprafaţa cultivată cu grâu se seamănă după
grâu, deoarece terenul se poate pregăti din vară, în sol se acumulează
nitraţi, se pot aplica îngrăşămintele şi se acumulează apă din precipitaţii. În
toate experienţele de durată din Romănia, în monocultură recolta a fost mai
mică decât atunci când grâul a urmat după alte premergătoare potrivite.
Cultura repetată grâu după grâu se admite un singur an, în toamnele
secetoase, când nu se poate realiza o bună pregătire a solului după
premergătoare târzii.
Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare.
Rezultatele din ţara noastră reliefează că cele mai eficiente producţii se
realizează în asolamente de 4-6 ani.
În urma cercetărilor efectuate a reieşit că asolamentele exercită o
influenţă benefică nu numai asupra cantităţii, ci şi asupra calităţii recoltei.
Astfel, se poate obţine mai multă proteină, mai mult ulei sau zahăr, pe
unitatea de suprafaţă, practicând asolamente raţionale.

106
 Concepte şi noţiuni de reţinut
 Asolamentele de scurtă durată sunt cele de 2, 3 sau 4 ani.
 Asolamentele de lungă durată se desfăşoară pe parcursul a cel puţin
5 ani.
 Asolamentele de câmp sau agricole sunt cele în care predomină
plante din cultura mare.
 Asolamentele legumicole sunt asolamente care cuprind plante
legumicole. Sunt în mod obişnuit asolamente irigate, fiind amplasate
în apropierea unei surse de apă.
 Asolamentele furajere sunt asolamentele în care predomină plantele
de nutreţ anuale şi perene. Asolamentele furajere se organizează în
apropierea fermelor zootehnice.
 Asolamentele mixte sunt asolamente care cuprind în măsură
aproximativ egală, plante din grupe diferite.
 Asolamentele cu solă săritoare pe lângă solele care în mod obişnuit
compun asolamentul, mai cuprind încă o solă (cultivată de regulă cu o
plantă perenă) care nu participă anual în rotaţia stabilită, ci numai
după un anumit interval de ani.
 Asolamentele speciale sunt asolamentele care ocupă în general
suprafeţe restrânse, dar care urmăresc un scop bine precizat.
 Culturile care se rotesc au capacitate diferită de a înăbuşi buruienile.
Alternând anual diferite culturi cu paraziţi specifici, cu tehnologii de
cultură diferite se creează un dezechilibru în biologia lor, reducându-
se astfel gradul lor de atac în perioada următoare.
 Asolamentele exercită o influenţă benefică nu doar asupra cantităţii, ci
şi asupra calităţii recoltei.

Întrebări de autoevaluare :

1. Care sunt avantajele asolamentelor de lungă durată?

2. Care sunt criteriile de clasificare a asolamentelor?
3. Ce tipuri de asolamente speciale cunoaşteţi?
4. De ce asolamentul este considerat cea mai eficace metodă
de luptă împotriva buruienilor, bolilor şi dăunătorilor
plantelor agricole?
5. Cum influenţează asolamentul nivelul producţiilor
agricole?
6. Cum influenţează asolamentul calitatea producţiilor
agricole ?

107
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14

NOŢIUNI DE AGROTEHNICĂ DIFERENŢIATĂ

Cuvinte cheie: zone pedoclimatice, eroziunea solului

Rezumat
Pentru scopuri agricole, suprafaţa ţării noastre a fost delimitată în trei
zone pedoclimatice şi anume: zona uscată (de stepă), zona semiumedă (de
silvostepă) şi zona umedă ( forestieră). Fiecare zonă climatică prezintă o
serie de elemente specifice pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de
cultură şi necesită măsuri agrotehnice diferenţiate.
Fenomenul de eroziune a solului afectează aproximativ 2/3 din
suprafaţa ţării noastre, din care peste 50% reprezintă teren arabil. Pagubele
produse agriculturii de către eroziune sunt multiple şi variate. Pentru a se
realiza o bună protecţie împotriva eroziunii solului pe terenurile în pantă se
practică următoarele sisteme de cultură: în fâşii, cu benzi înierbate şi cu
agroterase.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Datorită poziţiei geografice a României şi a munţilor Carpaţi, pe

teritoriul ţării întâlnim o mare varietate de zone climatice, tipuri de soluri şi
asociaţii vegetale.
Fiecare zonă climatică prezintă o serie de elemente specifice pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor de cultură şi necesită măsuri agrotehnice
diferenţiate.
Pentru scopuri agricole, suprafaţa ţării noastre a fost delimitată în trei
zone şi anume: zona uscată (de stepă), zona semiumedă (de silvostepă) şi
zona umedă ( forestieră).
În subcapitolele următoare se vor prezenta sumar particularităţile
măsurilor agrotehnice aplicate în funcţie de zona pedoclimatică.

