Renașterea și Reforma

Sfârșitul “epocii întunecate”

Introducere

În condițiile formării relațiilor capitaliste și a burgheziei, zorii Renașterii

au început să se manifeste la Florența, în cursul secolului al XIV-lea, sub forma
unei Renașteri timpurii. Cristalizată la Florența la sfârșitul secolului al XIV-lea
și în primele decenii ale secolului al XV-lea, Renașterea a cunoscut o perioadă
de înflorire și de răspândire în cea mai mare parte a Italiei în a doua jumătate a
secolului al XV-lea și în primele decenii ale secolului al XVI-lea. Pe măsura
formării relațiilor capitaliste și a burgheziei, Renașterea s-a manifestat, ca o
consecință, întâi de toate, a condițiilor interne, precum și a unei influențe
renascentiste italiene, și în celelalte țări ale Europei apusene și centrale, în Țările
de Jos, Germania, Franța, Anglia, Spania, Ungaria, Polonia, Țările Române, în a
doua jumătate a secolului al XV-lea și îndeosebi în secolul al XVI-lea. Din a
doua treime a secolului al XVI-lea, Renașterea a început să dea semne de declin,
cauzele, limitele cronologice și formele de manifestare având trăsături specifice
în fiecare țară.1
Mai mulți cercetători propun ca renașterea sa fie interpretata în 2 sensuri:
 mai larg ;
 mai restrâns.
In sens larg renașterea se caracterizează prin:
I. Umanism;
II. Reforma propriu zisa;
III. Reforma.
Toate aceste dimensiuni sunt momente de emancipare sociala și spirituala.
1. Umanismul – este faza de început a Renașterii cu care debutează
aceasta și se caracterizează prin 2 elemente, și anume:
1) prin întoarcerea la valorile culturale și filosofice;
2) prin cultivarea unor discipline ale spiritului (literatura, arta)
pentru ca sa se preamărească omul, care este considerat nu numai ființa
naturală ci și socială, fiind o parte a societății.2
Umanismul este un curent literar constituit de erudiți ai Renașterii datorita
antropocentrismului viziunii sale asupra lumii. Entuziasmul redescoperirii
valorilor spirituale ale antichității i-a condus pe oamenii Renașterii de la creațiile
culturii latine (care le erau accesibile direct deoarece Evul mediu a perpetuat
cunoașterea acestei limbi) spre cele ale culturii grecești. Cum în Occident
cunoașterea limbii grecești se pierduse, pe învățații din Apus i-a cuprins o

