Unitatea de învăţare 3

Tipuri de comunicare

3.1. Comunicare verbală – nonverbală – paraverbală

Obiective:
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare vom fi capabili:
1. Să explicăm genul proxim şi diferenţa specifică pentru tipuri de noţiuni care desemnează
principalele tipuri de comunicare:verbală–nonverbală–paraverbală; intrapersonală–interpersonală
-impersonală–de grup–de masă-publică; implicită; paradoxală; de sugestie; defensivă; proiectivă;
2. Să analizăm comparativ diferitele tipuri de comunicare din perspectiva mecanismelor lor
psihologice de funcţionare şi de optimizare;
3. Să identificăm raporturile de interdeterminare între psihic – comportament – tipul de comunicare
practicat;
4. Să argumentăm implicaţiile înţelegerii şi practicării corecte a diferitelor tipuri de comunicare
pentru realizarea unei activităţi profesionale de succes;
5. Să exersăm practicarea diferitlor tipuri de comunicare în vederea formării deprinderilor de
comunicare diferenţiată şi eficientă
Cuvinte cheie: comunicare verbală, nonverbală, paraverbală; comunicare intrapersonală–interpersonală
– de grup - de masă; comunicare implicită; comunicare paradoxală; comunicare de sugestie; comunicare
defensivă; comunicare proiectivă

Să analizăm următorul text:

La început a fost cuvântul. Dar nu la începutul lumii, ci la începutul culturii. Dincoace de
cuvânt se afla natura, dincolo de el începe cultura. (HENRI WALD)

Principalele repere asupra cărora trebuie să ne centrăm în analiza lui sunt:

 Ce reprezintă cuvântul pentru comunicare?;
 Care este distincţia între începutul lumii şi începutul culturii?;
 Care este distincţia între natură şi cultură?;
 Care este locul omului în lume din perspectiva naturii şi culturii?;
 În ce relaţie se află omul, cuvântul şi cultura?
 Cum numim forma comunicării ce apelează la cuvânt?
În funcţie de forma de realizare, comunicarea poate fi: verbală, nonverbală şi paraverbală. Locul,
ponderea şi impactul fiecăreia dintre ele sunt deosebit de importante în arhitectura oricărui proces de
relaţionare, aşa cum rezultă din „triunghiul comunicării” de mai jos (preluare după S. Iovănuţ, p.5):

Ce spui?
10% Cum spui?

verbal
40%

50% nonverbal

Figura nr. 1
 Preocupaţi de o reprezentare tot mai corectă şi mai actualizată a datelor care evidenţiază
raporturile dintre cele trei forme de comunicare, am procedat la adaptarea Figurii 1 după cum urmează:

Ce spun ?
7% verbală

Cum spun ?
38 % paraverbală
l
Cu ce insoţesc
ce şi cum
55 % spun? nonverbală

Figura nr. 2

3.1.1. Comunicarea verbală este acea formă a comunicării în care mesajul este codificat şi
transmis prin intermediul cuvântului (spus sau scris). Ca atare, cunoaşte 2 variante: comunicare verbală
orală şi comunicare verbală scrisă, fiecare dintre ele având, dincolo de caracterisiticile comune
comunicării verbale, şi propriile note distinctive, ce ţin de specificul limbajului folosit şi natura canalului
de realizare. Având în vedere rolul semnificativ al comunicării verbale în constituirea şi funcţionarea
comunităţilor umane şi în devenirea lor culturală, se poate demonstra cu temei că asumarea conştientă a
unei comunicări eficiente este parte a responsabilităţii noastre sociale (18).
Într-o unitate de învăţare precedentă (1) s-a efectuat o analiză comparativă între limbă şi limbaj.
Rezulta de acolo că în timp ce limba are o realitate obiectivă, limbajul reprezintă una de tip subiectiv,
limbă în acţiune sau „vorbire”. Revenim cu câteva caracterisitici ale limbajului care ne vor fi utile în
optimizarea înţelegerii specificului psihologic al comunicării verbale (Săucan, p. 65-66):
 Limbajul este simbolic – cuvintele sunt convenţii, nu au nici o semnificaţie prin ele însele ci doar
prin cee ce oamenii „pun” în ele, prin sensul şi semnificaţiile construite de aceştia pentru a
comunica ceea ce doresc;
 Limbajul este subiectiv – cuvintele pot fi interpretate în feluri diferite de oamenii care le folosesc,
emiţătorul putând să identifice în mesaj sensuri diferite decât cele intenţionate de emiţător;
 Limbajul este guvernat de reguli – acestea ordonează modul de utilizare a cuvintelor prin două
categorii de norme: cele de tip sintactic, cu privire la modul de aranjare a simbolurilor; cele de tip
semantic, cu privire la sensul şi semnificaţiile cuvintelor, reguli a căror respectare asigură
înţelegerea intenţiei locutorilor (de exemplu, în următorul enunţ: „Nici o grijă, mă simt bine!”, se
pot identifica aceste trei caracteristici).

SARCINĂ DE LUCRU 1: Formulaţi un enunţ cu privire la o

problemă profesională actuală. Identificaţi pe structura lui cele trei
caracteristici ale limbajului analizate anterior, ca în exemplul anterior.
Încercaţi să evidenţiaţi caracteristici ale limbajului oral, a căror
cunoaştere poate optimiza comunicarea orală.

Pe această bază, se pot analiza următoarele aspecte definitorii ale limbajului oral, care dau o serie de
note specifice comunicării orale (Săucan, p. 66-70):
 Comunicarea orală este contextuală, pentru că limbajul oral este situativ, exprimă un conţinut
configurat de o anume, cu toată încărcătura lui culturală, raţională, emoţională, spaţio-temporală,
motiv pentru care îşi poate ataşa un plus de semnificaţie, imposibil, poate, de regăsit, într-un alt
context, unde nu au cum să se mai cumuleze identic aceleaşi coordonate. Ca atare, contextul, în
integralitatea sa, este generator al mesajului şi comunicării orale dar şi configurator al formei şi
conţinutului acesteia. Semnificaţia mesajului devine inteligibilă complet şi corect doar dacă
receptorul cunoaşte şi înţelege adecvat situaţia în care acesta a fost construit;
  Comunicarea orală are adresabilitate directă, este orientată întotdeauna precis către cineva, către
un receptor cunoscut;
 Comunicarea orală trebuie să aibă ritmicitate (în medie, 5 silabe/secundă, cu interval de separaţie
de 0,5 secunde între cuvintele cheie), atât pentru a-şi asigura continuitatea şi coerenţa, cât şi
pentru a permite, deopotrivă, fixarea mesajelor precedente cât şi pregătirea receptării mesajelor
ulterioare;
 Caracterisiticile considerate cele mai dezirabile pentru o comunicare orală optimă sunt: claritate,
vioiciune, adecvare, personalizare, forţă;
 Expresivitatea comunicării orale este recunoscută, şi este determinată de alegerea repertoriului
lexical, concreteţea termenilor, fraza scurtă, folosirea cu precădere a propoziţiilor afirmative şi a
paralelismului în construcţia frazei.
Dintr-o altă perspectivă, se poate vorbi de principiile stilului comunicării verbale (19):
 claritate – cuvintele trebuie să fie bine alese, exacte şi potrivite cu ideile pe care le exprimă, să fie
logic înlănţuite pentru a putea fi înţelese, se va avea grijă să fie evitate cuvinte sau expresii
polisemnatice, neologismele, regionalismele;
 simplitate şi naturaleţe, exprimare directă, firească şi lipsită de exagerări;
 corectitudine, care rezultă din respectarea regulilor gramaticale;
 politeţe şi demnitate, stilul comunicării trebuie să aibă în vedere un ton şi mod deosebit de
exprimare, cuviincios, respectuos şi demn, iar în cazul unor nemulţumiri apărute în discuţie
trebuie să predomine politeţea, buna cuviinţă şi demnitatea.
Există câteva „indicii” ale comunicării orale care ne permit să deducem unele dintre caracterisiticile
locutorului, cum ar fi: ipostaza de manager sau subordonat (cuvintele, topica frazei sunt diferite în situaţia
adresării de la un caz la altul); caracterul extins sau restrâns al receptorului, persoană apropiată sau
necunoscută, apartenenţa la un anumit grup social (etnie, profesie, clasă socială), natura relaţiei
interpersonale sau a interacţiunii (informală sau formală) (Usaci, p. 3)
Într-o sistematizare a principalelor forme de realizare a comunicării verbale orale se pot evidenţia
următoarele, în raport cu gradul lor de complexitate: alocuţiunea, toastul, conferinţa, dezbaterea,
dizertaţia, discursul., tot aşa cum există şi diferite variante ale comunicării scrise (scrisoarea, cererea,
curriculum vitae, referatul, eseul).
Comunicarea verbală scrisă se caracterizează prin câteva probleme specifice legate de faptul că are,
în cea mai mare parte, un caracter formal, nu beneficiază de avantajele feed-back-ului imediat, rămâne
înregistrată şi poate ajunge şi la alţi locutori decât cei vizaţi de emiţător (Iovănuţ, p. 36)
Pornind de la multitudinea şi diversitatea modalităţilor de comunicare orală şi scrisă, se poate opera o
sumară analiză comparativă între varianta orală şi cea scrisă a comunicării verbale:

Tipul de comunicare Orală Scrisă

verbală/parametrul
1. contextuală predominant relativ
2. adresabilitate directă evidentă explicită sau nu
3. ritmicitate evidentă nu neapărat, relativă
4. claritate, vioiciune, adec- predominante relative, unele mai mult (claritate, adecvare),
vare, personalizare, forţă altele mai puţin (vioiciune, personalizare)
5. expresivitate maximală relativă (medie, minimă, maximă)
6. feed-back imediat, parţial sau total ulterior, parţial sau total

