Ștefan cel Mare

Ştefan al III-lea, supranumit şi Ştefan cel Mare şi Sfînt (n. 1433, Borzeşti
- d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul cel mic a lui Bogdan al II-lea (fost domn
al Moldovei în anii 1449-1551) şi al Oltei (Maria, nume luat la călugărire,
înaintea morţii), nepotul lui Alexandru cel Bun, vine la domnie la 12 aprilie
1457 cu sprijinul lui Vlad Țepeș cu care se cunoștea de copil.
Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile
sale fără precedent pentru apărarea integrităţii Moldovei, iniţiativele pentru
dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri contemporani, iar, graţie
tradiţiei populare şi cronicilor a fost transformat într-un erou legendar.

Începutul domniei lui Ştefan cel Mare

El are susţinerea domnului din Ţara Românească Vlad Ţepeş şi a multor
boieri din Ţara de Jos. În luptele de pe Siret, la sud-est de Suceava, lîngă satul
Doljeşti, Ştefan îl înfrînge pe Petru Aron, deţinătorul tronului moldovean,
unchiul şi ucigaşul tatălui său Bogdan al II-lea.
Potrivit cronicii slavo-române din sec. al XV-lea, pentru înscăunarea lui
Ştefan “s-a adunat toată ţara cu preasfinţitul mitropolit Teoctist şi l-a uns pentru
domnie pe Siret, unde se numeşte acel loc Direptate (sat dispărut în sec. al XVI-
lea – n.n.) pînă în ziua aceasta. Şi a luat sceptrul Ţara Moldovei”. În literatură
era specificat că ceremonia “ungerii” la domnie are loc nu în cîmpie, ci în
biserica satului Direptate1. “Deciia Ștefan vodă strâns-au boiarii țării și mari și
mici și altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu și cu mulți
călugări, la locul unde se chiamă Direptatea”2 Astfel s-a început domnia lui
Ştefan cel Mare.
Ştefan-Vodă a reuşit chiar de la început să scoată ţara din impasul în care
se afla în rezultatul luptelor politice interne şi numai acest moment ar fi fost de
ajuns ca numele lui să fie înveşnicit în istorie. El i-a rechemat în Moldova pe
boierii fugiţi în ţările vecine, făgăduindu-le să le ierte slujba la domnul
precedent, să le restituie averea şi să le menţină înalta situaţie de mai înainte din
societate. După un sfert de veac de lupte crîncene dintre grupările boiereşti
pentru putere, acest pas al noului domn a jucat un rol pozitiv3, o parte
considerabilă a boierilor reîntorcîndu-se în ţară. Ca urmare, concurentul
principal al lui Ştefan, Petru Aron, rămîne practic fără boieri în anturajul său şi
doar cu promisiunea de ajutorare a regelui polon. Treptat, domnul a concentrat
în mîinile sale întreaga putere şi toate resursele militare ale ţării.

1
Constantin Rezachevici – “Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova” Bucureşti, 2001,
p. 537.
2
Grigore Ureche – “Letopisețul Țării Moldovei” ediție P.P. Panaitescu, 1958, p.90-91;
3
Dragnev D., Caşu I., Dragnev E., Pîslariuc V. “Ştefan cel Mare şi Sfînt în contextul epocii sale şi al
posterităţii”. Chişinău, editura Civitas, 2004, p. 39-46;