1
Radu Manolescu, op. cit, p. 517;
2
Ibidem, p. 520;
frenezie a învățării acestei limbi. Sunt aduși profesori bizantini cât și ediții în
original ale filozofilor și poeților tragici greci.
Locul lui Aristotel, filosoful sub a cărui influență stătuse raționalismul
scolasticii e luat de Platon. Afinitatea a fost atât de accentuata încât la Florența
s-a înființat un cerc de studii – Academia platonica. Astfel conștiința europeană
încorpora un nou univers spiritual, fundamentându-se ideea ca sursele
spiritualității europene se afla în cultura „Eliadei” și în „miracolul” grec.3
Aceasta poziție de exaltare a omului o găsim în operele lui Dante
Aligheri, Bocacio, Petrarca, în care găsim exprimata înțelepciunea antica.
Rabloise – în romanul “Mânăstirea din Tellem” își ia ca motto “fă tot ce vrei” –
este o chemare la descătușarea omului, pentru ca omul nu este considerat numai
parte ci el este considerat și ca întreg, el are obligații dar și drepturi, el trebuie să
trăiască ca o ființa reală cu aspirațiile sale. Umanismul atinge o dezvoltare
maxima în secolul XV în Italia și în sec XVI în celelalte tari europene.4
Umanismul – comparativ cu epocile anterioare, noul spirit renascentist
descoperă și scoate la lumina omul în întregul său. Literatura italiană prin
scrierile lui Dante, Petrarca sau Boccaccio, la rândul ei pregătită de spiritul
poeziilor trubadurilor și romanelor cavalerești din Evul Mediu, va precede artele
plastice, subliniind noile caracteristici fizice și morale ale omului din Renaștere,
ca ființa spirituală și liberă. Se dezvoltă individualismul, studiul atent și pasional
al individului. Omul este considerat individ cu personalitate, el are capacitatea
de a se cunoaște pe sine și pe alții. Omul devine figura centrala a culturii și artei,
putându-se vorbi în acest sens de umanismul Renașterii. Aceasta debutează cu o
afirmație optimista “cunoaște-te pe tine însuți”, ceea ce demonstrează totala
încredere în capacitățile de cunoaștere ale omului, dar sfârșește pesimist printr-o
alta afirmație: “nimeni nu se cunoaște”.5
Pe tot parcursul efortului sau de cunoaștere a realității, Renașterea a avut
ca principal obiectiv redarea omului, drama sfinților devenind drama omului
real. Eliberat de sub dominația dogmelor sau a misticismului, umanistul
Renașterii își va exprima în imagini încrederea sa în sănătatea fizica și morala a
omului, idealizându-l prin trupuri bine proporționate, ignorând deformarea
trupului de boala, urâțenie sau bătrânețe (așa după cum face Renașterea italiana,
spre deosebire de cea flamanda sau germana, care nu se sfiesc sa redea omul cât
mai conform cu realitatea). Căutarea frumuseții ideale îl va îndrepta pe
Leonardo sa caute în Gioconda simbolul misterului feminin sau pe Rafael în
madonele sale reprezentarea idealului iubirii materne.6
2. Renașterea propriu-zisă – este etapa de maturitate în care se
manifesta pregnant transformările generale ale Renașterii, în care cultura
dobândește o mai mare autonomie fata de antichitate. Se caracterizează prin
dezvoltarea artei ilustrata de Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rafael, prin
3
Earle E. Cairns, op. cit, p. 401;
4
Andrei Oţetea, op. cit., p. 150;
5
Earle E. Cairns, op. cit, p. 404;
6
Radu Manolescu, op. cit., p. 516;
dezvoltarea științei reprezentata de Copernic și prin dezvoltarea filosofiei
reprezentata de Giordanno Bruno. în aceasta faza umanismul continua sa se
dezvolte mai ales în tarile din afara Italiei. Aceasta faza a renașterii are loc între
1450-1600.7
3. Reforma – este o alta dimensiune a Renașterii legata de primele
doua, pregătită de Erasmus din Rotterdam, pusa în practica de către Martin
Luther și Calvin. Reforma exprima voința de emancipare, de însușire a tuturor
formelor vieții, se manifesta tendința ca viață sociala sa se despartă de Biserica.
Renașterea nu a fost un fenomen național, ci a fost o mișcare de eliberare
spirituala care s-a manifestat și în Franța, Germania, Anglia, Polonia, Tarile
Romane. în acest sens putem aminti numele unor umaniști români, cum ar fi:
Ioanes Soneras, Nicolae Olacus, Constantin Contacuzino, și intr-un alt timp
istoric Dimitrie Cantemir. 8
Trăsăturile esențiale ale Renașterii – caracterul laic, preocuparea
predominantă pentru om și natură, spiritul rațional și critic - și realizările
renascentiste în știință, cultură și artă atestă însemnătatea acestei epoci pentru
progresul creației spirituale a omenirii. De aceea și Friedrich Engels a definit-o
„cea mai mare răsturnare progresistă din câte cunoscuse până atunci
omenirea…”9
În opoziție cu cultura și sistemul de educație din secolele anterioare,
subordonate concepției teologice și bazate pe metoda scolastică, cultura
renascentistă și sistemul de educație umanist, deși au mai păstrat, într-o oarecare
măsură, reminiscențe medievale, se disting totuși, în ansamblu, printr-un
pronunțat caracter laic, prin punerea rațiunii, a spiritului critic și a experienței
mai presus de credință, de autoritate și de tradiție, printr-o problematică mai
largă, privind variate aspecte ale naturii și societății.10

REFORMA
Prefacerile sociale și economice care au avut loc în secolele XIV-XV au
generat o criza și în plan religios: Reforma. Originea acesteia trebuie căutata în
decăderea morală a clerului și în refuzul comunităților din Germania de a mai
finanța o Biserica venala și corupta.
Unitară prin trăsăturile sale comune, Reforma a luat totodată forme
variate, în raport cu condițiile istorice de dezvoltare ale unor grupuri de țări, țări
sau regiuni și cu interesele și aspirațiile claselor și păturilor sociale care au luat
parte la această mișcare.11