Preocupaţi de optimizarea comunicării orale, putem apela la un set de principii de eficienţă a

acesteia (18):
1. Orice individ trebuie să fie pregătit atât pentru rolul de emiţător cât şi pentru cel de receptor. Emiţătorul
are în vedere:
1.a. pregătirea atentă a mesajului; folosirea unei tonalităţi adecvate a vocii; practicarea unui debit adecvat
de 5–6 silabe/secundă , cu interval de separaţie de 0,5 secunde între cuvintele cheie; verificarea înţelegerii
mesajului;
Pregătirea receptorului constă în:
1.b. să cunoască ce doreşte emiţătorul de la el; să identifice părţile utile din mesaj pe care să le reţină; să
cunoască credibilitatea emiţătorului;
2. autoeducarea receptorului pentru “ascultare activă” ceea ce înseamnă: crearea unei stări de spirit
favorabilă ascultării; participarea la discuţie; concentrarea atenţiei asupra esenţialului; ascultare
inteligentă în sensul acordării atenţiei asupra pronunţiei timbrului vocii, gesturilor.
3. purtarea prietenoasă - De obicei, oamenii când vin in contact cu alţii iau o figură serioasă, oficială care
provoacă o impresie rece. Sunt rezervaţi în discuţie, de aceea este greu să comunici cu ei. Oamenii care
zâmbesc de la prima întâlnire şi se poartă prietenos, fac ca discuţia să se desfăşoare de la sine. Reţeta unei
cumunicări eficiente poate fi un zâmbet, ton prietenesc, ascultare atentă, privit în ochii interlocutorului
O analiză mai nuanţată a comunicării verbale realizată de M. Joss (1962) (apud Săucan, p.71)
evidenţiază faptul că aceasta se poate caracteriza printr-o diversitate de stiluri, dintre care cele mai
releveante sunt:
 Stilul rece caracterizează formele de comunicare lipsite de cooperativitate, în care emiţătorul nu-
şi cunoaşte receptorul iar acesta nu este în măsură să îi influenţeze în vreun fel discursul;
 Stilul formal corespunde adresării unui auditoriu numeros ale cărui reacţii sunt perceptibile pentru
vorbitor; creşte gradul de coerenţă, frazele sunt construite cu grijă dintr-un material lexical variat,
evitându-se repetiţiile, expresiile argotice sau prea familiare;
 Stilul consultativ e caracteristic discuţiilor de tip profesional, de afaceri, de tip negocieri şi
tratative; participarea interlocutorului la dialog e activă; nu putem vorbi de un plan detaliat al
comunicării ci numai despre o informaţie de bază îmbogăţită pe parcurs conform solicitărilor
partenerilor de discuţie; discursul nu mia e preelaborat, apar elemente lexicale parazite, ezitări,
reluări, unele exprimări semigramaticale şi chiar dezacorduri;
 Stilul ocazional specific conversaţiilor libere între prieteni; dispare chiar şi baza informaţională
minimală pe care ar putea să se construiască dialogul; se trece uşor de la un subiect la altul într-o
formă mai relaxată dar şi mai neglijentă; se întâmplă ca unul dintre parteneri să acapareze
discuţia, monologând, fără ca interlocutorul să se simtă jignit sau discriminat;
 Stilul intim în care se recurge la un cod personal care are drept obiectiv comunicarea unor
informaţii despre stările şi trăirile proprii subiectului; funcţia expresivă este foarte bine
reprezentată prin bogata încărcătură afectivă a mesajului.

SARCINĂ DE LUCRU 2: Identificaţi 5 situaţii distincte în

viaţa cotidiană, în diferite domenii de activitate, inclusiv şcolară, pentru
a descrie şi exemplifica, prin 5 enunţuri specifice, cele 5 tipuri de stil de
comunicare orală analizate precedent. E posibil ca acelaşi enunţ să fie
transmis prin stiluri diferite ? Argumentaţi !!!

3.1.2. Comunicarea nonverbală este acea formă a comunicării care exprimă mesajul nu prin apelul la
cuvinte ci prin „semnale colaterale” care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta,
contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanţa comunicarii
nonverbale a fost demonstrată în 1967 de catre Albert Mehrabian. În urma unui studiu, acesta a ajuns la
concluzia că numai 7% din mesaj este transmis prin comunicare verbală, în timp ce 38% este transmis
prin tonul vocii şi 55% prin limbajul corpului.
Interesant este că comunicarea nonverbală, aşa cum arătam cu alt prilej (Cojocariu, p. 132), nu
conţine cuvinte, dar le însoţeşte sau „vorbeşte“ împreună cu ele sau în locul lor. Ea presupune o suită de
indicii pe care le utilizăm atunci când interacţionăm cu alte persoane. În timp ce contactul verbal şi
paraverbal sunt predominant conştiente, deci controlabile, cel nonverbal este cu precădere inconştient,
ceea ce face ca posibilităţile de a-l controla să fie foarte reduse (dar nu inexistente). Allan Pease, expert în
domeniul comunicării nonverbale, analizează în lucrarea „Limbajul trupului“ principalele forme şi
aspecte ale acesteia (Pease, A., 1995), completând problematica abordată împreună cu Allan Garner în
lucrarea „Limbajul vorbirii“ (Pease, A., Garner, A., 1997). Este vorba de şase categorii de indicii:
contactul vizual, expresiile faciale, limbajul trupului (postura, gestica), proximitatea, îmbrăcămintea,
atingerea. Studiile domeniului au evidenţiat că 90% din opinia pe care ne-o facem despre altă persoană,
sau pe care aceasta şi-o face despre noi înşine se construieşte în primele 50 de secunde ale întâlnirii, timp
în care, cu certitudine, nu poate fi realizat un schimb de replici. Prima impresie se schimbă foarte greu,
deci atenţie la nonverbal. Mai mult, aproape 60% din comunicarea directă se realizează prin canale
nonverbale. Descifrarea corectă a semnalelor nonverbale ne ajută să pătrundem mai adânc în problemele
comunicării între oameni şi în felul acesta ajungem să-i înţelegem mai bine pe alţii şi pe noi înşine. În
timp ce comunicarea verbală este folosită cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, canalul
nonverbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale sau pentru a înlocui mesajele verbale.
Analiza componentelor comunicării nonverbale se opreşte asupra următoarelor elemente (Cojocariu,
p. 132-139):
a. Contactul vizual este cel mai puternic indiciu nonverbal. Ochii transmit cel mai fidel şi exact
semnale, deoarece ocupă un loc focal pe trup, iar pupilele funcţionează în mod independent. Contactul
vizual este o modalitate de exprimare a emoţiilor. În general, evităm contactul vizual cu o persoană care
ne displace, iar dacă îl avem, adoptăm mai curând o privire lipsită de emoţie decât una prietenoasă. Dacă
persoana ne este antipatică, muşchii din jurul ochilor sunt încordaţi şi ochii larg deschişi. Dacă privim o
persoană care ne este simpatică, muşchii ochilor sunt mult mai relaxaţi şi ochii nu sunt atât de larg
deschişi. Pupila ochiului tinde să se dilate până la de patru ori atunci când privim pe cineva sau ceva care
ne place. Deci putem să semnalăm în mod inconştient cuiva că ne place, iar persoana respectivă poate să
reacţioneze, la rândul său, inconştient la acest lucru. O stare negativă, de supărare, provoacă o contractare
a pupilelor cunoscută sub denumirea de „ochi mici ca o mărgică„ sau „ochi de şarpe“. Ochii nu pot
comunica izolat de restul corpului, combinarea mişcărilor ochilor cu cele ale pleoapelor şi sprâncenelor
sau cu alte poziţii ale trupului face posibilă transmiterea unui număr mare de mesaje. Direcţia privirii
poate indica interesul sau intenţiile interlocutorului ; mişcările oculare indică intenţii şi trăiri, privirea
directă indică atenţie iar evitarea ei poate fi semn de ascundere sau nesinceritate (Usaci, p. 4);
b.Expresia facială - Mimica reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care participă
elementele mobile ale feţei: deschiderea ochilor, direcţia privirii, poziţiile succesive ale sprâncenelor,
mişcările buzelor, etc. prin intermediul cărora exteriorizăm diverse stări sufleteşti. Cel mai adesea, faţa
exprimă:
 emoţii înnăscute, primare (dezgust, groază, teamă, simpatie, tristeţe, plăcere) legate de trebuinţe sau
instincte;
 emoţii secundare, câştigate, mai complexe (abandonarea, dezola-rea, îngrijorarea, duioşia, speranţa,
pudoarea, ruşinea, suferinţa);
 însuşiri constitutive ale temperamentului - mai ales iritabilitatea şi emotivitatea;
 trăsături morale de caracter.
Faţa prezintă două centre, două focare de convergenţă a mişcărilor expresive: ochii şi gura. La om,
muşchii feţei sunt mai numeroşi decât la orice animal, fapt ce face posibilă transmiterea unei multitudini
de informaţii prin intermediul expresiilor faciale. Cercetătorii nu au putut face un inventar al acestor
expresii, ci doar unele generalizări. Astfel, se ştie că există cel puţin 8 poziţii ale sprâncenelor şi frunţii –
fiecare cu propria sa semnificaţie – mai mult de 8 poziţii ale ochilor şi pleoapelor şi cel puţin 10 pentru
partea inferioară a feţei. În combinaţii diferite, acestea dau un număr uriaş de expresii posibile. Ilustrăm
câteva dintre acestea.
I. Sprâncenele:
 ridicarea şi coborârea rapidă a sprâncenelor – atunci când salutăm pentru prima dată pe cineva;
 sprâncene complet ridicate – nedumerire;
 sprâncene pe jumătate ridicate – surpriză;
 sprâncene în poziţie normală – lipsa comentariului sau a reacţiei;
 sprâncene pe jumătate coborâte – nedumerire;
 sprâncene complet coborâte – furie.
II. Ochiul: trebuie privit în mişcare şi caracterizat după:
 mobilitate (privire obosită, blândă, rătăcită, neliniştită etc.;
 direcţie (privire ascunsă, pedantă, visătoare).
III. Gura: Expresia gurii se leagă în mare măsură de zâmbet. Un proverb chinez spune: „Un zâmbet
cumpără totul şi nu costă nimic“. Zâmbetul este un instrument de comunicare pentru că dezarmează,
destinde atmosfera, declanşează sentimente de simpatie şi convinge mai uşor. Nimeni nu-i atât de bogat
ca să nu simtă nevoia unui zâmbet şi nici într-atat de nemernic ca să nu-l merite. Zâmbetul are diverse
nuanţe:
 dulce (surâsul, adeseori intenţional, tinzând la captarea bunăvoinţei şi, eventual, la derutare prin
„fermecare“);
 blând, amar, „înţepat“, dispreţuitor, ironic şi de „gură-cască“.
c.Limbajul trupului (postura, gestica) – Comunicarea poate fi influenţată sau putem semnala
atitudinea noastră şi prin poziţia corpului, prin gesturile pe care le efectuăm. Gestica poate avea (Usaci, p.
5) funcţie ilustratoare, de întărire a mesajului verbal (negarea prin clătinarea capului sau mişcarea
mâinii), adaptoare (acoperirea ochilor când nu vrem sa vedem ceva sau întoarcerea capului în altă
direcţie) sau funcţie emblematică (dacă înlocuiesc mesajul verbal şi constituie convenţii specifice unei
anumite culturi (semnul victoriei, de exemplu sau aruncarea mănuşii în cazul provocării la duel).
Gesturile emblemă sunt strict ritualizate (plecăciunea, salutul, ), se fac în acord cu un anumit cod şi
nerespectarea lui poate genera disfuncţionalităţi în comunicare.
Aşezarea oamenilor unul lângă altul exprimă tendinţa de cooperare, pe când existenţa unor relaţii de
adversitate îi determină să stea faţă în faţă. Dacă vom observa comportarea oamenilor la întâlniri vom
vedea că ei au tendinţa să se certe mai mult cu cei de pe partea cealaltă a mesei decât cu vecinii. Existenţa
unei mese, a unui birou, între persoane ce trebuie să comunice nu va determina o atmosferă cooperantă, ci
una competitiv-defensivă.
Poziţia corpului poate comunica, deseori involuntar, starea socială, dorinţa de a domina sau de a fi
supus ( de ex. gesturi făcute cu palma, strângerea de mână, gesturi realizate cu braţele, gesturi realizate cu
picioarele, alte gesturi larg răspândite).
d. Proximitatea este reprezentată de apropierea pe care ne-o putem permite faţă de alţii. Există o
distanţă considerată comodă pentru realizarea unei conversaţii sau pentru alte forme de interacţiune
socială, denumită spaţiu personal. În spaţiul personal fiecare se simte în siguranţă, de aceea încălcarea
acestuia poate reprezenta o formă de agresiune. Acest spaţiu variază de la o persoană la alta, de la un
popor la altul şi de la o cultură la alta. (de ex.: o întâlnire între un diplomat englez şi altul arab, la sediul
ONU. Englezul se opreşte la 4–5 paşi în faţa arabului, pentru a-i vorbi. Arabul se mai apropie cu doi paşi.
Surprins, diplomatul englez se retrage un pas înapoi. Nu poate suporta răsuflarea şi privirea prea apropiată
a arabului. Arabul nu poate vorbi peste „prăpastia“ creată între ei şi caută distanţa bună pentru
comunicare, din punctul lui de vedere. Englezul se retrage din nou, gândind că arabul este „prea
îndrăzneţ“. Arabul avansează, gândind că englezul este prea distant… etc.) Există patru categorii de
spaţiu : intim, personal, social şi public.
 Zona intimă (0–45 cm) este o zonă în care îi acceptăm pe cei apropiaţi emoţional: rude,
îndrăgostiţi, prieteni. Invadarea acestui spaţiu de către persoane nedreptăţite să pătrundă acolo
generează o stare de stânjeneală/iritare. Nu suportăm în spaţiul nostru intim persoanele care ne
sunt antipatice sau necunoscute. Este binecunoscută starea de stânjeneală pe care o resimţim
atunci când circulăm cu liftul sau cu mijloace de transport în comun la ore de mare aglomeraţie;
 Zona personală (45–125cm) este accesibilă interlocutorilor relativ apropiaţi, cunoştinţelor mai
vechi. Pătrunderea în acest spaţiu a persoanelor neautorizate generează o stare de disconfort care
îngreunează comunicarea (vorbirea devine nervoasă, şovăitoare, incoerentă). Limitele acestui
spaţiu variază în funcţie de diverşi factori: psihologici, socio-culturali, demografici;
 Zona socială (1,25–3,60m) este distanţa pe care o impunem în cazul comunicării cu interlocutori
ocazionali, necunoscuţi. Dacă este folosită cu abilitate, această zonă poate indica dominarea,
interesul, dezinteresul, superioritatea sau puterea, fără a folosi cuvinte;
 Zona publică (peste 3,60 m) este distanţa care apare în raporturile oficiale, când comunicarea îşi
pierde aproape total caracterul interpersonal, şi este rezervată celor care se adresează unui grup de
ascultători de pe o poziţie dominantă (profesori, judecători, preoţi, politicieni, comandanţi). Sunt
destule persoane publice care îşi păzesc distanţa publică cu bodyguarzi.
e. Îmbrăcămintea reprezintă o altă cale de comunicare fără cuvinte. Ea concură la cristalizarea unei
prime impresii despre o persoană şi care poate influenţa comunicarea ulterioară cu aceasta. Modul în care
cineva se îmbracă este transmiţător de mesaje şi ne poate sugera cum să interacţionăm cu el. Utilizarea
predominantă a unor culori nu este doar indiciul modei sau al statutului profesional (medici, preoţi) ci
poate transmite informaţii despre starea generală
SARCINĂ DE a interlocutorului,
LUCRU 3: Imaginaţi dorinţaode comunicare,
situaţie starea afectivă
de comunicare
pozitivă, tonică, optimismulîn(decare
exemplu, roşu sau
elementul culorileeste
nonverbal înrudite, de regulă Descrieţi
semnificativ. calde) saucare
dimpotrivă.
dintre
f. Atingerea reprezintăindiciile
un mod prezentate
de a comunica prin contact fizic. Este un semnal foarte
mai sus « vorbesc » in contextul dat. Procedaţi, puternic ce
poate produce reacţii emoţionale inconştiente.şi,
apoi, comparativ, Diversele
tabelar, societăţi
schimbaţiau la
stabilit,
celălaltîn mod neconvenţional, o
pol semnificaţia
mesajului, indicând ce şi cum aţi modificat din elementele nonverbale
ale comunicării (de exemplu, bucurie-tristeţe; entuzaism–lipsa de
entuziasm; apropiere-depărtare, colaborare-lipsă de colaborare, ş.a.) .
serie de „ norme„ culturale prin care este reglementată atingerea pe care o permitem. În multe societăţi
este permisă atingerea anumitor zone, dar numai de către anumite persoane şi în anumite situaţii.
Societatea britanică, dar şi cea japoneză par să fie mai reţinute în privinţa atingerii. Atingerea poate
semnala intimitate şi apropiere, de aceea o evităm atunci când vine din partea unor persoane necunoscute.
Unii cercetatori au constatat că atingerea poate semnala şi statutul social. Astfel, persoanele cu statut
social înalt tind să iniţieze contacte fizice, punându-şi, de exemplu, braţul în jurul umerilor cuiva.
Persoanele cu statut social coborât suportă şi permit să fie atinse, dar nu iniţiază atingerea.