1
 Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare
În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova deja se întindea peste toate
ţinuturile de la Munţii Carpaţi răsăriteni pînă la rîul Nistru. Preocuparea
dominantă a domniei lui Ştefan a fost lupta pentru independenţă. În acest
context efortul de centralizare a statului şi treptata sa afirmare pe plan
internaţional au fost legate indisolubil.
Printre măsurile primordiale Ştefan-Vodă şi-a propus întărirea
capacităţilor de apărare a ţării. Înţelegînd că noua sa politică externă, de
emancipare a Moldovei de sub tutela opresoare a marilor puteri vecine, avea să
provoace împotrivirea acestora, iar pentru a înfrînge inevitabila lor reacţie era
necesar un instrument militar mult mai eficace, prin număr şi coeziune cu
politica domniei, decît cel care se aflase la dispoziţia predecesorilor săi, Ştefan a
aşezat pe baze noi organizarea militară a ţării.
Cetele disparate ale marilor boieri îşi pierd treptat însemnătatea, în vreme
ce greul efortului militar revine micii boierimi, care furniza unităţile de
cavalerie, şi ţărănimii din care se recruta precumpănitor pedestrimea, precum şi
cetele tîrgurilor, alcătuite din tîrgoveţi, care se puteau strînge mai repede în caz
de nevoie. Ștefan cel Mare s-a bazat mult pe boierimea mică și mijlocie, pe
orășeni și pe țăranii liberi (numiți răzeși).4
Preluînd o iniţiativă a tatălui său, care însă în scurta domnie a acestuia, nu
a avut răgaz să se dezvolte, Ştefan s-a străduit să întemeieze apărarea ţării pe cea
mai largă adeziune socială posibilă în condiţiile epocii. La chemarea domnului
la oaste vin toţi bărbaţii apţi de luptă, în special ţăranii – circa 30 de mii de
persoane. Se formează astfel “oastea mare”, cu un efectiv între 40-60 de mii de
oşteni: călăreţi şi pedeştri. Oastea mare a lui Ştefan era deci o “oaste de ţară” la
vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari).
Un alt factor important al puterii militare a Moldovei lui Ştefan a fost
sistemul de fortificaţii. Cetăţile existente au fost întărite, dotate în acea vreme
pentru prima dată cu tunuri, altele au fost construite din nou. A întărit cu mare
folos cetățile de apărare dinspre munți. Dar mai ales pe cele de pe valea
Nistrului, apărând astfel Moldova de incursiunile dușmanilor tătari.5 Ţara
Moldovei era apărată de: Cetatea Soroca, Cetatea Tighina şi Cetatea Albă la rîul
Nistru, Cetatea Hotinului şi  Cetatea Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea
Neamţului, iar pe rîul Siret Cetatea Romanului.
Tot atît de hotărît a acţionat Ştefan şi în direcţia consolidării bazei
materiale şi instrumentului instituţional al puterii domneşti. El duce o politică
specială de restaurare a domeniului domnesc prin masive cumpărări de sate cu
bani din vistieria domnească şi prin confiscarea domeniilor boierilor trădători.
Astfel, domnul va cumpăra circa 80 de sate. Concesiile de pămînt din domeniul
domnesc sunt foarte rare. Principalii beneficiari ai generozităţii domneşti în

4
Ioan Aurel Pop – “Scurtă istorie a românilor”, editura Litera, București, 2019, p.219;
5
Ibidem;

2
această privinţă au fost biserica, unul din stîlpii puterii, şi mica boierime, care
avea să devină principalul reazem militar şi politic al domniei.
Se consolidează şi influenţa domnului în organele de guvernare. Cea mai
semnificativă deplasare se constată în componenţa şi noul rol pe care îl juca
sfatul domnesc, principalul organ de guvernămînt după domnie, cu care
împărţea puterea de stat. Numărul membrilor sfatului domnesc se micşorează de
la 25-30 la 15-16 persoane. Treptat, dregătorii curţii, numiţi de domn, au ocupat
locuri în sfatul domnesc, alături de reprezentanţii stăpînilor de domenii,
devenind forţa precumpănitoare. Astfel, are loc masivul transfer de putere de la
marea boierime spre domnia centralizatoare. Un rol hotărîtor în sfatul domnesc a
revenit pîrcălabilor – comandanţi de cetăţi. Dezvoltînd sistematic atribuţiile
pîrcălabilor, înzestrîndu-i cu putere militară şi administrativă în cetăţi şi în
ţinuturile dependente de ei, Ştefan a instituit o reţea de putere strict dependentă
de domnie şi controlată de aceasta, care a cuprins toată ţara.
Epoca lui Ştefan cel Mare a însemnat realizări remarcabile şi în domeniul
vieţii economice - ţara era stabilă şi bogată. Domnul stimula comerţul prin
sistemul de privilegii, pe care le acorda negustorilor străini (italieni, polonezi şi
armeni) şi locali şi prin construcţia şi securitatea drumurilor, hanurilor
etc. Direcţia prioritară a comerţului internaţional prin Moldova o constituia
axa Marea Neagră – Liov (Lemberg), negustorii aducînd din Orient mirodenii,
covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus postavuri şi
arme. Vămile culese aduceau multi bani în visteria domnească şi asigură
mijloacele materiale necesare pentru lupte, construcţii, şi alte nevoi ale statului.
O atenţie aparte o acordă domnul Bisericii. Mitropolitul Teoctist, pînă la
1477, şi după el mitropolitul Gheorghe au fost permanent membri ai sfatului
domnesc şi au participat activ la realizarea politicii interne şi externe a ţării.
Ştefan Vodă a construit un număr impunător de locaşe sfinte, pe care le-a
înzestrat cu obiecte de cult (cărţi, icoane, cruci etc.). Tradiţia populară îi atribuie
zidirea a 44 de biserici. În mod cert sunt cunoscute 32 de locaşe ale căror ctitor a
fost marele voievod.
Amintim mai întâi mânăstirile zidite de înaintașii săi în scaun, cărora el le-
a făcut numai danii. Mânăstirea Moldovița, cu hramul Bunavestire, ctitoria lui
Alexandru cel Bun, s-a bucurat de cele mai mari privilegii.
Mânăstirea Sfântul Nicolae din Poiana Siretului , denumită Probota, s-a
bucurat de asemenea de atenția deosebită a lui Ștefan cel Mare, poate și pentru
că aici odihneau osemintele mamei sale Oltea (1465).
Mânăstirea Humor, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ctitoria lui
Oană vornicul de la Suceava, s-a bucurat de veniturile pe care le avea moștenite
încă de la ctitor și de la fii săi, fiind confirmate de Ștefan cel Mare printr-un
hrisov cu data de 25 aprilie 1475.
Mânăstirea de călugărițe Horodnic era înzestrată încă de Alexandru cel
Bun cu un sat și moară.