7
Andrei Oţetea, op. cit., p. 152;
8
Radu Manolescu, op. cit., p. 518;
9
Friedrich Engels – “Dialectica naturii”. În: Karl Marx – Friedrich Engels, “Opere alese în două volume”, vol. II, Editura
politică, București, 1967, p. 51;
10
Radu Manolescu, op. cit., p. 518;
11
Radu Manolescu, op. cit., p. 398;
 Cel care a declanșat mișcarea împotriva Bisericii catolice a fost Martin
Luther. Acesta considera ca numai Dumnezeu poate asigura mântuirea
păcătoșilor. Ideile sale au determinat ruptura de Biserica Romei și nașterea
Bisericii Luterane.
O alta mișcare a Reformei s-a manifestat în Elveția: calvinismul.
În secolul al XIV-lea se ridică în Anglia „Luceafărul Reformei”, John
Wicliff, care a fost vestitorul Reformei nu numai pentru Anglia ci şi pentru toată
creştinătatea. Protestul cel mare împotriva Romei niciodată nu mai putea fi adus
la tăcere. Acesta a deschis lupta care urma să aibă ca urmare emanciparea
oamenilor, a bisericilor şi a popoarelor.  Alături de Jan Huss şi Savonarola, a
dovedit o preocupare deosebită pentru reîntoarcerea la idealul Bisericii prezentat
în Noul Testament. Încercând să reformeze Biserica din interior, au susţinut
superioritatea Scripturii, au renegat orice credinţă şi practică ce nu se baza pe
Scriptură şi s-au ridicat împotriva corupţiei din Biserica Romano-catolică.
Wycliff, a lansat un atac virulent la adresa creştinismului din vremea sa. El i-a
numit pe preoţi „hoţi”, „vulpi rele”, „căpcăunii” etc. Jan Huss a stat în tradiţia
reformatorilor cehi, care scoteau în evidenţă rolul predicării, studiul Scripturilor
şi eliminarea abuzurilor clericale. Principiul discriminării morale a folosit la
tăierea din rădăcini a pretenţiilor papale şi a privilegiilor clericale. Huss îndemna
nu la abolirea bisericii instituţionale şi nici la separarea celor evlavioşi de cei
păcătoşi, ci la reformarea Bisericii bazată pe exemplu lui Hristos şi simplitatea
apostolică.12 Acţiunea lor revoluţionară a atras dizgraţia bisericii şi a
autorităţilor. Aceşti oameni au anticipat spiritul şi lucrarea reformatorilor.

A. Cauzele Reformei

Deşi a fost o mişcare religioasă, în primul rând, Reforma din sec al XVI-
lea a avut multiple cauze. Din punct de vedere politic, noile state naţionale
centralizate din nord-vestul Europei se opuneau conceptului de biserică
universală, care pretindea jurisdicţie asupra statului naţional şi asupra
conducătorului acestuia. Idealul unei asemenea Biserici era în contradicţie cu
apariţia conştiinţei naţionale a clasei de mijloc din aceste state noi.
Pe de altă parte, conducătorii detestau pierderea de bani din ţările lor care
mergeau la vistieria papală din Roma. Abuzul sistemului de indulgenţe, ca
unealtă de a scoate pentru papalitate banii din Germania, a fost ceea ce a
determinat reacţia furtunoasă a lui Luther.13
Umanismul renascentist a deschis noi orizonturi intelectuale şi a avut ca
efect imediat diminuarea interesului pentru viaţa religioasă. În acelaşi timp,
cărturarii umanişti, care aveau Noul Testament în greacă, au văzut discrepanţele
dintre Biserica Noului Testament şi Biserica Romano-catolică. Corupţia atinsese
Biserica la toate nivelurile. Cauza teologică a Reformei a fost dorinţa
12
George Timothy, „Teologia reformatorilor”, editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 1998, p. 45.
13
Cairns Earle, op. cit., p. 273.
reformatorilor de a se întoarce la sursa clasică a credinţei creştine, Biblia, pentru
a se opune teologiei tomiste care susţinea că mântuirea se obţine prin
sacramentele administrate de ierarhie.14