SARCINĂ DE LUCRU 4: Formulaţi un enunţ şi demonstraţi

pe structura şi frazarea acestuia cum poate fi afectat paraverbal mesajul
prin intermediul intonaţiei sau accentului.

3.1.3. Comunicarea paraverbală reprezintă ceea ce transpare dincolo de cuvinte, este un limbaj
ascuns în interiorul limbajului, modul concret în care se realizează vorbirea noastră. Există numeroşi
stimuli încorporaţi mesajului verbal care, dincolo de conţinutul verbal asociat, dincolo de sensul
cuvintelor, provoacă diverse reacţii afective: volumul (intensitatea), ritmul şi fluenţa, înălţimea
(tonalitatea) vocii şi modul de articulare a cuvintelor, intonaţia, accentul. Intervenţia acestora peste
mesajul verbal poate provoca slăbirea, distorsionarea sau intensificarea semnificaţiei cuvintelor conţinute
in mesaj. Dacă este mânuit cu abilitate, mesajul paraverbal poate deveni un instrument eficace în
influenţarea si controlul persoanelor din jurul nostru. Mesajul paraverbal obţine cu uşurinţă respectul şi
smulge aprobarea, intimidează şi menţine presiunea. Elementele paraverbale ale comunicării reprezintă
ceva ce apare în plus faţă de conţinutul verbal propriu-zis. Acest ceva „în plus“ poate fi chiar mai
important decât mesajul verbal la care se adaugă. Aspectul pe care îl îmbracă modul nostru de a vorbi din
perspectiva acestor repere este determinat, parţial, de înzestrarea naturală şi, de cealaltă parte, de
experienţa de viaţă. Iată câteva reguli de care ar trebui să ţinem seama în procesul comunicării (3, p.114–
115):
Ø Volumul vocal trebuie să se nuanţeze de la un moment al discursului la altul, în funcţie de conţinut.
Ideile mai importante (obiectivele, sarcinile, concluziile) se marchează cu o voce mai puternică. Se
impune o adaptare a volumului sonor la capacitatea sălii. Chiar în sălile mari, vocea nu trebuie să dea
impresia de ţipăt. Efectele sunt negative din toate punctele de vedere, stârnind mai degrabă ilaritate
decât atenţie şi respect;
Ø Ritmul vorbirii trebuie să se caracterizeze prin variabilitate. Vorbirea poate fi calmă, repezită, lentă,
rapidă, afectată sau precipitată, iar silabele accentuate pot alterna cu altele neaccentuate, după un
anumit ritm, care are semnificaţii paraverbale importante. Cea mai indicată este alternarea fluxurile
verbale alerte (folosite la conţinuturile cunoscute de auditor) cu cele potrivite (folosite la conţinuturile
de legătură) şi cu cele lente, utilizate la ideile principale sau mai noi. Asemenea ruperi de ritm pot
elimina monotonia comunicării, cu condiţia să nu fie prea dese, caz în care pot afecta atât discursul cât
şi înţelegerea problemei. Importantă este, de asemenea, alternarea comunicării cu pauze, modul în
care se integrează tăcerea în fluxul comunicării. Pauza folosită cu grijă poate fi un mijloc eficient
pentru transmiterea mesajelor. Un bun vorbitor face pauze scurte doar atunci când trebuie, pentru a
oferi ascultătorilor săi posibilitatea de a se implica activ. El va face pauze în special înainte sau după
un cuvânt care trebuie accentuat sau înainte de a sublinia o idee mai importantă (de ex.: Grupul lor,
remarca profesorul, este dificil pentru voi; Grupul lor remarca: profesorul este dificil pentru voi).
Ø Tonalitatea trebuie să fie normală. Un auditoriu poate fi atenţionat asupra unor idei atât printr-o
tonalitate uşor mai ridicată, cât şi coborând brusc tonalitatea. Tonul prea ascuţit poate fi considerat
agresiv sau anticipând o reacţie de atac;
Ø Articularea cuvintelor trebuie să fie clară, distinctă şi corectă, fără a fi pretenţioasă;
Ø Intonaţia reprezintă felul în care se ridică şi se coboară glasul în timpul vorbirii, felul în care se
accentuează un cuvânt, o frază; tonul sau modulaţia vorbirii. Bernard Shaw spunea că există 100 de
feluri de a spune „nu“ şi 1000 de a spune „da“. Intonaţia poate indica faptul că o persoană este
fericită, furioasă, tristă, înfricoşată, prietenoasă, umilă, imperativă sau înţelegătoare. De exemplu, în
 următoarea situaţie, cuvântul „Bine“ poate fi decodificat cu mai multe semnificaţii, în funcţie de
intonaţia folosită: „Am terminat toate scrisorile acelea“. „Bine“. „Le-am dactilografiat acum şi ar
trebui trimise după-amiaza aceasta“. În acest caz, cuvântul „Bine“ poate însemna „Înţeleg“ sau „E
bine – ai muncit uimitor de repede“ sau „Tocmai la timp“, toate acestea depinzând de intonaţie ;
Ø Accentul reprezintă tăria cu care pronunţăm anumite cuvinte. Folosirea lui are darul să sublinieze un
aspect al comunicării în mod deosebit. Pentru a evidenţia importanţa lui, prezentăm în continuare
câteva exemple pentru a demonstra cât de mult se poate schimba semnificaţia aceluiaşi mesaj în
funcţie de trecerea accentului de pe un cuvânt pe altul: („Eu trebuie să accept această slujbă“. (Trebuie
s-o accept eu, nu dumneavoastră); „Eu trebuie să accept această slujbă“. (Nu am altă alegere); „Eu
trebuie să accept această slujbă“. (Nu trebuie nici să o critic, nici să o resping, ci să o accept.); „Eu
trebuie să accept această slujbă“. (Şi nu alta.) „Eu trebuie să accept această slujbă“. (O dispreţuiesc).
În cazul comunicării verbale scrise, funcţia expresivă a comunicării paraverbale este realizată prin
semnele de punctuaţie, grafie, sublinieri.