3
 O altă categorie de mânăstiri sunt cele ctitorite în timpul lui Alexandru cel
bun sau chiar mai înainte, la care Ștefan cel Mare a făcut felurite îmbunătățiri,
adaosuri, prefaceri sau biserici noi. În această categorie intră mânăstirile Neamț,
Bistrița și Dobrovăț.
A treia categorie de lăcașuri de închinare sunt mânăstirile și bisericile
ctitorite și înzestrate în întregime de Ștefan cel Mare. Între acestea, pe primul loc
se situează Mânăstirea Putna, după care urmează Voronețul, Tazlău.
Numărul bisericilor construite de Ștefan cel Mare este cu mult mai mare
decât cel al mânăstirilor și ele se află pe tot cuprinsul Moldovei. Merită subliniat
și faptul că aproape toate au fost construite în ultimele două decenii de viață și
de domnie, după marile lupte cu turcii.6
O însemnătate deosebită în activitatea politică a lui Ştefan cel Mare au
avut-o legăturile dinastice. Cele trei căsătorii oficiale ale domnului au realizat
parţial acest program. Prima oară domnul se căsătoreşte la 5 iunie 1463 cu
Eudochia din Kiev, sora cneazului Simion Olelkovici. Prin filiera kieveană se
preconiza alăturarea de grupările şi forţele care promovau o politică fermă
împotriva Poloniei Jagiellone, precum şi o apropiere politică de Moscova şi
dinastia lituaniană7. De asemenea, se preconiza transformarea Moldovei într-o
ţară de contact a lumii ortodoxe din Balcani cu Europa, în special cu Rusia.
Dar căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Eudochia a durat doar patru ani. Ea a
murit la 4 septembrie 1467 şi a fost înmormîntată cu mare cinste la Probota
Veche. Din prima căsătorie Ştefan i-a avut pe Elena, Petru (sau Petraşcu) şi
poate pe Alexandru. Elena s-a căsătorit cu Ivan cel Tînăr, fiul marelui cneaz
moscovit Ivan al III-lea. Căsătoria Elenei avea scopul de a consolida poziţia
internaţională a Moldovei şi Rusiei în Europa Centrală şi cea de Sud-Est.
O nouă alianţă dinastică a lui Ştefan cel Mare se realizează în 1472, prin
căsătoria sa cu Maria din Mangop, descendentă din familia imperială bizantină a
Comnenilor. Principalul scop al noii alianţe consta în continuarea politicii de
ridicare a autorităţii Moldovei în lumea creştină ortodoxă.
Maria din Mangop încetează din viaţă de timpuriu, în 1477, şi este
înmormîntată cu multă cinste la mănăstirea Putna. Cu soţia a doua Ştefan are doi
băieţi – pe Ilie şi Bogdan, care se sting din viaţă la o vîrstă fragedă.
În 1480, prin căsătoria cu tînăra doamnă Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel
Frumos, se continuă relaţiile tradiţionale dinastice ale Moldovei cu Ţara
Românească. În condiţiile de intensificare a expansiunii otomane, legăturile
dinastice cu ţara românească vecină întăreau poziţiile ambelor state la Dunărea
de Jos. Această căsnicie a ţinut 24 de ani, pînă la moartea lui Ştefan cel Mare.
Doamna Maria Voichiţa i-a supravieţuit 7 ani. A fost înmormîntată la Putna în
1511, alături de soţul ei şi de Maria de Mangop.