1) Cauzele Reformei religioase

Reforma reprezintă o mișcare social-politica și ideologica de la începutul
secolului al XVI-lea, îndreptată împotriva Bisericii catolice. Numită dramă a
conștiinței europene, Reforma a dus la scindarea unității Bisericii catolice, din
care s-au desprins Bisericile reformate sau protestante. Ea a fost rezultatul unor
evoluții în cadrul Bisericii catolice, dar și al unor cauze mai generale.
Secolele XIV-XV au fost bântuite de războaie mistuitoare, de foamete și
ciuma. O stare de angoasă a cuprins sufletele tuturor. Ideea morții, a sfârșitului
și infernului era dominanta. Biserica s-a dovedit incapabila sa rezolve aceste
neliniști. Mai mult, descoperirea Lumii Noi a arătat că oamenii puteau trăi
fericiți și fără a cunoaște creștinismul. Decăderea morala a clerului înalt este o
alta cauza. Acesta uitase de preceptele creștinismului primitiv, care cerea
smerenie și simplitate. Mulți dintre clerici, urmând modelul nobililor, trăiau
înconjurați de o veritabila curte, ducând un trai plin de lux. Veniturile acestora
proveneau din beneficii, din cumulul mai multor funcții. Acestea nu erau însă
atribuite celor mai merituoși oameni ai Bisericii, fiind obținute prin cumpărare și
trafic de influenta. A reapărut astfel simonia și nepotismul.15
Reforma a fost urmarea directa a slăbirii autoritarii papale. După ce, între
secolele XI-XIII, papalitatea fusese în conflict cu împărații germani, la începutul
secolului al XIV-lea, un nou conflict se năștea între papa Bonifaciu al VIII-lea și
regele Franței, Filip cel Frumos. Biserica a intrat atunci intr-o perioada critica.
Umilit, papa si-a părăsit scaunul pontifical, cedând astfel locul candidatului adus
de rege. Centrul catolicismului s-a mutat la Avignon, o data cu noul papa.
Schimbarea reședinței a compromis prestigiul papalității. Tutela Franței și
o reforma a Bisericii apăreau necesare. Autoritatea Bisericii a fost șubrezită și
mai tare când, după 1377, papa s-a reîntors la Roma. Alegerea, în 1378, a unui
nou papa a declanșat a doua mare schisma. Cardinalii francezi nu l-au
recunoscut pe noul papa, desemnând unul francez, la Avignon. Criza s-a încheiat
de-abia în 1414, când, prin Conciliul de la Constance, a fost ales un papa, Martin
al V-lea, recunoscut de toți.
Comportarea unor papi lăsa mult de dorit: Alexandru al VI-lea Borgia a
dus o viață scandaloasa, iar urmașul acestuia, Iuliu al II-lea, deși a reimpus
demnitatea și sobrietatea, a lăsat ca pontificatul sau sa fie în întregime absorbit
de intrigi diplomatice și de operațiuni războinice; Leon al X-lea, din familia de
Medici, a fost mai mult preocupat de arta și literatura.
Renașterea și umanismul au contribuit la adâncirea crizei religioase, prin
eliberarea spiritului uman de sub tutela Bisericii.
14
Ibidem, p. 276.
15
Radu Manolescu, op. cit., p. 399;
 Umaniștii au inoculat în spirite gustul criticii. Acest mod de a gândi venea
în contradicție cu doctrina oficiala care se baza pe autoritatea Scripturii și pe
tradiția apostolilor. Prin exegeza filosofică, ei au repus în circulație textele
primare ale creștinismului, iar prin tipărirea acestora le-au făcut cunoscute unui
număr mare de persoane. S-a constatat că Biserica interpretase în favoarea ei
unele pasaje ale Bibliei, iar unele documente pe care se sprijineau pretențiile ei
de dominație, între care și celebrul “Donatio Constantini”, erau false.16
Situația economică a Bisericii catolice a constituit un motiv de
nemulțumire, Biserica fiind unul dintre cei mai mari proprietari și dispunând de
importante venituri. În Germania, ea deținea o treime din suprafața arabilă, iar
englezii erau profund nemulțumiți de sumele foarte mari trimise la Roma. Curia
papală se transformase într-o uriașă mașină de stors bani, destinată cheltuielilor
pentru fast și chiar militare. Bogățiile imense ale Bisericii și clerului, averile
mânăstirilor au dus la apariția unui curent care susținea necesitatea redistribuirii
marilor proprietăți ecleziastice.
Cauzele reformei:
 pretențiile de dominație absolută și universală a Bisericii;
 corupția clerului;
 vânzarea de indulgențe.