SARCINĂ DE LUCRU 4: Formulaţi un enunţ şi demonstraţi

pe structura şi frazarea acestuia cum poate fi afectat paraverbal mesajul
prin intermediul intonaţiei sau accentului.

3.2. Comunicare intrapersonală – interpersonală – impersonală - de grup – publică - de masă

În raport cu numărul celor implicaţi în procesul comunicării (criteriul partenerilor) se pot

evidenţia următoarele forme de comunicare:

Bonta,Elena Iacob, L. Pânişoară, Mucchielli, A. Coman, Dinu, M.

p. 30-34 (p. 225) I.-O. (p. 38) (p. 75-159) Mihai (p. 22) (p. 77-94)
1. comunicare 1. comunicare 1. comunicare 1. comunicare 1. comunicare 1. comunicare
intrapersonală intrapersonală intrapersonală intrapersonală intrapersonală intrapersonală
2. comunicare 2. comunicare 2. comunicare 2. comunicare 2. comunicare 2. comunicare
interpersonală interpersonală interpersonală interpersonală interpersonală interpersonală
diadică diadică
3. comunicare 3. comunicare a. implicită 3. comunicare de 3. comunicare
publică(Myers în grup mic grup de grup
, C / Myers,
T., M., p. 31)
4. comunicare 4. comunicare b. paradoxală 4. comunicare 4. comunicare
impersonală de masă publică publică
5. comunicare c. de sugestie 5. comunicare de 5. comunicare
de grup masă de masă
6. comunicare d. defensivă
de masă
e. proiectivă

Analiza comparativă a tabelului de mai sus evidenţiază că principalele variante ale comunicării,
care pot fi considerate forme bazale, fundamentale, după acest criteriu (în acord cu I.O. Pânişoară, p. 38)
sunt cea intra şi interpersonală, cu diferite variante şi dezvoltări, în raport cu o serie de criterii introduse
în mod suplimentar.

Leaderul religios David O. Mckay îi învăţa pe oameni că „marile bătălii ale vieţii se dau zilnic în
încăperile tăcute ale sufletului” (Stephen R. Covey, Eficienţa în 7 trepte, p. 280)
 1. Comunicarea intrapersonală este acea formă a comunicării în care persoana relaţionează,
vorbeşte cu sine însăşi (Bonta, E., p. 31), poartă un dialog cu sinele (Coman, p. 22), se află faţă în faţă cu
el însuşi.
Partea interesantă a acestei forme de comunicare este aceea că toate elementele componente ale
oricărui act de comunicare se regăsesc într-o aceeaşi persoană (de la emiţător şi receptor, până la feed
back şi efecte ulterioare ale comunicării), ea este autocentrată, chiar dacă, ulterior, derularea acestei
forme de comunicare va afecta inclusiv modul de desfăşurare a comunicării interpersonale. Pentru Dinu
M. (p. 77) comunicarea interpersonală priveşte „dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine” iar
ceea ce o caracterizează, în esenţă, este faptul că emiţătorul şi receptorul sunt indiscernabili iar procesul
se produce „fără obişnuitele instanţe intermediare însărcinate cu codajul şi decodajul” (ibidem, p. 79).
Comunicarea intrapersonală se realizează, în primul rând, pentru a asigura autocunoaşterea
(Anghel, P., p. 4-5). Ea reprezintă, în concepţia aceluiaşi autor, un tip de comunicare ce se petrece în
interiorul fiecărui individ în parte, implicând gânduri, sentimente, modul în care ceilalţi sunt percepuţi,
este cea realizată „cu sine însuşi” (Dinu, M. p. 77) . De acord cu ideea că „nici în cazul comunicării
intrapersonale nu se poate renunţa la cuvinte” (Anghel, P., p. 4-5) susţinem că modul de realizare a
acesteia apelează tot la limbaj, dar la o variantă prescurtată şi personalizată a acestuia. Chiar dacă este
lipsită de martori şi deci, nu poate contribui la formarea imaginii noastre, este important să dăm atenţia
cuvenită acestei comunicări în gând, fiindcă de felul în care ne comportăm când suntem nevăzuţi şi
neauziţi de ceilalţi depinde şi ce vom face, cum ne vom exprima în prezenţa altora. Aşadar, este necesar
să ne obişnuia a vorbi serios cu noi şi în sinea noastră, sau poate tocmai în sinea noastră. Să nu ne
dispreţuim, să nu ne adresăm nouă în gând ca nimănui, să nu credem că dacă refuzăm să numim
adevărul, acesta nu există. A termina comunicarea intrapersonală cu concluzia “mai lasă-mă în pace”
sau “văd eu ce-oi face” nu înseamnă comunicare, ci lipsă de comunicare, chiul de la întâlnirea cu sinele
(Anghel, P., p. 4-5).
Elementele definitorii ale comunicării intrapersonale sunt sistematizate , după Myers, G. &
Myers, T., M. (apud Bonta, p. 31) pe comportamente manifestate la trei niveluri:
1.nivelul intelectual – caracterizat prin citit, ascultat, observare, asimilare a datelor senzoriale, achiziţie
de limbaj, planificare şi anticipare;
2. nivelul de abilitare - caracterizat de memorare, organizare a datelor şi argumentelor, definire a
problemelor;
3. nivelul emoţional – caracterizat prin dezvoltarea imaginii de sine, achiziţia de valori, exprimarea
nevoilor.
În concluzie, acest tip de comunicare asigură legătura dintre individ şi mediul său, reglând
comportamentul însuşi al persoanei şi, prin acesta, pe al celorlalţi (Dance, F., Larson, C., apud Bonta, p.
31). Cu certitudine, mesajele intrapersonale reflectă eul fizic, emoţional, intelectual şi social al persoanei,
motiv pentru care suntem de acord că acest tip de comunicare trebuie să înceapă cu cunoaşterea de sine
(idem), respectiv cu răspunsul la întrebări de genul: Cine sunt eu? Cum sunt eu? Ce doresc să comunic?
Ce nevoi urgente am? Ce stiu eu despre mine? Ce nu stiu despre mine? Ce vreau să dezvălui celorlalţi
din personalitatea mea? Ce vreau să ascund faţă de ceilalţi din personalitatea mea?
 SARCINĂ DE LUCRU 5: Un instrument care ne poate ajuta în
efortul de autocunoaştere este „Fereastra lui Johari“ (2, p. 255-256). Pe
structura fiecărui cadran al acestuia prezentată mai jos, caracterizaţi-vă.
Constataţi că există spaţii ale eului pentru a cărui prefigurare nu vă este
suficientă comunicarea intrapersonală ? Care ? De ce credeţi că se întâmplă
acest lucru ? Ce soluţii credeţi că ar putea exista ca să reuşiţi identificarea
şi acestora din urmă ? (pentru extinderea analizei implicaţiilor pe care le
are folosirea Ferestrei lui Johari se poate vedea şi Iovănuţ, S., p. 11-13.)
ZONA DESCHISĂ (A) ZONA OARBĂ (C)
cunoscută sieşi necunoscută sieşi
cunoscută celuilalt cunoscută celuiallt
ZONA ASCUNSĂ (B) ZONA NECUNOSCUTĂ
cunoscută sieşi (D)
necunoscută celuilalt necunoscută sieşi
necunoscută celuilalt