6
Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu – “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, editura IBM BOR, București, 1980,
p.344-350;
7
Constantin Rezachevici – “Dimensiunea dinastică a politicii externe a lui Ştefan cel Mare”, în Revista de
Istorie a Moldovei, nr. 3 (599), 2004, p. 12-17;

4
 Din căsătoria cu Maria Voichiţa s-a născut urmaşul la tron al lui Ştefan cel
Mare – Bogdan-Vlad. Numele de botez i se dăduse în amintirea bunicilor
săi Bogdan al II-lea din Moldova şi Vlad Dracul din Ţara Românească. Tot din
această căsătorie s-au născut şi două fiice – Ana şi Maria-Cneajna.
În perioada domniei lui Ştefan incursiunile pretendenţilor la domnie sunt
rare şi opoziţia boierilor slabă. Pe plan extern, domnitorul trebuia să se bizuie
numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor – polonezi sau unguri - nu se
putea bizui, şi unii şi alţii voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova. “În anul
7005 (1497), pornit-a craiul leșesc numit Albert cu toate puterile sale împotriva
lui Ștefan voievod, înșelându-l cu vorba că se duce împotriva turcilor, ca să le
ia cetățile Chilia și Cetatea Albă.” 8
Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care -
după cucerirea Constantinopolului la 1453 - de către sultanul Mehmed al II-lea
Fatih îşi continua înaintarea în inima Europei. “Mehmed-han ... a ajuns pe malul
apei Dunărea ... și a pornit prin provincia Moldovei, mergând cale de mai multe
zile.”9

Politica externă a Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare

În politica externă Ştefan ia de la bun început iniţiativa în rezolvarea
problemelor politice şi militare, mai cu seamă a litigiilor cu statele vecine.
Acţiunile de acest fel nu au fost finalizate întotdeauna în favoarea sa. Dar, după
cum scrie ilustrul cronicar Grigore Ureche, Ştefan-Vodă era “la lucruri de
războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîrîia, ca văzîndu-l ai săi să nu se
îndepărteze şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu
pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos se ridica deasupra biruitorului”10.

Relaţiile cu POLONIA la începutul domniei

La începutul domniei sale Ştefan Vodă îşi orientează linia politicii externe
spre Polonia Jagiellonă. Regele polonez şi mare cneaz lituanian Cazimir al IV-
lea, pentru a slăbi Ţara Moldovei, se străduia să profite de conflictul pentru
domnie dintre Petru Aron şi Ştefan. Însă domnul moldovean n-a aşteptat
dezvoltarea conflictului din partea Poloniei, ci a luat iniţiativa, efectuînd în anii
1458-1459 incursiuni în părţile sudice ale Regatului Polonez. Atacurile militare
rapide ale oştilor moldoveneşti asupra pămînturilor poloneze l-au silit pe
Cazimir să încheie un acord cu Moldova – în aprilie 1459 – şi să-l expulzeze pe
Petru Aron din ţară. În 1462 Ştefan Vodă a acceptat omagiul de vasalitate
regelui polon care a întors Moldovei Hotinul. Jurămîntul de credinţă regelui
polon şi mare cneaz lituanian Cazimir al IV-lea, Ştefan la dat în tabăra militară
de la Colomeia.

8
Ion Bogdan – “Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI”, ediție P.P. Panaitescu, bucurești, 1959, p.60;
9
Ștefan Pascu, Liviu Maior – “Culegere de texte pentru istoria României”, București, 1977, p.71;
10
Grigore Ureche - “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Chişinău, 1990, p. 57;