2) Reforma religioasă în Germania:

La începutul secolului al XVI-lea, Germania era frământată de complexe
contradicții sociale, principala contradicție fiind între feudalitatea laică și
eclesiastică, pe de o parte, și țărănime, pe de altă parte.17
 Martin Luther a formulat doctrina mântuirii prin credință,
susținând că lectura bibliei și contactul direct cu Dumnezeu asigura
mântuirea;
 ideile sale au stat la baza răscoalelor țărănești;
 prin pacea de la Augburg din 1555, fiecare provincie
germană urma religia principeliatului său.

3) Reforma religioasă în Anglia:

Ca și pe continent, în Anglia terenul pentru o reformă a Bisericii a fost
îndelung pregătit. Începând cu Wicliff, ideile reformatoare nu s-au stins
niciodată, ele au supraviețuit până în secolul al XVI-lea, influențând Reforma
din Germania. Reforma din Anglia a fost rezultatul conflictului dintre Biserică și
stat, început odată cu politica de centralizare și dezvoltarea unor forțe noi
sociale.18
 a fost în primul rând o revoluție politica;
16
Andrei Oţetea, op. cit., p. 147;
17
Radu Manolescu, op. cit., p. 400;
18
Ibidem, p. 411;
  regele Henric al VIII-lea a rupt relațiile cu Roma;
 in 1534 parlamentul a votat ,,Actul de supremație” prin
care Biserica engleza devenea independentă și intra sub
autoritatea regelui.

4) Reforma religioasă în Franța:

Reforma în Franța a fost o imitație a lutheranismului german sau a
calvinismului genevez. Cauzele ei își au rădăcinile în realitățile societății
franceze, care i-au imprimat caracterele sale originale.19
 Jean Calvin a formulat doctrina bazată pe existența
destinului susținând ca omul este dator sa duca o viață morala și
activă;
 a interzis luxul, dansul, teatrul, jocurile de noroc.

B. Martin Luther

Inițiatorul Reformei în Germania a fost Martin Luther (1483 – 1546),

cleric și profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg.20
Paul Althaus l-a descris pe Luther ca fiind un „ocean”. Această imagine
se aplică atât în ce priveşte enorma lui operă literară, tipărită în peste 100 de
volume, în ediţia de la Weimar, cât şi originalităţii puternice şi profunzimii
ferme.21 Odată cu primirea oficială a titlului de doctor în teologie în 18
octombrie 1512, Luther se angajează într-o intensă activitate de studiere a
Bibliei, pe lângă cea de profesor universitar. Opera acestuia cuprinde
comentarii, catehisme, tratate polemice, dezbateri, imnuri, predici, scrisori
personale.  Luther a oferit doar afirmaţii teologice specifice şi nu un sistem
doctrinar complet. Teologia lui este biblică, existenţială şi dialectică. Luther s-a
ridicat împotriva teologiei scolastice din vremea sa reorientând teologia spre
textul biblic. Preocuparea pentru Dumnezeu era o chestiune de viaţă şi de
moarte pentru el, care nu implica doar intelectul, ci întreaga existenţă umană.
Miezul teologiei lui Luther este că în Isus Hristos, Dumnezeu s-a dat pe Sine
complet şi fără rezerve pentru noi. Luteranismul s-a răspândit în Danemarca,
Suedia, Norvegia, Finlanda, Scoţia, Polonia.