2. Comunicarea interpersonală poate fi definită ca reprezentând o comunicare între două (de tip
diadic: Bonta, E., p. 31, Dinu, M., p. 79, Coman, M., p.22) sau mai multe persoane care împărtăşesc
responsabilităţi, scopuri şi sentimente (Bonta, p. 31). Pentru Iovănuţ S. (p.9) ea reprezintă „cea mai
importantă formă de comunicare şi cel mai des folosită” pentru că „oamenii nu pot evita acest tip de
comunicare iar existenţa lor socială depinde de abilitatea cu care pot angaja discuţii cu alţii”. Spre
deosebire de comnicarea intrapersonală, ea se angajează faţă în faţă cu ceilalţi. Pentru Dinu M.,
comunicarea interpersonală diadică ocupă un loc aparte în ierarhia tipurilor de comunicare dat fiind
puternicul impact nemijlocit pe care aceasta îl are asupra interlocutorilor. Şi aceasta, pentru că ea vine la
întâlnirea cu satisfacerea unui sistem de „nevoi interpersonale” (W. Schutz), nevoi cu pronunţat caracter
psihologic şi psihosocial din care fac parte (Dinu, M., p. 80-81; idem Coman, M., p.22):
 nevoia de incluziune – se manifestă ca aspiraţie în sensul recunoaşterii de către ceilalţi apropriei
noastre valori. Ne dorim să fim acceptaţi într-un grup pe baza unei calităţi care să ne distingă de
ceilalţi ţi să ne impună acestora. De aceea dezvoltăm şi practicăm comportamente prin care ne
propunem să ne facem remarcaţi, să ne evidenţiem. Copilul care vorbeşte tare, tânărul care se
îmbracă neobişnuit, femeia care se parfumează puternic, vedeta care apare pe toate posturile tv,
moderatorul care foloseşte anumite cuvinte, reclamele care caută o formulă inedită de promovare
a unui produs, politicianul care aşteaptă aplauze la finele discursului sau actriţa care nu vrea să
se lase fotografiată şi mediatizată manifestă, din punct de vedere al psihologiei comunicării,
aceeaşi nevoie, de incluziune.
 nevoia de control – este expresia dorinţei de a- conduce pe ceilalţi, de a le impune voinţa noastră,
de a-i influenţa. Este interesant modul în care se produce, uneori, întâlnirea sau despărţirea dintre
cele două funcţii, ele putând să-şi combine acţiunea (finanţatorul unei echipe de fotbal de face
remarcat printr-un anumit tip de comportament şi limbaj pentru a dobândi prestigiu şi, pe acest
fundal, să obţină succes în viaţă politică), sau să se manifeste în opoziţie (un cadru didactic care
preferă rolul de „eminenţă cenuşie” în colectivul profesorul al unei şcoli, dar nu doreşte să
dobândească o funcţie de conducere –nevoie de control puternică, slabă nevoie de incluziune; un
lider politic car doreşte să obţină un post cheie în partid nu pentru a-l conduce, ci pentru a se afla
în atenţia tuturor - nevoie de inluziune puternică, slabă nevoie de control );
  nevoia de afecţiune – se manifestă sub forma intensităţii căldurii şi prieteniei oferite în timpul
oricărei forme de realizare a comunicării. În acest context, unii manifestă mai puternic această
nevoie şi impregnează întreaga lor comunicare cu un spor de căldură şi prietenie, aşteptând un
comportament asemănător de la cei cu care comunică. Alţii, având această nevoie mai estompată,
comunicarea este mai „rece”, provocând interlocutorului o stare de disconfort. Dacă ea se
prelungeşte, devine permanentă şi se asociază şi cun stil autoritar poate deveni un autentic blocaj
în comunicare. Aceasta nu înseamnă că o comunicare devine eficientă doar cu cei pe care îi
iubim, ci că ea se poate eficientiza dacă se caracterizează printr-o relativă deschidere afectivă.
Analiza acestor nevoi permite formularea unor concluzii cu privire la impactul realizat de
comunicarea interpersonală diadică, vizibilă în următoarele efecte: autocunoaştere, descoperire a lumii
exterioare, stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane, persuasiune, ajutorarea
semenilor , jocul şi distracţia (ibidem, p. 80-83; Coman, M., p. 22)
Este evident că prin intermediul acestui tip de comunicare se realizează interrelaţionarea propriu-zisă
cu ceilalţi. Doar că se poate observa că în anumite situaţii schimburile interpersonale sunt mai eficiente
iar altele mai puţin eficiente. Întrebându-ne asupra cauzelor care intervin în proces în acest sens am
descoperit că acestea ţin de relaţile stabilite între interlocutori, ale căror caracteristici configurează natura
relaţiilor interpersonale (Săucan, p. 41-43):
1. relaţiile sunt create, şi nu reprezintă ceva ce se întâmplă pur şi simplu, cresc, se dezvoltă,
evoluează, se modifică, dispar;
2. relaţiile sunt coordonate, sunt determinate şi orientate prin acţiunile interlocutorilor, nu se
dezvoltă la întâmplare ci ca efect al acţiunior interlocutorilor în timpul procesului de comunicare;
3. relaţiile sunt în devenire, se supun unui proces care înseamnă şi schimbare, se construiesc şi
reconstruiesc permanent, evoluează;
4. relaţiile sunt consecvenţiale, îi influenţează pe interlocutori chiar dacă aceştia încearcă se
sustragă impactului, actorii vor resimţi un efect rezidual minim doar prin simpla participare;
5. relaţiile sunt calitative, fiecare este altfel, diferită, prin gradul de implicare, prin efecte, stările
declanşate, aşteptări, impact.
Un alt autor (Anghel, P., p. 6-9), caracterizează comunicarea interpersonală prin următoarele dimensiuni:
 este o întâlnire faţă în faţă: implică întâlnirea faţă în faţă între doi participanţi, fapt pentru care,
în mod deliberat, este exclus orice tip de comunicare care poate fi intitulată “mediată”, precum
conversaţia telefonică, unde anumite medii artificiale realizează conversaţia între participanţi.
Aceasta pentru că orice mediu are caracteristici cu urmări sigure pentru comunicare, chiar dacă,
în viaţa de zi cu zi, nu suntem conştienţi de aceste caracteristici sau nu le luăm în consideraţie.
Tocmai această lipsă de conştientizare poate duce la neînţelegeri. Motiv pentru care suntem
datori să apelăm în mod curent la comunicarea intrapersonală, cu alte cuvinte să stăm de vorbă cu
noi şi să realizăm unde ne situăm în procesul comunicării, cum vorbim, cui vorbim, pentru ce
vorbim şi care sunt urmările imediate sau în timp ale comunicării noastre;
 presupune particularizarea rolului participanţilor: comunicarea interpersonală implică două
persoane cu roluri variabile şi în relaţie una cu cealaltă – indivizii trebuie să comunice unii cu
alţii în scopul dezvoltării relaţiilor personale de următorul tip: acolo unde există un grad ridicat
de încredere; atunci când fiecare persoană este pregătită să discute deschis despre propriile
sentimente şi trăiri; unde există preocupare şi legătură mutuală între participanţi;
 este un proces continuu, şi mai puţin un eveniment sau o serie de evenimente. De obicei, fiecare
dintre noi,  când ne gândim la un eveniment, avem în vedere ceva foarte clar, o  întâmplare, o
acţiune, un fapt care au un moment clar de început şi un moment la fel de limpede de încheiere.
 Privind însă lucrurile din alt unghi de vedere,  importanţa înţelegerii comunicării interpersonale
apare mai mult ca un  proces continuu, o activitate în derulare, care nu poate fi încadrată între
anumite ore şi nici nu ar putea fi rodul unei hotărâri ce ar ţine de un grafic;
 se cumulează în timp. Chiar dacă o persoană a făcut o afirmaţie, la un moment dat, aceasta va fi
interpretată în baza a ceea ce a mai spus în trecut şi a ceea ce se aşteaptă a mai spune în viitor.
Dacă vrem să înţelegem relaţia dintre două persoane, care au comunicat anterior, atunci trebuie
luată  în calcul istoria relaţiei lor, precum şi modul în care fiecare interpretează remarcile
celuilalt, fiindcă ele nu vor mai fi percepute în stare pură, ci afectate de trecut sau de perspectiva
viitorului.
În măsura în care comunicarea interpersonală ocupă cea mai mare pondere în acţiunile de
interrelaţionare umană, s-au constituit o serie de preocupări care vizează mecanismele de optimizare a
acesteia (pentru dezvoltare, vezi Săucan, D., p. 44-60).

SARCINĂ DE LUCRU 6: Exemplificaţi o situaţie de

comunicare intrapersonală. Evidenţiaţi, folosind Fereastra lui Johari, ce
vă poate ea dezvălui despre voi. Transformaţi, ulterior, exemplul, într-o
situaţie de comunicare interpersonală. Analizaţi, pe cazul respectiv,
cele trei tipuri de nevoi prezentate anterior. Demonstraţi cum se poate
modifica forma comunicării interpersonale în raport cu tăria
manifestării respectivelor nevoi.

3. Comunicarea impersonală este caracterizată de faptul că forma ei de realizare trece, între anumite
limite (sau încearcă să o facă) „dincolo” de persoanele implicate, „depăşeşte relaţia dintre interlocutori”
(Şoitu, L., p. 43) exprimând situaţii generice, care nu depind decât destul de puţin (deci nesemnificativ)
de interlocutori, ci se focalizează doar pe mesaj, care, fiind obiectiv, nu îi implică relevant pe
participanţii la actul comunicării. Altfel spus, ea nu poartă „marca” personalităţii interlocutorilor, fiind
„neutră”, nedescoperind aproape nimic despre personalitatea acestora.
Astfel, comunicarea dintre un vânzător şi un cumpărător, dintre un şofer de taxi şi client, dintre un
turist şi un operator de transport aerian va fi orientată în acord cu statutul social al celor implicaţi şi de
rolurile specifice pe care ei le „joacă” în situaţii tipice de comunicare (Bonta, E., p. 34), fără a trebui să
dezvăluie, decât incidental şi doar uneori, sentimentele interlocutorilor, idealurile lor, nevoile lor,
pregătirea lor, ş.a. În plus, sunt interesante situaţiile în care comunicarea personală (de regulă,
interpersonală) se transformă în comunicare impersonală şi viceversa (povestirea unui eveniment
personal, într-un cadru evocator, însoţită, cu umor, de trecerea treptată spre o generalizare de tip filosofic
sau al înţelepciunii populare, demonstrează modul în care comunicarea interpersonală se poate
transforma în una impersonală, în măsura în care acel „ceva” li s-a mai întâmplat multora. Dimpotrivă,
comunicarea didactică, de exemplu, mai ales cea de tip universitar, axată predominant pe conţinuturi, ca
exemplu de comunicare impersonală, se poate „personaliza” atunci când, din dorinţa de a-i atrage pe
studenţi spre studiu sau pentru a le uşura înţelegerea unor fenomene sau procese profesorul face apel la
experienţe personale sau ale studenţilor, la amintiri, la povestirea a ceea ce i/li s-a întâmplat într-un
anumit context, devenit pretext al învăţării experienţiale).
4. Comunicarea de grup este ipostaza comunicării interpersonale care presupune mai mult de doi
interlocutori aflaţi în proximitate. De obiei, această sintagmă reflectă un număr relativ mic de
interlocutori, respectiv până la maximim de 10 participanţi. Aceştia sschimbă idei, împărtăşesc
experineţe, caută să găsească soluţii la diferite probleme, lucrează împreună pentru atingerea diferitelor
scopuri (Bonta, E., p. 34). Dupa Dinu, M. (p. 83-85), Anghel, P. (p. 10 -12) ea are loc când un grup de
oameni  se întâlneşte pentru a rezolva o problemă,  a lua o decizie, sau a face propuneri legate de o
activitate care-i interesează în egală măsură sau îi motivează diferit, dar nu contradictoriu. Grupul trebuie
să fie suficient de mic pentru ca fiecare membru al lui să aibă posibilitatea de a interacţiona cu ceilalţi
participanţi la discuţie, componenţi ai grupului. Altfel, el se subdivide în alte grupuri care relaţionează
mai greu. Tipul acesta de comunicare este caracteristic şedinţelor de consiliu, de comitet de conducere,
birourilor executive sau conducerilor operative, minigrupurilor de cercetare. În aceste întâlniri se
urmăreşte ca într-un timp relativ scurt să apară cât mai multe idei şi sugestii, chiar dacă pentru moment
ele nu par (toate) utile; mai târziu însă ele pot fi analizate în linişte, selectate şi fructificate. Metoda pusă
la cale în acest scop a fost concepută de Alexander Osborn de la Buffalo University, se numeşte
brainstorming, a devenit o metodă deja clasică de stimulare a creativităţii de grup şi presupune
respectarea următoarelor reguli:
 accentul pe cantitate (cu cât mai multe idei, cu atât mai bine!);
 interzicerea strictă a emiterii oricărei opinii critice la adresa ideii unui alt participant;
 înregistrarea şi reţinerea, în mod egal, democratic, a tuturor ideilor formulate, indiferent dacă ele
par judicioase, raţionale, realiste sau total trăsnite;
 dreptul participanţilor de a asocia liber, în orice fel, ideile enunţate de colegii lor, cu condiţia
respectării regulii b.
5. Comunicarea publică presupune existenţa unui emiţător unic şi a unei multitudini de receptori (Dinu,
M., p. 85). Audienţa fiind mare, mesajul trebuie să fie puternic structurat, canalele sunt amplificate,
vorbitorul putând utiliza în sprijinul transmiterii cât mai corecte şi complete a informaţiilor şi canale
vizuale adiţionale. Acest gen de comunicare este specific conferinţelor, lecţiilor publice, discursurilor
parlamentare, predicilor, mitingurilor, desfăşurate în sali de conferinţă, spaţii publice, în mod direct sau
prin conectare la o reţea de radio, televiziune sau internet. Cu vechime în aria praxisului comunicării (cel
puţin de 2000 de ani, de când retorica şi-a cucerit un loc bine stabilit atât ca ştiinţă cât şi ca artă),
comunicarea publică a fost, inţial, explicată prin apel la “teoria ţintei” (sau acţională) pentru ca ulterior,
prin demascarea neajunsurilor sale, să se apeleze la teroria “ping-pongului” sau interacţională iar mult
mai de curând la teoria tranzacţională sau a “spiralei” (ibidem, p. 85-88). Sistematizarea principalelor
modalităţi de realizare a comunicării publice relevă următoarele componente (ibidem, p. 90-91):
1. metoda “manuscrisă” – ce presupune lectura completă a unui text redactat anterior. Este
recomnadată pentru acele conţinuturi foarte tehnice, precise, de tip ştiinţific, medical, politic,
juridic, în care orice element imprecis sau ambiguu ar putea influenţa fundamental conţinutul.
Avantajele ţin de realizarea formei dorite de mesaj, claritate, precizie, concizie şi posibilitatea ca
textul să fie redactat de u ncolectivde specialişti pe respective problemă;
2. metoda “memorării” – textul redactat precedent există dar el nu este citit ci, pe baza memorării
lui, este prezentat liber, ceea ce favorizează o anumită spontaneitate şi posibilitate de raportare la
auditoriu şi reacţiile acestuia;
3. metoda “impromptu-ului” – porneşte de la lipsa totală a pregătirii emiţătorului pentru tema
comunicării, pe care o află chiar înainte de a face prezentarea. Ea va antrena o comunicare
complet liberă, nestructurată, relative neformalizată;
4. metoda “improvizaţiei” – corelează pregătirea temeinică a prezentării cât şi memorarea
conceptelor-cheie şi existenţa aproape obligatorie a unor formule introductive şi finale, cu
manifestarea libertăţii emiţătorului. Comunicarea se derulează ca în variantele 1 şi/sau 2 cu
deosebirea că pe parcurs, acesta va putea construi un feed-back. El va urmări auditoriul şi în
raport cu reacţiile sale, va insista sau va reveni la elementele insuficient înţelese de interlocutori,
va modifica limbajul sau va amplifica exemplificările, va introduce şi alte elemente de motivare
şi antrenare a interlocutorilor.
5. Comunicarea de masă se caracterizează prin transmiterea vizuală şi audio-vizuală a informaţiei către
un public numeros, eterogen şi necunoscut; în esenţă este vorba despre comunicarea realizată de către
instituţii (presa, radioul, televiziunea) care oferă informaţii filtrate în acord cu un criteriu specific (Bonta,
E., p. 34) (noutate, relevanţă politică, comercială, culturală). După Anghel, P. (p. 20), de masă înseamnă
„orice comunicare pe care emiţătorul o doreşte difuzată cu scopul de a ajunge la câţi mai mulţi oameni
pentru a-şi face publice ideile, sentimentele, opiniile ori evenimentele cu care a intrat în relaţie directă”.
Dintre dimensiunile sale caracteristice se disting: slaba prezenţă a feed-back-ului, incomplet şi
mult întârziat comparativ cu cel din domeniiile comunicării interpersonale sau publice (de unde şi
interesul televiziunilor pentru a valorifica mesajele de tip electronic sau telefonic); neexcluderea de la
decodificarea mesajului a nici unuia dintre participanţi; accesibilitatea cvasi-generală. Suntem de acord
cu autori (Anghel , P., p. 20) care susţin că „secolul XX şi cel în care am intrat s-au remarcat în mod
special prin amploarea pe care a luat-o comunicarea publică, mass media cunoscând o dezvoltare nu doar
fără precedent, dar detaşată mult de alte forme de comunicare prin posibilităţile de informare de care
dispune, dar şi prin modalităţile de manipulare la care poate apela la tot pasul. În mod uzual, în procesul
comunicării zilnice dintre indivizi, cea mai mare pondere o are, în mod natural, comunicarea
interpersonală.”
SARCINĂ DE LUCRU 7: În urma prezentării de către
profesor la curs a conţinutului Anexei I, încercaţi să rezolvaţi
următoarele sarcini: 1. identificaţi tipul de comunicare prin care v-a fost
prezentată; 2. identificaţi metoda de prezentare; 3. identificaţi
neajunsurile respectivei forme de comunicare; 4. identificaţi un posibil
titlu al conţinutului, până la momentul în care începe explicaţia pe care
le-o oferă profesorul de filosofie studenţilor săi ; 5. recunoaşteţi unele
dintre căile prin care profesorul a încercat să amelioreze comunicarea;
6. identificaţi câteva motive suplimentare, utile formării, pentru care v-
a fost propus acest text.