5
 Relaţiile cu UNGARIA
Îmbunătăţirea relaţiilor cu Polonia şi stabilirea lui Petru Aron în Ungaria a
înrăutăţit, în schimb, relaţiile Sucevei cu curtea regală de la Buda. Dar şi de data
aceasta domnul a dat dovadă de spirit de iniţiativă.
După eşecul de a recupera Chilia de la unguri în 1462, Ştefan a întreprins
un nou atac în 1465, reuşind după o zi şi o noapte să recucerească această
puternică fortăreaţă. Recîştigarea Chiliei a consolidat capacitatea de apărare a
ţării la frontiera de sud. În acelaşi timp includerea cetăţii din delta Dunării în
componenţa Moldovei a înrăutăţit relaţiile acesteia cu Ţara Românească şi
curţile de la Istanbul şi Buda, precum şi cu genovezii din Caffa.
În toamna anului 1467 regele Ungariei Matia Corvin a hotărît să
invadeze Moldova şi să o supună. O armată puternică, avînd un efectiv de circa
40 mii de oameni, a fost concentrată la Braşov, în primele zile ale lunii
noiembrie. De aici, urmînd pasul Oituz, forţele inamice, după ciocniri violente
din trecătoare cu detaşamente de acoperire moldoveneşti au trecut şi au ocupat
tîrgurile Trotuş, Bacău şi Roman.
Ștefan, care urmărise în permanenţă acţiunile inamicului său, l-a atacat
prin surprindere cu oastea sa mică (12 000 de călăreţi) la Baia, în noaptea de 14
spre 15 decembrie.
Rodul biruinţei de la Baia s-a răsfrînt curînd şi în altă direcţie: i-a permis
lui Ştefan să-l înlăture definitiv pe Petru Aron. În decembrie 1470, Petru Aron,
care organizează o campanie împotriva lui Ştefan Vodă, este înfrînt la Orbic
(ţinutul Neamţ) şi la 14 decembrie 1470 – executat de domn. “Acest domn,
Ștefan Vodă, după doi ani ai domnii lui Pătru vodă Aron, ridicat-s-au de la
Țara Muntenească cu multă mulțime de oaste muntenească și din țară adunați
și au intrat în țară. Și silind spre scaunul Sucevii, i-au ieșitu înainte Pătru vodă
Aron pe Siretiu, la Doljăști, la tină, și s-au lovitu în zioa de joi mari, aprilie 12,
și înfrânse Ștefan Vodă pe Aron. Ci Aron vodă nu se lăsă cu atâta, ci de iznoavă
s-au bulucitu și al doilea rându să lovi la Orbic și iarăși birui Ștefan vodă. Și-l
prinse pe Pătru vodă Aron și-i taie capul, de-și răsplăti moartea tătâne-său, lui
Bogdan vodă”11.
Puţin timp după aceasta, în ianuarie 1471, a fost executat şi un grup de
mari boieri de la curte, care avuseseră legături cu ucigaşul tatălui său.

Relaţiile cu MUNTENIA (VALAHIA, ŢARA ROMÂNEASCĂ)

Prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în
Muntenia (Ţara Românească) un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu
cel Frumos. În anul 1470 Ştefan începu ostilităţile, prădînd Ialomiţa şi arzînd
oraşul Brăilei (la 27 februarie, în „marţea brînzei”), dar îndată Turcii au răspuns,
trimiţînd pe Tătari în Moldova. Ştefan se îndreptă atunci împotriva noului
duşman şi-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe rîul Nistru. După alte ciocniri
cu Radu cel Frumos, acesta fugi la Turci (în noiembrie 1473, Ştefan cucereşte
11
Grigore Ureche – “Letopisețul Țării Moldovei” ediție P.P. Panaitescu, 1958, p.90-91;

6
cetatea Dîmboviţei de la Bucureşti), iar Ştefan puse în scaunul Ţării Româneşti
pe aliatul său, Laiotă Basarab.