C. Jean Calvin

În perioada când Zwingli era mort, Erasmus era pe moarte, când Luther
era din ce în ce mai tăcut, când Biserica Romană era pe cale de a-şi reveni, când
Reforma se fragmentase şi avea să fie curând discreditată prin spectacolul
19
Ibidem, p. 410;
20
Ibidem, p. 402;
21
George Timothy, op. cit., p. 61.
sângeros de la Műnster, Jean Calvin s-a ridicat ca şi conducător al unei noi
mişcări şi ca reformator al unei noi teologii. Marea realizare a lui Calvin a fost
aceea de a lua principiile clasice ale Reformei – sola gratia, sola fide, sola
scriptura – şi a le expune clar, într-o manieră sistematică. Influenţa lui a durat
un secol, poate chiar mai mult. Calvin a fost capabil să controleze Reforma şi să
o redirecţioneze pe un făgaş care să-i asigure continua evoluţie şi răspândire.
Baza doctrinei calviniste o constituie ideea “predestinării divine”,
fundamentată de Calvin în „Așezământul religiei creștine” (1536) și în „Despre
predestinarea eternă a lui Dumnezeu” (1552).22
A fost considerat deseori „omul unei singure cărţi”, datorită lucrării sale,
„Institutele  religiei creştine”. De-a lungul întregii lui vieţi, el a continuat să
extindă, să revizuiască şi să reorganizeze Institutele. În total a tipărit opt ediţii în
limba latină (1536, 1539, 1543, 1545, 1550, 1553, 1554, 1559) şi patru traduceri
în limba franceză (1541, 1545, 1551, 1553, 1560). În 1560 a apărut ediţia
definitivă.23 Ediţia din 1559 este o lucrare masivă, egală ca mărime cu Vechiul
Testament plus evangheliile sinoptice. Este structurată în patru cărţi care
urmează, în general, modelul Crezului Apostolilor.
Pe lângă aceasta, opera lui este îmbogăţită printr-un număr impunător de
publicaţii. A scris comentarii la Pentateuh, Iosua, Psalmi, Isaia, toate cărţile
Noului Testament, excepţie făcând Apocalipsa şi 2 şi 3 Ioan. Comentariile lui
Calvin şi prelegerile-predici sunt conţinute în 45 volume care alcătuiesc
traducerea publicată în secolul al XIX-lea de Calvin Translation Society. 24
Lucrarea lui mai cuprinde tratate, broşuri, scrisori, scrieri liturgice şi catehisme.
Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Germania, Ungaria, Franţa, Olanda, Scoţia,
Anglia şi America.25