3.3. Comunicare implicită

Pornind de la realizările incontestabile ale Şcolii de la Palo Alto şi de la dezvoltările lor

contemporane, suntem îndreptăţiţi să acceptăm una dintre ideile fundamentale cucerite de aceste
demersuri şi devenită axiomă: orice comportament este o comunicare. Mai mult decât atât, orice acţiune
publică este purtătoare de propuneri normative privind comunicările pe care interlocutorii sunt solicitaţi
să le aibă (Mucchielli, A., p. 88).

SARCINĂ DE LUCRU 8: Se dă textul următor. „Orice

comportament este o comunicare”
Formulaţi în scris cât mai multe interpretări personale ale
acestuia. Lăsaţi soluţiile la „colţul dialogului”.

În acest context se poate considera, ca o definiţie de lucru, că prin comunicare implicită

desemnăm o modalitate subtilă, specifică a comunicării relaţionale prin intermediul căreia mesajele
transmise indirect, ascuns, mascat, predominant ca „stil al comunicării” determină modificări
comportamentale semnificative la nivelul structurilor psihocomportamentale ale interlocutorilor.
Se pot sistematiza cel puţin următoarele tipuri de efecte ale comunicării implicite, analizate in
extenso de Mucchielli, A. (p. 88-103):
 efectele pe care comunicarea implicită a liderului o are asupra comportamentelor subalternilor;
 efectele pe care comunicarea implicită o are asupra construirii identităţii celor implicaţi;
 efectele pe care comunicarea implicită o are asupra creării normelor de referinţă
 a. Efectele pe care comunicarea implicită a liderului o are asupra comportamentelor subalternilor
(ibidem, p. 89-92) au fost puse în evidenţă de K. Levin prin studiul efectuat asupra influenţelor generate
de 3 stiluri diferite de comunicare ale liderilor asupra comportamentelor indivizilor care depind de ei.
Aceste stiluri au fost: autocratic, democratic şi laisser-faire. Premisa de la care s-a plecat, confirmată
ulterior, a fost aceea a existenţei unor „comenzi implicite” din partea liderilor, parte nonverbală şi
definitorie a comportamentului lor, comenzi care au determinat un anumit tip de reacţie
psihocomportamentală din partea membrilor grupului.
Studiul asupra efectelor stilului autocratic, de exemplu, a evidenţiat următoarele caracteristici:
comportament centrat pe sarcină; nu anunţă obiectivul final al activităţii; ia singur toate deciziile;
distribuie absolut independent atribuţiile membrilor echipei; dictează fiecăruia pas cu pas ce trebuie să
facă; se adresează individual membrilor grupului fără a folosi cuvântul „noi”; oferă doar ordine,
gratificaţii, mustrări; nu participă la realizarea produsului final. Elementele de comunicare implicită care
însoţesc un asemenea comportament, decelabile în planul secund, invizibil, al valorilor şi atitudinilor
sunt următoarele: predominanţa sinelui şi a ipostazei sale de superioritate managerială; dispreţul faţă de
ceilalţi şi ipostaza lor de simplii executanţi; subevaluarea acestora; dispreţ faţă de lucru în echipă;
indiferenţă faţă de dimensiunea afectivă a comunicării. Cuvântul de ordine este „eu”, ceea ce înseamnă,
deopotrivă: eu sunt singurul sistem de referinţă, eu decid, eu sunt singuru care ştie ce este de făcut,
trebuie făcut doar ce spun eu, sarcina contează, voi nu contaţi, nici sentimentele voastre, nu are rost
colaborarea, în afara muncii de realizare a sarcinii nimic nu are valoare.
Un asemenea tip de comportament, sau oricare altul dintre celelalte (asupra cărora nu insistăm)
antrenează, pe termen scurt, mediu dar mai ales lung , efecte transformatoare asupra comportamentelor
celor implicaţi, în acelaşi sens (ar fi interesante, pentru extindere şi particularizare, analiza şi descrierea
efectelor generate de stilurile comunicării în raporturile părinţi-copii, soţ-soţie, ş.a.)
b. Efectele pe care comunicarea implicită o are asupra construirii identităţii celor implicaţi (ibidem, p.
92-99) se pot manifesta de la un nivel restrâns, acela al simplei influenţe până la un nivel amplu, uneori
definitiv, acela al constituirii identităţii celui influenţat (de exemplu, identitatea copilului în raport cu
mama, respectiv familia sa), ca influenţă pozitivă sau negativă.
Şcoala de fenomenologie socială (Laing) şi şcoala de la Palo Alto (Watzlawick) au studiat
interacţiunile transmise prin comunicarea implicită şi au identificat două categorii: de confirmare
(influenţă pozitivă) sau de invalidare (influenţă pozitivă) (cel mai adesea tulburările de identitate sunt
rezultatul interacţiunilor de invalidare). Acestea din urmă pot fi, la rândul lor: de tangenţializare, de
descalificare şi de mistificare.
1. interacţiunile de tangenţializare – reprezintă un tip de răspuns dat unei cerinţe, dar care nu răspunde
întru totul acestei cerinţe, căci mizează pe diverse elemente din cerinţă pentru a-l privilegia pe unul
singur ( de exemplu: Un băieţel de 5 ani vine în fugă la mama lui, în mână cu o râmă mare. Spune:
„Mămico, uite ce râmă mare şi frumoasă am prins!” Ea-i răspunde: „Eşti dezgustător. Du-te repede să te
speli”). Criteriile ce caracterizează acest tip de interacţiune sunt:
 răspunsul nu corespunde exact cu declaraţia iniţială;
 răspunsul are un efect frustrant;
 răspunsul nu confirmă intenţia din declaraţia iniţială, aşa cum se degajă din vorbe, din acte şi din
contextul situaţiei. Răspunsul subliniază un aspect accesoriu al acestei declaraţii
2) interacţiunea de descalificare este un răspuns în care întrebarea pusă este transformată de cel care
răspunde; acesta pune pe primul plan propriile dorinţe, întrucât nu ia în considerare contextul şi indicii
comunicativi, iar conţinutul răspunsului este incompatibil cu aceste elemente (de exemplu: Fiului său,
perecutat în clasă şi care implora să fie retras de la şcoală, tatăl îi răspunde: „Eu ştiu că de fapt tu nu vrei
să pleci de acolo, fiul meu n-ar putea fi atât de laş.”);
3) interacţiunea de mistificare este un răspuns dat unei propuneri care-l face pe autorul acestei propuneri
să creadă că a spus lucruri pe care nu le-a spus (de exemplu: Stephen a stat vreme îndelungată cu mama
sa, devenită „paranoidă” între timp. Ea introducea mobiluri şi intenţii în acţiuni care, pentru el, nu le
conţinea la început. Pănâ la urmă, „propriile” lui intenţii şi mobiluri s-au amestecat cu cele care i se
atribuiau. Dacă se tăia la deget, ştia că mama sa îi va spune că a făcut-o anume ca să o supere, uai el,
ştiind că ea va interpreta astfel, ajungea să se întrebe dacă nu cumva chiar avusese această intenţie)
Laing ajunge la concluzia că „ceea ce i se spune copilului explicit de către părinţi contează mai
puţin decât ceea ce i se sugerează să fie prin atitudinile şi modurile de a se comporta cu el pe care le
dezvoltă aceştia. Semnalele paralingvistice şi relaţionale care îi sunt trimise copilului nu-i „spun” să fie
într-un fel sau altul, ci îl „definesc” ca fiind într-un fel sau altul (ibidem, p. 97).
„Comunicările pozitive”, care determină identităţi puternice şi echilibrate, se pot evidenţia cu
ajutorul experienţelor lui Rosenthal („efectul pygmalion”) (de exemplu: situaţia construită artificial prin
comunicare implicită induce, din partea actorilor convinşi de „realitatea” acestei situaţii, comunicări
implicite ce pot favoriza dezvoltarea unor „identităţi” pozitive; experimentul; efectul placebo, ca
extindere). Concluzia experimentului pedagogic este aceea că reprezentarea a priori a învăţătorilor în
ceea ce priveşte aptitudinile elevilor a generat un sistem de comunicare pedagogică diferit de la o clasă la
alta.
c. Efectele pe care comunicarea implicită o are asupra creării normelor de referinţă (ibidem, p. 99-104)
Crearea normei de încredere este un exemplu elocvent. Pornind de la situaţia în care un manager
practică un comportament participativ, bazat pe umanism, pe încredere în potenţialul omului, se poate
constata modul în care el promovează încrederea în subordonaţi precum şi valori cum ar fi: deschidere şi
atenţie faţă de ceilalţi, atitudine de înţelegere, ajutor, sprijin, consiliere, recompensarea succeselor,
stabilitatea relaţiior, practica delegării, preocupare centrată pe reuşite şi nu pe erori. În acest fel,
promovarea încrederii de către manager generează încrederea reciprocă în cadrul colectivului. Încrederea
este, deci, în esenţă, rezultatul unei „posturi psihologice” al cărei punct de plecare se situează în cel care
vrea să o creeze.