14.1. PARTICULARITĂŢI AGROTEHNICE ÎN ZONA DE STEPĂ

(SECETOASĂ)
Zona de stepă este prezentă de: o fâşie îngustă de-a lungul Dunării
de la Calafat la Călăraş; sud-estul Bărăganului; sudul Moldovei; Podişul
Dobrogean, cu excepţia zonei muntoase.
Solurile caracteristice zonei sunt cernoziomurile şi kastanoziomurile.
Clima se caracterizează prin temperaturii medii anuale între 10 şi
0
11 C, temperaturi medii ale lunii celei mai calde de peste 22°C şi temperaturi
medii ale lunii celei mai reci de –3…-4°C. Precipitaţiile sunt cuprinse între
400 şi 550 mm anual. În perioada de vegetaţie a culturilor, evapotranspiraţia
potenţială este de 2–3 ori mai mare decât precipitaţiile.
108
 Sortimentul de plante cultivate este reprezentat din: grâu de
toamnă, porumb, ovăz de toamnă, floarea-soarelui, mazăre, sorg, soia, iarbă
de Sudan, in pentru ulei, lucernă şi majoritatea culturilor legumicole.
Principalul factor vegetativ ce limitează producţia este apa. De aceea
producţiile mari şi sigure sunt realizate în condiţii de irigare, unde şi
sortimentul de culturi este mai mare.
Lucrările solului, în afară de alte obiective pe care le urmăresc,
trebuie să asigure înmagazinarea şi păstrarea apei în sol (executarea arăturii
imediat după recoltarea plantei premergătoare, nivelarea din toamnă a
terenului, distrugerea crustei şi combaterea buruienilor). În anii secetoşi,
pentru culturile de toamnă se va apela la sistemul minim de lucrări ale
solului.
Fertilizarea culturilor în zona de stepă este necesară la toate
speciile de plante cultivate, dar, datorită regimului de precipitaţii deficitar şi
deci unei solubilizări mai reduse a îngrăşămintelor chimice şi organice, se
recomandă ca acestea, la neirigat, să se aplice în doze moderate.
Semănatul se face, mai devreme, iar în primăverile secetoase mai
adânc (aproape de limita maximă) pentru a introduce seminţele în solul
umed. Dacă terenul este prea uscat după semănat se recomandă folosirea
tăvălugului neted în agregat cu o grapă uşoară.
În condiţii de neirigat se va avea grijă ca densitatea plantelor să fie
spre limita inferioară recomandată pentru soiul sau hibridul cultivat.

14.2. PARTICULARITĂŢI AGROTEHNICE ÎN ZONA DE

SILVOSTEPĂ (SEMIUMEDĂ)

Zona de silvostepă din ţara noastră se află situată în imediata

apropierea zonei de stepă, ocupând o suprafaţă mai mare astfel: o fâşie în
sudul ţării de la Drobeta Turnu-Severin la Lehliu; Bărăganul; partea de sud şi
est a Moldovei, de-a lungul Prutului; Câmpia de Vest şi Câmpia Transilvaniei.
Solurile reprezentative sunt cernoziomurile, faeoziomurile, soluri
aluviale, pelosoluri, vertosoluri.
Clima se caracterizează prin temperatura medie anuală cuprinsă între
0
9 şi 11 C şi precipitaţii cuprinse între 500 şi 600 mm anual.
Sortimentul de plante cultivate este format din: porumb, grâu, orz,
ovăz, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, mazăre, soia, fasole, lucernă,
majoritatea legumelor, iar în partea mai nordică se cultivă şi cartoful.
Majoritatea măsurilor agrotehnice ale acestei zone se aseamănă mult
cu cele prezentate la zona de stepă.
Lucrările solului urmăresc înmagazinarea şi păstrarea apei în sol.
Irigarea prezintă una din principalele măsuri pentru obţinerea de
producţii mari şi stabile.
Îngrăşămintele chimice şi organice în condiţii de neirigat se aplică în
doze moderate în partea de sud, sud-est şi în doze mai mari în partea nord şi
vest a zonei de silvostepă.
Semănatul se face la începutul perioadei optime şi mai adânc (spre
limita maximă) pentru a introduce sămânţa în umezeală, iar la nevoie se
apelează la lucrarea cu tăvălugul pentru a pune în contact seminţele cu solul.

109
 Pentru fiecare cultură se urmăreşte asigurarea unei densităţi optime a
plantelor la unitatea de suprafaţă, distrugerea crustei şi a buruienilor ce
reprezintă o problemă, mai ales, în prima parte a perioadei de vegetaţie.

14.3. PARTICULARITĂŢI AGROTEHNICE ÎN ZONA FORESTIERĂ

(UMEDĂ)

Zona forestieră ocupă cea mai mare suprafaţă din teritoriul ţării
noastre şi cuprinde trei subzone denumite după vegetaţia lemnoasă
caracteristică: a stejarului, a fagului şi a coniferelor (care se succed pe
măsura creşterii altitudinii de la zona de silvostepă la zona alpină).
Importanţă mai mare pentru agricultură o au: subzona stejarului
(subzona forestieră cu veri calde) şi subzona fagului (subzona forestieră cu
veri reci).
a) Subzona forestieră cu veri calde se caracterizează prin
temperaturi medii cuprinse între 8 şi 110C, mai mari în partea de sud, între 10
şi 110C în Muntenia, Oltenia şi mai mici în Transilvania, Moldova şi Crişana,
între 8 şi 9,5°C. Suma precipitaţiilor anuale variază între 600 şi 700 mm.
Solurile caracteristice sunt: preluvosoluri, eutricambosoluri,
districambosoluri etc.
Sortimentul de plante este format din: grâu, porumb, orz, secară,
sfeclă de zahăr, mazăre, fasole, cartoful, in, floarea-soarelui, soia, rapiţă,
cânepă, lucernă, trifoi, viţă-de-vie, pomi fructiferi, legume, culturi succesive
pentru furaj ş.a.
Lucrările solului se execută diferenţiat în funcţie de climatul regiunii,
tipul de sol, permeabiliatea acestuia, relief, expoziţie etc. Pe solurile brune-
roşcate, în crovuri sau pe terenurile joase apar frecvent băltiri de apă ceea ce
necesită arături mai adânci sau lucrări speciale de eliminare a excesului de
umiditate.
Îngrăşămintele chimice şi organice dau sporuri mari de producţie,
întrucât fertilitatea naturală a acestor soluri este mai scăzută decât în
celelalte zone. Pe solurile umede, cu permeabilitate redusă se recomandă
aplicarea de doze mari de gunoi de grajd, 30–40 t/ha.
Îngrăşămintele minerale sunt bine valorificate atunci când sunt
aplicate împreună în raporturi N:P de 2:1 sau 1,5:1 iar pentru culturile cu
perioada lungă de vegetaţie doza de azot se aplică fracţionat.
Semănatul culturilor să se facă în epoca optimă calendaristic pentru
ca plantele să nu fi afectate de brumele şi gerurile târzii de primăvară sau
timpurii de toamnă (la culturile semănate toamna).
Lucrările de îngrijire urmăresc, în principal, combaterea buruienilor,
care răsar în valuri succesive pe toată perioada de vegetaţie.
b) Subzona forestieră cu veri reci se caracterizează prin
temperaturi medii anuale cuprinse între 7 şi 10°C şi precipitaţii ce depăşesc
700 mm.
Solurile predominante sunt: prepodzolul, podzolul, rendzine etc.
Datorită numeroaselor denivelări ale suprafeţei solului, solele au suprafeţe
mici şi formate din mai multe parcele.
Sortimentul de plante cultivate este reprezentat de: grâu, orz, in
pentru fibre, cartof, sfeclă de zahăr, plante furajere (trifoi, sfeclă furajeră,