D. Teologia Reformei

Munca reformatorilor nu s-a rezumat doar la repetarea dogmelor clasice

ale perioadei patristice. Ei au crezut că este necesar să le aplice în soteriologie şi
în eclesiologie. Au fost mai preocupaţi de lucrarea lui Hristos decât de Persoana
Lui. A-L cunoaşte pe El, spunea Melanchthon, nu înseamnă investigarea
modurilor în care s-a întrupat, a-L cunoaşte pe Hristos înseamnă a-i cunoaşte
beneficiile.26 Doctrinele Reformei despre justificare şi despre alegere sunt de
neconceput fără baza oferită de consensul trinitarian şi hristologic al bisericii
primare.
Evanghelia proclamată ca suprema autoritate în materie de credinţă şi
conduită, cu înlăturarea tuturor gloselor adăugate de biserică şi a tuturor
poruncilor nesancţionate printr-un text al Evangheliilor – iată la ce se reduce
22
Radu Manolescu, op. cit., p. 409;
23
Steele David, „Cele cinci teze ale calvinismului”, editura Cartea Creştină, Oradea, 1999, p. 42;
24
Ibidem, p. 48;
25
Randell Keith, „Jean Calvin şi Reforma târzie”, editura All, București, 1998 p. 84.
26
Erickson Millard, „Teologie creştină”, vol. III, editura Cartea Creştină, Oradea, 1998, p. 81.
crezul primilor reformatori. El implică abolirea tuturor practicilor şi
ceremoniilor, procesiunilor şi pelerinajelor posturilor şi celibatului, care nu sunt
prescrise de Evanghelie şi a tuturor intermediarilor – cler şi sacramente – care se
interpun între Dumnezeu şi om.27
Biblia. Toţi reformatorii acceptau originea divină şi caracterul infailibil al
Bibliei. Termenul „sola scriptura” nu intenţionează să discrediteze valoarea
tradiţiei bisericeşti, ci să o supună primatului Sfintelor Scripturi. Reformatorii
protestanţi au subliniat faptul că Biblia se autentifică pe sine, adică se dovedeşte
demnă de crezare pe baza propriei clarităţi, evidenţiată pe mărturia internă a
Duhului Sfânt.
Biserica. Din perspectiva Reformei, Biserica lui Isus Hristos este
comuniunea sfinţilor sau adunarea credincioşilor care au auzit Cuvântul lui
Dumnezeu din Sfintele Scripturi şi care sunt martori ai acestui Cuvânt în lume.
Reformatorii au intenţionat să se reîntoarcă la modelul Bisericii din Noul
Testament, să o cureţe şi să o purifice în conformitate cu normele Bibliei.28
Închinarea şi liturghia. În sec al XVI-lea, accentul pus pe harul suveran
al lui Dumnezeu a dat naştere unui răspuns de recunoştinţă pe care reformatorii
au încercat să-l introducă în revizuirea liturghiei medievale. Introducerea limbii
poporului în liturghie a fost un act revoluţionar. Intenţia reformatorilor nu a fost
de a seculariza închinarea, ci de a sfinţi viaţa obişnuită.
Sacramentele. În ceea ce priveşte sacramentele, au fost recunoscute doar
Botezul şi Cina Domnului29, chiar dacă acestea au fost privite din unghiuri
diferite de către reformatori. Un element nou introdus sub influenţa Reformei a
fost oficierea mai frecventă a Cinei Domnului şi încurajarea participării masive
a oamenilor la această ocazie.30
Reformatorii au restabilit echilibru dintre Cuvânt şi sacrament în
închinarea creştină. Nu ei au inventat predicarea, ci doar au ridicat-o la statutul
de parte centrală a slujbei divine. Citirii solemne şi clare a Bibliei i s-a acordat
un rol important.
Predestinarea. Fiecare acţiune a oricărei persoane nu este doar ştiută
dinainte de Dumnezeu ci, pentru că aceasta este voia Lui, ea este predestinată de
El. Cunoaşterea alegerii noastre ne determină să ducem o viaţă sfântă. Modul în
care un credincios poate fi sigur de alegerea sa este să constate că Cuvântul lui
Dumnezeu îi transformă viaţa.31
Justificarea prin credinţă. Protestantismul s-a născut din lupta pentru
doctrina justificării numai prin credinţă. Pentru Luther, aceasta nu era o doctrină
printre altele, ci rezumatul tuturor doctrinelor creştine, prin care Biserica fie
rămâne în picioare, fie se prăbuşeşte.32 Calvinismul rezumă această doctrină
27
Andrei Oţetea, op. cit., p. 280.
28
Erickson Millard, op. cit., vol. I, p. 222;
29
Erickson Millard, op. cit., vol. III, p.302;
30
George Timothy, op. cit., p. 374;
31
Erickson Millard, op. cit., vol.III, p. 78;
32
Ibidem, p. 125;
astfel: „Dumnezeu este cel care îi mântuieşte pe păcătoşi”. 33 Cei păcătoşi nu se
mântuiesc pe ei înşişi sub nicio formă, iar mântuirea, de la început şi până la
sfârşit, complet şi pe de a-ntregul, în trecut, prezent şi viitor este a Domnului.34
Creştinul, în starea de graţie şi oricine simţea în sufletul său un elan
generos şi nobil avea dreptul să se considere în starea de graţie, s-a dovedit
ireductibil faţă de orice presiune de afară. Printr-una din contradicţiile cele mai
stranii ale naturii omeneşti, tocmai doctrina care nega libertatea şi anihila voinţa
omenească în faţa absolutei suveranităţi a lui Dumnezeu s-a dovedit un principiu
activ de energie nesecată şi de virtute eroică.35

E. Contrareforma (reacția catolicismului)

(Încheiere)
Contrareforma a început să se manifeste din deceniul al patrulea al
secolului al XVI-lea, când progresele Reformei au devenit evidente.36
Catolicismul a reacționat împotriva valurilor Reformei prin mișcarea de
contrareforma (reconsolidarea bisericii catolice), bazele fiind puse de hotărârea
Conciliului de la Trento, desfășurat între 1545-1563. Ele au operat o
sistematizare unitară a dogmelor oficiale, au introdus mai multa ordine și
disciplina în biserica. Contrar celor întâmplate anterior, când unii arhierei nici
nu-si cunoșteau credincioșii, acum episcopii și întreaga ierarhie trebuia sa își
exercite demnitatea ecleziastica operativ, locuind permanent în mijlocul
credincioșilor. S-a preconizat totodată reluarea de către Biserică a activităților de
misiune socială; au introdus cenzura scrierilor și, pentru a-i feri pe credincioși de
influențe nocive, au instituit un index al cărților interzise.
A fost reactivat Tribunalul Inchiziției, însa, în urma faptului ca autoritățile
de stat laice ajunseseră sa impună respectarea drepturilor lor suverane,
Inchiziției nu i s-a mai permis răspândirea și puterea din Evul mediu (cu
excepția Spaniei). Din a doua jumătate a secolului XVI, Inchiziția a pierdut din
importanță, iar condamnările pronunțate au avut un efect mai mult moral și