Relaţiile cu IMPERIUL OTOMAN

Etapa a doua a domniei lui Ştefan cel Mare (1473-1486) a fost, prin
conţinutul ei, etapa luptei antiotomane12. În anul 1474 încordarea relaţiilor
moldo-otomane a atins punctul culminant. Noile încercări de a atrage Ţara
Românească de partea Moldovei, cu toate că suferă iarăşi eşec, slăbesc totuşi
poziţiile turcilor în ţara vecină. Refuzul voievodului de a plăti tributul, de a ceda,
la somaţiile sultanului, Chilia şi Cetatea Albă, au determinat Poarta să oprească
acţiunile împotriva Albaniei şi să trimită contra Moldovei în ultimele luni ale
anului 1474 o armată pe care mai multe izvoare o evaluează la 100-120 mii de
oşteni sub conducerea lui Hagi Soliman Hadîmbul (adică Eunucul), beilerbeiul
(guvernatorul) Rumeliei. Pericolul fiind destul de mare, Ştefan a chemat poporul
în apărarea ţării. Oastea cea mare, de 40 mii de oameni, se adună în scurt timp în
tabăra de lîngă Vaslui. Cîteva pîlcuri ale oştii moldoveneşti au întîmpinat
duşmanul la Dunăre, pricinuindu-i pierderi considerabile în timpul trecerii
fluviului. Mai apoi, sub presiunea forţelor superioare ale inamicului, armata bate
în retragere în adîncul ţării, pe drumul ce şerpuia prin valea rîului Bîrlad,
conform unui plan chibzuit de marele voievod.
Locul ales pentru bătălia decisivă în apropiere de Vaslui, acolo unde
rîuleţul Racova se varsă în Bîrlad, avînd în jur o zonă mlăştinoasă şi mărginită
de păduri era cel mai potrivit. El nu permitea o desfăşurare largă a oştilor
inamice, efectivul lor numeros devenind astfel inactiv. Pe deal, în faţa văii, au
fost postaţi ostaşi pedeştri. La flancuri a fost amplasată artileria (vreo 20 de
tunuri). Ştefan cu sfetnicii săi îşi instalează corturile în spatele forţelor armate
principale, nu departe de valea unde urma să aibă loc lupta decisivă.
Lupta hotărîtoare s-a dat în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475. Se lăsase
o ceaţă densă, vizibilitatea era extrem de redusă şi inamicul nu se putea orienta
clar. Domnul a folosit şi această împrejurare, recurgînd la o stratagemă militară:
după Dealul Muntenilor a fost amplasată ca rezervă călărimea (10- 12 mii de
oameni), iar pe malul opus al rîului Bîrlad a fost trimis un grup de buciumaşi şi
cîteva detaşamente de oşteni, care vor juca un rol însemnat în toiul bătăliei.
Primii au intrat în lunca îngustă a rîului Bîrlad oştenii avangărzii otomane, dar
focul artileriei şi săgeţile arcaşilor moldoveni i-au silit să bată în retragere şi să
aştepte forţele principale. Introducînd mereu forţe proaspete în luptă, turcii au
înfrînt pînă la urmă eroica împotrivire a moldovenilor de pe prima poziţie şi
înaintau spre cea de a doua, organizată la cîteva sute de metri. În acest moment
de grea cumpănă, salvele de tunuri au chemat la atac oştile de rezervă de după
dealurile din dreapta şi pe cele camuflate pe celălalt mal al Bîrladului. Din cauza
ceţei dese, otomanilor li s-a părut că sunt înconjuraţi dinspre Bîrlad şi, cuprinşi
de panică, au început să-şi schimbe direcţia atacului principal. Mulţi dintre ei s-
12
Ștefan Gorovei - “Ştefan cel Mare şi Sfînt. 1504-2004”, Sfînta Mănăstire Putna. Suceava, 2003, p. 389-394.