110
varză furajeră, borceaguri, porumb pentru masă verde sau siloz etc.) şi
într-o proporţie mai mică porumb pentru boabe, fasole, cânepă, soia ş.a.
Lucrările solului urmăresc pe de o parte, creşterea permeabilităţii
acestuia, iar pe de altă parte, diminuarea fenomenului de eroziune de
suprafaţă.
Pe solurile cu textură argiloasă, luto-argiloasă, impermeabile se
recomandă lucrarea de afânare adâncă a solului în scopul de a sparge
orizontul impermeabil şi de a da posibilitatea ca apa să se infiltreze în
profunzime. O bună permeabilitate a solului se poate realiza prin ataşarea la
plugurile obişnuite a subsolierelor. În unele situaţii sunt necesare lucrări
speciale de eliminare a excesului de umiditate (desecare, drenaj).
Fertilizarea culturilor se recomandă să se facă în doze mari, atât cu
îngrăşăminte organice, cât şi cu îngrăşăminte minerale în raporturi N:P:K de
3:1:1 sau 2,5:1:1, azotul fiind aplicat fracţionat.
În multe situaţii sunt necesare şi amendamente cu calcar pentru a
corecta reacţia acidă a solurilor.
Semănatul culturilor de toamnă se face mai devreme, iar a celor de
primăvară mai târziu comparativ cu subzona precedentă, pentru a se evita
eventualele accidente climatice (brume, îngheţuri ş.a.).

14.4. PARTICULARITĂŢI AGROTEHNICE PE TERENURILE ÎN

PANTĂ

14.4.1.Generalităţi

Fenomenul de eroziune a solului afectează aproximativ 2/3 din

suprafaţa ţării noastre, din care peste 50% reprezintă teren arabil.
Prin eroziune înţelegem procesul prin care particulele de sol de la
suprafaţă sunt desprinse, transportate şi depozitate în alte locuri sub
influenţa apei sau vântului.
Acest proces duce la îndepărtarea orizontului fertil de sol şi chiar la
scoaterea terenului din circuitul agricol.
În acest subcapitol se vor aborda numai probleme ce privesc
eroziunea solului sub influenţa apei.
Eroziunea solului produsă de apă se manifestă prin eroziune de
suprafaţă şi eroziune de adâncime.
Eroziunea de suprafaţă se caracterizează prin spălarea şi subţierea
orizontului fertil de sol în mod uniform pe suprafeţe mai mari. Fenomenul nu
este spectaculos, dar în timp solul îşi pierde fertilitatea, iar producţiile sunt
din ce în ce mai mici.
Eroziunea de adâncime se manifestă prin deplasări masive de sol
mai ales în drumul de scurgere a apei. În felul acesta apar pe suprafaţa
solelor sau parcelelor şanţuri mai mult sau mai puţin adânci, cum sunt:
şiroaie (0–20 cm adâncime), făgaşe (20–80 cm), ogaşe (80–200 cm) şi
ravene (> de 200 cm).

111
 14.4.2. Factorii care influenţează eroziunea solului

Eroziunea solului depinde, pe de o parte de o serie de factori naturali,

iar pe de altă parte, de activitatea omului.
Precipitaţiile reprezintă unul din principalii factori naturali în procesul
de eroziune a solului şi se manifestă prin cantitatea şi intensitatea lor.
Prin lovire, picăturile de apă dislocă şi deplasează particule de la
suprafaţa solului, iar odată cu scurgerea apei, acestea sunt antrenate şi
transportate în aval.
De regulă, cele mai mari eroziuni sunt produse de ploile torenţiale ce
se caracterizează printr-o mare cantitate de precipitaţii ce cad într-un timp
foarte scurt.
Relieful condiţionează eroziunea solului prin: panta, lungimea
versantului, forma versantului şi expoziţia sa.
Panta influenţează direct viteza apei. Cu cât panta este mai mare, cu
atât viteza apei ce se scurge în aval este mai mare şi deci eroziunea este
mai pronunţată.
Lungimea versantului accentuează eroziunea. Cu cât versantul este
mai lung, cu atât acesta acumulează mai multă apă, mărind procesul de
erodare.
Forma versantului poate fi: dreaptă, concavă, convexă sau în trepte.
Pe versanţii a căror formă este dreaptă sau convexă, eroziunea se
manifestă mai puternic în partea de jos, deoarece aici se acumulează o
cantitate mai mare de apă.
Pe versanţii cu forme concave, eroziunea cea mai puternică se
manifestă în partea superioară, aici panta este cea mai mare. Spre baza
versantului, panta are o înclinare mai mică, unde o parte din solul erodat se
depune.
Versanţii în trepte sunt mai puţin afectaţi de eroziune, deoarece
formele cu pantă mică (platformele) micşorează viteza apei, favorizând
infiltrarea ei.
Expoziţia versantului influenţează eroziunea, în special primăvara, la
topirea zăpezilor. Pe versanţii sudici zăpada se topeşte brusc, amplificând
procesul de eroziune.
Solul, prin caracteristicele sale influenţează în mod diferit procesul de
eroziune, astfel: solurile lutoase, permeabile şi cu o bună stabilitate hidrică,
frânează procesul de eroziune, în timp ce solurile argiloase şi nisipoase, cu
un conţinut redus de materie organică şi o stabilitate hidrică redusă, sunt
uşor erodate.
Vegetaţia existentă pe aceste terenuri condiţionează în mare măsură
procesul de eroziune; cu cât vegetaţia este mai bogată, cu atât solul este mai
bine protejat de impactul direct al picăturilor de ploaie şi eroziunea este mai
mică. În plus, sistemul radicular al plantelor, materia organică rămasă pe sol,
determină o mai bună permeabilitate hidrică a solului şi o capacitate mai
mare de reţinere a apei.
Activitatea omului manifestată prin intervenţii nechibzuite poate să
accelereze foarte mult eroziunea solului, cum ar fi: defrişarea neraţională a
pădurilor, desţelenirea pajiştilor naturale, păşunatul excesiv, executarea
lucrărilor solului din deal în vale, cultivarea de plante slab protectoare
împotriva eroziunii solului etc.
112
 14.4.3. Pagubele produse de eroziunea solului