33
Steele David, op. cit., p. 27;
34
Hoekema Anthony, Dieter Melvin, „Cinci concepte despre sfinţire”, editura Cartea Creştină, Oradea, 1999, p. 67;
35
Andrei Oţetea, op. cit., p. 282;
36
Radu Manolescu, op. cit., p. 416;
simbolic.
Acțiunile întreprinse împotriva Reformei de către Biserica Catolică li s-au
adăugat cele ale satelor absolutiste catolice care vedeau în protestanți nu numai
niște răzvrătiți împotriva bisericii oficiale, ci și împotriva autorității statului.37
Un alt instrument eficient al contrareformei a fost ordinul călugăresc
iezuit, înființat în 1540 de spaniolul Ignacio de Lozola. Spre deosebire de alte
ordine călugărești, acesta nu prevedea claustrarea membrilor săi (nici nu aveau
mânăstiri). Datoria lor era sa trăiască printre oameni, îndeplinind funcții
ecleziastice dar și în alte domenii ale vieții publice pentru care ei se pregăteau
temeinic prin studii de specialitate. Ei erau chemați să apere credința nu numai
prin rugăciuni ci și prin implicarea lor în viață sociala, predisponibilitatea pentru
dialog nu numai pe plan teologic ci și filozofic și științific.
Calitățile și stilul lor de acțiune au făcut din iezuiți, după secolul XVI,
principalii organizatori ai învățământului patronat de biserica. Admirați de unii,
contestați de alții, iezuiții au reprezentat, prin activitatea lor, un factor de
conservare a unui spirit specific, de integrare a catolicismului în societatea
moderna. Influenta lor s-a extins mult peste hotarele Europei, în America latina
și în Orientul îndepărtat (China, Japonia).
Contrareforma a exercitat influența directă și în domeniul artei, în scopul
aparerii și propagării credinței. Stilul baroc, dezvoltat în a doua jumătate a
secolului XVI, în continuarea celui renascentist, se remarca prin accentuarea
„mesajului ideologic” transmis de creația artistica. Daca în pictura Renașterii
figurile și scenele religioase apăreau echilibrate, senine, sugerând pacea
sufletească, pictura barocă își propune să-i producă privitorului emoții puternice,
sa fie impresionat în fața patimilor Mântuitorului, reprezentat într-o manieră cât
mai tragică. Decorația interioară a bisericilor, frescele de pe pereți se înscriu de
asemenea într-un plan programatic. Ele sunt concepute ca niște „lecții” de
educație religioasa prin mijlocirea artelor. Decorația e mult mai bogată, mai
strălucitoare, mai încărcată, menită să impresioneze pe credincioși prin
splendoarea slavei adusa divinității.

Deși, ca urmare a acțiunilor întreprinse, răspândirea Reformei a fost

stăvilită, Biserica Catolică nu și-a mai putut reface unitatea.38

BIBLIOGRAFIE
37
Radu Manolescu, op. cit., p. 416;
38
Ibidem, p. 416;
1. Cairns, Earle E. - „Creştinismul de-a lungul secolelor”, SMR
Oradea, 1997;
2. Engels, Friedrich - “Dialectica naturii”. în: Karl Marx – Friedrich
Engels, “Opere alese în două volume”, vol. II, Editura politică,
București, 1967;
3. Hoekema, Anthony – Dieter, Melvin - „Cinci concepte despre
sfinţire”, editura Cartea Creştină, Oradea, 1999;
4. Manolescu, Radu - “Istoria medie universală”, editura Didactică
și Pedagogică, București, 1980;
5. Millard, Erickson - „Teologie creştină”, vol. I - III, editura Cartea
Creştină, Oradea, 1998;
6. Oţetea, Andrei - „Renaşterea şi Reforma”, Editura Academiei
RPR, Bucureşti, 1964;
7. Randell, Keith - „Jean Calvin şi Reforma târzie”, editura All,
București, 1996;
8. Steele, David - „Cele cinci teze ale calvinismului”, editura Cartea
Creştină, Oradea, 1999;
9. Timothy, George - „Teologia reformatorilor”, editura Institutului
Biblic „Emanuel”, Oradea, 1998;