7
au оndreptat spre podurile de peste Bîrlad pentru a preveni un atac asupra
flancului stîng al dispozitivelor lor. Acolo au fost întîmpinaţi de o ploaie de
săgeţi ale oştenilor moldoveni şi au fost împinşi în mlaştinile adînci, unde mulţi
şi-au găsit sfîrşitul.
În acest moment, de sub Dealul Muntenilor, care străjuia dinspre est lunca
Bîrladului, au pornit la contraatac cei 10-12 mii de călăreţi moldoveni în frunte
cu Ştefan, care au lovit necruţător flancul drept şi spatele forţelor principale ale
inamicului. Profitînd de deruta din rîndurile duşmanului, s-au ridicat la atac şi
pedestraşii din vale, astfel că după cîteva ore de luptă pe viaţă şi pe moarte,
grosul oştii lui Suleyman paşa şi-a găsit aici sfîrşitul. Resturile armatei otomane
s-au retras în grabă, suferind pierderi însemnate din partea cavaleriei
moldoveneşti, îndeosebi la trecerea Dunării.
Victoria de la Vaslui a avut un mare răsunet internaţional. Papa Sixt al IV-
lea i-a atribuit voievodului Moldovei titlul de “Atlet al lui Cristos”, numindu-l
totodată “val de apărare al creştinătăţii”. Cronicarul polonez Jan Dlugosz a dat
următoarea apreciere faptelor lui Ştefan: “O, bărbat demn de admirat, pentru
nimic mai prejos vestiţilor comandanţi eroici de care atîta ne minunăm! Cel
dintîi dintre principii lumii, care a repurtat în zilele noastre o victorie atît de
strălucită asupra turcilor… El este cel mai vrednic să i se încredinţeze
conducerea şi mai ales funcţiunea de comandant şi conducător în contra
turcilor”13.
Înfrîngerea şi-au recunoscut-o chiar şi otomanii, care făceau destul de rar
asemenea lucru. Sultana- Valide Mara, văduva sultanului Murad al II-lea, afirma
că “niciodată o oaste turcească n-a suferit o astfel de înfrîngere”14.
Înfrîngerea oştilor turceşti la Vaslui nu însemna pentru Moldova că
războiul împotriva Imperiului Otoman luase sfîrşit. Marele imperiu avea
suficiente resurse umane, economice şi militare pentru a lupta mai departe
împotriva Ţării Moldovei. Despre dorinţa sultanului de a
pedepsi Moldova pentru neascultare s-a vestit la Istanbul îndată după înfrîngerea
de la Vaslui.
Aşteptîndu-se la riposta Porţii, Ştefan cel Mare a luat măsuri de întărire a
sistemului de fortificaţii, o atenţie aparte acordînd Chiliei şi Cetăţii Albe,
primele care urmau să se opună puternicului duşman; Cetatea Hotinului, Cetatea
Neamţ şi Suceava au fost consolidate şi aprovizionate ca să poată rezista unui
asediu îndelungat. Totodată, voievodul a cerut ajutor de la unguri, polonezi,
veneţieni etc15. În scrisorile trimise unor conducători de state din Europa, la 25
ianuarie 1475, el îi avertiza că sultanul va veni negreşit împotriva Moldovei “cu
capul său şi cu toată puterea sa” şi că, dacă această ţară, “poartă a creştinătăţii”,
va fi pierdută, “toată creştinătatea va fi în mare primejdie”. “Nu vreau să mai

13
Nicolae Orghidan – “Ce spun cronicarii străini despre Ștefan cel Mare”, Craiova, 1915, p. 10;
14
Nicolae Iorga - Acte şi fragmente cu privire la istoria romвnilor, vol. III. – Bucureşti, 1898. – P. 84.
15
Gheorghe Gonţa – “Viaţa politică a Ţării Moldovei în epoca domniei lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi”
Chişinău, 2004, p. 46.

8
spun cât de folositoare este pentru treburile creștine această țărișoară a mea;
socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea vădit, că ea este saraiul Țării
Ungurești și al Poloniei și este straja acestor două crăii.”16
Puterile europene n-au dat curs cererilor voievodului Moldovei. Ştefan şi
de data aceasta rămîne de unul singur în faţa turcilor.
Pentru a dezvolta succesul pe care l-a obţinut la Valea Albă, Mehmet al
II-lea s-a îndreptat spre Suceava şi celelalte cetăţi moldave, dar acestea au
rezistat eroic. Pe la mijlocul lui august, sultanul este nevoit deja să dea ordinul
de retragere şi să părăsească ţara “fără de ispravă”, după cum afirmă cronicarul.
Cavaleria lui Ştefan a început să urmărească duşmanul şi l-a hărţuit pînă ce a
părăsit pămîntul Moldovei.
Ultimul mare război cu otomanii s-a desfăşurat în vara anului 1484, cînd
Baiazid al II-lea porneşte în fruntea unei mari armate (de circa 150 mii de
oameni) asupra Moldovei. La porunca Porţii, la această campanie participă şi
oastea muntenească şi cea tătară. Lovitura principală din 1484 a fost îndreptată
asupra Chiliei şi Cetăţii Albe. Până la urmă, dezamăgit și fără sprijin. Ștefan s-a
văzut în situația să facă pace cu turcii, să le cedeze (în 1484) cele două cetăți de
la Dunăre și mare și să plătească anual un tribut.17
Vestind pretutindeni despre marea sa victorie, sultanul caracteriza Chilia
drept “cheie şi poartă a toată Ţara Moldovei şi a toată Ţara Ungurească şi a
ţărilor de pe Dunăre”, iar Cetatea Albă “cheie pentru toată Ţara Leşească, Ţara
Românească, Ţara Tătărească şi toată Marea Neagră”18.
Căderea Chiliei şi a Cetăţii Albe a constituit o lovitură extrem de grea
pentru ţară şi a slăbit considerabil statul moldovenesc. Comerţul internaţional de
tranzit de la Marea Neagră pe uscat decade mult. Pierderea cetăţilor a provocat o
daună destul de mare în ceea ce priveşte capacitatea de apărare a ţării. Ea rămîne
expusă invaziilor otomane, pornite din cele două capete de pod din
sudul Moldovei. Încercarea lui Ştefan cel Mare de a elibera aceste cetăţi în anii
1484-1486 a suferit eşec. Atît Ungaria, cît şi Polonia, după marile promisiuni ce
le făcuseră Moldovei, încheiau tratate de pace cu Imperiul Otoman, în care
recunoşteau de jure acapararea celor două cetăţi din sud.
Ştefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură
independenţa Moldovei în schimbul plăţii unui tribut sultanului. 