Pagubele produse agriculturii de către eroziune sunt multiple şi

variate. Ele se manifestă atât pe terenurile înclinate prin subţierea stratului
fertil de sol cât şi pe terenurile plane de la poalele versanţilor prin depuneri
ale materialului transportat.
a) Degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului.
b) Ca urmare a spălării materialului fin şi a materiei organice din sol,
în procesul de eroziune, se degradează structura şi textura solului,
se micşorează permeabilitatea şi capacitatea de înmagazinare a
apei în sol, scade conţinutul în elemente nutritive, în special azot şi
fosfor, procesele chimice sunt mai puţine, iar activitatea biologică
din sol este mult încetinită.
c) Accentuează seceta. Pe aceste terenuri apa se pierde rapid prin
scurgere, solul având capacitate redusă de reţinere a acesteia.
d) Favorizarea inundaţiilor. După topirea zăpezilor sau după ploi
torenţiale, terenurile supuse eroziunii alimentează brusc reţeaua
hidrografică, provocând mari pagube prin inundare.
e) Colmatarea culturilor de la poalele versanţilor.
f) Poluarea mediului ambiant prin: acumularea de substanţe chimice
(pesticide, îngrăşăminte) spălate de pe versanţi şi transportate pe
terenurile din aval sau prin prezenţa lor în pânza de apă freatică, în
lacuri şi râuri; distrugerea florei şi faunei de pe terenurile puternic
erodate etc.
g) Diminuarea efectelor unor elemente din tehnologia de cultură cum
ar fi: administrarea îngrăşămintelor, a erbicidelor aplicate la sol ş.a.
h) Scăderea producţiei ca o consecinţă directă a reducerii fertilităţii
solului.
i) Creşterea costurilor de producţie ca urmare a măsurilor luate în
vederea stopării fenomenului de eroziune a solului.

14.4.4. Asolamentele şi sortimentul de plante cultivate

Pe terenurile în pantă se pot organiza asolamente de câmp, mixte şi

speciale.
Alegerea tipului de asolament este în funcţie de panta terenului.
Gh. Budoi (1990), consideră că asolamentele de câmp şi mixte se pot
organiza pe terenurile cu pantă uşoară, până la 12%, iar peste această
valoare se impune introducerea asolamentelor de protecţie.
I. Costache şi colab. (1968), arată că la amplasarea solelor pe
terenurile cu panta mai mare de 5% trebuie avute în vedere următoarele
aspecte:
- obligatoriu latura lungă să fie orientată pe direcţia generală a
curbelor de nivel;
- sola să cuprindă un versant sau o porţiune a acestuia, cât mai
uniformă;
- suprafaţa solelor să fie pe cât posibil egală;
- lăţimea solelor să fie diferenţiată în funcţie de panta terenului (de la 5
la 10% între 400 şi 200 m, iar peste 20%, lăţimea solelor să fie sub 100 m).
113
Lungimea solelor este condiţionată de obicei de bariere naturale (văi, ravene,
râuri etc).
M. Moţul, citat de A. Lăzureanu (1994), grupează plantele de cultură
în funcţie de influenţa pe care o au asupra eroziunii solului, astfel:
 culturi foarte bune protectoare sunt cele care asigură un grad de
acoperire a solului de peste 75%: leguminoasele şi gramineele
perene, începând cu al doilea an de folosinţă;
 culturi bune protectoare sunt cele care asigură un grad de acoperire
de 50–75%: cerealele păioase, leguminoasele şi gramineele perene în
anul I de folosinţă şi culturile furajere anuale (borceag, secară masă
verde, iarbă de Sudan ş.a.);
 culturi mijlociu protectoare sunt cele care asigură un grad de acoperire
de 25–50%: plantele leguminoase anuale ş.a.;
 culturi slab protectoare sunt cele care asigură un grad de acoperire a
solului sub 25%: plante prăşitoare (porumb, floarea-soarelui, sfeclă,
cartof ş.a.).
Cu cât panta terenului este mai mare, cu atât ponderea plantelor
prăşitoare în structura culturilor va fi mai mică; astfel că pe pante mai mari de
20%, culturile slab protectoare să nu ocupe mai mult de 25%.
Protejarea solului depinde în mare măsură de faza de vegetaţie a
culturilor în perioada ploioasă a anului (mai-iunie) şi de posibilitatea ca solul
să fie acoperit cu vegetaţie o perioadă cât mai lungă de timp (sunt
recomandate culturile succesive).

