Sunteți pe pagina 1din 3

Specific al instruirii

Instruirea este domeniul Pedagogiei care se ocupă cu studiul cadrului


specific în care se petrece învățarea.

Instruirea generează instrumente, tehnici și metode eficiente atât pentru


predare, cât și pentru învățare.

Instruirea decupează din educație aspectul formării intelectuale.

Instruirea asigură o bună formare intelectuală, există însă pericolul


intelectualizării și mai grav, al axării pe memorie.

Centrare pe conținut sau pe competențe?


Instruirea se constituie ca relație triunghiulară între: cel ce învață –
profesor – conținut (ceea ce trebuie transmis).

În funcție de perspectiva instruirii, centrarea se poate face pe fiecare


dintre cele trei elemente determinând o abordare specifică.

Dacă central este profesorul atunci avem un învățământ magistrocentric


în care nu doar autoritatea profesorului se impune, ci și interesele sale.
Școala este locul activității profesorului și trebuie să îi asigure acestuia un mediu
optim de desfășurare.
Chiar dacă realitatea impune de multe ori această abordare, pedagogii nu
s-au străduit să o dezvolte prea tare, fiind evident un nonsens pedagogic.
Dacă în centrul atenție stă conținutul , ceea ce trebuie transmis, atunci
toți ceilalți se subsumează lui. Așa apar „didacticile” predării disciplinelor.
Scopul ține de însușirea elementelor cheie ale disciplinei respective și deci
educația se petrece în funcție de logica acesteia (și nu de logica psihologiei
învățării).
Aici, scopului i se subsumează obiective generale, care, fiecare este
detaliat în obiective operaționale. Fiecare obiectiv operațional poate fi descris de
acțiuni simple ce pot fi evaluate în mod direct.
Dacă central este copilul care învață, atunci nu mai contează disciplina ca
atare, ci modul în care aceasta se poate face utilă devenirii copilului.
Logica nu mai este aceea a disciplinei, ci a psihologiei învățării, a interesului
copilului. Copilul este stimulat să întrebe și în funcție de interesele sale se
stabilește traseul educativ.
Scopul educativ se poate regăsi în competențele pe care și le-a format
copilul.
Deci nu mai putem vorbi despre obiective (acestea erau ale disciplinei), ci
ne interesăm de competențe care pot fi:
• competenţe intelectuale (ce știe copilul, ce interese de cunoaștere are, cât
de profund înțelege…);
• competenţe interpretative (cum poate explica ceea ce a înțeles, care este
logica propusă de el, cum poate evalua cele învățate și cum poate translata
cunoașterea către spații mai puțin cunoscute…);
• competenţe practice (cum aplică ceea ce știe, ce aptitudini și-a format,
ce deprinderi are, cum face legătura între ceea ce știe și ceea ce poate aplica,
dacă își poate accesa cunoștințele adecvat atunci când are nevoie de ele…);
• competenţe integrative (cum integrează în personalitatea sa ceea ce a
învățat, cum îi ajută devenirea ceea ce a asimilat…).
Deci, nu putem avea un model coerent de instruire care să vorbească în
același timp despre obiective și despre competențe - deoarece perspectiva diferă
în cazul acestora și nu putem privi din punctul de vedere al copilului dacă ne
centrăm pe disciplină (decât într-o abordare prin „strabism”, ceea ce nu este de
dorit).
Principalele modele de instruire
În funcție de perspectiva pe care o avem asupra educației, de punctul
central al relație de predare-învățare se structurează numeroase modele de
instruire (cu fiecare autor altele).

Modele psihocentrice
Modelul magistrocentric este axat pe autoritatea profesorului care trebuie
susținută de competențe și calități bine conturate ale cadrului didactic. Acesta
centrează procesul educativ pe sine pentru că are ce transmite celorlalți, este un
creator de valoare al domeniului.
Modelul pedocentric este axat pe nevoia de învăţare a copilului care
trebuie sprijinit în devenirea sa. Educatorii nu-i determină copilului devenirea și
nici parcursul, nicidecum structurarea personalității, dar îi oferă constant sprijin
în formare.
Modelul sociocentric
Pornește de la ideea că educația formează omul pentru adaptarea la
societate. Astfel, accentul este pus pe societate, deci în afara triunghiului
educativ (copil – conținut – profesor).
Astfel scopul este unul de inserție culturală, de transmitere a valorilor, de
civilizare.
În această abordare, contează pregătirea omului pentru viața socială,
pentru inserție profesională.

Se cultivă spiritul de echipă, spiritul civic, respectul pentru valori.

Modelul socratic
Se structurează pe ideea că omul este curios să afle ceea ce știe deja (fără
să știe că știe), ceea ce are în interiorul său.
Tehnica didactică este chiar maieutica (tehnică descoperită și utilizată de
către Socrate și descrisă de Platon): arta profesorului de a crea mediul asigurator
și de a pune acele întrebări care pot duce învățăcelul la conștientizarea
răspunsului propriu.
Este un model care nu se centrează în mod direct pe nici unul dintre
capetele triunghiului educativ. Centrală este relația care se constituie între
acestea și se află diferit configurată în funcție de interioritatea celui care învață.
Metoda preferată este una euristică: dialogul întru conștientizare:
este creat un mediu asigurator în care participanții se simt în siguranță, valorizați
și nejudecați; profesorul pune acele întrebări care îl pot ajuta pe învățăcel să-și
conștientizeze propriile-i credințe, cunoștințe, afecte și interese;
în raport cu cele scoase la lumină învățăcelul este încurajat să argumenteze;
fiecare argumentație sporește baza ideatică și poate duce la descoperirea unor
elemente noi.

Acest model însă, presupune o puternică maturitate afectivă a


profesorului, un cadru restrâns de învățăcei, un timp îndelungat de formare.

Modelul tehnocentric
Este centrat pe informaţie, pe conținutul ce trebuie transmis.
Profesorul funcționează ca bun transmițător, ca om informat care știe cum să se
facă auzit.
Cel care se formează se presupune că este interesat, sau făcut să fie
interesat de informația care i se transmite. Cei care se informează pot fi foarte
mulți dacă mijloacele de transmitere a informație permit aceasta (ele pot fi
mijloace mass-media).
Este important ca informația să fie bine țintită ca interes, accesibilă.

Aceste modele de instruire trebuie aplicate prin adecvare la context, la


scopul educativ și la abilitățile profesorului.