3.4. Comunicare paradoxală; Comunicare de sugestie

Complexitatea comunicării, diversitatea finalităţilor pe care le urmărec participanţii fac ca de

multe ori aceasta să fie purtătoare de mesaje contradictorii, care îl plasează pe receptor într-o situaţie
conflictuală, din care nu ştie cum să iasă, pentru că are senzaţia că oricum ar proceda nu poate depăşi un
anumit tip de capcană în care, fără voia sa, a fost prins.

SARCINĂ DE LUCRU 9: Se dau următoarele enunţuri: „fii

spontan; e interzis să interzici; ar trebui să mă iubeşti; nu fi aşa de
docil; poţi să pleci, nu-ţi face griji dacă plâng; fiţi independenţi”.
Analizaţi conţinutul lor şi încercaţi să evidenţiaţi: ce au în comun, ca
formă de realizare; ce efecte consideraţi că generează pentru receptor;
în ce contexte, aspecte ale vieţii sociale pot apărea.

Comunicarea se numeşte paradoxală atunci când „conţine două mesaje ce se califică unul pe
celălalt în mod conflictual.” (Mucchielli, p.105) Paradoxul se poate institui fie la nivel verbal (ca în
exemplele analizate mai sus), fie la întâlnirea verbalului cu nonverbalul şi/sau paraverbalul (ca în cazul
în care afirmaţia „Mă bucur mult că te revăd!” este însoţită de o atitudine şi un comportament care
anunţă exact contrariul). Având în vedere că efectele unei astfel de comunicări pot fi perturbatoare
pentru cei implicaţi, se susţine tot mai argumentat necesitatea asigurării congruenţei tuturor categoriilor
de mesaje şi forme ale comunicării (verbală, nonverbală, paraverbală), atât în familie, la locul demuncă
cât, mai ales, în cazul comunicării publice.
 Situaţia creată în urma unei comunicări paradoxale se numeşte situaţie de „dublă constrângere”,
(Mucchielli, p. 107-110) tocmai pentru că receptorul se găseşte într-un context ambiguu, din care nu ştie
cum să iasă şi care riscă să se întoarcă împotriva lui, indiferet cum ar reacţiona. Starea de disconfort se
amplifică, devine una de confuzie, care il paralizează pe interlocutor sau îl determină să facă lucruri
confuze (dă răspunsuri neelaborate, se bâlbâie, spune prostii). Studiul comunicării paradoxale devine
interesant atât pentru abordarea acesteia ca fenomen de sine stătător, cât, mai ales, prin analiza unor
situaţii sociale, de comandă, educaţionale care determină acest tip de comunicare, cu sau fără
intenţionalitate, prin prisma efectelor scontate, aşteptate sau neaşteptate.
Abordarea şi explicarea comunicării de sugestie (Mucchielli., p. 114-124) porneşte de la
acceptarea „stării de sugestionabilitate” şi valorificarea acesteia dintr-o perspectivă mai largă, depăşind
câmpul subiectului receptor sau al analizei mesajului şi intrând în profunzime în sfera situaţiei şi la
condiţiile relaţiei.

SARCINĂ DE LUCRU 10: Pe două postere este reprezentată

aceeaşi imagine, în care unui automobilist i se reproşează imprudenţa
şi încălcarea unor reguli din Codul rutier, cu deosebirea că o dată
reproşul vine din partea unui poliţist iar de cealaltă dată din partea
unui pieton. Cum credeţi că aţi proceda dacă a-ţi fi pus, pe rând, în
fiecare dintre cele două situaţii?

Un studiu realizat pe 100 de bărbaţi şi 100 de femei adulte din mediu francez indică deosebiri
comportamentale evidente în ceea ce priveşte o posibilă raportare a lor la cele două contexte, după cum
se poate constata din următoarea prezentare comparativă (ibidem, p.120):

Categorii de răspunsuri Subiecţi

bărbaţi femei
Subiectul neagă faptul că vinovăţia sa ar fi totală, invocând 58 50
circumstanţe atenuante
Subiectul neagă cu vehemenţă faptul de a fi responsabil de această 30 30
greşeală

Alte tipuri de răspunsuri 12 20

(răspunsuri obţinute în situaţia cu poliţistul - %)

Categorii de răspunsuri Subiecţi

bărbaţi Femei
Culpabilitatea este admisă, dar minimalizată 19 9
Negare vehementă a vinovăţiei 31 29
Subiectul se ia la harţă cu trecătorul 50 54
Alte tipuri de răspunsuri 8

(răspunsuri obţinute în situaţia cu pietonul - %)

Din studiul respectiv rezultă că răspunsurile suferă influenţa (sau sugestia) statutului social al
personajului care face mustrarea, statutul social al interlocutorului devine un „element inductor al
comunicării”. În concluzie, în spatele statutului social al celui care interpelează, acţionează regulile şi
normele comunicării sociale.
 Psihologia socială a definit o competenţă specifică subiecţilor umani în ceea ce priveşte
comunicarea: „competenţa în relaţie cu mediul înconjurător” dobândită prin frecventarea semenilor
noştri. Ea reprezintă capacitatea noastră intuitivă şi imediată de a recunoaşte impactul unui element sau
al altuia din mediul înconjurător asupra comunicării şi de a-l lua în calcul organizând, în funcţie de
propriile obiective, situaţia de comunicare în care ne găsim (ibidem, p. 121). Situaţia de comunicare se
poate caracteriza prin diferite elemente inductoare care au un statut privilegiat prin influenţa lor, mai
puternică decât a altora, în contextul respectiv.
Comunicarea de sugestie poate fi definită ca reprezentând acea formă a comunicării în cadrul
căreia un element al contextului situaţional se caracterizează prin inducţie (acţiune la distanţă care
influenţează comunicarea însăşi).
Cele mai cunoscute „elemente inductoare” descrise de psihologie sunt următoarele (ibidem, p.
122):
 o apropiere prea mare între interlocutori bochează comunicarea cu persoane necunoscute;
 faptul de a sta „faţă în faţă” favorizează comunicarea;
 apropierea relativă favorizează schimburile relaţionale, proximitatea induce tendinţa de a te
adresa pe alt ton decât cel formal;
 decontractarea corporală induce decontractarea comunicării, poziţia pe care o are corpul nostru
când vorbim are efecte asupra modului nostru de a vorbi;
 densitatea socială favorizează depersonalizarea comunicării;
 privirea celuilalt induce conformarea şi reacţia de prestanţă, determină restrângerea libertăţii,
atenţie suplimentară la ceea ce fac, îi determină pe indivizi să „spună mai mult decât ceea ce
cred”;
 tendinţa de a răspunde în acelaşi registru cu interlocutorul (norma de reciprocitate) precum şi o
mai mare uşurinţă de a aproba ceva decât de a nu fi de acord.

3.5. Comunicare defensivă; Comunicare proiectivă

Există situaţii de viaţă în care oamenii resimt contextele în care se află la un anumit moment ca
periclitându-le identitatea, fie ea sub aspectul dimensiunii individuale sau sociale. În asemenea
împrejurări ei apelează la comunicare în scop de apărare.