14.4.5. Aplicarea îngrăşămintelor

Pe terenurile în pantă se recomandă aplicarea de îngrăşăminte

organice şi minerale precum şi cultivarea de plante succesive ca
îngrăşăminte verzi. Fertilizarea este cu atât mai necesară cu cât solul este
mai erodat. În mod frecvent, versantul are formă concavă, iar procesul de
eroziune se manifestă mai puternic în partea superioară a acestuia. Aici
solul este mai sărac şi necesită doze mai mari de îngrăşăminte.
Cele mai bune rezultata se obţin prin aplicarea unor doze mari de
gunoi de grajd (30–40 t/ha),sau prin aplicarea combinata a gunoiului de grajd
în doză de 20 t / ha cu doze moderate de azot şi fosfor.
Aplicarea azotului pe terenurile în pantă se recomandă să se facă
fracţionat, în mai multe doze, pentru a nu putea fi spălat uşor şi antrenat de
apa ce se scurge la suprafaţă.

14.4.6. Lucrările solului şi semănatul

Aratul se execută urmărind direcţia curbelor de nivel. Uneori, acest

lucru este foarte dificil, de aceea se admit abateri de 3–5%, dar nu mai mult.
Dacă arătura s-ar executa din deal în vale, apa din precipitaţii sau din
topirea zăpezilor s-ar scurge cu uşurinţă pe şanţurile dintre coamele
brazdelor, făcând la început şiroaie apoi şanţuri din ce în ce mai adânci;
mărind în felul acesta procesul de eroziune a solului.

114
 Până la pante de peste 8–10% se pot folosi aceleaşi pluguri ca şi pe
terenurile plane, dar pe terenurile cu pante mai mari sunt recomandate
plugurile reversibile.
Pe pante mai mari de 14%, brazda se răstoarnă numai spre amonte.
Acest lucru prezintă două avantaje: nu favorizează eroziunea (prin
deplasarea solului în aval); tractoarele au o mai bună stabilitate în timpul
lucrului (roata din amonte lucrează pe fundul brazdei şi în felul acesta se
micşorează înclinarea tractorului faţă de panta terenului).
Arătura executată toamna, pentru culturile de primăvară, rămâne
peste iarnă negrăpată, în scopul de a micşora viteza de scurgere a apei pe
versant.
Lucrările de nivelare a arăturii, precum şi pregătirea patului germinativ
se execută paralel cu direcţia generală a curbelor de nivel sau cu mici abateri
şi se începe de la poalele versantului spre partea superioară a lui.
Ecartamentul tractoarelor se măreşte la maxim, se ataşează roţi duble
sau roţi cu zăbrele pentru a evita pericolul de răsturnare şi a mări aderenţa
lor. Pe pante mai mari de 18% trebuie folosite tractoarele cu şenile.
Semănatul se execută începând de la poalele versantului, pe direcţia
generală a curbelor de nivel pentru ca rândurile de plante să frâneze
scurgerea apei. Se recomandă o densitate mai mare a plantelor cu 10%, faţă
de terenurile plane, pentru a reţine mai bine scurgerile de apă. Adâncimea de
semănat trebuie să fie cu 1–2 cm mai mică la baza versantului şi cu 1–2 cm
mai mare în partea superioară.
Toate lucrările de îngrijire se execută pe direcţia rândurilor, iar la
prăşitul mecanic al culturilor se va avea grijă ca lanţurile stabilizatoare ale
tractorului să fie bine întinse şi zona de protecţie mai mare pentru a se evita
tăierea plantelor.

14.4.7. Sisteme de cultură antierozionale

Pentru a se realiza o bună protecţie împotriva eroziunii solului pe

terenurile în pantă se practică următoarele sisteme de cultură: în fâşii, cu
benzi înierbate şi cu agroterase.
a) Sistemul de cultură în fâşii. Acest sistem este recomandat pe
versanţii cu lungime mare, având panta cuprinsă între 5 şi 12%.
Pe acelaşi versant se seamănă în fâşii, culturii bune protectoare
împotriva eroziunii (cereale păioase) şi culturi slab protectoare (prăşitoare).
Fâşiile de culturi sunt orientate pe direcţia generală a curbelor de nivel.
Prin acest sistem de cultură, apa cu solul erodat ce se scurge din fâşia
cu plante slab protectoare este oprită în fâşia cu plante bune protectoare,
unde se infiltrează, iar solul se depune.
Lăţimea fâşiilor depinde de panta terenului şi poate fi de la 30 la
100m, un multiplu de semănătoare. Cu cât panta creşte, lăţimea fâşiei este
mai mică.
Pe un versant se succed două sau mai multe culturi ce pot însuma 5 –
7 fâşii.
b) Sistemul de cultură cu benzi înierbate. Acest sistem de cultură
este recomandat pe pante cuprinse între 12 şi 18% şi mai ales în zonele cu
precipitaţii abundente, unde procesul de eroziune a solului nu poate fi stopat