Sfîrşitul domniei
Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise
că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţara Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi
biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică. Bătrîn şi bolnav de gută
- i s-a amputat piciorul. După o domnie îndelungată de 47 de ani - neobişnuită
pentru acele vremuri - marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504. „Iară pre
16
Ioan Bogdan – “Documentele lui Ștefan cel Mare”, București, 1913, p. 348;
17
Ioan Aurel Pop – “Scurtă istorie a românilor”, editura Litera, București, 2019, p.229;
18
Nicolae Iorga - “Studii asupra Chiliei şi Cetăţii Albe” Bucureşti, 1899, p. 156 şi urm.

9
Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mănăstire la Putna,
care era zidită de dînsul, jale era, că plîngea toţi ca pe un părinte al
său...”(Grigore Ureche).
În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent.
Luptînd de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să
impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea
redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea
tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi
greu de executat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi.
La moartea sa, în 1504, domnul a lăsat urmașilor o țară puternică și
respectată, care și-a păstrat propria organizare și a fost stavilă în calea înaintării
otomane.19

Bibliografie

19
Ioan Aurel Pop – “Scurtă istorie a românilor”, editura Litera, București, 2019, p.230;

10
1. Bogdan, Ion – “Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI”, ediție
P.P. Panaitescu, bucurești, 1959, p.60;
2. Bogdan, Ioan – “Documentele lui Ștefan cel Mare”, București, 1913,
p. 348;
3. Dragnev, D., Caşu I., Dragnev E., Pîslariuc V. “Ştefan cel Mare şi
Sfînt în contextul epocii sale şi al posterităţii”. Chişinău, editura
Civitas, 2004, p. 39-46;
4. Gonţa, Gheorghe – “Viaţa politică a Ţării Moldovei în epoca domniei
lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi” Chişinău, 2004, p. 46.
5. Gorovei, Ștefan - “Ştefan cel Mare şi Sfînt. 1504-2004”, Sfînta
Mănăstire Putna. Suceava, 2003, p. 389-394.
6. Iorga, Nicolae - Acte şi fragmente cu privire la istoria romвnilor, vol.
III. – Bucureşti, 1898. – P. 84.
7. Iorga, Nicolae - “Studii asupra Chiliei şi Cetăţii Albe” Bucureşti,
1899, p. 156 şi urm.
8. Orghidan, Nicolae– “Ce spun cronicarii străini despre Ștefan cel
Mare”, Craiova, 1915, p. 10;
9. Pascu, Ștefan; Liviu Maior – “Culegere de texte pentru istoria
României”, București, 1977, p.71;
10.Păcurariu, Preot Prof. Dr. Mircea – “Istoria Bisericii Ortodoxe
Române”, editura IBM BOR, București, 1980, p.344-350;
11.Pop, Ioan Aurel– “Scurtă istorie a românilor”, editura Litera,
București, 2019, p.219;
12.Rezachevici, Constantin – “Cronologia critică a domnilor din Ţara
Românească şi Moldova” Bucureşti, 2001, p. 537.
13.Rezachevici, Constantin – “Dimensiunea dinastică a politicii externe
a lui Ştefan cel Mare”, în Revista de Istorie a Moldovei, nr. 3 (599),
2004, p. 12-17;
14.Ureche, Grigore - “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Chişinău, 1990, p.
57;
15.Ureche, Grigore– “Letopisețul Țării Moldovei” ediție P.P. Panaitescu,
1958, p.90-91;

11