SARCINĂ DE LUCRU 11: Analizaţi următoarele două enunţuri şi

încercaţi să identificaţi dacă se manifestă în cadrul lor vreun mecanism defensiv
şi dacă da, ce anume încearcă el să protejeze.
1. Conversaţie între soţi : « Of, dacă n-ai fi fost tu, aş fi putut şi eu să mă duc de
două ori pe săptămână la clubul acela de gimnastică aerobică… » « Da, şi dacă
n-ai fi fost tu, puteam merge şi eu saptămânal cu băieţii la meci fără atâtea
reproşuri »
2. Context profesional în care unul dintre subalterni a obţinut, faţă de ceilalţi,
calificative slabe la evaluarea realizată de manager. Conversaţie între colegi :
« Mă bucur că am obţinut un scor bun la evaluare. Pentru mine contează mult ca
voi să-mi cunoaşteţi cu adevărat performanţele » « Noroc că nu mă interesează
deloc această problemă, eu am cu totul alte interese profesionale, nu am acordat
nici o atenţie acestei evaluări, chiar sunt uimit, rezultatele par bune faţă de cât
m-am implicat. »

Comunicare defensivă este acel tip de comunicare interpersonală care funcţionează ca o strategie
în vederea asigurării protecţiei identităţii subiectului, neutralizării unei anumite ameninţări exterioare ce
apasă asupra subiectului, în scopul de a-i ocroti valoarea socială. Formele sale de realizare sunt:
comunicare de apărare transpersonală şi comunicare de apărare socială (Mucchielli, p. 125).
 Comunicarea de apărare transpersonală desemnează modul în care procedează o persoană
pentru a obţine din partea alteia o relaţie voită şi investirea într-un rol propus (idem) (ca în exemplu 1 de
mai sus). Din perspectiva analizei tranzacţionale, asemenea tipuri de contacte maschează insuficienţele,
temerile ascunse în străfundurile fiinţei sau o satisfacţie generată de a o dimensiune a contextului (în
mod real, conversaţia exemplificată a scos la iveală dorinţa femeii şi a bărbatului de libertate, o teamă
neconştientizată a femeii de practicarea mişcării, puterea femeii şi a bărbatului de a se acuza reciproc,
iluzia pentru fiecare dintre ei că ar putea face cu mai mult succes altceva). R.D.Ling apreciază că prin
acest tip de comunicare „eu-l încearcă să dirijeze viaţa interioară a celuilalt pentru a şi-o proteja pe a sa”
(ibidem, p. 128).
Conceptul de comunicare de apărare socială evidenţioază existenţa unor „forme” stereotipe de
comunicare identitară cu scopul de a salva valoarea personală (ibidem, p. 130). Există diferite contexte în
care acest tip de comunicare devine evident: realizarea anchetelor şi sondajelor (unde se poate întâmpla
ca subiecţii să fie „nesinceri în mod sincer”), realizarea interviurilor şi examinărilor psihologice (unde se
pot practica (Mucchielli, p. 133-138):
 comunicarea mincinoasă de conformitate - comunicarea făcută în funcţie de imaginea pe care
vrem să o dăm despre noi semenilor, în funcţie de finalitatea unui test sau a unei evaluări;
 blocajul şi refuzul de a răspunde – pentru subiect refuzul de a răspunde poate fi un mod de a
evita riscul verdictului care i se aplică atunci când răspunde;
 comunicarea defensivă de punere la adăpost: scuzele sociale – în raport cu o evaluare, subiectul
spune „nu mă interesează, iar dacă aş vrea aş putea să trec foarte uşor!” Acest gen de manifestări
verbale poate fi considerat un mod de apărare a amorului propriu a subiectului care trăieşte
sentimentul propriei incapacităţi;
 comunicarea defensivă de raţionalizare – încercarea de a argumenta că greşeala apărută este, mai
degrabă, un accident decât efectul unei proprietăţi a fiinţei noastre. Nu depinde decât de o
decizie, de un efprt sau de o învăţare adecvată pentru a ne demonstra superioritatea;
 comunicarea defensivă de respingere – se susţine că domeniul în care s-a produs eşecul nu are
importanţă, e aproape o calitate să nu îi acorzi atenţie (snobism). În afara domeniului ales, unde
te caracterizezi prin competenţă, te poţi lăuda prin incompetenţă şi greşeală;
Termenul de comunicare proiectivă presupune evidenţierea sensurilor cu care este utilizată
respectiva sintagmă. Există cel puţin următoarele două abordări (Mucchielli, p. 145-148):
1. abordarea psihanalitică – în care proiecţia este un mecanism de apărare a Eu-lui ce constă în a nega
un sentiment, o dorinţă, un afect şi a le atribui unui element exterior, transformându-te astfel din agent în
victimă (ca în enunţul „vecinul mă urăşte”, pentru a masca că tu eşti, de fapt, cel care îl urăşte pe vecin,
pentru că acest sentiment este unul condamnat de Supraeul tău);
2. abordarea existenţialistă – proiecţia este expresia „universului intim” (lumea integral subiectivă a
propriilor credinţe) al subiectului.
Comunicarea proiectivă poate fi definită ca reprezentând ansamblul lucrurilor pe care oamenii (şi
grupurile) le spun despre modul lor de a vedea lucrurile, deşi nu comunică despre ei înşişi, ci despre
altceva (ibidem, p. 149) (viziunea lor despre lume impregnează tot ceea ce comunică şi conferă o
anumită „coloratură” axiologică discursului precum şi efecte posibil modelatoare). În comunicarea cu un
pesimist sau optimist, cu un extremist de stânga sau de dreapta, cu un catolic sau un ortodox, cu un artist
modernist sau postmodernist se dezvăluie, indiferent de tema discuţiei, viziunea despre lume, atât prin
modul de a vorbi, de a gândi dar şi de a acţiona.

SARCINĂ DE LUCRU 12: Reveniţi la conţinutul Anexei 1 şi

identificaţi ce forme de comunicare se poate aprecia că sunt practicate
prin intermediul său. Argumentaţi alegerea.
 Anexa nr. 1

Când lucrurile par să o ia razna şi nu-ţi mai ajung 24 ore în zi...să te gândeşti la borcanul de
maioneză şi cele 2 căni de cafea...
Un profesor de filosofie stătea în faţa clasei având pe catedră câteva lucruri. Când ora a început,
fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare de maioneză gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a
întrebat pe studenţi dacă borcanul este plin şi aceştia au convenit că era.
Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l uşor.
Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenti dacă borcanul era
plin iar aceştia au fost de acord că era. Profesorul a luat după aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în
borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenţi cum stătea treaba, iar
aceştia au răspuns în cor "pliiin"!
Profesorul a scos de sub catedră două ceşti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de
această datã definitiv. Studentii au râs.
"Acum" a spus profesorul după ce hohotele s-au domolit, "aş dori să înţelegeţi că acest borcan
reprezintă viaţa voastră. Mingile de golf reprezintă lucrurile importante pentru voi, familia, copiii,
sănătatea, prietenii şi pasiunile voastre, şi că dacă totul ar fi pierdut în afară de acestea, viaţa voastră ar fi
tot plină. “Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează pentru voi, serviciul, casa, maşina, iar nisipul e
restul lucrurilor mărunte". “Dacă veţi începe cu nisipul," a continuat el "nu veţi mai avea unde să puneţi
mingile de golf şi pietricelele”. “La fel şi în viaţă, dacă îţi iroseşti tot timpul şi energia pentru lucrurile
mici, nu vei avea niciodată timp pentru lucrurile importante pentru tine.”
“Acordă atenţie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joacã-te cu copiii, fă-ţi controale medicale
periodic, ieşi cu soţia în oraş la cinã, joacă golf, vei avea suficient timp altă dată să faci curat sau să repari
cine ştie ce dispozitiv. Ai, în primul rând grijă de mingile de golf, ele conteazã cu adevărat. Stabileşte-ţi
priorităţile, restul e doar nisip.”
Unul dintre studenţi a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele două căni de cafea.
Profesorul a zâmbit. “Mă bucur că întrebi asta, ele vor doar să arate că, oricât de plină ar părea viaţa ta, e
loc întotdeauna pentru două căni de cafea, împreună cu un prieten."
 Bibliografie

1. Abric, J. (2002), Psihologia comunicării, Iaşi: Ed. Polirom;

2. Birkenbihl, V., (1998). Antrenamentul comunicării sau arta de a ne înţelege, Bucureşti: Gemma
Pres;
3. Cojocariu, V. (2004), Introducere în managementul educaţiei, Bucureşti: E.D.P.;
4. Coman, M. (f.a.). Capitolul 1”Despre comunicare” www.hydrop.pub.ro/cap111.pdf
5. Cristea, S. (2000), Dicţionar de pedagogie, Chişinău-Bucureşti: Grupul Editorial Litera, Litera
Internaţional;
6. Cuilenburg, J., J., Van (2000), Ştiinţa comunicării, Bucureşti: Editura Humanitas;
7. Dragomir, M., Pleşa, A., Breaz, M.,Chicinaş, L. (2000). Manual de management educaţional
pentru directorii unităţilor de învăţământ, Turda: Editura Hiperborea, Centrul Regional de
Dezvoltare şi Inovare a Resurselor din Învăţământ;
8. Ezechil, L. (2002), Comunicarea educaţională în context şcolar, Bucureşti: E.D.P.;
9. Iovănuţ, S. (2001), Comunicarea, Curs de specializare pentru lucrătorii sociali din mediul rural,
Bucureşti: Ed. Waldpress, www.ngorural.ng/lib/comunicare.pdf;
10. Mărcuşanu, I., Mărcuşanu, D., E. (2005). Psihologie, Manual pentru clasa a X a, Piteşti, Ed.
Carminis;
11. Neveanu, P., P. (1978), Dictionar de psihologie, Bucureşti: Editura Albatros;
12. Pânişoară, I. (2003), Comunicarea eficientă, Metode de interacţiune educaţională, Iaşi: Ed.
Polirom;
13. Râşcanu, R. (2002), Psihologie şi comunicare, Bucureşti : Ed. Universităţii din Bucureşti,
Capitolul 1, www.unibuc.ro/eBooks/psihologie/rascanu/cuprins/htm;
14. Săucan, D. (f.a), Comunicarea didactică, Bucureşti: Editura ATOS;
15. Schaub, H., Zenke, K., (2001)Dicţionar de pedagogie, Iaşi: Ed. Polirom;
16. Şoitu, Laurenţiu (2001), Pedagogia comunicării,Iaşi: Editura Institutul European;
17. Triţă D. (2006), Comunicarea în cadrul grupului, www.e-referate.ro;
18. XXX (2006), Comunicare verbală, principii, forme, www.referatele.com/referate/marketing/
online2/;
19. XXX (2006)Comunicarea interumană, Comunicarea verbală, Comunicarea nonverbală,
www.referatele.com/referate/economie/online3/
20. XXX (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic

1. Pease, A. (1995). Limbajul trupului, Bucureşti: Ed. Polimark;

2. Pease, A., Garner, A. (1997). Limbajul vorbirii, Bucuresti: Ed. Polimark;
3. Usaci , D. (2000). Comunicare şi educaţie, Braşov: Universitatea Transilvania din Braşov,
C.P.R.U. – C.R.I.D.D.;
4. Dragomir, M., Breaz, M., Breaz, D., Pleşa, A. (2001). Mic dicţionar de management educaţional,
Turda: Editura Hiperborea, Centrul Regional de Dezvoltare şi Inovare a Resurselor din
Învăţământ;
5. Bonta, E. (2004). Interpersonal Communication, Bacău: Editura Alma Mater;
6. Iacob, L. (1998). Psihopedagogie (coord. Cucoş, C.), Iaşi: Ed. Polirom;
7. Dinu, M. (2000). Comunicarea, Bucureşti: Editura ALGOS;
8. Anghel , P. (2003). Instituţii europene şi tehnici de negociere în procesul integrării, Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti, http://www.unibuc.ro/eBooks/StiintePOL/anghel/12.htm;
9. Mucchielli, A. (2005). Arta de a comunica, Iaşi: Polirom