115
prin lucrări pe direcţia curbelor de nivel sau practicarea sistemului de cultură
în fâşii.
Sistemul de cultură cu benzi înierbate presupune amplasarea pe
direcţia curbelor de nivel a unor fâşii înguste de teren cultivate cu ierburi (de
regulă amestecuri de leguminoase şi graminee perene). Lăţimea benzilor
înierbate este de 4–8m, mai late la baza versantului, unde şi cantitatea de
apă acumulată este mai mare. Între benzile înierbate rămân fâşii de teren
late de 30–120m, în funcţie de panta terenului, ce corespund la un multiplu al
lăţimii de semănat. Benzile înierbate se mai numesc şi benzi tampon şi au
rolul de a opri apa împreună cu solul erodat ce se scurge pe fâşia cu plante
cultivate din amonte.
c) Sistemul cu agroterase. Pentru a reduce fenomenul de eroziune a
solului pe terenurile arabile cu pante cuprinse între 15 şi 25% sunt necesare
măsuri de modelare a versantului cu scopul de a obţine terase în trepte de-a
lungul curbelor de nivel. Acest lucru se poate realiza prin lucrări
antierozionale cu ajutorul unor utilaje speciale, sau în timp, numai prin
arătură.
În scopul obţinerii de agroterase, terenurile în pantă se organizează în
fâşii late de 10–40m, în funcţie de panta terenului, orientate de-a lungul
curbelor de nivel. Fiecare fâşie se ară separat, folosind pluguri reversibile
sau clasice cu răsturnarea brazdei spre aval. Astfel, după prima lucrare în
partea din aval a fâşiei va rezulta o coamă, iar în amonte un şanţ. În fiecare
an lucrarea se repetă, păstrându-se dimensiunile iniţiale. După un număr de
10–20 ani, fâşiile se transformă treptat în terase, iar între fâşii apar taluzuri
ce sunt însămânţate cu ierburi perene.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Pentru scopuri agricole, suprafaţa ţării noastre a fost delimitată în
trei zone şi anume: zona uscată (de stepă), zona semiumedă (de
silvostepă) şi zona umedă ( forestieră).
 Prin eroziune înţelegem procesul prin care particulele de sol de la
suprafaţă sunt desprinse, transportate şi depozitate în alte locuri
sub influenţa apei sau vântului. Acest proces duce la îndepărtarea
orizontului fertil de sol şi chiar la scoaterea terenului din circuitul
agricol.
 Eroziunea solului depinde, pe de o parte de o serie de factori
naturali, iar pe de altă parte de activitatea omului.
 Pentru a se realiza o bună protecţie împotriva eroziunii solului pe
terenurile în pantă se practică următoarele sisteme de cultură: în
fâşii, cu benzi înierbate şi cu agroterase.

Întrebări de autoevaluare:

1. Prin ce se caracterizează cele 3 zone pedoclimatice din ţara

noastră?
2. Ce se înţelege prin procesul de eroziune a solului?
3. Care sunt factorii care faforizează eroziunea terenurile în pantă?
4. Cum se execută lucrările solului pe terenurile în pantă?
5. Care sunt sistemele de cultură antierozionale?
116
 BIBLIOGRAFIE

1. Amilcar V., 1959 – Asolamentele raţionale. Editura Academiei

Republicii Populare Române, Bucureşti
2. Berar V., 1999 – Legumicultură. Editura Mirton, Timişoara.
3. Bilăuş I., Hagian D., Tâmpeanu I., Popescu N., Nagz C., 1982 – Trei
decenii de cercetări privind lucrările solului în Câmpia Transilvaniei. În
„Contribuţii ale cercetării ştiinţifice la dezvoltarea agriculturii”. Centrul
de material didactic şi propagandă agricolă Bucureşti.
4. Blaga Gh., Filipoiu F., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 2005 –
Pedologie. Editura Academic pres, Cluj Napoca.
5. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 1996 – Pedologie. Editura
Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti
6. Bogdan Ileana, Guş P., Rusu T., 2003 – Agrotehnică diferenţiată.
Editura Risoprint Cluj - Napoca
7. Borcean I.,Tabără V., David Gh., 1996 – Tehnologia plantelor de
câmp. Lito USAMVB, Timişoara
8. Borcean I.,Tabără V., David Gh., Eugenia Borcean, Ţarău D.,
Borcean A., 1996 – Zonarea culturilor şi protecţia plantelor de câmp
în Banat. Editura Mirton, Timişoara.
9. Budoi G., Matei I., Mleşniţă V., Romoşan Şt., Roşu G., 1975 –
Tehnologia culturilor de câmp. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
10. Budoi Gh. şi Penescu A., 1996 – Agrotehnică. Editura Ceres,
Bucureşti
11. Budoi Gh. şi colab., 1997 – Lucrările solului componentă de bază a
sistemului de conservare a solului. Simpozionul „Alternative de
lucrare a solului”, 9-10 oct. Cluj-Napoca.
12. Budoi Gh., 2000 – Agrochimia, vol. I şi II. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
13. Burzo I., Toma S., Crăciun C., Voican Viorica, Dobrescu Aurelia,
Delian Elena, 1999 - Fiziologia plantelor de cultură, vol.I. Procesele
fiziologice din plantele de cultură. Întreprinderea Editorial - Poligrafică
Ştiinţa Chişinău, p.172
14. Butnaru H., Indrea D., Petrescu C., Saviţchi P., Chilom Pelaghia,
Ciofu Ruxandra, Popescu V., Radu Gr., Stan N., 1992 –
Legumicultură. Editura Didactică şi pedagogică, R.A. - Bucureşti
15. Canarache A. şi Elisabeta Dumitru, 1991 – Criterii pedologice de
evaluare a sistemelor de lucrare neconvenţională a solului.
„Simpozionul naţional de Lucrări minime ale Solului”. Cluj - Napoca,
17-18 sept., p.145-169
16. Carter M. şi colab., 1994 – Conservation Tillage in Temperate
Agroecosystems. Lewis Publishers U. K.
17. Cârciu G., 2002 – Cercetări cu privire la modificările unor elemente
ale bilanţului apei pe terenurile drenate, sub influenţa lucrărilor solului.
Teză de doctorat.
18. Cârciu G.,Lăzureanu A., Manea D., Alda S., Lăzureanu D., Ienciu
Anişoara, Drăgunescu Anca, Popovicu Lenuţa, 2005- Efectul

117
 plantei premergătoare asupra producţiei la cultura de porumb boabe,
Cercetări ştiinşifice, seria IX-a Biotehnologie şi Biodiversitate. Editura
Agroprint, Timişoara.
19. Cârciu G.,Lăzureanu A., Manea D., Alda S., Lăzureanu D., Ienciu
Anişoara, Drăgunescu Anca , Popovicu Lenuţa, 2005- Efectul
plantei premergătoare asupra producţiei la cultura grâului de toamnă,
Cercetări ştiinşifice, seria IX-a Biotehnologie şi Biodiversitate. Editura
Agroprint, Timişoara.
20. Cârciu G.,Lăzureanu A., Manea D., Alda S., 2005 – Rolul
asolamentelor în creşterea producţiilor agricole. Editura Eurobit,
Timişoara.
21. Chriţă C., 1974 – Ecopedologie. Editura Ceres, Bucureşti.
22. Ciontu C., 2001 – Biologia buruienilor. M.A., Bucureşti.
23. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă.
Editura Academiei Române, Bucureşti.
24. Dorneanu A., 1976 – Dirijarea fertilităţii solului. Editura Ceres,
Bucureşti.
25. Drăgan I., Rusu I., 1990 – Solurile României. Litografia Universităţii
de Ştiinţe Agricole, Timişoara.
26. Drăgănescu E., 1998 – Pomicultură. Editura Mirton, Timişoara.
27. Dumitru Elisabeta, 1998 – Cercetări privind modificarea însuşirilor
fizice şi a relaţiei solului cu apa sub influenţa tehnologiilor agricole.
Teză de doctorat ASAS Bucureşti.
28. Eliade Gh., Ghinea l., Ştefanic Gh., 1983 – Bazele fiziologice ale
fertilităţii solului. Editura Ceres, Bucureşti.
29. Florea N., 1963 – Curs de geografia solurilor cu noţiuni de pedologie.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
30. Goian M., 1985 – Agrochimie. Facultatea de Agricultură, Timişoara.
31. Guş P., şi colab., 1991 – Modificarea unor însuşiri fizico-chimice ale
solului sub influenţa sistemului de lucrări minime „Simpozionul
Naţional de Lucrări Minime ale Solului” 17-18 septembrie, Cluj
Napoca.
32. Guş P., 1995 – Particularităţi şi direcţii de dezvoltare a lucrărilor
solului în zonele colinare. În „Lucrările solului”, Simpozion, Cluj
Napoca.
33. Guş P., 1997 – Influenţa lucrărilor solului asupra producţiei şi a unor
însuşiri ale solului. Simpozion „Alternative de lucrare a solului” 9-10
octombrie 1997, Cluj-Napoca, vol. II, p.151-155
34. Guş P., Lăzureanu A., Săndoiu D., Jităreanu G., Stancu I., 1998 –
Agrotehnica. Editura Risoprint Cluj Napoca.
35. Guş P., Rusu T., Meşter A., Ileana Bogdan, Haţegan M., 2002 –
Contribuţii la cunoaşterea influenţei sistemelor neconvenţionale de
lucrare a olului asupra îmburuienării şi producţiei la grâul de toamnă,
porumb, soia şi sfecla pentru zahăr.
36. Guş P., Rusu T., Ileana Bogdan, 2003 – Sisteme convenţionale şi
neconvenţionale de lucrare a solului. Editura Risoprint, Cluj Napoca.
37. Guş P., Rusu T., Stănilă S., 2003 – Lucrările econvenţionale ale
solului şi sistema de maşini. Editura Risoprint Cluj-Napoca.

118
38. Guş P., Rusu T., Bogdan Ileana 2004- Asolamentele, rotaţia
culturilor şi organizarea teritoriului. Editura Risoprint, Cluj Napoca.
39. Hay R.K.M., Walker A.J., 1992 – An introduction to the Physiology of
crop yeld, London.
40. Henin S., Gras R., Monnier G., 1969 – Leprofil cultural. L'etat
physique du sol et ses consequences agronomiques. Masson et CIE
editeurs Paris.
41. Iancu S., Olaru L.A., 2004 – Agrotehnica (vol II). Editura
"Universitatea" Craiova.
42. Jităreanu G., 1997 - Influenţa unor metode de lucrare a solului
asupra proprietăţilor fizico-chimice, producţiei şi consumului energetic
într-o rotaţie de trei ani. Simpozion „Alternative de lucrare a solului” 9-
10 octombrie 1997, Cluj-Napoca, vol.II, p. 139-145.
43. Lăzureanu A., Văcaru Lia, Rusu I., Gheran I., Borza I., Cârciu Gh.,
1993 – Agrotehnica. Editura „Helicon” Banat SA.
44. Lăzureanu A., 1994 – Agrotehnica. Editura „Helicon” Banat SA.
45. Lăzureanu A., Manea D., Cârciu Gh., 1997 – Influenţa lucrărilor
solului şi fertilizării chimice asupra producţiei de porumb boabe,
cultivat la Staţiunea Didactică Timişoara. Simpozion „Alternative de
lucrare a solului” 9-10 octombrie 1997, Cluj-Napoca, vol.I, p. 23-30.
46. Lăzureanu A., Manea D., Cârciu Gh., 1997 – Lucrările solului şi
fertilizarea chimică – verigi de bază în tehnologia cultivării porumbului
pentru boabe, la Staţiunea Didactică Timişoara. Cultura porumbului
prezent şi perspective. U.S.A.M.V.B. Timişoara, p.31-36.
47. Lăzureanu A., Manea D., Cârciu Gh., Alda S., 2002 – Lucrări
practice de Agrotehnică. Editura Agroprint Timişoara.
48. Link C., 1995 – Semănatul direct. John Deere Vertrieb Detschland
Monnheim.
49. Manea D.N., 2006 – Agrotehnică şi herbologie, Editura Eurobit,
Timişoara.
50. Milică C.I., Dorobanţu N., Nedelcu Polixenia, Baia V., Suciu T.,
Popescu Florica, Teşu Viorica, Molea Ioana, 1982 – Fiziologie
vegetală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
51. Muntean L.S., Borcean I., Axinte M., Roman G.V., 2001 –
Fitotehnie. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
52. Oancea I., 1998 – Tratat de Tehnologii Agricole. Editura Ceres,
Bucureşti.
53. Onisie T., 1992 – Agrotehnica. Institutul Agronomic Iaşi.
54. Oprea CV., 1960 – Condiţiile de pedogeneză şi însuşirile morfologice,
fizice şi chimice ale lăcoviştilor din Câmpia de vest a României. Şt. şi
cercet. de biol şi şt. agr. Academia Română. Baza de cercetare
Timişoara, nr. 1-2, pag. 31-51.
55. Oprişan N. şi Romoşan Şt., 1978 - Curs de Agrotehnică. Lito IAT,
Timişoara.
56. Pălăgeşiu I., 1993 – Entomologie agricolă. Lito USAB, Timişoara.
57. Penescu A., Ciontu C., 2001 – Agrotehnică. Editura Ceres,
Bucureşti.
58. Petru G., Rusu T., Bogdan Ileana, 2003- Sisteme convenţionale
şineconvenţionale de lucrare a solului. Editura Risoprint Cluj-Napoca.

119
59. Pintilie C., Sin Gh., 1974 – Rotaţia culturilor de câmp. Editura Ceres,
Bucureşti.
60. Pintilie C., Romoşan Şt., Pop L., Timariu Gh., Sebok P., Guş P.,
1985 - Agrotehnica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
61. Pipie Fl., 1966 – Orientări noi în sistemul de lucrare a solului pentru
cultura porumbului . Probleme agricole, nr. 8.
62. Pop Adelina, 1993 – Curs de fiziologie vegetală. USAB Timişoara,
p.43-70.
63. Pop L., Şarpe N., 1975 – Cercetări privind cultura porumbului în
monocultura cu minimum de lucrări prin folosirea atrazinului pe sol
brun roşcat podzolit de la Şimnic. Analele ICCPT Fundulea, vol XL,
Seria B.
64. Pop L., 1976 – Agrotehnica. Curs litografiat.Universitatea Craiova.
65. Popescu Ch., Bucur D., 1999 – Apa şi producţia vegetală. Editura
Gheorghe Asachi Iaşi.
66. Popescu Gh., şi colab., 1986 – Influenţa rotaţiei culturilor, a lucrărilor
solului şi a fertilizării asupra atacului de rugină brună (Puccinia
secondita). Lucr. Ştiinţifice IAT, Seria agricultură, vol XXI.
67. Popescu Gh., şi colab., 1987 – Fuzarioza grâului în relaţie cu factorii
agrofitotehnici în condiţiile jud. Timiş. A X Conferinţă Naţională de
Protecţia Plantelor, Timişoara.
68. Popescu Gh., 1993 – Fitopatologie. Editura Tehnică, Bucureşti.
69. Popescu M., Miliţiu I., Cireaşă V., Godeanu I., Ceapoiu N., Drobotă
G., Ropan G., Parnia P., 1992 – Pomicultură. Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti.
70. Rusu T., 2005 – Agrotehnica. Editura Risoprint, Cluj Napoca.
71. Salisbury F.B., Ross C.W., 1991 – Plant Physiology. Belmont,
California.
72. Săndoiu D., 1973 – Arăturile. Editura Ceres, Bucureşti.
73. Săulescu N., Ştefan N., Neumann C., 1968 – Agrofitotehnie şi
horticultură. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
74. Săulescu N., Pop L., Popa T., 1971 – Agrotehnică şi Fitotehnie.
Eitura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
75. Sebaneck J., 1992 – Plant Physiology, Amsterdam, Oxford, New
York, Tokio.
76. Sin Gh., 2000 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp.
Editura Ceres Bucureşti.
77. Staicu Ir., 1969 – Agrotehnica. Editura Agrosilvică, Bucureşti, p.71-
119.
78. Staicu Ir. şi colab., 1970 – Cercetări privind influenţa diferitelor
succesiuni de plante asupra producţiei de grâu şi porumb pe
cernoziomul mediu levigat de la Fundulea. Analele ICCPT Fundulea,
seria B, vol. XXXVII.
79. Stănilă S., Roş V., Mihaiu I., Ranta O., 2003 – Tehnici şi tehnologii
de mecanizare în sisteme de conservare a solului.Editura AlmaMater
Cluj-Napoca
80. Şişeşti – Ionescu Gh., 1947 – Agrotehnica, Tiparul Cartea
Românească, Bucureşti.

120
81. Tabără V., 2005 – Fitotehnie. Vol. I – Plante tehnice oleaginoase şi
textile. Editura Brumar, Timişoara.
82. Tabără V., 2005 – Fitotehnie. Vol. II – Plante tehnice tuberculifee şi
rădăcinoase. Editura Brumar, Timişoara.
83. Tianu Al. şi colab., 1992 – Curs de Agrotehnică. Academia
Universităţii Athenaeum, Bucureşti.
84. Toma D., Sin G., 1987 – Calitatea lucrărilor agricole executate
mecanizat pentru culturile de câmp. Editura Ceres, Bucureşti.
85. Tianu Al., 1995 – Cercetări privind sistemul de lucrări ale solului în
ultimii 30 ani în România. Lucrările Simpozionului „Lucrările solului”,
Cluj Napoca, 22-23 iunie.
86. Tonea Cornelia, 1998 – Maşini agricole şi horticole de lucrat solul,
semănat, plantat şi întreţinere a culturilor. Editura Agroprint,
Timişoara.
87. Zamfirescu N., 1977 – Bazele biologice ale producţiei vegetale.
Editura CERES, Bucureşti.

121